La ce te gîndești?

Piatra craiului a adăugat o fotografie nouă
ținutul sălbatic a distribuit un link
ada milea a distribuit postarea publicată de
gina și-a actualizat starea
natașa și alte 82 de persoane
au reacționat la un link distribuit de tine
nature pictures te-a invitat să apreciezi pagina sa
lui dumitru, norei și altor 13 persoane le place
o fotografie distribuită de tine
mihai te-a menționat într-un comentariu în grupul
iguazu national park a distribuit o postare
gheorghe și-a actualizat starea
donald j. trump a adăugat un clip video nou.
La ce te gîndești?
Astăzi, acum 5 ani, ți-ai dat
întîlnire cu tine
și n-ai mai ajuns.
Și să-ți fie (de) bine.

Anunțuri

Ce simplu

ce simplu-i
să scrii poezii –
așa deduc:
se ia o pagină de facebook
se însămînțează
cu umbra unui nuc
și coapsa-i se scobește
de aur.
așa se explică:
deduc – e plin de poeți
pe ziduri azi
și toți cu mîna goală.

Punctul Termic 6
Punctul Termic 6

Sufletul ca o colibă

De mult, îmi plăcea joaca aceea cînd, cu ochii închiși, deschideam o carte la îndemînă și-mi așezam degetul pe un rînd sau paragraf al paginii citindu-l apoi. Am făcut-o și azi, căutînd surpriza de atunci dar și… răspunsul de acum, și aduc rîndurile cu pricina aici, unde mai pot dospi și respira, rezistînd tentației de a le arunca în neant, drept gînd al zilei, într-un bezmetic facebook:…
„12 sept. Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime și zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuțit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă oala era plină cu bunătăți, acum s-a acrit și ca să-i simtă gustul omul își mănîncă unghiile rupte. Și tot așa va face și mîine și întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet.” (Cesare Pavese, Meseria de trăi, pag.247)

Cesare Pavese - Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 - 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)
Cesare Pavese – Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 – 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Idioţii satului

Dacă e să ne „luăm” după Mark Zuckerberg, cu 1.39 de miliarde de oameni logaţi pe Facebook, populaţia acestei ţări „virtuale” a depăşit-o pe cea a Chinei… Din aceasta, în provincia numită România ar locui vreo 8 milioane de „useri”. Cîţi dintre aceştia (dintre noi) sunt (suntem) atunci… imbecili? Şi mă întreb asta, desigur, plecînd de la ultimele spuse ale lui Umberto Eco, tătuca semioticienilor: „Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.” Iar cum Zuckerberg ar vrea să aducă-n „legiune” două treimi din populaţia lumii şi, probabil, măcar înc-o treime de români… Pe cine-ar trebui să ascultăm (dacă mai ascultăm de/pe cineva!)? – cred că asta-i dilema acestei noi realităţi. Nu cred că Umberto (îl alint, iata, pe numele mic, aşa ca-ntre friends 😉 ) a spus-o generalizînd şi nu l-aş acuza de… şovinism (uitînd de „Cimitirul din Praga”), dar cred ca Mark ştie el ce ştie… Apoi, evident, cui îi convine să accepte că este unul dintre imbecili sau măcar un mai răsărit idiot al satului chit că, în schimb, îi place să arate aşa-n… vînt cu degetul spre ceilalţi? Arătările, bineînţeles, nu suntem niciodată noi, infernul sunt ceilalţi, cum bine zicea mai… tînărul Camus. Cert e că la atîta popor, la atîţia purtători de „adevăr”, aerul se respiră tot mai greu, iar dacă (de-nţeles!) jinduim la puţin mai multă îngăduință şi frăţietate ar trebui să ne căutăm alt… sat.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Piesa-i ca să fie! 😉

Greu de găsit

Cum ar fi fost azi poetul, cronicarul, „figura”, boemul căzut și el prizonier pereților albaștri? La Ermil Rădulescu mă gîndesc, dus de mult și rămas așa cum erau „atunci” cronicarii, boemii și poeții liberi: greu de găsit.

 Poem de dragoste pentru cuvinte

ce zgomotoase
cuvintele
în tramvaie pe scări
la ghișeul poștal
la alimentara din colț
la magazinul universal
luni dimineața la chioșcul de ziare
la bufetul gării
se izbesc
ard
tropăie
nu mi-e milă de ele
nici nu-mi plac
în insectarul gramaticii
sau în dicția actorului
zarva lor
ține de sănătatea publică
tîrziu
obosite
stoarse
sîngerînd
ca după o noapte de dragoste
amuțesc
în poem
(Ermil Rădulescu – „Ochiul din lacrimă”, Editura Dacia, 1995)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Purgatorii şi purgaţii. On-line

„Liber la păreri”… Democraţia asta totală, întruchipată de lesniciunea exprimării prin vastele canale media pe care Internetul ne lasă să navigăm fără griji, mie unul îmi pare un soi de purgatoriu. Şi nu „acel” Purgatoriu, cât cel care ţine de… purgaţiune. Desigur, n-aş fi primul şi nici ultimul care constată asta, însă senzaţia-mi e că peisajul devine tot mai agasant. Dacă astăzi cineva vrea să facă o cercetare despre „starea intelectuală a naţiunii”, de aici ar putea să plece: de la comentariile, afirmaţiile, îndoielile şi gramatica prezente pe pereţii facebook-ului sau aiurea. La fel, din lipsă de subiecte, poate, ar putea încerca să se inspire de aici un dramaturg sau scenarist al absurdului. Cum, ce să înţelegi cînd vezi că o proporţie… dărîmătoare din comentarii „bat” ca nuca-n perete pe lîngă subiect, cînd afirmaţii făcute cu tărie glorifică ignoranţa sau interogaţii foarte sigure năucesc prin paralelismul cu subiectul? Şi toate astea, fără nici cea mai mică urmă de pudoare sau autocenzură, altfel ingrediente obligatorii (cîndva!) în spaţiul public, ba chiar, dublate de o nesimţire, de o golănie demne doar de cauze de cartier. De fapt, că veni vorba, cred că şi de aici pleacă ceva din aceste purgaţii: de la invazia cartierelor, cu toată fauna lor, prin ţevile (sparte) ale Internetului. „S-a dat liber la nebuni pe stradă” era vorba unui amic. O fi în asta o defulare socială, habar n-am!  Însă mai e ceva de unde cred că pleacă aproape totul: cum a apărut şi a înflorit fauna străzilor, cum şi cît, statistic, a ajuns să ocupe din spaţiul public? Păi atunci răspunsul e mai simplu decît pare: hai să ne uităm la „scara noastră”, la ce pleacă din casele românilor şi la ce trece, şi cum, prin băncile şcolilor de 20 de ani încoace. Degeaba sunt eu mîhnit şi agasat. Sau tu. Trist e că nu văd nicio îndreptare, nici dacă aş pune taxă prostiei care năvăleşte spre zonele mele de impact (taxă la propriu: cinci lei pentru comentariul acceptat!), doar, poate, tăierea conductelor cu pricina care mă privesc. Însă peisajul, prezent şi mai ales viitor, tot rămîne sumbru, de data asta al „acelui” Purgatoriu mioritic! Probabil, spre o salubrizare necesară…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Buzunarele zorilor

umbli prin buzunarele zorilor şi
te scotoceşti de ceva mărunţiş
pentru un „Internet-Cafe”.
aveai de trimis nişte scrisori gata timbrate
şi tot te-ai luat cu
treburi şi tot ai uitat de cele importante,
dar acum o să le scanezi pe toate
şi-o să le trimiţi pe net, acolo
unde lumea zice că-i găseşti pe toţi,
pe-un mail sau pe-un facebook universal…
peste un ceas, şi mai singur,
cu buzunarele zorilor goale,
te-ntrebi doar, grijuliu:
„da’ s-or fi conectat şi la facebookul
şi la mailu’ ăla al morţilor?”
că din paginile viilor, neşterse,
zîmbeau, îţi dădeau like şi-ţi făceau cu mîna…

Despre aritmetici şi tîlhari

Cum să-i mai înțelegi și să-i înghiți pe tarabagiii de iarnă? Aşa cum unii ne vînd pînă şi guverne pe facebook, alţii se grăbesc să ne vîndă sărbători şi revelioane grăbite cu fundiţe roşii, impersonale. „Fie ca… spiritul…”, alergat bezmetic şi cheltuit în avans pentru serbedele zile de după? Şi ce rămâne? Toceala tarabelor obosite? „Sticleeee şi borcaneee, cumpărăm!” , mai ţineţi minte? Nu ştiu de la cine şi pentru ce le cumpărau, cert e însă că indivizii aceia au dispărut, cum au dispărut şi geamgiii ori lustragiii, de mult, sau cum sunt acum pe cale de dispariţie ultimii vînzători de ziare, de pildă…
„Comunitatea”, ca supermarket, frumos ambalată dar surdă, îmi pare că în 25 de ani a devenit o sleială asemeni unui organism suferind de o anemie totală. În ce mai constă „comuniunea” noastră în afară de contabilitatea brutală şi grăbită a vînzărilor şi cumpărărilor? Asta om fi vrut? Orice, dar orice se tranzacţionează, se înstrăinează, pînă şi amiciţii, sentimente, pînă şi existenţele se negociază la vedere sau pe sub masă, după aritmetici „subtile”. Nu spun ceva nou şi sunt sastisit să mi-o spun (mie şi pereţilor reci şi impersonali, în definitiv!) cu tot mai grele răgazuri, trăgînd de cuvinte ca de nişte pietre de moară. Farafastîcuri, doar?
Cred că, după 25 de ani, singura cale (speranţă?) care ne-a mai rămas de urmat este de a ne reinventa, la început fiecare în parte şi apoi în… „comunităţile” în care vieţuim. Probabil mulţi au început să o facă, cei pe care-i vedem rupîndu-se într-un fel sau altul. Cred că asta-i condiţia supravieţuirii de aici şi de acum încolo. Cine şi cum va îndrăzni? Cine va avea habar cum să facă asta? Cine şi cum nu-şi va fura, fatalmente, căciula (imposibil de altfel)? Cîţi vor reuşi? Asta se va vedea destul de uşor în „tablourile” convieţurii noastre viitoare, deloc suprarealiste, cele ale, deja, post-generaţiei Like. Atît de uşor încît, pentru a număra şi cîntări singurătăţile, va fi suficientă o altă aritmetică, mult mai simplă, cea de clasa a treia. Cea personală, vie, crudă, sinceră şi tristă, departe de aceea a beatitudinii albastre disimulate acum pe pereţii… frustrărilor noastre.
Presimt un pat al tîlharului Procust şi mai puţin confortabil decît cel de pînă acum. Şi nu doar unul al cuvintelor! Părerea mea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Ce-am făcut cu cuvintele?

foto: gofree.ro
foto: gofree.ro („Secretele de plumb ale Clujului”)

Fotografia uitării? Cum e o poză fără… poză? Adică numai rama ei agăţată pe perete? Vorbim tot mai mult în fotografii (şi nu mă refer aici la inflaţia de foto-artişti), indicăm chipuri şi peisaje, le arătăm cu degetul, zîmbim eventual şi trecem la alt frame. Şi după primul pas rămîne acea ramă pe un perete. Asta mă face să mă întreb ce neuroni ne mor şi ce ni-i ucide de cuvintele nu ne mai pot fi ele fotografii? Habar n-am dacă ar fi vorba aici despre o paradigmă a comunicării sau de una a amneziei, însă din avalanşa de cuvinte nu rămâne nimic, din cea de fotografii ramele rămîn.
Mă întîlnesc zilele trecute, pe stradă, cu o cunoştinţă de demult. Şi vorbim şi vorbim. Dar ştiţi senzaţia aia de cuvinte care nu se lipesc de nimic? La un moment dat îmi zice: „Stai că acum ştiu de unde să te iau! Faţa ta… Nu te-ai schimbat deloc! Dă-mi adresa de facebook să îţi trimit o poză ca să vezi!” Şi rămîn interzis. Hai să zicem că în situaţia dată, cu insul respectiv nu aveam nu ştiu ce amintiri importante, deşi ceva vreme am avut cîte ceva de împărţit pe vremuri. Dar… dar nu ni se întîmplă oare chestia asta şi în apropierea unor apropiaţi? Memoria fotografică o întrece pe cea a cuvintelor, de asta nu mă îndoiesc. Şi atunci care ne e soarta cuvintelor? Mai de mult, prin paginile astea şi aiurea mă revoltam că de ce o miercure fără cuvinte, doar cu poze (selfie…)? Era un început de modă. Uite că acum am senzaţia tuturor zilelor fără vorbe, în ciuda inflaţiei de cuvinte care ni se succed ameţitor din toate gadgeturile. Unde-s cuvintele, ce am făcut, ce aţi făcut cu ele? Voi le citiţi, voi le auziţi, voi le înţelegeţi – înainte să le însemnaţi cu un like? Dar pe oamenii care le nasc? Poate că mi se pare mie, poate de aceea preţuiesc colţul de hîrtie scrisă şi colţul ăsta de… „blogolume”. Aşezate, singuratice, statornice. Bănuiesc că la început a fost cuvîntul, dar mă întreb, din nou, după… ce-a mai rămas?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

A patra cădere a Braşovului?!…

Prin 1241 au fost tătarii, prin 1438, turcii şi prin 1688, habsburgii… Acestea ar fi cele trei căderi – nu cuceriri! – ale Braşovului în mîinile unor ocupanţi străini (la care s-ar mai putea număra poate şi anii 1916 şi 1950, cu acest ultim an cînd Braşovul devenea „Oraşul Stalin”) menţionate în diversele istorii ale oraşului. Niciuna dintre acestea nu va fi fost însă covîrşitoare şi de lungă vreme la scara istoriei fiindcă, aşa cum scria Sextil Puşcariuce e val, ca valul trece, zice poetul. Muntii au apãrat si au sporit populalia indigenã, care le cunostea tainele si ascunzisurile în vreme de primejdie. De pe culmile lor, strãmosii nostri au dominat de fapt pe venetici; din cuceriti ei au devenit cuceritori. Chiar dacã limba lor nu mai e cea a dacilor ce le-au dat nascare, firea si felul de a privi si a primi viaţa a rãmas aceeasi”
Dacă ar fi să se petreacă un troc politic ordinar în vremurile astea ale noastre, aşa cum mă tem că s-ar putea întîmpla prin plănuita regionalizare a României, m-aş putea gîndi la o a patra cădere a Braşovului pe mîna unor venetici? Eu cred că da, chit că acum vorbim de un proces globalist în care nu mai cad cetăţi sub furia hoardelor barbare ci se şterg identităţi locale, se uniformizează valori economice, demografice sau culturale şi statistici, se „pun la dispoziţie” evidenţe în ciuda voinţei celor… ocupaţi.

Potrivit unor zvonuri deocamdată, întărite şi de unele bîlbe sau declaraţii contradictorii, la niveluri de vîrf ale USL-ului s-ar fi bătut palma ca Sibiul, cu un guvernator cu tot, să devină capitala Regiunii Centru a României în detrimentul Braşovului. Şi asta, spun gurile rele, ca peşcheş oferit unui primar vremelnic (istoriceşte, desigur) de Sibiu, Klaus Iohannis, în schimbul „mariajului” acestuia cu liberalii. Mariaj din interes, după toate aparenţele, chiar dacă eu unul nu prea văd zestrea cu care ar fi venit Iohannis, alta decît cea a unei poze frumos ambalate, ca o Fata Morgana valabilă doar ochilor necunoscători ai naivilor.
Oricît de subiectiv aş fi cred că este de-a dreptul inutil să mai fac şi eu o pledoarie, să mai aduc aminte despre distanţele apreciabile care fac diferenţa între Braşov şi Sibiu. Ţine de bun-simţ, de o minimă adecvare la realitate sau de rea-credinţă şi prostie să înţelegi şi să accepţi evidenţa: Braşovul nu are cum să se subordoneze în vreun fel Sibiului! Parte din USL-iştii braşoveni de frunte chiar au pus ceva argumente pe masă şi se declară luptători „pînă la jertfă” pentru cauza Braşovului. Dar cu toate astea sunt semne care ne dau de înţeles că toate argumentele ar putea să nu facă nici cît o ceapă degerată în faţa domnilor Dragnea (care nu ştiu de ce a evitat o discuţie la obiect aici la Braşov), Ponta sau Antonescu. Ei coabitează, pare-se, în alte sfere şi se supun altor protocoale care nu au nicio treabă cu evidenţele chiar dacă asta ar însemna desconsiderarea şi sfidarea voinţei şi dorinţei a cel puţin 500.000 de braşoveni. Pentru ce acest troc? Pentru putere, influenţă, în condiţiile în care e limpede că volatilitatea resurselor este şi va fi tot mai gravă iar dirijarea discreţionară a acestora nu va aduce bunăstare acolo unde trebuie ci rupturi şi inechităţi? Întrebare retorică, bineînţeles!

Dacă va fi să fie aşa nu ştiu de ce beneficii şi pentru cîtă vreme se vor bucura artizanii unei asemenea decizii cu totul nedrepte şi umilitoare, decizie care probabil va ocoli subtil pînă şi un elementar plebiscit prin care vocea şi argumentele braşovenilor (şi nu numai ale lor!) să fie ascultate la modul matematic corect. Dar intuiesc enorma lor pierdere politică: nu-i prea mai văd să pună piciorul în oraşul ăsta. Şi nici măcar pe chiar aleşii acestui oraş care, în afara unor firave declaraţii de conjunctură nici nu se văd şi nici nu se aud! (Da, în viziunea mea, din unghiul patriotismului meu local, aş vrea să-i văd cu pancarte de gît, să-i aud adunînd oamenii cu megafonul, să le văd demisiile din demnităţile lor, pregătite în alb, în caz că!…) Cum intuiesc nesperatul şi consistentul, pe bună dreptate(!), cîştig al PDL-ului şi opoziţiei care pot capacita un lobby consistent şi de o vizibilitate formidabilă pentru Braşov.
Şi dacă va fi să fie aşa, dacă se va merge pe această „soluţie” (aud că s-ar putea putea pînă la urmă, pentru a se împăca şi capra şi varza, să i se ofere o altă regiune Braşovului şi o alta Sibiului!) aş vrea să văd şi societatea civilă braşoveană, Cetatea manifestîndu-se şi altundeva decît pe facebook sau forumuri… Aş vrea să văd în acest caz votul plebei, covîrşitor negativ, la prevăzutul referendum împotriva regionalizării! S-ar putea trăi, la o adică,  şi „fără ei”, pe propriile forţe, sau eventual, dacă e să se facă, cu un „guvernator” sau un „regent” de import independent de pulsiunile locale,  nu-i aşa?!

Desigur, discuţia asta poate semăna acum cu povestea cu drobul de sare însă lucrurile pot evolua pe nesimţite şi pe neştiute. Eu unul simt nevoia acestei opinii – bine-ar fi fost să nu fi fost pricinuită! –  şi m-aş bucura să fi pornit de la considerente false, Braşovul nefiind, totuşi, o cauză pierdută. Sper ca în subiectivismul meu şi din puţinătatea informaţiilor să mă înşel, cu tot riscul de a fi deranjat cumva vreo sensibilitate locală.
Dar dacă?!… A cîta „cădere” a Braşovului ar fi – şi pentru ce(?!) – şi nu oricum de data asta, ci ruşinos, fără onoare, cu armele depuse pe sub masă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Offline

„Să nu uiţi să-ţi iei ceasul. Ăla bun”, îţi zici. Şi nu uiţi. Dar cu toate astea, întîrzii, nu ajungi, ratezi întîlnirea cu pescăruşii. Cei fără ceasuri.
*
Resimţi o greaţă constantă faţă de mojici şi mojicie. Şi probabil de-aia găseşti cîte-o bucurie răsfoind ba un Cantemir, ba un La Bruyere, ba un Nicolae Filimon. Dar nu trece, se-nteţeşte!
*
Mitocăniei cu patalama, oficială, oficializată şi musai de înghiţit, în poziţie de drepţi, cu frică, din comandamente ierarhice şi date raţiuni superioare i se cuvine un singur răspuns, sfidător, dispreţuitor, zîmbitor: sictirul suprem.
*
Ce ţeapă, ce furt mai mare de atît: să-ţi fie confiscate orele, zilele? E recomandabil să nu răspunzi la asta.
*
„Să-ţi stea dimineţile-n gît? S-o porneşti cocîrjat la drum, cu sufletu-n genunchi şi cordu-n corzi? Zău, scoate-ţi dimineţile din gîtlej, lasă-le să zboare!”
*
Două luni. Atîtea i-au mai fost. Nici nu s-a gîndit să-şi facă bagajele, deşi ar fi avut destul timp pentru asta. Să fi fost prevăzător, să se fi gătit, să fi profitat de ocazii!, l-au apostrofat…  înţelepţii. La ce bun? Tot  nepregătit s-a dus, tot pe nepusă masă.
*
Era o vreme în care morţii se ţineau pe masă. În sufragerie.
*
Mesaje, apeluri, sms-uri, e-mailuri, fax-uri, twitter, radio, tv, laptop, smartphone, tabletă, sateliţi, facebook. A fi (inter)conectat întru a fi profitabil, responsabil, la dispoziţie, socialmente si… economiceşte util, ba chiar spre a fi indispensabil! O iremediabilă iluzie: la marginea hamacului n-ai roaming, wi-fi, breaking-news-uri şi nici priză de doi douăzeci!
*
Mă reevaluez – ca să mai pot coabita cu mine p-aci. Mă dezic, n-am (nu mai am) nicio treabă cu blogosfera. Ea a fost, este si va fi, din moşi-strămoşi în nepoţi a… influencerilor (şi, după caz, a şobolanilor)! Ei să fie sănătoşi! 🙂 (nu dau link, căutaţi pe Sf. Google!)
*
Iluzii, de(zilu)zii, spasme, spaime, deznădejdi, depresii. La ce să te aştepţi cînd te… aştepţi?!
*
Îi era interzis să-şi pună capăt zilelor. Disperat, incurabil, otrăvit, bolnav, părăsit, umilit, dispreţuit, urît, căzut, trebuia să se bucure, să trăiască mort fiind.
*
Găşti, constituanţi, violenţă lucie, margarină, semidocţi, infatuaţi, analfabeţi, ipocriţi, pitzi, demagogi, coabitanţi, jigodii, tupeişti, justiţiari, ordinari, interesaţi, providenţiali, proşti, jaf, jeg, hoţi, ţepari… Nimic nou sub soare.
*
Citat de vacanţă:  „Compasiunea nu înseamnă milă, ci se bazează pe respectarea drepturilor altei persoane şi pe înţelegerea faptului că o altă persoană este la fel ca şi mine.” (Dalai Lama)
*
Prea puţin timp pentru o atît de întinsă, de albastră, de frumoasă mare!
*
În care parcă mai ieri îi scria lumii o scrisoare de amor!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O ţară (ne)terminată. Feeling

Ştiu, o tînguire, un bocet în plus sunt, cel puţin, obositoare. Corul din care fac parte este magistral şi uriaş. Subiectul este deprimant şi, vai, inutil! De lehamitea asta sufăr de mult, încă nu mi-e de ajuns şi, de bună seamă, am o doză consistentă de masochism continuînd să arunc cuvinte peste noţiunea asta, peste cuvîntul ăsta: ţara (în chip de teritoriu locuit aici)! A arunca cuvinte peste alt cuvînt. Seamănă asta cu o înmormîntare. Seamănă cu o scenă de Kusturica.
Nu aş putea fi acuzat că aş fi avut iluzia a altceva. Nu… Ne poate fi iertat, cred, însă dacă posedăm mici oaze de optimism, dacă acesta face parte din media năzuinţelor noastre, aproape de linia realistă a acelui „nimic de cîştigat, nimic de pierdut”. Dar echilibrul dintre linia de plutire intimă şi linia de plutire „comunitară” este tot mai greu de ţinut, barca a luat deja mult prea multă apă.

Privesc „în jur”, mă „informez” (în condiţiile în care, iată, cel mai „citit” ziar din ţară a ajuns să fie foaia de publicitate a unui super-market!), „ascult la ţară” tot mai puţin şi parcă tot mai de departe. Anii s-au aşezat, straturi-straturi, unii peste alţii fără ca, mie cel puţin, să-mi aducă vreo infirmare a faptului că am fost şi am rămas (ce „va fi” oricum nu va mai fi pentru mine, egoistul!) o ţară minoră.
Raportîndu-mă strict la prezent nu pot să nu constat că au trecut patru luni, ba chiar aproape un an, de cînd ultimii răspînditori de planuri, de reforme, de încredere, de onoare, de justiţie, de dat în fapt hoţii, de optimism la o adică, au ajuns şi ei la putere. Şi, după cîte se vede, nimic, da’ nimic, nu lasă să se întrevadă că aş asista la altceva decît la nişte ţipurituri şi hore aproape de caraghios, de băşcălie, ale aproape aceleiaşi Mării cu altă pălărie. După cum au început lucrurile cu revizuirea Constituţiei, cu regionalizarea, cu reformele „noi” ale învăţămîntului şi sănătăţii, cu restructurarea companiilor de stat, a celor energetice sau a birocraţiei, cu bîjbîielile din Justiţie, cu „chestiunea secuiască”  şi „cestiunea Schengen” eu unul nu văd acel „ceva” de care aveam nevoie. Cum nu pot să nu remarc cum toate aceste capitole trec încet şi sigur în derizoriu printr-o constantă şi neobosită breaking-news-izare şi facebook-izare.

Se zice că aşa cum începi un lucru cam aşa îţi e dat să-l şi termini iar din zona asta a stilului nostru autohton caracteristic de neterminare se vede treaba că nu avem cum ieşi, indiferent chiar şi de culoarea celor aflaţi în capul mesei. Nu-i bag în aceeaşi oală, nu e cazul! Culpele şi uneltele (dintre care se detaşeaza de departe cele ale regimului oranj încă dominante!) nu se pot compara şi le-aş lăsa loc unor prezumţii de nevinovăţie şi de timp (răbdare) celor veniţi pe ultimii cai albi, dar am feeling-ul (certitudinea!?) că drumurile-s cam prea bătute!
Ar fi simplu ca, într-un registru în vogă, sa concluzionez „boiaizant” sau pe reţeta fatalismului nostru genetic că „Asta e, n-ai ce-i face!”, dar nu-i de îngăduit cînd vorbim despre acele linii rupte care nu-s altceva decît vieţi reduse la nişte aiuritoare statistici! Şi nu voi spune nimic, iar, nici despre generaţiile sacrificate însă văd cum „reţeta bulgărească” urmează să treacă Dunărea şi cum vîndută pe o ceapă degerată, ţara asta e la un pas de inaniţie. Şi să mă mai întreb încă o dată, retoric: „Încotro cu noi şi cu cei de după noi?” şi de ce trebuie să rămînem neterminaţi şi în genunchi?… Care să ne fie (de)săvîrşirea micimii şi impotenţei?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ceva care nu dovedeşte nimic. Stop

Noile „paradigme” într-ale comunicării, pentru mine cel puţin, care sînt învechit deja în lumea asta, nu încetează să mă minuneze zi de zi. De ceva vreme, iată, văd cum mesajul electronic, în speţă cel aruncat pe facebook, devine unealta de bază de… transport a vorbelor şi faptelor, unealtă aproape oficială. O folosesc vedete de tot felul, afacerişti, politiceni, guvernanţi pentru a anunţa sec ceva, de la starea civilă la starea de sănătate şi pînă la starea naţiunii sau mersul trenurilor. Toate sunt preluate apoi automat de încăpătoarele benzi galbene ale televiziunilor care abia mai ţin ritmul. Şi nu mă refer aici la succesul FB ca instrument, cît la precaritatea şi la captivitatea în care au fost aduse cuvintele, textul scris sau imaginile. Acestea vin şi se duc în şuvoi asemeni unor ploi de vară, fără să lase loc urmelor, întrebărilor, fără să se mai lase arhivate. Astfel, memoria evenimentelor devine superfluă, istoria spuselor şi scriselor, la fel; lucru de dorit pesemne. Cîndva, o telegramă era pipăibilă, asemeni gîndului, stării sau sentimentelor mesagerului ei. La fel, o scrisoare cu timbrul ei sau un ziar cu parfumul lui de cerneală. Erau o dovadă pentru mai tîrziu, o mărturie pentru o trecere „pe acolo”. Ţin minte că am văzut undeva, într-o casă veche, aproape de icoane, pusă într-o ramă şi atîrnată pe perete, o telegramă în care un Costel scria cam aşa: „Mamă m-am liberat. Vin acasă. Stop. Costică”. De acord, sunt retrograd şi e limpede că mulţi, care vin din urmă, consideră mesajele astea despre care vorbesc aici drept normale, utile şi chiar însufleţite. La fel vor fi fost sms-urile, e-mail-urile, urmaşe demne ale pager-ului la purtător. Posibil e ca unii receptori nici să nu le mai bage în seamă şi tocmai în asta să găsească farmecul lor… inefabil. Şi atît de uman-volatil.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

 

LI

În care daca-ţi zugrăveşti peretele-n alb, ştergi adică urmele şi stingi lumina, eşti dat dispărut şi ţi se administrează zvonuri definitive de prohod!

Prezumţii. Cu oglinda la gură

Mă simt redus la absurd. Boicotat. Invalidat. Umilit. Furat. Probabil la fel s-ar fi simţit şi… ceilalţi, cîţi or fi fost pe bune, în… sinceritatea lor. E dreptul lor. E dreptatea lor. Nu, nu mă aşteptam la altceva şi mi-am mai dat cu părerea despre asta. Dincolo de impresiile de moment, cred că (şi mă refer, ca mai de fiecare dată, la mine) pot încerca să trag linie şi să adun. Şi aş zice că e ridicol să crezi că în politică e loc de naivităţi, de amatorism, de pulsiuni. Cine amestecă aceste ingrediente în politică, cine îşi stabileşte scopurile şi mijloacele politice pe genunchi ar trebui să se aştepte la amare şi mioritice deziluzii. Episodul la al cărui punct culminant am asistat azi, 21 august 2012, (am asistat fiindcă nu aş mai zice „l-am trăit”, tocmai ca anticorp la aceleaşi deziluzii şi la aceeaşi umilinţă) mi-ar putea fi o lecţie de pragmatism, după o mică radiografie, subliniez, personală!

Continui să cred că suspendarea prim-secretarului de partid şi de stat a pornit de la un calcul politic greşit şi a fost pregătită şi aplicată greşit, cu gafe infantile de parcurs. Un calcul care l-a scos pe acesta din morţi şi a adus regimului portocaliu voturi cîte nici nu ar mai fi visat vreodată. Cum altfel decît gafe au fost acelea de a nu şti, la virgulă, pe ce te bazezi, ce populaţie aştepţi la votul pentru referendum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a accepta, în mod gratuit, fără să gîndeşti, impunerea unui cvorum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a încasa pumni, cu garda jos, fără a face un pas măcar spre mijlocul ringului, ştiind ce adversar ai în faţă? Cum altfel decît gafă a fost să-ţi laşi în offside doi miniştri (dacă am pleca de la ideea că ei au fost puşi totuşi acolo cu cap!) în plină bătălie la baionetă – semn de maximă slăbiciune? Cum altfel a fost decît să taci şi să înghiţi sau doar să şopteşti duios cînd instituţii ale aceluiaşi stat aflat şi sub conducerea ta, te boicotează şi te face pe degete pe faţă? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a nu dispune de un desant tăios şi de răspunsuri prompte la nivel extern? Cum altfel a fost cînd în loc să scoţi Parlamentul la treabă, în regim de urgenţă, tu nu ai îndrăznit să-i tulburi dulcea şi inexpugnabila, suprema vacanţă?

Beneficiul acestui episod este însă acela că a scos la lumină cu cine avem de-a face. Din toată încleştarea am văzut exact cine sunt şi cum se manifestă actorii din teatrul „nostru”: Antonescu, Ponta, Şova, Macovei, Preda, Blaga, Ungureanu, Neamţu, etc. Am văzut şi culisele şi rezervele aflate la încălzire. Am văzut cum vine treaba cu statul român, cu instituţiile lui „reprezentative” şi cu… democraţia! Am văzut cum e cu Legea (de la Constituţie încoace!) potrivit căreia anularea voturilor a 7,4 milioane de români este, moralmente cel puţin, egală cu zero! Am realizat inclusiv cum s-au „cîştigat” legislativele şi prezidenţialele din ultimele dăţi. Am văzut care ne sunt „aliaţii” externi şi în ce hal de colonizare am ajuns. Am văzut care ne sunt „societatea civilă” şi „opinia publică”. Cum am văzut care ne este şi presa, „a patra putere”, emfatic spus. Am văzut şi „ce se poate” şi „ce nu se poate” şi de ce! Acum ar trebui să ştim ce aşteptări mai avem, cum le capacităm şi cui mai suntem dispuşi să acordăm o prezumţie de nevinovăţie.

Da, am asistat la o la o sfidare inimaginabilă pentru orice om condus de logică şi bun-simţ care, ne dă măsura naţiei pe care o populăm, sau mai curînd a populaţiei din care facem parte. Da, poate dacă mai ieşeau la vot 500.000 de oameni părăsindu-şi pentru un sfert de oră cearşeaful şi umbreluţa de plajă, poate altfel vorbeam azi. Da, dacă 100.000 din cele şapte milioane ieşeau în stradă cîteva zile-n ultima lună alta era situaţia şi măcar azi le tremurau nădragii acelor „judecători”. Acest episod, fără îndoială istoric, a fost, repet, ca un turnesol care ne-a arătat cine suntem, cum suntem. Şi nu, nu e bine, nu e bine ce-am văzut, doamnelor şi domnilor!

Desigur, avem dreptul (şi obligaţia, după mintea şi putinţa fiecăruia) să ieşim în stradă, să ne apărăm votul, opiniile, să nu ne resemnăm, ar fi în asta ceva ce ne-ar mai spăla poate obrazul, ar fi ceva care le-ar şterge unora de pe feţe batjocoritorul rînjet al „victoriei”. Ar fi poate momentul naşterii şi la noi a unei Solidarităţi, o solidaritate a străzii (stradă care nu este pe un perete de Facebook!) nu una a elitelor de carton, o solidaritate de temut de care avem iată nevoie acum, dar de care vom avea nevoie, după toate aparenţele, şi mîine şi poimîine! Cum vom avea obligaţia, dacă ne asumăm o anume identitate politică or civică şi dacă avem pretenţia de a fi parte a demnităţii naţiunii, să alegem, mai la iarnă, masiv şi în cunoştinţă de cauză, aducîndu-ne bine aminte şi ce şi cum am votat acum cîţiva ani, fiindcă prea uităm uşor! Cum pînă atunci, şi după, ar fi cazul să nu mai rostim numele unui vremelnic chiriaş de la Cotroceni. Să fie sfidat şi boicotat pe măsura „demnităţii” şi funcţiei lui! Acela împotriva căruia am votat ar trebui, logic, să nu mai existe şi să nu-i mai dăm cuvîntul pînă la ultimu-i drum spre ieşirea din scenă!
Politicienii, în schimb, nu au dreptul să mai facă apel la oamenii din stradă, la umilinţa lor, la mobilizarea sau demobilizarea lor atîta vreme cît ei înşişi nu au fost în stare să iasă şi să scoată oamenii în stradă! Cum politicienii (şi mă refer la… „putere”!) nu pot să mai aibă pretenţia să mai arunce totul, drept scuză pentru impotenţa ei, exclusiv în cîrca unei curţi uzurpatoare de realitate, de bun-simţ şi de drept! Înainte, puterea ar trebui să-şi dovedească pe de-a-ntregul legitimitatea, pretenţia la încredere, la… coabitare. Puterea ar fi trebuit, şi ar trebui mai departe, să-şi exercite… puterea, cu tot ceea ce presupune asta, pentru români, nu doar să defileze în tricouri pe care scrie 7,4 milioane!

Dincolo de toate, viaţa ne e asta de prin bătăturile noastre, cu verile, cu secetele mortale, cu toamnele şi cu troienele noastre ucigaşe! Mulţi dintre noi suntem îndreptăţiţi să nu mai avem răbdare şi să reacţionăm mînaţi nu doar de raţiune. Pentru mulţi dintre români poate aceşti opt sau zece ani sunt sau au fost ultimii! Mulţi dintre ei nu vor ca într-o dimineaţă să vină cineva de la procuratură, sau vreun jandarm, să le pună oglinda la gură să vadă dacă mai respiră. Mulţi dintre ei ar vrea să ştie că pruncii lor nu fac parte dintr-o „marjă de eroare”!
Ca leac personal împotriva iluziilor, şi a bătăii lor de joc (!), însă, n-aş mai amesteca lucrurile şi aş continua să gîndesc, poate cinic, cu oarecare detaşare, fără patimă, fără lehamite şi fără ură, fără nesimţire chiar, mi-aş aminti că la meci poate fi exact ca… la meci! După partidă, se ştie, protagoniştii ţipă că i-a furat arbitrul, apoi îşi împart primele de joc, fac schimb de tricouri iar noi, plătitorii de bilet, rămînem doar cu huiduielile şi, pe ici pe colo, cei mai slabi de înger, cu cîte-un infarct, sau după caz, cu o legitimaţie de… puşcărie. Fiindcă… merge şi-aşa sau n-a fost să fie… altfel!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Text pornit de aici, din Power&Politcs World. Şi găzduit şi aici, de Cotidianul.

Unghiuri de fugă. (Re)Capitulări

Cum spuneam, scrisul traieste uneori cu… mine. Unii zic că a devenit trist şi că şi-a pierdut umorul. Alţii, că s-a plictisit de mult. Unii spun că trăieşte bine. Eu le spun să nu se bazeze pe asta. Eu zic că oricînd mă poate părăsi.

În fiecare seara la 21.40 fix, zăresc un bărbat undeva la etajele superioare de peste drum, cum face cîteva mişcări de gimnastică, apoi îşi face două cruci mari după care stinge lumina, singurul bec din acea casă cred şi probabil se culcă… Nu îl urmăream, dar nu am putut să nu observ cît de punctual poate fi…

Şi-au dat capete în gură, şi-au sfîşiat afişele electorale, după ce ne-au servit o reformă la tavă, ne-au tăiat de pe ici şi colo, ne-au „scos” din criză, ne-au oferit şansa ieşirii naturale din sistem, ne-au oferit panseluţe, giratorii, agent termic şi borduri pe datorie, ne-au dat cît nu putem duce, apoi au pus mînă de la mînă de cîte-o furăciune şi s-au dus să se cinstească cu una mică. Nu, nu-i merităm. Ei ne merită!

Aţi observat superioritatea, dispreţul cu care omul puternic îl priveşte pe cel aflat pe marginea prăpastiei înainte să-i aplice ultimul bocanc? Aţi asistat la vreo astfel de scenă? Ştiu, „bogatul nu crede niciodată celui sărac, nici sătulul celui flămînd.” Dar… viceversa aţi întîlnit-o?

Unghiul de fugă… Sunt unghiuri „în habitaclu” din care un om sau umbra unui om în fugă nu pot fi zăriţi, mai ales dacă eşti cu gîndurile aiurea. Este foarte lesne să atingi, să calci acele umbre, acei oameni. Ca şi cum nu ar exista?…

Îi invidiez pe cei al căror timp este precum gumilasticul. Dar au pretenţia ca şi pentru noi, ăştilalţi să fie la fel!

”Într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul lui de incompetenţă”, zice celebrul Principiu al lui Peter (Laurence Johnston Peter). Principiul a fost publicat prin 1988 în „Urzica”! Abia acum pricep de ce! 😉

Încă mă amuz de nedumerirea Inei: „Tati, de ce-mi tot scrie mie mailuri nenea ăla, Mailer Daemon?!”. Sincer, şi eu mă întreb! Cred că ne e o cunoştinţă comună! 🙂

Facebookul ucide, precum picătura chinezească, bloggereala şi ştim asta. Văd că ucide şi mai repede pinterestul devenind o bună colecţie de fotografii. Oamenii nu mai pun vorbe pe pereţi, pun fotografii. Frumos, colorat. Deseori găsim adevărate creaţii fotografice. Oamenilor le este mai uşor să… citească fotografiile şi să le dea like. E de înţeles de ce „miercurea fără cuvinte” devine „lunea, marţea, miercurea, joia, vinerea, sîmbăta, duminica fără cuvinte”!

Ieri am găsit o rădaşcă, moartă, în curte. Un exemplar frumos. Nu am mai văzut de ani buni, buni. Ţin minte cele trei insectare şi cum în fiecare dintre ele aveam cîte o rădaşcă. Şi fluturi mari. Nu-i cumpăram şi nu-i dădeam la schimb. Şi acum cred că fluturii nu se pot da la schimb. Ţin minte şi cele cîteva clasoare cu timbre. Coliţe, serii neştampilate… Cu acelea făceam schimburi. Unde-or fi zăcînd?

„Mixul de canale potrivit in brand activation”. Sună bine asta. Ah, cît de savanţi, cît de scobiţi şi socializanţi suntem! Cum ştim noi să inventăm mersul pe bicicletă! 🙂

„Toată lumea vorbește despre moartea presei scrise, dar nu i-am simțit fiorul rece până când am răscolit 10 sate fără să găsesc un singur ziar. Măcar unul plin de slănină sau îmbrățișat cu un borcan de murături. Nimic.” (din TheIndustry.ro) Mi-a plăcut fraza asta. Mă întreb, în schimb, cum naiba în mai toate reportajele din Grecia de azi apar în imagini tarabe pline cu ziare?

"...de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis"
„…de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis”

Am „prins” ultima păpădie. I-am suflat puful şi s-a dus. „Papadia este o planta originara din Grecia si a fost numita Taraxacum Officinale, adica “Remediu oficial pentru boli”.” Plantă miraculoasă, zice-se. A mea era ultima care scăpase coasei unui ins „de la primărie”. I-am suflat puful şi s-a dus. S-a întors, pesemne acasă, în Grecia…

Sunt încă fascinat de Strada Sforii. Strada fără de numere. Fără uşi. Fără porţi. O poţi şi strînge în braţe. Viaţa pe sfoară… O fi marcă înregistrată?

Cimitirul Eroilor de aici de sub Tîmpa e plin de veveriţe…

Am ajuns ca, din cînd în cînd, să fac (re)capitulări. Ştiu, deja, sunt bătrîn. Urmează capitularea.

O vreme voi lipsi şi de p-aci. Fără blogolume, fără genunchi, fără tv, fără tranzistor, fără telefon (chiar!), fără e-mailuri fără răspuns, fără alte de-alea. ASAP! :))

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Lumea era ceva mai mare. Cubul igienic

M-am născut şi am trăit şi într-o vreme în care lumea era ceva mai încăpătoare decît acum. În vremurile alea zilele erau mult mai lungi, drumurile se parcurgeau în mai multe ore iar oamenii stăteau la poveşti faţă-n faţă preţ de mai mult de o bere. Lumea era mai largă cu o pădure, cu o potecă de munte, cu un rîu, cu un sat, cu o mare, cu o carte, cu un ziar, cu o muzică, cu un tei… Azi navigăm într-o aparent infinită combinaţie de conexiuni, prin biţi. Avem senzaţia că acolo pe „peretele nostru” este un univers întreg, de neîncăput într-o îmbrăţişare. Ni se pare că acolo cuvintele ne sunt citite şi muzicile ascultate. Ni se pare că suntem înţeleşi şi că celorlalţi le pasă. Avem impresia că vorba noastră contează şi că…  influenţează şi că ajunge în nenumărate minţi. Pe cînd, de fapt, ne învîrtim într-o cuşcă bine delimitată. O cuşcă, un cerc vicios care, ni se pare foarte populată dar în care, nu vrem să recunoaştem că zidurile sunt foarte bine trasate şi că toţi cei de acolo, la un moment dat, ajungem să ne ştim şi să ne transmitem unii altora aceleaşi… convingeri.
De aceea, zilele astea m-a amuzat şi frenezia cu care unii postaci nu au… pregetat niciun efort în a propaga de colo pînă colo aceleaşi afumate mesaje electorale partizane trăind cu impresia că ele ating nenumărate ţinte într-un univers „fără limite”. Iluzie! Toate aceste mesaje s-au rostogolit precum nişte bile de biliard pe aceleaşi trasee, lovind „pereţii” aceloraşi persoane gata lămurite oricum! Inutile eforturi, inutili bani aruncaţi în… virtual! Să fi avut îndrăzneala de a rupe cercul şi de a coborî în lume!
Uitaţi-vă numai la rezultatul estimat azi la locale al acestui simpatic Nicuşor Dan, făgărăşeanul matematician dus la Bucureşti, să cîştige prin nişte voturi preponderent virtuale. Candidatul- facebook, candidatul-virtual, candidatul-intelectual şi candidatul-altceva a obţinut la primărie (nu numai din pricina asta desigur!) în ceea ce a mai rămas din lumea reală doar un… 6,5%.
E o problemă, cred, aici. E o paradigmă defectă – dincolo de… bucolismul meu! – în care am ajuns să ne refugiem. Cred că e momentul să ne întoarcem (şi) în lume. Haideţi să nu îi lăsăm  pe copiii noştri născuţi (sau nenăscuţi!) să creadă acum că asta le e lumea!

Cum nu am mai făcut-o de mult, şi dacă chiar citiţi pînă la capăt, precum daţi „like”, v-aş propune azi, cu plecăciune, două poezii dragi, ale zilei, totuşi, de… azi:

Paul Gaugain - Passing time Sun
Paul Gaugain – Passing Time Sun

Petre Stoica
Oraşul Viitorului

Un singur cub cu o singură fereastră
un cer transformat într-o singură uzină
de măcinat rumeneala amurgului
un subsol transformat într-o reţea
de captat melancolia şi dorul de mare

aici nu există microbi poeţi sau oase fracturate
nu există nici cai nici paralitici
nici trandafiri sau homari

un oraş ideal

în cubul acesta există numai
cosmonauţi şi roboţi şi drogaţi
şi arhitecţi ai trupului uman fără gură şi sex.

suspinul amorului durează o fracţiune de secundă
plînsul şi mîncatul laolaltă
un minut şi un sfert
tubul digestiv şi maţul gros
sunt o tijă de plastic
modelată după indicaţia filozofilor antici

În cubul acesta igienic
există o unică direcţie o unică memorie
o unică tuse
şi un milion de crocodili

aici nu se moare niciodată

aici din laboratoarele istoriei
ies adevăruri cu chip de broască semeaţă
şi cu aripioare de lăcustă

un singur cub cu o singură fereastră
deschisă spre punctul unde veghează-n genunchi
îngerul de piatră
salvat de pe fostul meu mormînt
(1984)

Grigore Hagiu
Şi cum se însera încăpurăm cu toţii acolo

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre livadă către pădure
tăind cîmpia pe din două
un copil în rasă de călugăr

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre cîmpie către apusul de soare
tăind cerul pe din două
un bătrîn cu fesul de lînă

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

şi cum se însera
încăpurăm cu toţii acolo
în cîmpia ce nu mai era
(1985)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O poză cu Moromete. Din fundu’ curţii

Mi-am început ploioasa-mi zi, fatalmente pe FB, cu un gînd aruncat acolo, către nicăieri, un gînd din fundu’ curţii. „Avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”, aşa făcea Ilie Moromete. În monoloagele lui, în vremurile lui de revoluţii exterioare şi interioare şi de timp fără răbdare, Moromete îşi avea grădina, salcîmul şi-şi mesteca gîndurile laolaltă cu tutunul fărîmiţat în palme. Nu era totuşi atît semn de singurătate – citea „Dimineaţa” „lui Cocoşilă”, la Iocan în Poiană, uitîndu-şi de fonciire, de frigurile şi de Bisisca lui Niculae, de urzelile unor Paraschiv, Nilă şi Achim sau de gura Catrinei – cît de plutire peste realitate. Şi cred că aşa i-a funcţionat lui instinctul de conservare pînă la sfîrşit. Chiar şi după ce şi-a prăbuşit salcîmul a rămas stăpîn în istoria lui, nu cum cred alţii. Şi-a supravieţuit cu rădăcinile din pămînt ale salcîmului, chit că avea să fie purtat într-o roabă spre moarte. Într-o roabă… „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”… Ceilalţi, toţi, s-au dus cu istoria lor sau s-au lăsat duşi spre niciunde.
Îmi caut grădina din spatele casei, îmi caut salcîmul, locul ăla de acasă în care să mă duc să vorbesc singur. Îl găsesc în poze.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Sinistrul alb şi wall-urile albastre

Pe efemerul şi amăgitorul perete facebook am lipit azi o vorbă de-a lui T.S. Eliot: „Vin alegerile. Se declară pace universală şi vulpile au interesul sincer de a prelungi vieţile orătăniilor.” Desigur, a întrunit numeroase like-uri, cum like din belşug capătă la repezeală şi pe nemestecate orice şi oricine, acolo sau… dincolo, într-o lume în care realitatea e un miraj cu tendinţe psihopatologice. În sfîrşit, nu despre asta e vorba… „Maxima” lui Eliot mi s-a părut mai mult decît asezonată celor ce (ni) se întîmplă sau (ni) se pregătesc. Privesc peste infernul alb de afară, peste neputinţa sau… nedorinţa unui stat de a nu-şi fi abandonat cetăţenii cei mai amărîţi în cavouri de zăpadă sau de a nu-i fi lăsat în starea umilă de vieţuitoare tîrîtoare în vizuine întunecate cerşindu-şi gura de aer (şi nu pot să nu mă gîndesc la şobolani aici!). Reformaţi şi dresaţi pînă la catafalcul de nămeţi, cetăţenii vor fi adormit cu un zîmbet îngheţat, nu ca după o viaţă împăcată sau ca după o glumă bună ci amar-nedumeriţi. Privesc totodată la înştiinţarea de la fisc prin care mi se ordonă să-mi plătesc dările, chiar dacă am făcut-o cu mult înainte ca zelosul stat să-mi fi ţintit gîtlejul ca să mi-o vîre satisfăcut!
Mai sunt numai cîteva luni pînă la „alegeri” şi da, vulpile (sau lupii) au interesul „sincer” de a prelungi vieţile orătăniilor. Tare mi-e temă însă că pînă atunci va fi suficient timp ca iarba să crească frumos de la Armăneşti pînă-n Piaţa Universităţii iar „orătăniile” să uite din nou sinistrul graţie unor pilule roz sau portocalii (după caz!). Cum, la fel, îmi e că „opoziţia” va fi căzut pînă atunci direct din talk-show-uri în cîteva încăpătoare capcane întinse de oamenii prim-preşedintelui de partid şi de stat iar „alternativele” vor fi rămas doar la nivel de manifeste zugrăvite pe wall-uri albastre! Dar da, ştim că regula e ca dezamăgirile să fie pe măsura şi măreţia aşteptărilor. Aşa că, hai să nu ne (mai) facem iluzii!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Moartea 2 punct 0

Suntem online, vrînd-nevrînd. Suntem dependenţi într-un fel sau altul, că vrem sau nu să o recunoaştem. Suntem… conectaţi şi apriori conectabili. Blamăm virtualitatea uneori, parcă pentru a ne demonstra nouă un soi de normalitate dinaintea erei noastre, pentru ca apoi să realizăm că nu mai e nicio diferenţă aproape între real si virtual. Ridicăm statui offline-ului în online, semn că genetica, matriţa noastră comunicaţională se transformă şi ne transformă neîncetat. Şi nu numai: ne migrează şi sentimentele şi valorile, alunecă, patinează „din o parte în alta” în chipuri şi trăiri care devin tot mai concrete.
Am avut în dimineaţa asta o senzaţie stranie, accentuată privind, răsfoind blogul unui poet, Marius, un tip tînăr cu un suflet şi o determinare în tot ce face extraordinare. Un om care m-a surprins de la început prin francheţe şi căldură. Comentariile, răspunsurile lui acolo pe blog, deşi vechi de mai mult de o lună îmi sunt foarte prezente, actuale. Apoi am intrat şi pe pagina lui de facebook de curiozitate să văd ce mai face, pe unde mai umblă, să-l întreb ceva aşteptîndu-mă să-mi răspundă. O pagină în regulă: gînduri, muzică, versuri, discuţii. Acolo, o postare de acum cîteva zile: „Mi-e tare dor de tine!„. M-am gîndit că o fi plecat undeva, acum cînd mai toată lumea e dusă prin concedii. Am mers mai jos printre comentarii căutînd mai bine nişte date şi nişte ore, şi aici şi pe blog, pentru a realiza, după atingerea unei bănuieli de o secundă, că omul a… murit undeva la începutul lunii!… Senzaţia despre care vorbeam a fost aiuritoare: el este, el… era aici totuşi, în acele pagini! Acele pagini nu au fost „închise” de nimeni (faţă de altele devenite mormînt, odată cu „stăpînul” lor!) după plecarea lui şi îşi respiră existenţa nesinchisite. De aici impresia cu nod în stomac a prezenţei „aici” a celui despre care ştii că nu mai e, de aici impresia că Moartea 2.0 (sau Viaţa 2.0!) nu este de fapt… moarte. E un miraj sau o înşelăciune…
Mă întreb dacă ar fi o glumă sinistră sau un sacrilegiu (din partea unui „intrus” interpus) ca la un moment dat să ajungi să comunici cu un obişnuit de departe (amic, confident, iubită sau iubit… virtuali) fără să ştii că acesta de fapt nu mai… este? Să nu afli niciodată că de fapt acel „intrus” vrea să-ţi ţină în Viata 2.0 prietenul şi asta nu din o patologie macabră ci chiar din respect, dragoste, dor şi rebeliune împotriva convenţiilor, timpului şi spaţiului?… Da ştiu, e ciudat, aşa că mă duc să mă plimb prin… „matrix-ul” meu… 😉

Cuiul şi şurubul

N-am amintiri legate de „23 August”, nici nostalgii, aşa cum încearcă „mediile bine informate” să-mi stoarcă astăzi. Parcă timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit… Am ceva trăiri legate de nişte vremuri, trăiri proustiene, asta da…

În ultimele 24 de ore am auzit de vreo 6 crime sau sinucideri, de o soţie omorîtâ şi găsită de copiii minori, găsţi apoi de vecini pe străzi, buimaci şi murdari de sînge… Nişte taximetrişti şi-au aplicat nişte corecţii cu levierele, alţii şi-au măsurat pistoalele. Un tînăr a fost lovit în cap cu o ghioagă. „Cu o ghioagă în cap a fost lovit”, ar fi repetat întărind imaginea un Zaharia Stancu…

Am văzut un asfinţit foarte portocaliu în seara asta. Şi încă e vacanţă parlamentară! Ce fain e să ai vacanţă toată vara şi să laşi „lucrurile serioase” pe mai tîrziu, cum ar fi alegerile locale şi generale adunate la un loc! 😉

În Piaţa Sfatului e… wireless la liber! Acum am aflat şi eu! :)) Da, e altceva să guşti inflaţia de revoluţii şi siropuri de pe FB la o îngheţată pe o terasă la arteziană! 🙂

Da’ să vă zic şi o poveste reală spusă de un amic.
Cică unor ştabi, doi nepoţi de bani gata, le-a intrat pe mînă acum cîţiva ani o şurubărie. Cea mai tare şurubărie din ţară care mergea ca unsă. Băieţii nu trebuiau decît să o ducă mai departe după reţeta moştenită. Dar, la un moment dat, a venit criza mondială şi alţi băieţi deştepţi le-au luat faţa, deh au prins nişte subvenţii, au sponsorizat nişte fotolii moi şi le-au pus fundiţe roşii şuruburilor lor. Băieţii noştri însă nu s-au sesizat la vreme cu mersul pieţei şi o huzureau mai departe în virtutea inerţiei. Ba ca să-şi facă viaţa şi mai uşoară şi frumoasă, ba chiar siguri că aşa vor da lovitura, şi-au instalat aproape cîteva june superaccesorizate, cu cele mai scurte fuste şi cele mai generoase decolteuri din ţară, ca să… implementeze o revoluţie în vînzări. În scurt timp, tot Dorobanţiul era plin de cărţile de vizită parfumate ale acestora: Celina – Trade manager, Geta – Account Director, Rebecca – Sustainable Development Coordinator, Veronica – Social Media Specialist, Mela – Digital Marketing Manager, Sorana – Brand Manager, Cici – Storage Administrator, sau… ceva de genu’. Toate sub sigla SC Şurubul SRL. La o aşa cheltuială sofisticată pierderile însă erau tot mai pe măsură iar vînzările se simţeau doar în bugetul cîtorva… bistrouri, service-uri auto, shop-uri vieneze sau veneţiene şi hoteluri discrete. Aşa că băieţii din poveste începură să aibă coşmaruri şi să-şi concedieze vechii şi fidelii şurubari, nu de mult fruntaşi pe ramura şuruburilor şi piuliţelor.
Într-o… bună zi, constatînd fatalmente că şurubăria e pe ducă, la finalul meetingului săptămînal, Mitică îl întrebă pe Ghiţă: „Ce ne facem, Ghiţă, că ne omoară ăl bătrîn?”Ce să facem, Mitică, planul de rezervă!” „Crezi că a venit momentul?”Clar! Închidem şurubăria şi ne apucăm de cuie! Le comunici tu vestea fetelor?”, zise Ghiţă!…
Şi nu-i banc! 🙂

V-aş mai fi citit şi cu ce-şi deschid ediţia de mîine cele vreo patru ziare serioase rămase-n viaţă, da-i tîrziu şi oricum le găsiţi pe net, sau după caz, pe FB!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă! 😉

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

„Acolo” nu mai există. Excogitaţii…

Sunt momente cînd, mai mult forţat de împrejurări, ajungi să realizezi – în sfârşit, definitiv! – că atunci când aveai senzaţia că viaţa-ţi era o tabletă de ciocolată, chiar şi amară, te înşelai trăind într-o dulce reverie nevinovată şi inevitabil, pîndită de rânjetul realităţii. În astfel de momente revelatoare te cam apuci să tragi linie, să aduni, să scazi, să-ţi zgîrii cu creionul pe hîrtie minciunile, „dezamăgirile”, făcutele şi nefăcutele. Şi mai ales să nu mai speri patetic. Asta ar fi aşezarea la loc a lucrurilor. Desigur, unii dintre noi ne naştem aşezaţi la locul nostru, în locul nostru, şi viaţa nu ne înşală cu bucăţica de ciocolată. Ferice de cei ce sunt aşa, fiindcă nu trebuie să se supună jocului iluziilor şi deziluziilor, un joc de-a alba-neagra pînă la urmă.
Un asemenea moment este (sau poate fi) cel al deznădăjduitei lupte, fizice, cu neputinţa unuia dintre cei din jurul tău, unuia dintre „ai tăi” cum convenim să spunem. Astfel de zile vin pe neaşteptate de regulă şi te lovesc din plin în dulcile-ţi cotidiene tabieturi sau ritualuri. Ritmurile şi însemnătatea lucrurilor ţi se schimbă fundamental. Realizezi asta şi îţi spui că o să treacă în cîteva zile. Dar nu trece… Nu trece şi în fiecare zi trebuie să-l cari pe omul acela în spate, cîteva etaje pe săptămînă, la propriu, trebuie să-l hrăneşti, să-l speli, să-l duci la toaletă, să-i aşezi de zeci de ori pe zi perna sub cap, să ai grijă să-şi ia medicamentele, să fugi de la job ca să-i aduci medicul acasă sau să-i cauţi în tot oraşul reţetele „compensate, să-i răspunzi prompt tuturor cerinţelor rostite cu voce stinsă… Aşa se întind zilele şi la fel şi nopţile. Diferenţa dintre noapte şi zi e anulată de fapt prin cele cîteva ore de veghe nocturnă. Şi realizezi că tu nu mai eşti tu sau că acela care erai avea preocupări ridicol de banale şi că, poate, în definitiv, acela nu erai de fapt… tu. Realizezi că, deodată, timpul are altă cuprindere şi că lucrurile au altă valoare, bucuriile, alt preţ şi altă consistenţă. Îţi dai seama cît de stupid e acum să îţi doreşti să nu mai pierzi nu ştiu ce show la tv sau să cauţi nu ştiu ce model de telefon sau de pantofi, or să fii la curent cu imbecilităţile unora de-alde Băsescu şi Boc sau să te grăbeşti să răspunzi superfluului flux de cuvinte şi imagini ale postacilor plictisiţi în luxul anonim al timpului pierdut pe facebook sau aiurea prin alte spaţii virtuale de fervente… excogitaţii sau pasiuni.
Îţi spuneai, desigur, că ţie nu ţi se poate întîmpla aşa ceva. Îţi vedeai cursul existenţei a la longue, fără surprize, confortabilă, în termenii călduţi pe care credeai că ţi i-ai schiţat prin cele cîteva artificii socio-profesionale din trecutul imediat sau îndepărtat. Rîdeai în nas celor care-ţi catalogau hobby-urile drept mofturi burgheze, rîdeai în nas realităţii care, iată, te pîndea însă şi pe tine după colţ. Acum îţi dai seama cam care e greutatea vieţii tale, cînd speri să nu mai auzi şi mîine acel „mulţumesc” umil rostit fără vlagă de cel ajuns aproape umbră căruia îi aduci un pahar cu apă sau căruia îi arunci plosca. Îţi zici, te alini cu gîndul că, iată, te-ai maturizat, ai devenit mai responsabil şi că oricine trebuie să treacă prin asta şi că aşa trebuie să fie, aşa se cuvine, pentru ca lucrurile să reintre la un moment dat într-o „linişte normală” căreia, în sfîrşit, îi vei acorda adevărata valoare. Şi te mai întrebi, poate, ce păcate are omul ăla de ispăşit încît să îndure, să sufere atît şi chiar ce păcate vei fi având tu de plătit la rîndul tău.
Dar te muşcă, poate, şi gîndul dacă nu cumva după această schimbare a priorităţilor şi a cursului lucrurilor, după această „maturizare” nu va veni şi rîndul tău să cerşeşti fără putere în oase şi-n glas un pahar de apă şi dacă va avea cine sau dacă va vrea cineva să ţi-l aducă zile, săptămîni, luni sau poate ani la rînd… Şi nu-ţi mai vine, nu mai ai cum să rîzi în nasul realităţii şi nici să zici „mie asta nu mi se poate întîmpla”,  întorcîndu-te acolo la huzurul vechilor plăceri. Nu vei mai putea să te întorci acolo din simplul motiv că „acolo” nu mai există. Îţi mai doreşti, mai speri doar la privilegiul cîtorva ore de somn…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune, cu soare în toate!

Poetul. Sentinţa perfidă

„Vedeţi preţul despărţirii domn poet? El nu se poate cumpăra cu bani… Dumnezeu nu a uitat de acest preţ!”, comenta ieri seară, undeva prin prea-încăpătoarea „prispă” a aceluiaşi facebook un… distins domn, referitor la un articol privind starea critică de sănătate a poetului Adrian Păunescu. Am avut ceva polemici cu dânsul pe tema asta, fiindcă, pe mine cel puţin, ştirea respectivă m-a mîhnit în vreme ce el a scos pe tarabă vechea marotă a laturii perfide a comuniştilor… Mai mult, a postat o odă închinată de Păunescu „mult-iubitului conducător” precum şi o scrisoare a poetului în care acesta i se adresa dictatorului cu  „Să trăiţi, Măria Voastră!”… Aşadar eram pus în faţa evidenţei, iar poetul răstignit din nou pe stîlpul infamiei şi ar fi trebuit să recunosc spăşit că şi eu sunt vreo loază de pui de comunist fără caracter, fără prinţipuri şi morală! Ba chiar hoţ, profitor, îmbuibat, escroc şi securist pe deasupra! Aş fi dat aşa satisfacţie maximă celor din tagma distinsului interlocutor!
Nu am de gînd să-i ridic vreun monument lui Adrian Păunescu, omului Păunescu. Şi-a asumat şi consumat convingerile (şi naivitatea, cred eu!), a recunoscut şi îşi poartă crucea pentru multe făcute şi nefăcute în vreme ce alţii, destui, au trecut cu arme şi bagaje de la proslăvirea conducerii PCR-ului la cea a… protipendadelor… democrate de după 1989. Curios chiar, aceştia din urmă sunt categorisiţi de unii, chiar azi cînd vorbim, drept intelectuali virtuoşi şi onorabili, patrioţi cu ştaif, în ciuda stipendiilor din conturi, incomparabile cu chenzinele din anii epocii de aur! Ca Păunescu a gresit sau nu, nu suntem în măsură, cred, să judecam noi. Această perfidie a aplicării de sentinţe e mai grozavă decît cea a blamaţilor comunişti. Cine e mai culpabil? Apoi, sunt destui care depun mărturie că din poziţia lui, privilegiată ce-i drept, însă nu fără un preţ plătit de el, Păunescu le-a făcut destul bine multor amărîţi. Cum îi mai ştim inclusiv zecile sau sutele de poezii cenzurate în vremurile alea!
Dar să rînjeşti satisfăcut în faţa patului de suferinţă al omului şi al poetului Adrian Păunescu mi se pare o probă de ignoranţă, de îmbîcsire politică şi ură strigătoare la cer! Să arunci la nesfîrşit cu lături – şi mulţi îşi fac blazon din asta de 20 de ani! – pe o operă, fiindcă omul a avut şi păcatele lui mai ţine şi ce de cei şapte ani de acasă. Şi vorbesc acum, poate, despre unul dintre ultimii mari poeţi de valoare incontestabilă, şi cu o biografie şi de o erudiţie impresionante, ai ţării ăsteia, Adrian Păunescu.
Repet, preţul despărţirii ni-l putem cîntări sau comenta doar cînd e vorba de despărţirea noastră, în niciun caz a celorlalţi! Cu atît mai mult a unui mare poet. Lăsaţi-l pe omul de pe patul ăla de spital să îşi ducă crucea, să îşi trăiască drama, remuşcările, vinovăţiile, nimicnicia, atîtea cîte or fi, în linişte! Sunt convins că ele există şi sunt mult mai consistente decît ale majorităţii care îl judecă de pe margine, moralizator. Când judeci un om, trebuie să fii măcar la înălţimea lui pentru a-l putea vedea în dimensiunea reală! Şi nu cred că sunt prea mulţi care să aibă această calitate faţă de Păunescu care, va rămîne cert în Istoria literaturii înainte de orice – acolo unde puţini mai pătrund acum! – oricît le-ar sta asta unora în gît. Poetul ramine! Şi să dea Dumnezeu să ne fie mai departe în preajmă încă mulţi ani de acum!
Adrian Păunescu - "Locuri comune"
P.S. Căutînd acum prin volumele lui Adrian Păunescu am găsit o pagină de caiet cu autograful său. În octombrie 1986, la Serile din timpul Festivalului Naţional de Poezie de la Sighet, Adrian Păunescu îmi ura în grabă, scriindu-mi un pic greşit numele: „Succes în poezie!„. Mi-l amintesc ascuns de ochii prea curioşi (şi cred că şi de urechile securităţii, fiind pus „la index” în acea vreme) pe sub bogăţia merilor dintr-o livadă din Deseşti stînd de vorbă cu regretatul Laurenţiu Ulici. Avea o barbă ca de patriarh şi da, toată lumea murmura admirativ şi-şi dădea coate privindu-l de la distanţă… Da, eram şi eu printre ei (pe atunci un june „premiant” al „României Literare” în festivalul cu pricina) şi nu aş fi bănuit că lumea se va schimba într-atît încăt Poetul acela mare şi adulat de toată lumea să ajungă, în ochii unei părţi a neamului său unul dintre dintre pămîntenii huliţi! Din fericire însă, ştiu, că acea parte nu contează şi că numericeşte e tot mai copleşită de cei ce-l preţuiesc şi-i descoperă poezia. Şi sunt dintre cei care mai cred că soarta ne este asemenea felului în care ne tratăm poeţii…

P.P.S Am observat că la o simplă căutare pe Google, tastînd Adrian… primul din lista căutărilor apare Adrian Păunescu cu vreo 285.000 de rezultate. Ca fapt divers sau ca un alt… „loc comun” ;)!

Servus, Blogolume!…
şi… vă aştept părerea!

Sevrajul după… Facebook

Odată ce ai intrat aici e greu să te ţii departe sau să te dai mort în păuşoi! De bună seamă curiozităţii omeneşti i s-a găsit leacul, iar patologiilor ce ţin de dependenţă li s-a adăugat un nou şi consistent capitol. Vorba „nu eşti pe facebook, nu exişti” este deja fumată şi fenomenul, la români, se întinde mai ceva ca gripa spaniolă. La fel de ieftin precum cîteva pachete de ţigări şi nişte cafele, cu care se şi întreţine de altfel, facebook-ul este la fel de darnic cu toată lumea, de la moguli la piţipoance, deputaţi şi generali în retragere, pînă la poeţi, savanţi, anestezişti şi cerşetori. Într-o dimineaţă un mucalit a lansat chemarea ca toţi cei ce se aflau în „câmpul muncii” (mai ales cei „de la stat”, nu’ş de ce!) cu FB-ul deschis să-i dea un „like”. La „recensămînt” au răspuns, în ciuda tuturor directorilor din ţară, cîtă frunză, cîtă iarbă, dovadă că „legătura” este sigură, indestructibilă. Că lucrurile stau la fel şi la întoarcerea acasă, în „câmpul casnic”, nu mă-ndoiesc. Gospodinele îşi uită de cratiţe şi farfurii, de temele copiilor, iar gospodinii de… atelierele din beci, de piaţă şi bătutul covoarelor pentru a plonja în babilonia virtuală revărsată în toată splendoarea din injectomatul cu Internet. Cele vreo 16 ore de trezie ale fiecărei zile sunt astfel împărţite cu generozitate şi fără prejudecăţi între un pic de realitate şi restul… Facebook. Ne dovedim adaptabili…
Şi cum pofta vine mîncînd nu e de mirare că aici s-au adunat toate deliciile… virtuale ale pămîntului: ştiri proaspete (agenţiile de presă, ziarele serioase şi posturile tv e musai să se vîndă gratis aici), anticariate, recenzii, burse, bilete de avion, parfumuri, loto-prono şi, desigur şi porno, scoruri la pauză, muzici, vorbe de duh, reţete culinare, sfaturi de deochi, ghicitoare în palmă şi vrăjitoare, agenţii matrimoniale şi de escorte, oficii ale braţelor de muncă, prieteni vechi, blogheri flămînzi de trafic, case de piatră, popi, interpreţi, conspiraţii mondiale, fermieri sadea, guverne, revoluţii şi moţiuni, manifeste, diete, corporaţii, fotografi, ceaiuri, balerine şi actori, budoare deschise în toată splendoarea sau budoare interzise dar cu storurile… sfielnic întredeschise. Iar despre Dumnezeu, să nu mai vorbim, îngăduitor, amuzat de-aşa lucrare sau mustrător, aruncă şi el cîte o privire în grădina-i virtuală.
Ba peste acest peisaj, cum era şi normal, şi-au facă apariţia şi managerii… social-media sau de marketing fiindcă, nu-i aşa?, lucrurile dacă nu pot fi (şi nici nu trebuie) interzise e cazul să fie ţinute sub control în cel mai profitabil şi agreabil mod cu putinţă! Aşa se adună uşor la un loc, într-o încăpătoare Poiană a lui Iocan 2.0, cei peste 1.500.000 de halitori de Facebook, adica aproximativ 6,5% din populaţia ţărişoarei, cu identităţile mai mult sau mai puţin dezvelite de bună voie şi nesiliţi de nimeni… Şi loc mai e destul cât micile bârfe, filosofii, şuete, flirturi or amantlâcuri sunt încă gratuite, refugiu perfect împotriva chinurilor depresiunii sau ale depresiilor curate! „Fenomenul Facebook” este, sigur, deja temă de doctorate sofisticate, cu aplicaţii practice cu tot pentru destui, cum destui or fi cei care încă auzind despre „comedie” îşi scuipă-n sîn sau fac dispreţuitor gestul acela din mînă al superiorului străin de cele lumeşti.
Acum singura problemă de rezolvat mai rămîne, cred, cea a deconectărilor… involuntare. Adică ce mă fac, Miţo, dacă ajuns acasă constat că mi-a căzut netu’, curentu’, mi-au tăiat mobilu’ sau mi-a sechestrat copchilu’ laptopu’?! Că mă ia cu sevraj şi cămaşa realităţii mi-e prea strîmtă! Da’ să nu mă luaţi cu abureli de-alea cu plimbatu-n parc, ieşitu-la-o-bere, la o ploaie de stele, sau cu lectura plus muzică-n surdină! 🙂

Servus, Blogolume!
Andi se gîndeşte la prietenii vechi, îi caută în gînduri. Mă bucur că nu pe FB!;) Cuvinte-ncrucişate, fie şi orange, n-am găsit pe FB! Credeam că le-am văzut pe toate. Ce zici, pisică neagră? 😉 La Maria găsesc o profesoară… Nu, nu o profesoară oarecare ci o profesoară de… culoare! Şi nu, nu seamănă deloc cu o profesoară de Facebook! Sub bagheta… providenţială a Angelei un tip cu ochi albaştri, cam arogant, negociază cu un vistiernic pentru ceva sfanţi, pentru un implant sau aşa ceva… Pe FB găsea mai ieftin dar i s-o fi părut compromiţător! 😉 Deea are nişte întrebări… Să le fi lansat şi pe Facebook? Atunci să fi văzut asaltul Apărătorilor Patriei! 🙂 Caius pare să fi fost sursa unor frustrări de-ale lui Doru… Bine că nu exista FB-ul acum patruzeci de ani! 😉 Teo face mai departe trafic cu hituri şi recunoaşte doruri. Chestia asta nu i-ar fi iertată pe… Facebook! 😉 Kid are o veste bună, venită pe e-mail, nu pe FB! 🙂 Cella găseşte un fel de optimism. Al autiştilor… Ei ştiu şi de aceea nu intră pe FB! 😉 Culorile, poezia, muzichia… sunt întîmpinînd toamna la Mirela… Pe Facebook vin şi trec, toate anotimpurile odată, într-un minut… Mimi lasă-n urmă o peninsulă şi merge mai departe cu… sorbituri mici de apă plată cu lămîie… Pe Facebook totul se bea dintr-o înghiţitură, total nesănătos! 😉 Călin ştie cum devine paradisul accesibil. Şi nu pe FB ci la Simeria! Miriştea adună cerul la Dumitru. Cerul văzut prin Facebook e iremediabil, poză! Într-un basm lucrurile curg lin… pînă la castel, dacă ar fi să dau crezare celor spuse acolo, la Vania.  E de înţeles acum de ce nimeni nu duce poveştile pînă la capăt pe FB! 🙂 Daurel pune o întrebare la ordinea zilei…  Şi nu ştiu de ce linkurile lăsate acolo nu duc spre Facebook! 😉 Să plângi… Gândul, versul Rodicăi… Plînsul e cu putinţă, acolo, pe FB?… Onu îmi zice cum vine chestiunea cu fumul de tutun… Da, am mai spus eu că mă las… Poate ar cam fi cazul!… E-adevărat, pe Facebook tutunul nu dăunează sănătăţii, pericolul de inhalare e exclus!…

Toamnă frumoasă şi lungă, cu soare în toate, prieteni!

P.S. Din această vară cu sfîrşit de noiembrie ies iremediabil entuziasmat de Aznavour!… 😉

Să cobori pe Corso savurînd o îngheţată de fistic…

Am coborît azi spre casă pe Corso. De fapt în fiecare zi fac asta. Astăzi însă, pe la şase şi ceva spre seară chiar am (re)văzut strada şi oamenii. Cred că nu am mai făcut asta de anul trecut, de prin toamnă. Am regăsit umbrelele de peste terasele din mijlocul străzii, aceleaşi care mă entuziasmau şi vara trecută. Rămîn la aceeaşi părere: prind bine. Dar sunt… aceleaşi, puteau să le facă ceva, să le schimbe culoarea (chit că nu ţin la… brand) sau să le fi rotunjit sau, ştiu eu, să le acopere cu  stuf! Oamenii, la fel, relaxaţi admirînd din fotoliile largi peisajul… trecător sau static. Parcă mai puţini doar… Poate de frica ploii, poate din cauza crizei, deşi cred că şi fără o leţcaie în buzunar tot acolo i-aş găsi pe mulţi – aceiaşi, bănuiesc – la un pahar  de bragă (cu autoservire)… E mişto să cobori pe Republicii pe la şase şi ceva… Ce m-a surprins au fost… delicatesele. În cîteva locuri am văzut porumb fiert, în altul felii de pepene servite meseriaş pe platouri ornate colorat şi la tot pasul îngheţata… Mda… să cobori pe Corso savurînd o îngheţată de fistic… Mai ţineţi minte „acea” îngheţată de fistic? Şi m-au surprins toate astea fiindcă mi se pare că au venit prea repede. Sau cum eu le văd prima oară anul ăsta îmi explic că de aici vine tot acest decalaj… E început de iulie, parcă?!… Cu mondiale trecute de semifinale, cu tăceri băsesciene depăşite, cu inundaţii petrecute, cu tei scuturaţi? Deja?!
Aceeaşi senzaţie am avut-o şi aseară pe FB, pe unde mi-am petrecut ceva ore în ultima vreme şi unde îmi place să constat cum toţi ne refugiem în… pilde şi muzici. Un colţ de lume „virtuală” plin de DJ-ei şi filosofi. Da, aseară am găsit şi… „am pus” cîteva piese unplugged de-ale lui Joey Tempest şi Europe şi m-am întrebat „Cînd am auzit prima dată acea Final Countdown?”… Mi-am amintit cu uşurinţă de Ringul din Costineşti dintr-un iulie ’87… Era superbă atunci „acea” numărătoare inversă, era firească şi nu prevestea nimic. Şi vremurile zice-se erau mai tulburi? Aiurea! „Numărătoarea inversă” a rămas aceeaşi… Muzical vorbind îmi trezeşte aceeaşi euforie. Da, numărătoarea inversă sună la fel, chit că ea, numărătoarea e… altfel.
Cred că la fel va sta de acum treaba şi cu porumbul fiert, cu pepenii şi cu îngheţata de pe Corso… Probabil tot din cauza asta telefonu-mi sună cu „The Final Countdown” :)… Începe să plouă iar. Cred că o fată va coborî pe Republicii, mai tîrziu, şiroind prin ploaie, savurînd o îngheţată de fistic şi zîmbindu-le ascunşilor de sub umbrele. Ţin minte imaginea asta… s-a întîmplat ca ieri. Or s-ar putea să o văd chiar mîine? Nu, nu voi posta şi aici acel unplugged, îmi sună obsedant… Poate aici e sfîrşitul melodiei ăsteia cu istorie sau, poate, telefonul mobil e de vină… 😉

Servus, Blogolume!

Şi la Evergreen am găsit o… trecere prin Centru. Altfel, mai frumoasă… La vie est belle, da Karla! Încă o trecere de iulie… pariziană 😉 Cati este acolo, la răspîntiile Dunării furioase – şi ea! – pe noi… Teo îmi povesteşte despre un dor de-o anumită vară… Da, asta e! O pro-misiune şi-o rostogolire „afară” găsesc la CorneliusCristian spune o poveste cu pensionari şi alte gînduri de… criză sub o boltă de vie. Viaţa la ţară, da, Carmen! ;)… Gigi pune pe… hîrtie „sentimentul de insulă”. Superb spus! În ce fel ne străbate – sau nu – acum sentimentul ăsta?… O nouă reuniune cu miez în Dinarul lui Vania ;)… Deei i-aş da sincer zece pentru o aşa teză pe… seama renascentismului şi poeziei barroce spaniole ;)…

Vremuri cu clopot. Vremuri cu Facebook…

Braşovul se pregăteşte să tragă clopotul din turn. Din turnul Casei Sfatului. După mai bine de 50 de ani de muţenie, aşa cum mai scriam şi aici (ceva mai inspirat) se mai întîmplă ceva, iată, în Braşov… O firavă, dar inspirată, încercare de revenire la cele ce ne aparţin, la cele normale… La acest cuvînt, devenit de lemn: normalitate. Clopotul o să bată de duminică, din jumătate în jumătate de oră, acompaniat de la cîteva sute de metri de cel ştiut, al Bisericii Negre. O recuperare pentru care mă bucur nespus dar nu mă iluzionez că ar putea aduce şi mai multe din vremurile acestui clopot. Bătrînul clopot nu va sparge liniştea sau moţăiala vreunui iscusit meşteşugar şi nici nu le va aminti de tabieturile burgheze unor negustori gata să tragă obloanele pentru o oră numai bună să-şi soarbă cafeluţele… Nu ştiu cîţi din noi vom auzi clar acest clopot, de duminică încolo. Cred mai curînd că el renaşte în aşteptarea generaţiei următoare de braşoveni relaxaţi… Pentru noi, cei de azi, el va exista, bănuiesc, cel mult ca pretext pentru ceremonii de amăgire a crizei, cu plan de marketing, şi asta de vreo două ori pe an… sau mai vîrtos în preajma cine ştie căror alegeri…
Astăzi nişte caleşti trase de cai au încercat betonul tare din jurul Pieţei Sfatului. Frumos l-au încercat… Aş vrea să cred şi că voi întîlni asemenea caleşti în fiecare zi, ca într-o mică Vienă… Aş îndrăzni însă prea mult să sper că toate astea nu se vor retrage cel mult într-un orăşel din… Facebook.
Apropo, m-a pus pe gînduri editorialul lui Răzvan Exarhu din Evz… şi, cu toate astea, iată, acum mă grăbesc şi eu să mai plantez cîteva roşii în iluzoria-mi, virtuala-mi fermă de 76785 de puncte…

Întîmplare neîntîmplătoare. Blogolumea. Prieteni

N-am considerat niciodată ziua-mi de naştere ca pe vreun mare eveniment. Ca pe vreun prag cu tentă psihologică. Am sărbătorit mereu discret această zi, cu ai mei, şi cu cîţiva prieteni. Nu ţin minte să mă fi dus cu această ocazie la job,  încărcat cu platouri de prăjituri sau cu sticle de vin sub braţ… M-am bucurat mereu de cele cîteva telefoane, mereu aceleaşi, primite în aceste zile, de cele cîteva e-mailuri sau chiar de scrisori adevărate, de hîrtie. Şi cam atît.  Pur şi simplu. Asta mi-e firea şi, probabil, ţine şi de o anume educaţie… Asta nu înseamnă că de fiecare dată nu mi-am făcut cele cîteva evaluări pe care oricine, cred, şi le face după un an sau înaintea unui an nou. Nimic senzaţional în ele.
Astăzi a fost însă o zi altfel şi nu fiindcă am mai împlinit o vîrstă. Anul trecut ziceam că preferam să rămîn egoist cu această zi a mea. Aproape mi-a reuşit asta atunci 😉 Astăzi nu am mai putut încerca asta măcar. Din cauza blogolumii. Şi din cauza Facebook-ului. Cum n-am fost destul de atent încît să-mi ţin „la secret” ziua de naştere prin „reţele” m-am văzut asaltat de felicitări şi gînduri şi cuvinte pe care nu le pot suspecta deloc drept complezente. Zeci de mesaje de drag din partea a zeci de (aproape) necunoscuţi. Senzaţia e copleşitoare. Lumea aceasta e mai vie şi mai prezentă şi mai adevărată şi mai statornică decît aş fi crezut.
E adevărat, am provocat-o puţin, prin „metatextul” meu de ieri, dar am făcut-o ca semn al preţuirii mele pentru locurile şi oamenii (şi nu au fost toţi cei subliniaţi în text!) printre ale căror gînduri zăbovesc aproape zilnic. Şi am făcut-o şi pentru a suplini un pic din lipsa-mi de activitate susţinută (feedback, comentarii, lepşe, etc.) în acele locuri, împreună cu acei oameni… Nu, nu cred că provocarea respectivă a fost cauza „potopului” de gînduri şi cuvinte pe care le-am primit fără să le mai pot răspunde-n parte… E altceva. Şi sper ca asta să mi se confirme definitiv la un moment dat.
Singurul meu „comment” la cele primite a fost, este, acesta: „Servus, dragelor şi dragilor… Vă mulţumesc cu puţinele-mi cuvinte (şi) pentru această întîmplare… neîntîmplătoare…
Sunteţi extraordinari! P.S – uite de ce blogolumea e… altceva…”

Mă-nclin, prieteni!

De(z)virtualizarea… Gînd de noapte

Astăzi (mi)-am regăsit trubadurii pe Republicii. Ştiu că au mai cîntat zgribuliţi peste iarnă chiar dacă eu îi credeam de tot plecaţi încă de sfîrşitul toamnei, o dată cu umbrelele şi mesele ridicate de pe Corso… Da, nu i-am văzut eu. Astăzi am stat un pic sa-i ascult. De „vină” a fost, cu siguranţă, puţinul soare căzut pe colţul ăla de stradă, topirea vizibilă şi prematură a troienelor… Ascultîndu-i mi-am dat seama că de fapt dacă mi-aş fi dat silinţa aş fi putut să îi văd şi să-i ascult, oricît de îngheţat aş fi fost şi că eu i-am alungat de mine, i-am aruncat pentru o iarnă în… virtualităţile mele.
Trăim, pe nesimţite, tot mai mult în „Second Life”, ne cioplim altă viaţă şi alt chip, punem pe picioare ferme pe Facebook, dăm cu sapa şi întoarcem bălegarul, ne aruncam vorbe pe Twitter, ne plătim facturile, vedem dacă ninge sau dacă plouă, citim ziarul, povestim cu un amic vechi, regăsit, ne aventurăm în blogolume, fascinaţi şi cu garda jos, ne îndrăgostim nepermis, ne înarmăm şi ucidem, minţim, trădăm, ne trimitem flori şi prăjiturele de ziua noastră, urmărim, voyeurişti, paşii celorlalţi, ne mulţumim cu concertele de pe YouTube, înşelăm şi suntem înşelaţi, participăm la şedinţe, zise şi teleconferinţe, ne antrenăm, ne dăm restanţele online, ne „publicăm” poeziile, dizertaţiile, ne reparăm singuri calculatorul prin 3G, ba ne şi desfundăm conductele la îndrumarea meşterului instalator prin webcam, chatuim în toate limbile pămîntului fără să ştim vreo limbă străină, învăţăm să şofăm cu instructorul pe mess, ne comandăm prînzul şi cina, ne lăsăm „ghicit” viitorul, citim fraze pe Google cu senzaţia că am citit cartea întreagă, ba ne şi tratăm în clinici virtuale, ne deplasăm fără să facem un pas, dăm sentinţe, condamnăm, iertăm… Un amestec atît de straniu, încă, de realitate şi virtual…
Mă gîndesc, nu ar putea fi acest puzzle confuz de realitate si virtual pragul din care polii s-ar putea inversa? Virtualitatea să devină realitate şi invers? Dacă noi suntem „pionierii” unui experiment ciudat, al unei întorsături istorice care, peste cîţiva zeci de ani, va fi considerată drept „momentul 0” sau „momentul x” or „y”? 😉 Nu ar fi cazul să facem acum un pas înapoi evitînd astfel capcana, mirajul? Nu ar fi cazul să ridicăm piciorul de pe acceleraţie, să o lăsăm mai moale (unii dinte noi, desigur)?…
E doar un gînd aiurea de noapte… Oricum cred că Trubadurii din Transilvania, acolo în stradă, sunt un exerciţiu valabil de… de(z)virtualizare… O să trec mai des pe acolo, pe Republicii colţ cu Michael Weiss… 😉
Toate cele bune!

Catindaţii On-Line, Beatles-ii şi diacriticele. La piaţă

Cam ăştia sunt. S-au aliniat. Le auzi vocile de la o staţie de piaţă, voci „natur” fiindcă nu-şi permit să facă play-back. „Deh, oamenii s-au jmecherit, se prinde uşor, hehehe”, ar constata adînc din puţul gîndirii un pieţar plin de pămînt pe sub unghii… Mda, şi-au scos „bunătăţile” pe tarabe şi îşi momesc muşterii care mai cu diplomaţie, care ţipînd din toţi rărunchii. Şi mai toţi, cînd văd că arunci o privire spre castraveţi sau gogonele ţi se uită în ochi rînjind un „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”. Cu o cruce mare la urmă, făcută la repezeală…
Acest octombrie îmi aminteşte de pieţele de toamnă pe care tronau frumos cocoţate la înălţime producţiile agricole record – mîndria tovarăşilor şi blestemele celor mulţi veniţi la… expoziţie. Ei bine, acum putem alege, putem pune mîna să vedem dacă dovleceii nu sunt cumva din plastic. De acum, o lună şi mai bine, cu traista în mînă o să colindăm – fiecare după cheful lui – printre mesele întinse prin piaţă pîndind preţul cel mai bun. Ştim foarte bine că or să lase precupeţii la preţ, cînd or vedea că li se strică bostanii… Şi care-or fi mai tari de înger or să reziste pîn-la spartul tîrgului, ăialalţi or să se cam… scurgă pe sub mese.
Ştiu că piaţa abia ce a început să se pavoazeze şi nu am de gînd să mă înghesui de pe acum, am oroare de călcatul pe bătături şi oricum cam ştiu spre ce tarabă bat. Dar cum sunt curios din fire am aruncat o primă privire pe… mercurialul semioficial şi on-line (deh, ţinem şi noi aproape de cuceririle ştiinţei şi tehnicii! 🙂 ) Schiţele de ofertă de pînă acum, făcute cam pe genunchi, şi darul ăla al meu al premoniţiei îmi fac previzibilă concluzia.
Aşadar, pieţarii, azi: Mircea Geoană iese la bătaie cu o lege pentru „50.000 de locuinte ce vor fi date spre inchiriere complet mobilate”, pentru familiile… defavorizate;  Crin Antonescu face o voltă prin istorie întrebîndu-ne: „1981-2009, 1996-2004, 2004-2009 – oare chiar poate fi totul la fel? Puteti gasi asemanari intre aceste momente?” după ce ne vorbeşte despre meciul de şah dintre Karpov şi Kasparov…;  Independentul… Sorin Oprescu ne zice că „toţi sunt o apă şi-un pămînt” şi că „Va spun din suflet ca asa nu se mai poate! Nu mai merge! Eu, ca om , ca tata, ca bunic, ca medic, ca primar, ca politician, nu mai pot!”;  Traian Băsescu a rămas undeva într-un „18 mai a.c.”, cu porţile Cotrocenilor deschise. Bănuiesc că lucrează la ultimele… retuşuri ; la George Becali ninge frumos „În slujba Crucii şi a Neamului Românesc” şi cu „Dumnezeu inainte Laca!”;  de la Kelemen Hunor, aici şi aici, aflu că: „Punctul de vedere al UDMR eu am prezentat-o (sic! n.n.) astăzi în faţa celor două camere ale Parlamentului. Am înşirat motivele pentru care noi am iniţiat această moţiune…”  Pe… Vadim Tudor nu l-am zărit pe-aci. Da’ deloc!
Deocamdată cam asta-i… piaţa, în nesfărşitele-i şi electoralele-i chinuri ale facerii. Chit că, aşa cum ziceam, ştiu cam de pe unde o să cumpăr ceva şi indiferent de blogăreala, twittăreala şi facebukăreala de campanie cu care ne vor intoxica de-acu înainte, am o primă concluzie: dragi catindaţi rumâni, scrieţi fraţilor cu diacritice, nu „dă alta”, da’ vă dă Hunor lecţii cu toate dezacordurile lui cu tot! Şi, între noi fie spus, chiar aş crede că Hunor e, dintre toţi aceştia, singurul… blogger! 😉 Şi, zău, prima impresie contează!

P.S. Acum 47 de ani (wow! 😉 ) Beatles-ii lansau „Love Me Do”!

Biscuiţi, oştenii mei! Biscuim, Măria Ta!

Bag de seamă că mass-media româneşti au fost lovite cu succes de nişte manifeste devenite imediat… „virale” (de la „marketingul viral” cetire) cu un conţinut social bine frăgezit însă la focul încă mic al campaniei electorale. Le spun „virale” plecînd însă de la prezumţia că nu s-au vrut a fi asta. Modul lor de propagare (covîrşitor virtual) şi aderenţa lor au transformat aceste texte, din păcate, într-un soi de „Citeşte şi dă mai departe!” pe nemestecate. Din păcate, spun, fiindcă nu contest, dimpotrivă!, parte din mesajele la care şi eu rezonez, mesaje pozitive împotriva stării de fapt a României de azi, dar observ cum ele se disipează, îşi pierd consistenţa, devin… viruşi la modă.

Totul a început cu  „Treziţi-vă! Asta nu e România NOASTRĂ” al Alexandrei Svet. Apoi a urmat acel „Cum stau lucrurile astăzi” sau „România, Altfel” al Principelui Radu Duda (la retragerea din campania electorală). Ulterior am găsit „Manifestul pentru recuperarea viitorului, m-am săturat de cine ne conduce” al lui Alex Bălţat. Iar astăzi am citit „Mişcarea de rezistenţă” a lui Marius Tucă, din „Jurnalul Naţional”. Mesajul comun al tuturor acestor texte este „Nu se mai poate!”. Fiecare dintre manifeste îndeamnă la luptă, la gherilă, la acţiune, la atitudine împotriva hoţiei, manelizării, incompetenţei, demagogiei, nesimţirii, împotriva clasei politice de azi. În fiecare autor găsesc cîte un pic din Marx şi Che Guevara şi lupta lor de clasă. Şi eu sunt un romantic şi, repet, nu-mi displace să citesc astfel de scrisori mobilizatoare însă revin şi spun: le privesc cu suspiciunea cu care bănuiesc viruşii gata să-mi atace „hard-ul”! Ba mai mult,  după ce îi „descarc” realizez că aceşti viruşi se mai şi aruncă unii asupra altora într-o luptă intestină bezmetică cu un singur efect previzibil: căderea în derizoriu. După ce citesc tot, asemeni cetăţeanului turmentat nu rămîn decît cu dilema clasică „Da’ eu cu cine votez?!”… M-ar bate gîndul să mă înregimentez în fundaţia sau partidul (puţin cam elitist, după gustul meu!) celor 8000 mobilizaţi pe Facebook de Alexandra Svet dar aş intra şi în mişcarea de rezistenţă cu iz de bun-simţ cultural şi poetic al lui Tucă, ba chiar m-aş duce, la un semn, să lupt în munţi alături de partizanii voluntari ai… României Libere!

Dincolo de virtuţile şi de imagistica textelor amintite, şi a altora ca ele făcute sau încă nefăcute, cred că lucrurile sunt mult mai simple. Simpatizănd or empatizînd cu o anume mişcare să fim totuşi realişti: acestea sunt doar picături într-un ocean. Chiar dacă semnalul lor este limpede şi exprimă nemulţumiri şi revolte reale şi un refuz limpede al „ofertei” celor care ne conduc din fotoliile pluşate şi moi ale Puterii sau Opoziţiei (o apă şi-un pămînt, de acord!) singura noastră soluţie este aceea de a ne exprima opţiunea, peste două luni, de a alege răul cel mai mic dar cu şansa cea mai mare de reuşită. Organizarea, structurarea unei mişcări coerente este dificilă şi necesită mult mai mult timp şi resurse decît cele pe care le avem azi la dispoziţie. La fel şi cu crearea unei stări de spirit, a unor noi mentalităţi cu greutate în… subconştientul colectiv. Cu atît mai mult cu cît aglomerarea de mesaje disparate pe „nişa” nemulţumirilor noastre este… virală şi uşor de… suspicionat. Aşadar nu ar trebui decît să… ţinem aproape pentru a schimba cursul şi să ducem vorba mai departe, fără încrîncenare, altfel riscăm să facem, în cele din urmă, doar figura… bulibăşită din titlu.

Dezamăgiţi. Romantici. Virtuali. În campanie…

Principele Radu Duda renunţă la cursa electorală fără să explice prea clar de ce face asta. Este dezamăgit, dar crede mai departe într-o „Românie Altfel”. Lasă, din păcate, destui alţi… dezamăgiţi abandonaţi în urmă: avea măcar o prezenţă civilizată în tot acest circ. Sorin Oprescu, dacă e să dăm crezare EVZ, le-ar fi spus oamenilor săi din Primărie că va candida. Oprescu nu este la fel de dezamăgit fiindcă, probabil, a primit nişte… asigurări. Să sperăm că-i va reuşi „reţeta Băsescu” deşi puţini îi dau acum mai mult de locul trei. A plecat un independent, vine un independent? Aş parafraza: „Regele a plecat, trăiască regele!”. Dar pentru cît timp?!
Pe de altă parte, o tînără, Alexandra Svet, face furori cu manifestul „Treziţi-vă! Asta nu e România Noastră”, difuzat pe Facebook. Autoarea „Mişcării de întoarcere Acasă” îşi găseşte loc, inclusiv la ore cu bună audienţă la televiziunile de ştiri pe unde de pildă acelaşi Radu Duda nu prea îşi mai găsea… loc… Manifestul Alexandrei Svet este generos şi plin de constatări şi ţeluri corecte, exprimă frustrări ştiute de toată lumea. Este un text ca şi… campania lui… Radu Duda dealtfel, deşi ştiu „scriitori” care ar fi putut scrie mai inspirat aceleaşi lucruri. Mişcarea face trimitere la oamenii deştepţi, realizaţi, care ar trebui implicaţi. Dar nu ne spune şi cum! Cum vor fi motivaţi nişte oameni care au stat de o parte ani la rîndul? Şi sunt mai multe astfel de „dar-uri”… Şi eu am reţinut că iniţial Alexandra Svet promova un soi de nesupunere fiscală, vorbea despre sancţionarea clasei politice prin neplata impozitelor. Părea interesant şi era „singurul ceva” pragmatic şi curajos din iniţiativa ei, dar… a dat-o la întors!… Dar… şi prin urmare… se speculează că mişcarea a pornit dintr-un anume „laborator” şi că ar urma să susţină pe… cineva, pe unul dintre independenţi or chiar un candidat cu partid în spate, dacă nu va fi cumva reprezentată, ca nouă organizaţie, de un candidat… „X”! Se spune chiar că mişcarea ar fi fost creată pentru a vîntura nişte voturi, de unde şi marea uşurinţă cu care a fost şi este promovată! În fine, suflul venit dinspre acest manifest al tinerilor este revoluţionar, romantic, însufleţitor pînă la proba realităţii însă. Sau pînă la proba… dezamăgirii. Cum orice alternativă la ce trăim acum e binevenită să sperăm că nu va rămîne totul doar un… manifest dezbătut cu entuziasm de peste 6000 de internauţi legaţi în reţea şi că nu va avea ca efect final doar… aruncarea cu voturi în vînt… Eu rămîn sceptic şi aici.
Toate acestea s-au întîmplat în două zile. Lucrurile nu se simplifică ci se complică şi mai mult. Mă întreb ce va mai cîntări dintre aceste gesturi pînă la urmă. Şi nu am vorbit intenţionat aici despre ce au mai făcut în… contrapartidă Antonescu, Geoană şi Băsescu…
În orice caz, dincolo de previziuni şi calculele legate de miză şi de „infrastructura” ori „artileria” candidaţilor este limpede că lucrurile se iuţesc şi devin destul de… interesante (cu tot amarul sau rîsul-plînsul aferente, desigur!). În virtual cel puţin, după modelul Chişinău din primăvară, va fi o desfăşurare de forţe incitantă, deschisă, iată, atît de Alexandra Svet cît şi de anunţul… retragerii lui Radu Duda… „Reţelele” fac ultimele mişcări de încălzire… 🙂 C(h)ampania a început.

P.S.: Comme d’habitude… muzichia nu are nicio legătură nici cu… asta!