De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Alegeri de vătafi

Foto: http://www.35-33.com

Vorbim despre…niște alegeri? Atunci, azi ar putea fi vorba, printre alţii, şi despre vătafi. Vătafi de suflete, vătafi de slugi, vătafi de oraşe şi de ţară. Cu toate că ştim că viața nu-i un magazin de ursuleți de pluș, ci unul în care se vinde şi se cumpără pe măsura teșcherelei fiecăruia și că, bineînţeles, suntem învăţaţi că libertatea sau sclavia ne sunt opţionale, adică: „Cine te pune?… Tu ai ales!”. Da, poți alege, dacă nu ești laș, „indiferent” (nu-i așa?, doar toți ne naștem „egali”!) de resursele şi deşteptăciunea de care dispui, poţi alege libertatea sau capătul peronului, ori să tragi la jug mai departe. Iar aici, fiindcă alegerea e totuşi previzibilă, vin vătafii oferindu-ți cea mai bună bancă de pe peron, sub cerul înstelat și liber, fără jumătăți de măsură. Cine-s vătafii? Aş zice că-i putem recunoaște, mai ales acum în perioada asta, dacă vrem să privim cu puțină atenție în jur. Îi vedem în fiecare zi cum fac rondul de dimineață și de seară al întinselor lor proprietăți, însoțiți de argați atenți și conștiincioși. Proprietăți ridicate cu… „sudoare” sau moştenite de pe urma unei orînduri favorabile, proprietăți populate cu… tine, cu el sau cu ei… Îi vezi pînă şi la televizor sau pe facebook. Și asemeni unui stăpîn care se respectă, vătaful TĂU, la ore și date imprevizibile îți aruncă un zîmbet sau un ordin, după caz, dacă nu (ceea ce te ține zi de zi într-o sănătoasă teroare și sudoare) chiar biletul de voie spre acel peron. Apoi îţi va aminti să-l… (re)alegi ştiindu-te amnezic! Iar atunci, conform lecțiilor pline de citate altruiste acumulate în slujba stăpînilor te vei descoperi puternic și pur și gol şi împlinit – asemeni oricărui sclav cu obligaţiile cetăţeneşti achitate – în fața măreției restului tău de viață. Şi vă mai întrebaţi, „eu cu cine votez?!”.  😉

Servus, blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! 😉

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Flyerul şi fraierul

Cică a-nceput campania. Electorală. Aţi băgat de seamă de ceva nou în atmosferă? În afară de zemuiala televizoristică, în afară de cearşeafurile întinse pe pereţi, de viermuiala postacilor pe FB şi de flyerele fără conţinut întinse cu jenă pe stradă de nişte indivizi în fîşuri mov? Probabil că asta e campania şi asta trebuie să văd. De fapt nici nu ştiu la ce altceva ar fi trebuit să mă aştept. Probabil ca să-mi aleg „uninominalii” de pe liste pretenţia mea de a-i cunoaşte, de a-mi fi făcuţi cunoscuţi sau, mai mult, de a-i fi remarcat de suficientă vreme este o nerozie. Este evident că alegerea nu va ţine de calităţile candidaţilor, nici de doctrine, ci numai de aversiunile noastre din acest moment politic. După mintea mea campania asta nu-şi are rostul fiindcă oricum nu are ce să aducă nou. Doar cel mult nişte subiecte în plus pentru televiziuni şi pentru chibiţii într-ale politichiei de alcov – dornici de un plus de lături şi ipocrizie. Votul, poate, va face lucrurile mai respirabile pentru o vreme şi va schimba nişte feţe de anonimi cu alte feţe de anonimi, printre care se vor găsi, poate, rătăciţi, şi cîţiva chemaţi care vor conta doar la numărătoare. Desigur, votul cu cîtimea lui de speranţă este important dar e prea incert (prin definiţie şi metehne istoriceşte dovedibile) în a pune ţara pe un făgaş fundamental altul. Asta e altă discuţie, fără sfîrşit, pînă la urmă. Referindu-mă la campania asta insesizabilă, la „marketingul” ei, mă întreb numai: cine-i fraierul? Ăla care s-a tipărit pe flyere şi e aruncat în primul tomberon de pe trotuar sau eu care le întorc pe toate feţele?…

P.S. – Dacă ţin de acest peisaj, ieşirile chiriaşului de la Cotroceni, rămîn cum am stabilit!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Who the fuck is „Alice”?

Scandalul stenogramelor, cu prim-preşedintele de partid şi de stat printre „eroi” prefigurează două ipoteze tot mai vehiculate. Pe de o parte ar fi semnul că „ppps”-ul a început să fie scăpat din braţe de către „servicii”, acesta fiind, se ştie, semnul definitivei căderi. Pe de altă parte, şi ca reacţii la decădere, va fi previzibil scenariul cu „hoţul strigă hoţii!”, respectiv portocaliii vor striga instantaneu odată cu exit-poll-urile: „Fraudă!”, cor întărit cu surle şi trîmbiţe de rudele lor europene. Dealtfel, iată că se anunţă deja sosirea unor obervatori europeni (nu doar ai OSCE, bănuiesc) la parlamentare, observatori mînaţi de…”neîncrederea în imparţialitatea instituţiilor publice în organizarea alegerilor”. Care va fi rolul vestitului „soft” de numărare a votului, care va fi rolul statisticii, al BEC-ului şi al Curţii Constituţionale, cum, în ce fel şi dacă se va experimenta invalidarea scrutinului este un subiect pe care se poate paria deja. „Coabitarea” întru… bune alegeri va arăta, cred, prin urmare, încă o dată, că suntem foarte… demni de prima pagină a jurnalelor europene „dezinteresate”.
Pe de altă parte, în acelaşi cadru insalubru, nu pot să nu remarc ipocrizia cu damf. Ipocrizia mediilor (jurnalişti, comentatori, guru!) şi ipocrizia a însăşi personajelor de pe liste, împreună cu cei/cele care au şi făcut listele. Unii, virginali şi cu memoria netedă fac apologia celor mai înalte calităţi democratico-morale în aprecierea catindaţilor dar sunt gata să le şi vîndă, în chip de PR, pe o simbrie satisfăcătoare (e cel mai bun sezon pentru aşa ceva, o dată la patru ani!). Alţii, hămesiţi cvasianonimi (uninominali, nu?) sau „vedete” de carton şi cu gulere albe, revopsite în tot curcubeul „spectrului politic” sunt gata să recite poezele cu „realizărili” şi „planurili” lor măreţe dar din care nici măcar ei nu cred o iotă. (Nu că ar conta, fiindcă oricum votul va fi din nou unul pe contre.) Ipocrizie care, iată, pînă la urmă nu putem zice că nu ţine şi de doleanţele cetăţeanului turmentat!
Să ne aşteptăm aşadar la un spectacol pe cinste şi să ne pregătim fotoliile şi să ne facem provizii de pop-corn şi doze de bere. Despre rezultate şi cronicile meciului vom mai vorbi cu aceeaşi patimă, pe parcurs. Mai ales despre cronici, fiindcă pare-se rezultatele nu prea mai contează în fond ci doar de formă. Eu sper la un pic de salubritate, la un aer respirabil si la mai puţină… ciordeală şi la mai puţine stenograme, dar cred că sper degeaba. Sau, în orice caz, am greşit locul, dacă nu şi timpul!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

P.S. – Ce-i cu titlul ăsta? Chiar, ce-i cu titlu ăsta!? 🙂 Găzduit, generos, şi aici, pe Power&Politics World.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Bibani, şalăi, babuşte. Marele nimic

Alegerile, campania, apoi… c(h)ampania (lor)! Numai mîine nu-i poimîine! Şi-i „Anul Caragiale” pe mai departe, încît întrebarea-mi rămîne „Eu cu cine votez?!”. Acum se fac listuţe, se urzesc lovituri, se scufundă catindaţii în… bazine (heleştee, dacă doriţi!) electoarele mai fertile! E o vreme bună pentru bibani, şalăi dar mai tristă pentru babuşte. Ei între ei şi ei cu ale lor! Nimic din toate aceste „jocuri” nu mă mai priveşte însă. Aş fi încă prea naiv să mai cred aşa ceva! Şi ei ştiu asta. Apoi vor veni cu afişele lor, cu listele lor de „realizări” trecute şi promisiuni viitoare pentru un alt mandat. Nimic din ce e scris în pliantele lor nu mă priveşte, realizările nu le văd iar de promsiuni mi-e podul plin. Şi ei ştiu asta! Ba mai mult, în ignoranţa-mi recunosc că nici măcar nu am habar cine-mi sunt deputaţii şi senatorii de „colegiu”! Drept pentru care pot fi taxat că-mi dau iar cu părerea despre ceva ce nu cunosc! O fi vina mea, nu ştiu, că nu m-am băgat în vorbă. Dar zău, dînşii au fost atît de uninominali încît mi-au devenit absolut anonimi! Aşa că, cred că la întrebarea genetic mioritică de mai sus, eu unul nu-mi văd mai deloc… „aleşii”, la nivelul lor local.(Cu o singură excepţie concretă, poate, cea a senatorului Ghişe – dacă cumva îmi va intra pe vreo listă, p-aci prin cartieru’ meu!)
Rămîne de discutat însă cum mă voi raporta cu votul meu (dacă va fi, fiindcă se poate să nici nu fie!) la „trendul” general, naţional şi la corespondenţa acestuia cu aşteptările mele. Aici susţin salubritatea şi vidanjarea a tot ce este pestilenţial – şi se ştie despre ce e vorba! Dar cine să fie… „vidanjorii”?! Privind puţin în urmă nu pot decît să constat că voinţa a 7,4 milioane de români a fost ca şi cum nu ar fi existat, vîndută pe o „lovitură de stat” isterică şi imaginară, că aceia care ar fi trebuit să puncteze din greu sunt timoraţi, blazaţi şi-n pană de idei, că li se trage preşul de sub picioare constant fără să cîrîie şi că se iveşte pe metereze o masă politică… mov de un populism tabloid şi o lipsă de fond năucitoare. Despre masa politică dreaptă şi oranj nu am ce discuta fiindcă îmi e exclusă a priori din vederi, de multă vreme, atît ca obiect cît şi ca subiect.
Atunci? Pe bune, eu cu cine votez? Mai bine-mi pun o veche placă Electrecord şi-ascult, nostalgic:… „Mai e putin, mai e un pic/ Pana la marele nimic”! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Update – Înţeleg că Adrian Sobaru încearcă cu greu să strîngă semnăturile pentru a putea candida pentru un loc în parlamentul din balconul căruia s-a aruncat în decembrie 2010. Mă întreb dacă va reuşi să le adune…

P.S. – Citibil şi aici: Power&Politics World

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

E duminică-toamna. Ei şi?

Precari (aşa-i zice, mai nou, plevei!), marginali, asistaţi, excluşi, captivi… Şi utopicii – cei ce-i privesc de pe margine,  crezînd că-i cu putinţă ca-n nu ştiu ce alambicuri să le ridice-un adăpost mai de doamne-ajută. Într-un alt cerc, de jur împrejur, ipocriţii, revoltaţii de serviciu şi, desigur, parveniţii, uzurpatorii-n haită. Normal, veţi zice, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne! Nu mai sunt convins de asta. Jucăm, actori, în tabloul nostru, aşa-i, dar la urmă, mai mereu, alţii îi pun rama!

Din subspeciile galeriei nu lipsesc habotnicii. Mă sufocă. Fixişti, cu mintea şi convingerile cristal, fără îndoieli, zbiri. Nu au proprietatea dialogului,  a contradicţiilor, a cuvintelor şi gramaticii lor.  Ei decid fără să dea nimic înapoi.

„Keep calm!” Stai calm, adică! Un alt şablon la modă, importat, care împopoţonează „comunicările noastre… electronice”. Printre pisicuţe, peisaje paradisiace şi citate şmechereşti puse pe vederi vintage mi se recomandă să stau calm. Sau să stau calm şi să fac nu ştiu ce! „Stai calm-ul” ăsta l-am zărit inclusiv deasupra nu ştiu căror vorbe de-ale lui Blaga! Ah da,  citatele inspiraţionale şi calambururile verbale-ar trebui să ne ţină tari şi drepţi prin restriştile cotidiene! Stau calm şi ce? Pe unde-i viaţa, mă-ntreb mereu, pe unde-i viaţa în sufrageriile voastre virtuale cu pereţi albaştri?

Poezia mi-a rămas de apartament. „Poezie de apartament” i-ar putea zice. Băgată-ntr-un borcan legat cu sfoară şi cu eticheta asta va da bine, cred, în dulapul de sus al unei bucătării viitoare. Printre magiunuri şi cutii de tablă cu zahăr or cafea. Dacă vor mai avea şi acestea vreo trebuinţă atunci.

Inflaţie de toamnă declarată. E toamnă. A nu ştiu cîta. Dincolo de zemoasele epitete greţoase („Toamna îşi intră în drepturi!”…) e prima oară cînd mă întreb: Ei şi?!

Un pahar de vin, acasă. Sau o sticlă de vin dăruită unui prieten.  Toamna merită asta! Atît.

Trăim în poze. Lumea e într-o goană nebună după virtuţile imaginii. Se exersează cu sîrg, la fiecare colţ de stradă, arta fotografică! Terapie în grup. Developarea se face în solitudine!

Cred că de la un anumit prag (de vîrstă) mizantropia ne este cauzată de nişte ameninţări sau veşti foarte concrete. Pot ţine de condiţia ta fizică sau socială, de ratările tale recunoscute sau ascunse. Neîntîlnite înainte, ai a te obişnui cu ele. Ca în orice psihopatie, o altă ieşire poate fi să-ţi zbori creierii.

„Intrăm într-o paradigmă electorală”, zice cineva la tv. Mda… paradigma electorală mi-a intrat deja în cutia poştală. Citez dintr-un imberb şi… uninominal cvasianonim senator (aspirant la un alt cvasianonim şi dulce mandat!) :
Aşa cum şi dumneavoastră vă doriţi mai binele copiilor dumneavoastră, aşa şi eu, ca tată şi delegat al forţei pe care o reprezintă votul dumneavoastră, îmi doresc să las ceva bun în urmă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”  (Sic!) Da, aproximativa epistolară, intromisă-n cotidianul meu m-a convins! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

E duminică-toamna. Îl ascult pe marele Vîsoţki. Ce altceva? Sau: ei şi?


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Texte şi pretexte

Proprietate privată! Întrebări, Mitică?

Pentru început aş remarca faptul că Anul Caragiale este, iată, cinstit în chip fabulos. N-ar fi sperat, cred, nici Nenea Iancu şi nici Mitică la un asemenea festin de ziua lor!
În prelungirea acestui gînd apoi, fapt deloc surprinzător pînă la urmă, constat că românii (n-aş spune România, fiindcă nu are cum!) s-au rupt din nou în două sau trei. În cîteva zile s-au acumulat şi consolidat duşmănii pe cap de locuitor de ne-au cocoşat (adăugate la cocoaşele noastre oricum suficiente şi foarte concrete). Sunt de-a dreptul surprins cîte lecţii mi-au fost aplicate, cîte sfaturi, cîte învăţături mi s-au dat de către o sumă de cetăţeni (desigur binevoitori anonimi) sau de docte personaje cu nume şi prenume, aici pe această pagină sau pe altele ce-mi aparţin. Toţi au considerat necesar să mă îndrepte, să ma aducă pe drumul cel bun, spre binele meu şi al ţărişoarei, fiindcă sunt, nu-i aşa, o oaie rătăcită care nu poate sau nu vrea să înţeleagă răul la care e părtaş şi pe care-l propagă spre întortochiatele căi ale minţilor celor mulţi. Citind de-a curmezişul, ca să-şi satisfacă obsesiile şi să-şi justifice exhibările partizane, le-am surprins rînjetele satisfăcute în a-şi argumenta lipsa argumentelor, simptomatic, fie cu cîte o înjurătură sau aducere a mea la zidul epitetelor… dezonorante, fie cu ameninţări trecînd de benignul „las’ c-o să vezi tu!”…

În privinţa celor ce-au dus la această situaţie, da continui să cred că lucrurilor trebuiau să li se schimbe cursul. Şi eu am fost de părere însă că modul în care ele s-au schimbat ar fi putut fi altfel, fără derapaje. Dacă ele s-au produs asta nu însemnă şi că e sfîrşitul lumii. Cum am fost de acord şi cu faptul că, din grabă şi nepricepere, iată unui anumit personaj i se atribuie acum o nedreaptă statură de erou naţional, cu aferentele beneficii electorale. Eu unul aş fi preferat, şi aştept încă, anticipatele, cît mai grabnic. Despre insuportabilitatea „atmosferei” am scris de altfel constant pe aici de ani buni iar cine e curios să-mi afle motivele poate căuta ce şi cum. Lucrurile îşi urmează, iată cursul, şi vor intra, sper, în firescul lor, în sfîrşit, respirabil (în alte „avantaje” pentru noi, muritorii de rînd am învăţat de mult să nu mai cred!).

Binevoitorilor sau nu, de mai aproape sau de aiurea, aş vrea să le spun că mă bucură vizitele lor, mă onorează cu atît mai mult cu cît au a aduce argumente şi mă pot incita la dezbateri oricît de contradictorii ar fi acestea. Celor (postaci de meserie sau nu) ce au însă chef să mă „pună în discuţie”, pe… prispă sau la… telefon cu cunoştinţele, fiindcă am avut tupeul să le ating idolii de mucava sau convingerile n-au decît, în orice termeni o fac. Trăim într-o lume… liberă. Totuşi le-aş aduce aminte că gîndurile-mi, opiniile-mi sunt proprietate personală (pînă la o contrară asumare a… răspunderii pe tema asta!). Le-aş spune că e de bun-simţ ca atunci cînd te duci la cineva să baţi la uşă, să te ştergi pe picioare, să îţi laşi bocancii pe preş şi să dai bineţe. Pînă acum nu am închis nimănui uşa-n nas însă de azi voi avea grijă să nu mai dau satisfacţie rînjetelor celor care aveau senzaţia că li se cuvine să-şi verse cuvintele şi lăturile aici sau în alte locuri „virtuale” cere-mi aparţin. Din cînd în cînd, salubritatea e necesară!


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. Făceam şi în alt loc o analogie: ceea ce se petrece e ca în fotbal. Microbişti şi cunoscători înfocaţi fiind, asistăm la un meci. Cele două echipe joacă, cu trofeul pe masă, şi joacă pe prime grase de joc. Noi vociferăm, cîntăm, huiduim şi din cînd în cînd spargem cîte-o sămînţă şi mai bem o bere. La final, băieţii îşi încasează trofeul, primele în uralele mulţimii. Cîţiva microbişti îşi smulg părul de ciudă şi strigă că i-a furat arbitrul. Ascultînd „recursul etapei” mai căutăm o bere însă de cele mai multe ori constatăm că frigiderul nostru este deprimant şi trist de gol! Între timp băieţii şi-au schimbat şi tricourile şi dansează în vestiare.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Lumea era ceva mai mare. Cubul igienic

M-am născut şi am trăit şi într-o vreme în care lumea era ceva mai încăpătoare decît acum. În vremurile alea zilele erau mult mai lungi, drumurile se parcurgeau în mai multe ore iar oamenii stăteau la poveşti faţă-n faţă preţ de mai mult de o bere. Lumea era mai largă cu o pădure, cu o potecă de munte, cu un rîu, cu un sat, cu o mare, cu o carte, cu un ziar, cu o muzică, cu un tei… Azi navigăm într-o aparent infinită combinaţie de conexiuni, prin biţi. Avem senzaţia că acolo pe „peretele nostru” este un univers întreg, de neîncăput într-o îmbrăţişare. Ni se pare că acolo cuvintele ne sunt citite şi muzicile ascultate. Ni se pare că suntem înţeleşi şi că celorlalţi le pasă. Avem impresia că vorba noastră contează şi că…  influenţează şi că ajunge în nenumărate minţi. Pe cînd, de fapt, ne învîrtim într-o cuşcă bine delimitată. O cuşcă, un cerc vicios care, ni se pare foarte populată dar în care, nu vrem să recunoaştem că zidurile sunt foarte bine trasate şi că toţi cei de acolo, la un moment dat, ajungem să ne ştim şi să ne transmitem unii altora aceleaşi… convingeri.
De aceea, zilele astea m-a amuzat şi frenezia cu care unii postaci nu au… pregetat niciun efort în a propaga de colo pînă colo aceleaşi afumate mesaje electorale partizane trăind cu impresia că ele ating nenumărate ţinte într-un univers „fără limite”. Iluzie! Toate aceste mesaje s-au rostogolit precum nişte bile de biliard pe aceleaşi trasee, lovind „pereţii” aceloraşi persoane gata lămurite oricum! Inutile eforturi, inutili bani aruncaţi în… virtual! Să fi avut îndrăzneala de a rupe cercul şi de a coborî în lume!
Uitaţi-vă numai la rezultatul estimat azi la locale al acestui simpatic Nicuşor Dan, făgărăşeanul matematician dus la Bucureşti, să cîştige prin nişte voturi preponderent virtuale. Candidatul- facebook, candidatul-virtual, candidatul-intelectual şi candidatul-altceva a obţinut la primărie (nu numai din pricina asta desigur!) în ceea ce a mai rămas din lumea reală doar un… 6,5%.
E o problemă, cred, aici. E o paradigmă defectă – dincolo de… bucolismul meu! – în care am ajuns să ne refugiem. Cred că e momentul să ne întoarcem (şi) în lume. Haideţi să nu îi lăsăm  pe copiii noştri născuţi (sau nenăscuţi!) să creadă acum că asta le e lumea!

Cum nu am mai făcut-o de mult, şi dacă chiar citiţi pînă la capăt, precum daţi „like”, v-aş propune azi, cu plecăciune, două poezii dragi, ale zilei, totuşi, de… azi:

Paul Gaugain - Passing time Sun
Paul Gaugain – Passing Time Sun

Petre Stoica
Oraşul Viitorului

Un singur cub cu o singură fereastră
un cer transformat într-o singură uzină
de măcinat rumeneala amurgului
un subsol transformat într-o reţea
de captat melancolia şi dorul de mare

aici nu există microbi poeţi sau oase fracturate
nu există nici cai nici paralitici
nici trandafiri sau homari

un oraş ideal

în cubul acesta există numai
cosmonauţi şi roboţi şi drogaţi
şi arhitecţi ai trupului uman fără gură şi sex.

suspinul amorului durează o fracţiune de secundă
plînsul şi mîncatul laolaltă
un minut şi un sfert
tubul digestiv şi maţul gros
sunt o tijă de plastic
modelată după indicaţia filozofilor antici

În cubul acesta igienic
există o unică direcţie o unică memorie
o unică tuse
şi un milion de crocodili

aici nu se moare niciodată

aici din laboratoarele istoriei
ies adevăruri cu chip de broască semeaţă
şi cu aripioare de lăcustă

un singur cub cu o singură fereastră
deschisă spre punctul unde veghează-n genunchi
îngerul de piatră
salvat de pe fostul meu mormînt
(1984)

Grigore Hagiu
Şi cum se însera încăpurăm cu toţii acolo

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre livadă către pădure
tăind cîmpia pe din două
un copil în rasă de călugăr

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre cîmpie către apusul de soare
tăind cerul pe din două
un bătrîn cu fesul de lînă

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

şi cum se însera
încăpurăm cu toţii acolo
în cîmpia ce nu mai era
(1985)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Duminica Tuturor Sfinţilor. (Ne)potriviri

Bisericile rupestre de la Şinca Veche
Bisericile rupestre de la Şinca Veche

Întîmplarea face – desi nu-i totul întîmplător! – ca duminică asta să fie trecută în calendar drept „Duminica Tuturor Sfinţilor”. Sărbătoare mare în care „cinstim acum, laolaltă şi după cuviinţă, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc”… Nu am căderea să vorbesc despre asta şi aş îndemna, pentru această semnificaţie a zilei, lectura cuvintelor Părintelui Cleopa, de pildă… Duminică, sărbătoarea despre care vorbesc va fi marcată şi aici în apropiere, în binecuvîntatele locuri de la Şinca, la Bisericile Săpate în Piatră din Asezamantul Istoric Ortodox Cultural – Bucuria Neasteptata – Sinca VecheO minunăţie a credinţei şi liniştii ridicată în ultimii ani pe locul unei aşezări dacice prin grija Mariei Bâgiu, care ar trebui văzută de orice român…

Vorbeam de o întîmplare, referindu-mă, desigur, şi la duminica electorală. E o impietate ce spun eu acum, ştiu, adică potrivirea din cuvinte pe care o fac între cele sfinte şi cele ce ţin de această politichie searbădă cu ofertele ei electorale meschine. Nu pot însă să nu remarc faptul că destui slujitori în sutană s-au dedat în aceste zile la tentaţiile… votului. Ştiu că voi fi „blagoslovit” pentru asta de unii suficient de habotnici încît să nu vadă pădurea prin… marea de rahat (după cum bine zice un prieten) servit nouă drept „cotidian”. Evident că electoralele nu se asezonează cu nimic din cele ale sufletului cum nici măcar cele sufleteşti nu se brodesc cu cele povăţuite de clericii de bodegă. Aşa că potrivirea acestei duminici nu are cum să se… potrivească. Alegerile ne aparţin, zice-se. Potrivit cifrelor unii vor alege cu entuziasm minciuna, vor alege să li se bage mai departe mîna-n buzunar pentru cîteva panseluţe şi borduri în plus. Alţii vor merge încrezători pe mîna moartă a naivităţii. Cîţiva vor crede că votul lor chiar contează pentru o alternativă care ar putea amăgi lucrurile „la mustaţă”. Alţi cîţiva o să se ţină departe de orice urnă, undeva la Şinca-Veche, la schiturile săpate-n piatră…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Tangoul ăsta m-a urmărit toate zilele astea.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Nu, mulţumesc!

Mă întreb şi eu precum cetăţeanul… dezorientat: cine, ce are de cîştigat sau de pierdut în perspectiva apropiatelor alegeri? Fiindcă văd fervoarea cu care se sfîşie bannerele electorale, cu care mi se umple zilnic cutia poştală cu fluturaşi, broşuri, fiţuici, pliante. Eu unul trec pe lîngă ele, nicio promisiune nu mă mai atinge. Nu vreau alte pîrtii şi patinoare. Nu mai vreau alte giratorii. Nu mai vreau nici aeroport. Nici izolarea fonică dinspre calea ferată. Nu vreau bilete de transport gratuite. Nu vreau nici pieţe libere de intermediari. Nu vreau nici măcar parcări supraetajate. Nici impozite mai mici, nici şcoli sau spitale încăpătoare, nici analize de sînge gratuite . Nici apă mai curată, nici desfiinţarea firmei de ridicări auto. Nici statui, nici parcuri, nici piste pentru biciclete, nici siguranţa pe stradă. Nici zgărie-nori, nici sală de concerte, nici zoo, nici şosea ocolitoare, nici ajutoare sociale… Nu le gust nici măcar emoţiile, „tulburările”, suspansul, „îngrijorările”, „sondajele”. Efuziunile postacilor entuziaşti în dobitocia lor mă lasă, la fel, rece. Autodafeurile ulterioare, de asemenea, nu se primesc!
Nu mai vreau nimic. Nu mai vreau, am tot vrut şi am căpătat pe măsură. Cu nota de plată şi zîmbetul şmecheresc al ospătarului aşteptîndu-şi bacşişul, ataşate.  Refuz fervoarea despre care vorbeam, întreţinută cu credite şi dobînzi  nesimţite, trecute sau viitoare. Ea vine din frica unora („le ţîţîie curu’!„, cum îmi zicea un amic) că vor pierde totul, pînă la „lumina zilei”. Cruntă frică. (Să le ţîţîie, măcar!) Şi din îndîrjirea altora de a se cocoţa pe piedestalurile celor dintîi şi de a le continua matrapazlîcurile. În rest, rămîne cum am stabilit.
Nu vreau decît puţin bun-simţ. Dezinteresat. Asta nu-mi promite nimeni.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Nu vă mai obosiţi!

Nu vă mai obosiţi! Nu cred în campaniile electorale şi niciun afiş, banner sau postare stupidă nu mă convinge acum cu cine şi pentru ce să votez. Zice-se că suntem în „tumultul” campaniei electorale. Zice-se, fiindcă eu unul nu văz nimic. Nu ştiu cum or fi alţii şi cum o fi în alte sate da’ aici, prin Braşov, e un haloimas, o lipsă de fantezie dezarmantă, ca să nu mai vorbesc despre „proiecte credibile” şi despre oameni care să îşi aibă ideile şi cuvintele la ei… Asta e, ăştia sunt, ăştia defilează şi n-am eu nicio calitate de a cere altceva, în postura mea, nu-i aşa?, de şezător ipocrit pe margine sau poate de… cetăţean turmentat.
Poate că unii concetăţeni, mai cu seamă cei nedumeriţi au încă nevoie de această campanie electorală care să le risipească albeaţa de pe ochi, eu unul chiar nu văd utilitatea şi decontul… democratic necesare acestei întreprinderi. În schimb, ştiu cîteva lucruri – cu titlul de naive năzuinţe…
Mi-aş fi dorit ca viitorul „sclipitor” al urbei şi al cîtorva generaţii de acum încolo să nu fi fost amanetat pentru a fi plătit din greu cu dobînzi nesimţite de către „alegătorii” de bună credinţă. Aş fi vrut să văd alte „realizări” decît acestea cu sclipici pe care oricine le poate face pe credit. Aş fi vrut să nu fiu furat pentru ca nişte „băieţi deştepţi” să-mi scuipe seminţe-n cap, de trei ori pe zi, din elicopterele proprietate personală! Aş fi vrut să ştiu că nu voi fi fost prostit în faţă că dînşii au grijă de stabilitatea, siguranţa, sănătatea şi viitorul cetăţenesc al subsemnatului sau copiilor lui… În fine, aş fi vrut să văd că le pasă că din urbea asta a mai rămas doar o umbră a ceea ce a fost, că oraşul ăsta e şomer la speranţă şi trăitor din „ajutoare sociale” şi un El Dorrado al şmecheraşilor şi fitzelor de Dorobanţi sau al celor asimiliaţi acestui „standard”. Nu-mi fac iluzii că năravurile, promisiunile (a se citi minciunile) si „realizărili” au fost, sunt şi vor fi după chipul, asemănarea, competenţa, performanţele, interesele şi ipocrizia „lor”. Ici, colo, cîteva mesh-uri, cîteva afişe din care dînşii mă privesc de la înălţime, zîmbitori, încrezători, stăpîni pe ei. În poze, dau bine, da’ nu ştiu de ce eu unul nu prea le înţeleg limba, chit că le este simplă şi pe alocuri stîlcită. Cum nu ştiu nici de ce nu-i prea cunosc sau nu-i recunosc şi nu ştiu de pe ce stradă să-i iau! Aşa că, zău, nu vă mai obosiţi, nu-mi mai înfundaţi cutia poştală cu hîrtii, ştiu prea bine ce-mi rămîne de votat.
Iar postacilor de toate culorile, declaraţi sau nu deontologi, cu toate că le cunosc şi înţeleg „altruismul” şi eforturile „dezinteresate” şi le doresc să se regăsească peste un timp exact acolo unde vor, în vreo mică… simbrie pe la primărie sau aiurea, le cer doar puţină decenţă şi să-mi respecte insignifianta intimitate (a se citi lehamite!) aşa cum eu, umil cetăţean şi cititor, încerc să le trec cu vederea ridicolele „producţii”, cu aferenta jenă de… jena lor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Bun acest 2012 al celor de la Vama!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Un marş funebru şi-o gură de aer

Votul de neîncredere, moţiunea de cenzură împotriva unui simulacru de guvern, nu au fost numai cele formale petrecute între actorii de pe scena parlamentului, cît mai ales rezultatul neîncrederii românilor în marea lor majoritate. Mizeria, ipocrizia, hoţia, dispreţul, diletantismul instalate în doze care au atins insuportabilul, de şapte ani încoace, au făcut din ţara asta şi din viaţa românilor un coşmar (dacă nu un marş funebru, fără a fi o metaforă asta pentru mulţi!). Acum, într-un tîrziu, s-a produs un fapt normal, o parte a „ciumei” portocalii – lipsită de orice suport! – a fost vînturată şi scoasă pe uşa din dos fiindcă nu se mai putea altfel. Au primit exact ce au semănat peste măsură cu trufie şi indiferenţă, sub pretextul „crizei”, faţă de realitatea sumbră a celor mulţi. Trebuia să se fi întîmplat asta de mult, dincolo de toate calculele electorale şi de oportunitate politică, fiindcă votul de neîncredere al străzii este cel care, în mod firesc, contează în orice stat care îşi zice democratic. Pesemne lucrurile acum s-au copt…

Cum, după desfăşurarea evenimentelor (şi trădărilor), nu se putea altfel decît ca USL-ul să îşi asume la modul serios formarea guvernului Victor Ponta (plecînd de la premisa că va fi şi investit în parlament!). Că asta este sau nu o ieşire convenabilă pentru Băsescu şi PDL, că era de dorit un „guvern de servici” „apolitic”, astea sunt calcule care au fost depăşite tocmai de mersul precipitat al întîmplărilor. La fel, cum de dorit ar fi fost – dacă timpul şi „procedurile” le-ar permite – alegerile anticipate şi suspendarea preşedintelui pentru definitiva salubrizare a tot ce a mai rămas portocaliu în politica şi administraţia românească (cealaltă „parte”, adică!).

Entuziasmul acestui moment este sănătos. E normal ca într-o „mare” românească infectată pînă la puroi în anii ăştia să prindă bine o undă de bucurie, o undă de mai multă speranţă. Aceste zile ne-au adus un pic de oxigen, dar să nu ne iluzionăm. Poate fi începutul cîştigării încrederii sau poate fi începutul sfîrşitului ei, fiindcă despre asta e vorba, despre nevoia ca de aer de încredere. Dacă USL-ul îşi va juca acum inteligent şansa, dacă va pune dreptul la locul lui, dacă va pedepsi ce trebuie pedepsit printr-o firească vidanjare, dacă va fi onest, dacă va vorbi cinstit cu amărîţii, dacă va recunoaşte că aşteptările sunt foarte mari şi va dovedi că nu este parte din acel convenabil, complice şi neruşinat „tot” – „o apă şi-un pămînt”, îşi va cîştiga pariul în faţa românilor. Dacă nu, căderea de la înălţimea frumosului cal alb îi va arunca în acelaşi loc în care zac deja muribunzi „ceilalţi” care rînjeau şi aplaudau acum nişte ani la vorba „Un fleac, i-am ciuruit!”.

Dobîndirea încrederii, păstrarea credibilităţii, rezistenţa în faţa tentaţiilor demagogice şi materiale imediate precum şi în faţa jocurilor şi manipulărilor prezidenţiale, în condiţiile unei presupuse „coabitări” împotriva naturii de încă doi ani, sunt mult mai dificile decît par în aceste momente de euforie. Speranţa e frumoasă, atîta vreme cît nu face loc zîmbetului hîd al deziluziei… Sper ca presimţirile mele, pe care nu le rostesc acum, să nu mi se confirme peste un timp, cînd o cădea frunza…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Iluziile de cafenea şi ciulinii de Dîmboviţa

Găsesc inspirat articolul lui Horaţiu Pepine „E posibilă şi utilă o politică înnoită radical?”, cum la fel de interesantă este şi o opinie privind a ceea ce a fost şi ce a mai rămas din Piaţa din iarnă… Eu unul, dincolo de entuziasmul romantic de moment al acelui „se poate!” am privit cu destul scepticism „mişcările revoluţionare” sau „occidentale”, mai mult sau mai puţin aşezate ideologic, apărute ca ciupercile după ploaie după momentele de emoţie dîmboviţeană publică sau politică. Dincolo de a fi nişte şezători (în covîrşitoare măsură „online”!) pe marginea unor manifeste mai mult sau mai puţin inspirate, aceste mişcări nu depăşesc nici măcar îndrăzneala ieşirii din cafenea, dar să mai ajungă la tribunal?! Avem noi românii marele, geneticul talent al încremenirii în proiect şi al „colocviului de prispă” care nu are cum să ţină de „activism” (în bună măsură voluntar). Cei care aşteaptă „un ceva nou” promiţător şi eventual sosit pe cai albi (că e partid, că e „catindat”) uită că un astfel de proiect are nevoie de cîteva ingrediente obligatorii: bani, interes şi „munca de partid”. Apoi o Românie preponderent rurală în mentalităţi şi cunoştinţe, cu o mare majoritate a românilor dependenţi de ajutoarele „de la stat” va rămîne încă multă vreme oarbă şi surdă la orice „revoluţie intelectuală” sau chiar „a bunului simţ”. Cred că, din păcate, se iluzionează toţi aceia care speră că vor intra în doi timpi şi trei mişcări pe scena „mare” a politicii mioritice… mici, inspiraţi sau însoţiţi de te miri ce chipuri imberbe „garnisite” cu doctorate pe Sena şi Tamisa şi de platforme cosmopolite de salon. Adecvarea la realităţile, paraginile şi ciulinii noştri este prima condiţie la care trebuie să răspundă cei mînaţi de dorinţa de a le face „bine” cetăţii şi cetăţenilor azi. Iar asta nu se prea poate decît în şi prin partidele „noastre” bine înfipte în teritoriu, aşa cum sunt ele: prăfuite, deformate doctrinar, pervertite de aceleaşi interese de gaşcă, populate mai mult decît pestriţ. Că acestora le vor creşte apoi „aripioare” mai… lustruite sau li se vor alipi apendice meşteşugite „independent” (de genul PPDD sau UNPR) asta e altă poveste care nu schimbă cu nimic lucrurile. Avem, pînă la urmă, nu-i aşa, politica pe care o merităm. Chestie care ţine de mult de fapt divers şi spulberă pînă şi cele mai frumoase manipulări ori iluzii de cafenea…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Alternativa care… „este”!

N-aş crede că mai sunt prea mulţi (atît de mulţi încît să conteze!) cei care să mai fie convinşi că anul viitor, în 2012 adică, puterea portocalie îşi va mai păstra… puterea. În ciuda tuturor alchimiilor electorale produse în laboratorul (seamănă cu laboratorul iluzoriu al doctorului Baltazar, cel din desenul animat, dacă-l mai ţineţi minte!) instalat la Cotroceni, alchimii în bună măsură – părerea mea! – cu miros puturos, este evident că românii vor, din nou, altceva. Şi asta măcar în virtutea tradiţiei mioritice ciclice a alternanţei la putere, a realităţilor care sunt împotriva acestei guvernări şi a efectelor ei nefaste!
Aşadar, după mine, nu asta e problema. Cum pe mine unul, nu prea mă interesează nici măcar cît de confortabil (şi cît timp) se va mai simţi preşedintele Băsescu „în pat” cu viitoarea guvernare sau cum vor arăta „dezvăluirile” viitoarelor DNA-uri, ANI-uri sau ale viitoarelor „structuri” şi parchete gata să satisfacă nevoia de justiţie a noii puteri în raport cu matrapazlîcurile oranj. Toate astea, şi cele colaterale, ca şi în prezent, vor ţine pînă la urmă de domeniul cancan-ului, al circului, al dezbaterilor sterile de azi pe mîine şi al rating-ului de presă. Problema, cred, este că actuala opoziţie (şi, deci, prezumtiv viitoare putere) nici nu spune şi nici nu arată încă nimic! Ba dimpotrivă, observînd măcar episoadele… intestine de genul Geoană (chit ca da, o salubrizare a „punţilor” bărcii USL-ului este cît se poate de necesară acum înaintea anului electoral), văd ce nu ar trebui să văd, respeciv spălatul rufelor în public. USL-ul nu va cîştiga localele şi legislativele de anul viitor fiindcă liderii ei sunt frumoşi, deştepţi şi imaculaţi, ci fiindcă 55% din români s-au săturat de mizeria, minciunile şi fărădelegile lăsate în urmă de vremelnicii puterii de azi. USL-ul va avea, poate, cît de cît un merit dacă va reuşi ca, într-un an de zile, să-i smulgă din convenabila lehamite – pentru PDL-işti şi-ai lor! – pe nehotărîţi, pe… ceilalţi încă văzuţi drept masă manevră pentru unele, cum spuneam, alchimii electorale portocalii (pe fond… roz, desigur! 😉 ). Asta ar putea duce pe moment la o entuziasmantă victorie „populară” anul viitor, la scene euforice în Piaţa Victoriei, de genul celor văzute mai ieri la Roma, în faţa Palatului Chigi sau la Atena, în Piaţa Syntagma, la plecarea lui Berlusconi şi a lui Papandreou de la putere. Nu va fi însă suficient, cum spuneam, dacă USL-ul nu va fi capabil să demonstreze şi „altceva” cu care să le aducă românilor ceea ce au pierdut demult: încrederea. Şi mă refer la un proiect realist pentru România care să dea certitudinea construcţiei unui stat de bun-simţ şi nu o reformă a unui stat batjocoritor împotriva cetăţenilor săi aşa cum se întîmplă acum.
Mai este un an şi sunt circumspect: nu văd şi nu aud nimic dinspre această opoziţie. Nu văd capacităţile şi oamenii care ar fi în stare să facă şi altceva decît să cîştige nişte alegeri care „se vor cîştiga de la sine” aproape! Iar după purgatoriul pe care-l vom fi traversat pînă atunci, tare-mi e că acea euforică Piaţă a Victoriei, dintr-un noiembrie sau decembrie 2012, va deveni în scurt timp de la consumarea singurei alternative, o Piaţă a Deznădejdii fără ieşire!
Ce-i drept, mai e un an pînă atunci şi… vom trăi şi vom vedea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Noua solidaritate: economia de viaţă!

Sunt… dezarmante încercările din ultimele zile ale unor poliţişti de a demonstra faptul că rumânu’ n-are nicio reacţie vizavi de agresiunile asupra concetăţenilor care se petrec în imediata lui vecinătate. Nici măcar un „Hoţu’, prindeţi hoţu’!” darămite un sprint pe urmele infractorului n-au reuşit să obţină oamenii legii în scenetele lor montate în stradă la ore de maximă audienţă. Starea asta de lucruri nu mai trebuie demonstrată de mult. Ţine de domeniul realităţii noastre imunde faptul că solidaritatea, fiindcă despre asta e vorba, nu e pe Dâmboviţa altceva decît o vorbă bună, foarte bună pentru campaniile electorale sau pentru prohodurile, la una mică, între vecini. Într-o ţară în care se cultivă cu îndîrjire înrăirea, disoluţia, spiritul de junglă şi anomiile, în care „statul social” este caricaturizat prin ridicarea la rang de virtute a „pildelor” şi existenţei Ceauşeştilor, experimentul poliţiştilor de pe la Buzău sau Cluj e o probă de înduioşătoare naivitate.

Despre ce e vorba pînă la urmă? „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, spunea Dante. Mă uit la cazul care se face azi pe marginea situaţiei celor 2000 de oameni ce vor rămâne pe drumuri după plecarea Nokia de la Jucu şi nu pot să nu mă întreb cît adevăr stă în toată zdroaba asta a diriguitorilor treburilor statului nostru chiar faţă de soarta acelor oameni? Cum de nu am văzut atîta atenţie atunci cînd de pildă au fost rase de pe faţa pămîntului multe alte firme sau industrii întregi în ţara asta? Cum nu pot să nu mă întreb cînd se va îndulci toată această propagandă care-mi miroase de la o poştă a campanie electorală!  Nu văd niciunde „grija pentru om” cît un foarte fin praf în ochi… Iar de aici, din „strada largă” pînă-n „celulele de bază ale societăţii” nu cred să fie vreo distanţă.

Cum un şomer sau un lovit de soartă cu mîna-ntinsă, condamnat până la urmă la extincţie, nu va primi din partea puternicilor zilei decît o vorbă calpă vopsită-n compasiune, nu e ceva nou ca aceiaşi să simtă acelaşi tratament din partea a însăşi familiilor lor! Şi spun asta amintindu-mi de un cunoscut care ajuns într-o situaţie dificilă pe un pat de spital mi-a povestit că nimeni dintre ai lui nu au fost o dată să-l vadă. „Da nimeni, bă, nici nevastă-mea, nici fii-mea, nici frate-miu! Îţi dai tu seama, puteam să şi mor aici şi tot degeaba! Da’ de ce mă, zi-mi tu de ce?!”, aşa mi-a zis. Şi nu avea nici duşmnănii, nici uri cu familia, doar că nu prea mai… conta. Nu mai conta în ecuaţia socială (sau economia socială!) a valorilor zilei, ca să spun aşa… I se aplica, potrivit „modelelor” si noii solidarităţii, economia de… viaţă!

Şi ca să mă întorc de unde plecasem, îmi amintesc ceva, desigur, domnul Lala, eroul braşovean nu a fost rumân, a fost, cred… extraterestru!

P.S – Aparent, „Viaţa e dură”, n-are nicio legătură cu cele mai sus spuse, nu-i aşa? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, P.S. (Prozaice Scurte), Texte şi pretexte

Aurul apă nu se face. Nea Mitică

Nea Mitică e ştiut aici în cartier, de vreo trei-patru ani drept „Mitică Americanu'” sau „Mitică Milionaru'”. Înainte era doar unul dintre mulţii pensionari care se adunau zi de zi la părculeţul de pe Berzei pentru un şah sau o tablă. Chiar îl ţin minte cum îşi plimba alene pe aici punga transparentă de plastic cu piesele vechi de lemn… De cîteva ori intrasem şi-n vorbă şi ţin minte că se distra mereu pe seama mea, braşovean trăitor în… Iaşov! Acum vreo trei sau patru ani nea Mitică, la ai lui vreo 68 de ani si pensionar din armată de ani bunicei, văduv de alţi ani şi singur cuc, s-a trezit cu o pleaşcă de moştenire descoperită tocmai în America, de la bunicăsu’! Moşu’ George fugise în State prin anii ’30 ameţit de o febră a aurului. Şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Tatăl lui nea Mitică se ştiuse orfan de mic şi Mitică fără moş. Moştenirea lui Mitică, se zicea că ar fi fost pe la vreo două milioane şi ceva de dolari. Tot pe atît primise şi frate-su mai mic, Vasile, ţăran, fost ceapist de prin părţile Vrancei. La aflarea veştii cei doi s-au suit în avion şi au plecat în SUA, undeva pe lîngă San Francisco şi acolo au rămas pînă de curînd. Acolo au aflat că moşu’ lor prinsese binişor ultimul tren al aurului şi că a strîns fiecare cent iar cînd s-a prăpădit a lăsat o hîrtie ca banii să-i fie moşteniţi de urmaşii care îi vor mai fi rămaşi prin ţara lui.
În America Mitică Milionaru’ şi frate-su Vasile au trăit liniştit, româneşte, în căsoiul bunicului George Tziuka, după cum îi rămăsese numele americanizat după Ciucă, numele lui. Trăiau din renta care le ieşea din investiţiile în care nişte avocaţi le băgaseră banii. Mai mult, Vasile, om ceva mai întreprinzător se apucase de afaceri cu ceva tractoare sau maşini agricole, dacă nu mă înşel… Şi îi mergea. Nea Mitică nu s-a adaptat însă deloc, n-a prins o iotă de engleză, nu s-a lipit nimic de el. Aşa că într-o bună zi, acum cîteva luni i-a spus lui Vasile:
Băi frate-miu eu nu mai pot, eu plec. Mă duc acasă. poate oi mai veni să te văd da’ de dus mă duc. Ţie ţi-e bine aici, te descurci, eu nu-mi găsesc locu’. Numa’ să-mi trimiţi şi mie prin o bancă de-asta partea mea de bani acolo, în ţară şi văd eu mai departe…

Şi treaba aşa s-a făcut. după cum am aflat acu’ cîteva zile cînd chiar m-am întîlnit cu Nea Mitică pe aleea din faţa blocului.
– Ce faci, nea Mitică? Să nu zici că te-ai întors acasă?!, i-am zis surprins.
Eheheee măăăăi băiatu’, ce faci mă?!, mi-a răspuns lung arătînd cu bastonul de os spre mine.
– Mă bucur să vă revăd! Sănătos, voinic? Tot spre clubul nostru de şah?, i-am spus zimbind,
De-ai şti tu ce dor mi-era de foişoru’ ăla de şah! Tu-mi ştii povestea, o ştiu toţi. Da’îţi spun, uite de-aia m-am întors la căsuţa mea: pentru adunările moşilor de acolo! Şi,… rîzînd: tare-mi place acum să mă întind la cîte-o bere pe la terasele alea de pe Republicii! Nu dau toată America aia mare pe locşoarele astea!

– Păi cum nea Mitică, şi cu atîţia bani cîţi zice lumea că ai?… am încercat eu să-l cercetez.
Ei… şi mai e ceva băiatule… Am simţit eu că trebuie să vin… Am venit ca să aflu aici că am un cancer la maţe undeva… E şi ăsta un semn! Da’ nu-i bai că-l rezolv. M-am operat şi e spre bine după cum mi-o zis doctoru’… Doctoru’ ăla, Şerban, îl ştii doar, băiat tare bun!…
– Trece, trec toate cu bine, o să vezi, i-am spus aflînd vestea. Da’zău, ce o să faci cu atîta bănet mai departe?… Mă înghiontea curiozitatea asta…

Nea Mitică m-a tras de mînă mai aproape luînd un ton grav:
Măi băiatule, acolo în America am învăţat că fără cumpătare nu faci nimic. Ştiam eu de aici de acasă asta, da’ acolo mi s-a confirmat. Şi am stat şi am cercetat prin toate hîrtiile lăsate de bunicu-meu George.
– Şi?
Îţi spun numa’ ţie să ştii! Am vorbit şi cu frate-miu şi l-au învăţat americanii ăia ai lui să-mi zică să mă duc să investesc în aur că noi ştim bine ce-i aia!
Am făcut cred o faţă lungă, din moment ce nea Mitică rîdea iar văzîndu-mă…
Păi tu ce credeai? Doar nu le-oi da banii vreunor măicuţe sau catedralei ăleia cu mîntuirea neamului! Aşa mi-or zis americanii: mă duc la ăia de la Golden Company, sau cum le-o zice, la moţi acolo, şi le zic că vreau să investesc, ba chiar să-i învăţ eu cum se scoate auru’, ecologic, că am reţeta secretă a lui Moş George din America! Şi o să vezi tu cum îmi dublez sau triplez averea! Acu’ e momentul, să vezi! Ştiu ei, americanii! Da’ mă bag şi io şi le stric jocurile, o să vezi! Mă bag io, român acolo între ei să fiu cu ochii pe ei!

– Şi dacă nu vor?
– Cum să nu vrea? Dacă nu vor, investesc la bursă tot în ăia şi tot le arăt eu lor!, zise zîmbind mai departe. Iar eu năuc am întrebat mai departe:
– Şi după aia?
– Păi după aia.. o să le fac şi eu o surpriză la nişte nepoţi, din partea nevesti-mii, răposata. Să aibă de ce să-l pomenească pe Nea Mitică aşa cum îl pomenesc eu pe bunicu-meu…
– Şi dacă tot nu merge?
– O să meargă, o să vezi măi băiatule! Şi dacă nu merge, tot le voi da nepoţilor ceva şi restu’… Restu’… Hai să-ţi mai zic ceva, îmi spunea iar pe un ton tainic…  Mă, restu’ îi bag şi cumpăr io un preşedinte, mă, da un om bun, mă! Cu banii ăştia o să ung eu un preşedinte ca să scoată şi strada asta din criză, să-i văd şi eu veseli pe moşii mei amărîţi de la chioşcul cu şah!
– Nea Mitică… făcui eu definitiv interzis…

– Ce? Nu crezi? Las’ că vezi tu, aşa iaşovean cum sunt eu! Am învăţat şi eu cîteva de la americani, că doar n-am dormit pe acolo! Şi nu ţi-am zis tot! 🙂 Da’ rămîne-ntre noi, bine?, îmi aruncă peste umăr grăbind pasul spre parcul de pe Berzei…
Acu’ aştept să văd, să aflu… Poate o să-l mai trag de limbă pe Nea Mitică… Da’ zău buni ar fi vreo doi trei din ăştia să o pună de-o uniune, ceva… Mă gîndesc şi eu… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

August. Şi oile noastre

„Da’ al treilea unde-i?!”. „Ce dom’le?” „Genunchiu’! Al treilea, unde-i?!. Hă, hă, hă!”. Ce naiba să fi răspuns? Am înţeles că utilizatorii de Internet Explorer ar fi mai tîmpiţei decît cei de Chrome, Mozilla sau Safari. Bun, aşa că mă consolez… iluzoriu cu chestia asta, chit că nu mă aşteptam ca IQ-ul să ajungă să ne fie măsurat deja în… browsere sau page-rank!
Dar aşa, evident, „iezista o explicatie” la orice! 🙂 O explicatzie există şi la mântuirea neamului, reală şi virtuală, şi implicit, curând, a electoratului şi la tărăşenia cu cei cinci lei puşi la loc în lefurile bugetarilor, şi la buricul pămîntului – Deta, şi la Bercea Mondialu’ şi la tristeţile provinciale şi la ipocrizia ştabilor pe spatele sclavilor şi la nunţile beizadelelor şi la Breivik şi la crizele de… imagine şi la faptul că un vremelnic se crede tătucul rumânilor şi, în sfîrşit, iezistă o explicaţie pînă şi la schimbătorul de viteze neuronal!
În hăhăiala generală mă declar… fatalmente depăşit de evenimente şi renunţ la gîndul lecţiilor de… canto şi bune maniere! 😉 Ar fi fost bani aruncaţi pe fereastră! „Piaţa” şi „viaţa” cer altceva! E august, mai e o lună din… „lunga” noastră (cât o autostradă neterminată!) vară fierbinte şi ne-om apuca şi de lucruri serioase, dacă nu cumva ne-om întoarce la… oile noastre! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are, comme d’habitude, nicio legătură cu toate astea! 😉

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Cînd poştaşul o să sune o singură dată

Guvernul le-ar pune pe masă pensionarilor un „coş de solidaritate„: ceva făină, zahăr, ulei, mălai şi orez la preţ minim. Nu ştiu ce va fi însemnînd acest preţ minim şi dacă această solidaritate nu ar trebui să fie mai curînd un ajutor de înmormîntare. Ştiu, sună cinic, cu puţin mai cinic însă decît cumpărarea binevoinţei electorale a românilor care a început deja. Cu puţin mai cinic şi decît „reformarea” statului ale cărei beneficii se simt din greu azi şi în urma căruia promotorii ei (Băsescu & Co.) sunt convinşi că vor intra în istorie. Cinic va fi şi capitolul ăla de manual de istorie: „Reforma lui Băsescu. România: 2004-2014” care va măsura, statistic, împuţinările românilor cauzate de boli, de pierderea minţilor, de disperare, de analfabetism, de foame, de crimă, de hoţie, de noua (dez)ordine (nu, nu amoroasă!), de muţenie, de dor de ducă! Sau poate nu va mai măsura nimic fiindcă, nu-i aşa, reforma va fi fost pe deplin desăvîrşită iar împuţinarea totală, conform strategiilor locale şi globale anti… criză!  Poate că în locul unei istorii corecte capitolul cu pricina va fi înlocuit cu best-seller-ul „Romania under Basescu. Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term” (completat între timp cu volumul 2!). Măcar pînă atunci cei rămaşi vor şti să citească fiindcă, da, e un lucru bun ca ora de lectură să devină, iată, obligatorie din şcoala primară! (Nu ştiu cum naiba pînă acum „citirea” devenise facultativă!). „Cinic” e efortul celor ce strigă la tv în fiecare zi despre nu mai ştiu ce grozăvii, cinic efortul celor ce ascultă şi riscant gîndul celor ce mai speră. Adevărul e că nu aş fi crezut acum cîţiva ani că România chiar va deveni rapid, lin, fără convulsii „România cinică”, ţara cîtorva împotriva celorlalţi, buimaci, depresivi, căzuţi în noroi aşteptîndu-şi recunoscători şi umili nu pensionarea (idealul generaţiilor mai vechi) ci ajutorul de înmormîntare, în avans, adică biletul roz al sfîrşitului pentru care au contribuit „la buget”, conştiincioşi, atîta amar de vreme. Va fi suficient şi economicos astfel ca poştaşul să sune o singură dată. În viaţă!

Nu văd multe din „rosturile” şi „dezbaterile” care „frămîntă” azi „scena” publică sau politică. Nu văd rostul paginilor risipite pentru asta atîta timp cît practic nu se întîmplă nimic! Poate îmi e lene sau nu mai am răbdare să pricep ce şi cum, poate mi s-a atrofiat instinctul revoltei în beneficiul celui de supravieţuire. Habar n-am! Poate îmi explică cineva cum stau lucrurile azi. Poate că timpul e deja prea scurt pentru luxul acesta şi tocmai de aceea o să dau o fugă, ştiu eu, undeva, sus la… Fundata(foto) Şi v-aş sugera acelaşi exerciţiu. Sunt acolo nişte locuri, o „palmă” de loc între pămînt şi cer, unde nu ajunge nici semnalul gsm, nici „lumina” televizorului, nici praful de pe malul Dâmboviţei! 😉 Ba cred că acolo nici poştaşul nu ajunge. Niciodată!

Servus, Blogolume! Ce mai faci?
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Stări de Braşov, Texte şi pretexte

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!