Al doilea genunchi al lumii

duminică

nu-i despre nefăcute
și dispreț,
despre țăcăniți,
nervi,
isterii,
deshidratări,
priviri fixe
și pustiu profit,
ci invers ar fi,
că-i duminică, palerule,
cantonierule,
galbenă și caldă,
de crescut
jumătăți de cuvinte
și gînduri cu mînecă scurtă,
pe-un peron de făgăraș.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

E duminică-toamna. Ei şi?

Precari (aşa-i zice, mai nou, plevei!), marginali, asistaţi, excluşi, captivi… Şi utopicii – cei ce-i privesc de pe margine,  crezînd că-i cu putinţă ca-n nu ştiu ce alambicuri să le ridice-un adăpost mai de doamne-ajută. Într-un alt cerc, de jur împrejur, ipocriţii, revoltaţii de serviciu şi, desigur, parveniţii, uzurpatorii-n haită. Normal, veţi zice, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne! Nu mai sunt convins de asta. Jucăm, actori, în tabloul nostru, aşa-i, dar la urmă, mai mereu, alţii îi pun rama!

Din subspeciile galeriei nu lipsesc habotnicii. Mă sufocă. Fixişti, cu mintea şi convingerile cristal, fără îndoieli, zbiri. Nu au proprietatea dialogului,  a contradicţiilor, a cuvintelor şi gramaticii lor.  Ei decid fără să dea nimic înapoi.

„Keep calm!” Stai calm, adică! Un alt şablon la modă, importat, care împopoţonează „comunicările noastre… electronice”. Printre pisicuţe, peisaje paradisiace şi citate şmechereşti puse pe vederi vintage mi se recomandă să stau calm. Sau să stau calm şi să fac nu ştiu ce! „Stai calm-ul” ăsta l-am zărit inclusiv deasupra nu ştiu căror vorbe de-ale lui Blaga! Ah da,  citatele inspiraţionale şi calambururile verbale-ar trebui să ne ţină tari şi drepţi prin restriştile cotidiene! Stau calm şi ce? Pe unde-i viaţa, mă-ntreb mereu, pe unde-i viaţa în sufrageriile voastre virtuale cu pereţi albaştri?

Poezia mi-a rămas de apartament. „Poezie de apartament” i-ar putea zice. Băgată-ntr-un borcan legat cu sfoară şi cu eticheta asta va da bine, cred, în dulapul de sus al unei bucătării viitoare. Printre magiunuri şi cutii de tablă cu zahăr or cafea. Dacă vor mai avea şi acestea vreo trebuinţă atunci.

Inflaţie de toamnă declarată. E toamnă. A nu ştiu cîta. Dincolo de zemoasele epitete greţoase („Toamna îşi intră în drepturi!”…) e prima oară cînd mă întreb: Ei şi?!

Un pahar de vin, acasă. Sau o sticlă de vin dăruită unui prieten.  Toamna merită asta! Atît.

Trăim în poze. Lumea e într-o goană nebună după virtuţile imaginii. Se exersează cu sîrg, la fiecare colţ de stradă, arta fotografică! Terapie în grup. Developarea se face în solitudine!

Cred că de la un anumit prag (de vîrstă) mizantropia ne este cauzată de nişte ameninţări sau veşti foarte concrete. Pot ţine de condiţia ta fizică sau socială, de ratările tale recunoscute sau ascunse. Neîntîlnite înainte, ai a te obişnui cu ele. Ca în orice psihopatie, o altă ieşire poate fi să-ţi zbori creierii.

„Intrăm într-o paradigmă electorală”, zice cineva la tv. Mda… paradigma electorală mi-a intrat deja în cutia poştală. Citez dintr-un imberb şi… uninominal cvasianonim senator (aspirant la un alt cvasianonim şi dulce mandat!) :
Aşa cum şi dumneavoastră vă doriţi mai binele copiilor dumneavoastră, aşa şi eu, ca tată şi delegat al forţei pe care o reprezintă votul dumneavoastră, îmi doresc să las ceva bun în urmă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”  (Sic!) Da, aproximativa epistolară, intromisă-n cotidianul meu m-a convins! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

E duminică-toamna. Îl ascult pe marele Vîsoţki. Ce altceva? Sau: ei şi?


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Duminica Tuturor Sfinţilor. (Ne)potriviri

Bisericile rupestre de la Şinca Veche
Bisericile rupestre de la Şinca Veche

Întîmplarea face – desi nu-i totul întîmplător! – ca duminică asta să fie trecută în calendar drept „Duminica Tuturor Sfinţilor”. Sărbătoare mare în care „cinstim acum, laolaltă şi după cuviinţă, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc”… Nu am căderea să vorbesc despre asta şi aş îndemna, pentru această semnificaţie a zilei, lectura cuvintelor Părintelui Cleopa, de pildă… Duminică, sărbătoarea despre care vorbesc va fi marcată şi aici în apropiere, în binecuvîntatele locuri de la Şinca, la Bisericile Săpate în Piatră din Asezamantul Istoric Ortodox Cultural – Bucuria Neasteptata – Sinca VecheO minunăţie a credinţei şi liniştii ridicată în ultimii ani pe locul unei aşezări dacice prin grija Mariei Bâgiu, care ar trebui văzută de orice român…

Vorbeam de o întîmplare, referindu-mă, desigur, şi la duminica electorală. E o impietate ce spun eu acum, ştiu, adică potrivirea din cuvinte pe care o fac între cele sfinte şi cele ce ţin de această politichie searbădă cu ofertele ei electorale meschine. Nu pot însă să nu remarc faptul că destui slujitori în sutană s-au dedat în aceste zile la tentaţiile… votului. Ştiu că voi fi „blagoslovit” pentru asta de unii suficient de habotnici încît să nu vadă pădurea prin… marea de rahat (după cum bine zice un prieten) servit nouă drept „cotidian”. Evident că electoralele nu se asezonează cu nimic din cele ale sufletului cum nici măcar cele sufleteşti nu se brodesc cu cele povăţuite de clericii de bodegă. Aşa că potrivirea acestei duminici nu are cum să se… potrivească. Alegerile ne aparţin, zice-se. Potrivit cifrelor unii vor alege cu entuziasm minciuna, vor alege să li se bage mai departe mîna-n buzunar pentru cîteva panseluţe şi borduri în plus. Alţii vor merge încrezători pe mîna moartă a naivităţii. Cîţiva vor crede că votul lor chiar contează pentru o alternativă care ar putea amăgi lucrurile „la mustaţă”. Alţi cîţiva o să se ţină departe de orice urnă, undeva la Şinca-Veche, la schiturile săpate-n piatră…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Tangoul ăsta m-a urmărit toate zilele astea.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ce toamnă-mi vine… prin vine!

Pe stil vechi, acum 130 de ani se năştea Bacovia. Poate nu ar conta data dacă am fi stăpînii propriei noastre memorii! Dar nu asta e povestea. Povestea e că e toamnă… Mai ieri înnebuneau salcîmii!… Întîmplarea face ca Bacovia să-mi fi amintit asta. Privind în urmă văd că mă declaram drept meteosensibil sau sensibil la trecerile şi farmecele diferitelor anotimpuri. Dintre acestea, toamna-mi era, şi-mi este, cea mai dragă. Ba chiar îi presimţeam sosirea, o adulmecam, o grăbeam… Nu ştiu cum de data asta nu-i aşa şi uite cum Bacovia-mi aduce toamna citindu-i pieziş şi pe Internet cîteva versuri. E toamnă şi o pîndesc să vină asemeni unui suferind la pat aşteptînd sosirea asistentei aurii ca să-mi „picure” mierea galbenă şi vie cu injectomatu-n vine!…

Duminică de piaţă. Am vîndut şi răvăşit iluzii şi am zăcut citindu-mi horoscopul. Am privit distrat spre un Bac plin de vini, aproape tragic (bacovianul Liceu, desigur!). Am deschis parantezele unor muzici. Am uitat să şterg praful. Mi-am tamponat rătăcirile provocîndu-le la norocul şi la iertarea de mîine. Luminile-s de seară şi de vară şi-mi fac din vinul rozaliu din pahar, vin negru… De mîine sigur or să cadă frunze şi o să plouă şi-a fost o vară-atît de scurtă că mi-i tare dor deja de ea. Aud zarva din jurul unor alegeri, aud că trebile statului devin din nou importante prin divane. Aud că încă suntem prea mulţi şi-ar trebui să mai fim… răriţi. Se va întîmpla, desigur, cu sau fără lehamitea noastră. E iar la modă verdele-brotăcel şi asta va revigora sigur… orăcăielile! Nu de mult era la modă violetul, movul…

George Bacovia
Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,
Şi-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Texte şi pretexte

Preţ de-un bilet de tramvai. Confabulare

E luni, a doua zi de Paşte. Luni, da un fel de duminică din cele cu care nu prea ştiu ce să fac şi pe ale cărei „alergări” încerc să le duc cu ingăduinţă pînă la punctul de firesc al unor întîmplări duminicale. Am avut răgazul să văd primele păpădii galbene şi să observ de aproape florescenţele unor copaci şi de departe soarele. Însă într-un azi, aşadar incomodat de îndărătnica semnificaţie a zilelor. Într-un azi în care şi ştirile şi realităţile confecţionate la televizor – ba chiar şi cele ale străzii – îmi par acut mai nefireşti decît în zilele, să le zic, obişnuite. Dar, poate… confabulez, după cum ar defini asta Ulric Neisser sau chiar Serghei Korsakov! 😉
Şi totuşi, parcă lucrurile nu sunt pe atît de… grave, parcă mai există terapii! Pare a mă îndreptăţi să cred asta o pagină savuroasă despre „duminicile viitorului” a avangardistului poet sinucigaş Ilarie Voronca, dintr-una din cărţile năpădite de praf pe care m-am îndeletnicit să le răsfoiesc în orele astea (iată, deci, beneficiul duminicii lungi!) :

„Aşa cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi fost creat. El vine după o încordare atît de trudnică, a celor şase zile de caznă, încît şi din pricina inerţiei ca şi a dezobişnuirii de a lenevi, omul se află brusc în faţa acestui repaos, fără să-l poată folosi. dar ce să facă el mai întîi? Să-şi repare uneltele, hainele zdruncinate de o săptămînă gîfîită? Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari, într-o săptămînă de vîrtej şi de vuiet, abia de a apucat să-i vadă? Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o găseşte schimbată, cu unele case în ruină, cu altele înălţîndu-se umede, încă, din pădurile de schele? Poate că în mintea lui înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au unde îşi face loc.”

Şi mai mult, ca să văd cît de norocos sunt astăzi, după doar 76 de ani! 🙂 :

„Duminica devenea, aşa cum poeţii cu ochiul lor profetic au desluşit-o, o strîmtă anticameră de tristeţe şi de doliu a acestui spital, a cestei închisori, care e viaţa.
Şi totuşi, cît a trebuit ca să se ajungă la principiul acelor opt ore de muncă şi al respectului acestei întreruperi duminicale? Cît va mai trebui ca să se ajungă la principiul a patru ore de muncă la săptămînă, nu de şase, ci de cinci zile de lucru, şi la repaosul nu de una, ci de două zile pline? Atunci omul va învăţa din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie leneş,să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Dreptul acesta îl au acum numai cîţiva privilegiaţi. Redat demnităţii sale de om, cu dreptul şi beneficiul muncii raţional şi just organizate, omul acela va avea o dublă duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă.
Va fi o vreme cînd, desigur, şi mijloacele de comunicaţie vor fi la îndemîna oricui: cu atît cît costă azi o cursă cu autobuzul sau tramvaiul, omul acestui viitor se va putea duce, în cele două zile libere, la munte sau la mare…”

Oh da, superb! Chiar, v-aş întreba: cît costă la voi o cursă cu tramvaiul? 😉

Servus, Blogolume!
Cristos a Înviat!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Firescul zilei. Masaje patriotice

Românii trăiesc. Românii trăiesc din plin. Amar, dar trăiesc, cenuşiu, disperat, cu pasiune, cu furie, cu ură, săraci, trădaţi, tremurînd de frig, cu dragoste nebună trăiesc! Ar fi aberant să creadă cineva altceva. Am văzut o înmormîntare zilele astea, o înmormîntare liniştită, fără bocete, sobră, civilizată, de oameni senini. Apoi am văzut un alai de botez, şi ăsta calm şi fără strigături, de oameni curaţi. În piaţa oraşului, lîngă bradul convenţional al sărbătorilor grăbite,  tîrg de bunătăţuri eco, lume multă, în ciuda frigului, aproape la fel de multă ca la hypermarket. Muşterii cu zîmbet pe faţă, semn că merge treaba. Am călcat apoi prin cele trei sau patru librării din centrul oraşului, fără să caut ceva anume… Îmi place ca uneori să mă pierd citind alandala titluri iar parfumul şi culorile de cerneala ale coperţilor îmi funcţionează ca un soi de dezinfectant pentru ochi, respiraţie şi gînduri. Toate aceste librării erau pline de oameni mai mult sau mai puţin bezmetici decît mine, mai mult sau mai puţin… crizaţi. „Românii trăiesc…” mi-am zis, ieşind în aerul tare de sfîrşit de noiembrie, de sfîrşit de alt an, de început de iarnă, de duminică. Aer de trezire, de viaţă, aer rece de indiferenţă acolo unde trebuie (pe unde-şi împart unii bugetele pentru huzur) şi de strîns din dinţi de mers mai departe, acolo unde trebuie (pe unde rumânii trebuie să-şi poarte singuri de grijă). Şi ce e superb e că toate astea se întîmplă departe şi absolut paralel cu aceia care, din globurile lor de sticlă, vor cu tot dinadinsul să ne aplice abstracte tratamente de viaţă sau penibile masaje… patriotice doar la, cum altfel?, ore de maximă audienţă fix de 1 Decembrie. Fără să mă simt peste noapte mai român în România, fără să storc semnele de viaţă ale României văd că viaţa merge mai departe, şi cît de simplu… În fiecare zi.

Servus, Blogolume!
Cody desenează o lume nebună, da’ dragă lui şi… nouă 😉 Lilick îmi arată o pagină neştiută cu un cărturar: Ion Căianu. De la Sibilla aflu despre un apostol al neamului:  Sfîntul Arsenie Boca.  Alin îmi traduce managementul în… româneşte ;)…  Ela mă poartă în căutarea unui tom greu prin… bibliotecă. O iluzie găsesc la Tavi;)… De la Andi aflu că Romeo şi Julieta sunt de găsit la Mizil! 😉 Pe Gala o regăsesc cu bucurie premiată între coperţile unei cărţi. Un bun început. Despre o coborîre şi despre o… urcare aflu de la Gabriela, căutînd, găsind veşti optimiste.  Cum poţi strînge totul într-un buzunar învăţ acum de la Paul… Accesorii, enervări, condimente descopăr la Ilana… Un Minulescu mă aştepta la Răzvan… Un cîntec blînd, de la DeeaLia îmi dă semne din cărţi… Să ne citim, aşadar… Rose a găsit urmele lui… Freddy la Montreaux… „Verbalizarea unui adio”, o descopăr la Evergreen… O fiinţă de transparent cleştar? Camelia tocmai ce o desenează… Sorina îmi zice că litera poate fi drog sau poate mult mai mult… Cum se merge înainte aflu de aici, de la Ioana

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Armura zilelor. Grădina cu cireşi

Această prezentare necesită JavaScript.

La marginea oraşului, grădina cu cireşi, aşteptată recompensă pentru gîndurile copilăriei, răscolite. Gînduri cu cireşi… Să le culegi de la înălţimea privirii, în mănunchi… Să le desenezi în cercei, mărgele şi brăţări. Să redescoperi gustul, să înveţi mirarea culorii.  Şi gustul acela de cireşe şi de pîine fierbinte… Să vezi bucuria din ochii copilului. Să-ţi abandonezi toate tabieturile în explorările lui de acolo, din grădină: frunzele, melcii, izlazul, broaştele, cîinii uriaşi şi cuminţi, viţeii, găinile, mirosul de grajd, întinderea verde, înaltă… Şi joaca, zbenguiala… În sfîrşit, neoboseala unei zile de iunie plină de descoperiri. De viitoare amintiri aşezate-n armura pentru zilele următoare. O zi cu cireşe, irepetabilă, simplă, posibilă la marginea oraşului…  A acelui oraş îmbîcsit, suspicios, rapace, răzbunător, repetabil.

Servus Blogolume! Dana îmi arată cum a descoperit poetul Cărtărescu exerciţiul… demagogiei 😉 Soare de primăvară în vernisajul Enyei PeteOana mă duce la Palat… Un palat fără noimă… Gabriela desluşeşte avatarurile… senectuţii 😉 Orice s-ar zice da’ nu-i deloc simplu să ilustrezi azi o postare. Bloggerii ştiu de ce şi… la vară cald! 😉 Daurel are o revelaţie despre dezamăgiri, viteze de reacţie şi oamenii momentului, pensionarii… 😉 La Zamfir dau de un avertisment, ceva cu nişte ţepe cu celularu’… Măcar de astea ne mai putem feri…Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Braşovul iese la citit. LU!

Cînd eram mai puşti mi se părea o nedreptate că un oraş ca Braşovul nu are metrou. La vremea aia, metroul din Bucureşti îmi produsese o impresie teribilă. Şi găseam că pentru a fi „perfect” ăsta era singurul lucru care-i lipsea oraşului ăstuia… de sub Tîmpa. Cum nu am avut încotro, m-am mulţumit cu tramvaiul, avea şi el destul farmec. Într-o bună zi însă, acum cîţiva ani, tramvaiul s-a desfiinţat… Regrete inutile… Şi am rămas cu autobuzele şi troleibuzele, o insuficientă consolare însă pentru orgoliul meu rănit… Şi e posibil ca, după cum merg lucrurile, peste o vreme şi astea o să dispară…
Acum aş putea avea nou motiv să-mi pară… rău, sau oricum unul care mi-a provocat amintirea asta: aflu de la Luanalecturile urbane vin şi la Braşov şi le vor lipsi atît metroul cît şi tramvaiele!… Dar cum braşovenii chiar iubesc cartea mă aştept ca, de duminică într-o săptămînă, Piaţa Sfatului să-şi ia revanşa faţă de nostalgiile mele pe şine şi să fie asemeni unei „săli” de lectură dintr-o… ireală bibliotecă în aer liber. Tind să cred că lecturile de lîngă fîntînă, de lîngă zidurile şi de sub clopotele Bisericii Negre, sau poate chiar de pe Strada Sforii vor fi cu mult mai… adevărate decît în grăbitele ore subterane ale Bucureştilor…
Pînă atunci, suntem îndemnaţi să donăm cărţi pentru a constata mai apoi că în mîinile şi sub ochii altcuiva cărţile noastre, devenite ale lor, produc aceleaşi mirabile transformări pe care – eheheee, mai ţinem minte?! – le-am simţit şi noi citindu-le. Cred că senzaţia asta e posibilă şi că ea ar putea fi stimulată într-un Braşov ce s-ar înnobila astfel imediat cu lecturile, la vedere, ale oamenilor lui care aşa ar redescoperi chiar şi însemnătatea timpului folosit cu… folos. Sunt convins că aceste Lecturi Urbane chiar nu ţin de un concurs cu… premii, de o… fanfaronadă, poate chiar nici de un hobby ci sunt o încercare care ne-ar putea reda cîte ceva din ce am pierdut pe drum în anii din urmă. Sper să iasă deoarece cred că oraşul ăsta nu a uitat să citească.
Eu unul voi fi pe acolo, cu… încă nu ştiu ce carte, iar dacă băncile din Piaţă vor fi toate ocupate o să cobor mai la vale, pe Republicii – poate pînă atunci or să reapară şi umbreluţele-mi preferate 😉 – fiindcă ştiu sigur că terasele de acolo abia aşteptă să fie ocupate de… cititori :)!

P.S – Am rumegat asupra felului în care Cristian îi salută pe cei din… preajmă pentru a-i arăta lumii (în semn de preţuire de cele mai multe ori) şi pentru a le da de veste şi de trecerea pe la… geamul lor. Cred că un semn de viaţă contează şi e suficient cînd nu ai vreme sau cînd nu-ţi vine să spui altceva. Aşa că de azi o să „strig” şi eu aici, în josul fiecărui text: SERVUS, BLOGOLUME! şi o să încep cu cîţiva dintre bloggerii braşovenii care, iată, fac în aşa fel încît lucrurile să se întîmple pe aici, real!:

Luana vorbeşte despre un soi de drum de la duşmănie spre înţelepciune.
Ionuţ
spune că… twittereala are sens numai atunci cînd… chiar comunici. 😉
De la Ionuţu aflu, cu mirare, de existenţa unui… „Prejmer Circuit” WoW! 😉
Eftimie
ţine musai să-şi adune (in)amicii pe aceeaşi plantaţie (e normal, aşa sunt mai uşor de controlat!)

Feedback, Metehne româneşti, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Vremuri cu clopot. Vremuri cu Facebook…

Braşovul se pregăteşte să tragă clopotul din turn. Din turnul Casei Sfatului. După mai bine de 50 de ani de muţenie, aşa cum mai scriam şi aici (ceva mai inspirat) se mai întîmplă ceva, iată, în Braşov… O firavă, dar inspirată, încercare de revenire la cele ce ne aparţin, la cele normale… La acest cuvînt, devenit de lemn: normalitate. Clopotul o să bată de duminică, din jumătate în jumătate de oră, acompaniat de la cîteva sute de metri de cel ştiut, al Bisericii Negre. O recuperare pentru care mă bucur nespus dar nu mă iluzionez că ar putea aduce şi mai multe din vremurile acestui clopot. Bătrînul clopot nu va sparge liniştea sau moţăiala vreunui iscusit meşteşugar şi nici nu le va aminti de tabieturile burgheze unor negustori gata să tragă obloanele pentru o oră numai bună să-şi soarbă cafeluţele… Nu ştiu cîţi din noi vom auzi clar acest clopot, de duminică încolo. Cred mai curînd că el renaşte în aşteptarea generaţiei următoare de braşoveni relaxaţi… Pentru noi, cei de azi, el va exista, bănuiesc, cel mult ca pretext pentru ceremonii de amăgire a crizei, cu plan de marketing, şi asta de vreo două ori pe an… sau mai vîrtos în preajma cine ştie căror alegeri…
Astăzi nişte caleşti trase de cai au încercat betonul tare din jurul Pieţei Sfatului. Frumos l-au încercat… Aş vrea să cred şi că voi întîlni asemenea caleşti în fiecare zi, ca într-o mică Vienă… Aş îndrăzni însă prea mult să sper că toate astea nu se vor retrage cel mult într-un orăşel din… Facebook.
Apropo, m-a pus pe gînduri editorialul lui Răzvan Exarhu din Evz… şi, cu toate astea, iată, acum mă grăbesc şi eu să mai plantez cîteva roşii în iluzoria-mi, virtuala-mi fermă de 76785 de puncte…

De azi pe mîine, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ediţie specială. Urmează luni…

Astăzi m-am strecurat iar printre pagini vechi, îngălbenite. Preţ de un ceas sau două. Ciuda pe plictis, pe lehamite, pe iarnă, pe ediţiile speciale… Asta mai pe seară, după alte drumuri, după un teatru cu păpuşi, după o masă cărată de colo pînă colo, după un pahar de vin, după o curăţenie de primăvară, după nepermis de multe cafele… Şi am găsit acolo doar… cîteva.  Dintre sutele de pagini… Probabil din pricina stării… eram aproape gata să le arunc la coş, ca şi în alte dăţi… Dar le mai las să dospească, deh, din acea tandreţe a colecţionarului înţelepţit tardiv… “Anestezie” de primăvară blogeristică, îi zice Marius, însă eu cred că e mai mult de atît… Ceva bun pentru miezul nopţii, spune Cristian… Frumos şi trist, crede Nox, rezonînd în imagini şi cuvinte de undeva de… surprinzător de departe (nu m-aş fi crezut ajuns şi priceput pînă acolo, nu aş fi crezut că translatorul va deveni o meserie inutilă!) Ceva ce e… altceva decît pare, îmi transmite îndoindu-se Rokolla

Ce am găsit? Un lift. Blocat. Presimţirea unor zăpezi de aprilie. Un greiere. Stins. Un cîntăreţ în mizerie, fără cîntece. Un soldat. Aproape dezertor. Într-o unitate din Sibiu, prin ’89…

Urmează luni… 🙂

P.S. – Şi o muzichie, aici pe post de poză. Probabil tot fără drepturi de autor 😉

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Déjà vu. Cu păpuşi

Ieri am fost la Teatrul de păpuşi. La „Arlechino”, aici în Braşov. Păpuşile şi actorii de pe scena aia mică, obişnuita înghesuială din sală, febrila căutare a unui loc liber, atmosfera „ruptă de lume” şi poveştile, multe dintre ele aproape pentru oameni mari, fac parte din tabieturile noastre duminicale. Pentru Ina asta face parte din firesc, pentru mine este aproape o terapie. Cei ce trec pe acolo ştiu asta. Teatrul de păpuşi este unul dintre puţine locuri (toate, cred eu, din cultură) unde mai este posibil, pentru o oră, jocul şi fruntea… dezgîndurată. Desigur, copiii adunaţi acolo fac totul posibil, fiindcă spectacolul nu este doar pe scîndură ci şi în sală. Eu unul privesc cînd spre scenă cînd spre chipurile copiilor cufundaţi în fotoliile galbene şi pufoase ale teatrului… Spectacolul e mirabil şi l-aş recomanda oricui. Duminică am văzut „Motanul încălţat”, o premieră, poate cea mai reuşită piesă a acestui an. Nu am de gînd să-i fac vreo cronichetă, însă vă voi povesti doar o scenă. Motanul bate la intrarea în sala tronului: „cioc, cioc, cioc!”. La care pajul încoronatului strigă: „La rege ajungi numai dacă baţi Boc, Boc, Boc, nu cioc, cioc, cioc!” Evident, audienţa matură a izbucnit în aplauze! Probabil cei mici nu au înţeles de ce… În momentul ăla mi-am amintit de rezistenţa şi şopîrlele care acum vreo douăzeci de ani făceau deliciul publicului prin sălile de teatru ale unei Românii paralizate de dictatură… Un mic şi nevinovat déjà vu, la Teatrul de păpuşi „Arlechino”. 😉

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Mă simt… Popescu. PDA

Îl mai ţineţi minte pe Popescu, pe Cristian Popescu, poetul? I-o mai fi văzut oare cineva tramvaiul plimbîndu-i familia prin oraş pe şinele de poezie? I-a mai citit oare cineva „Caietul de citire şi caligrafie”? Ştiu, Cristian Popescu, poetul, a murit de vreo 15 ani, după ce îi ridicaseră statuia aşezînd-o lîngă un Labiş sau Nichita, şi, probabil, unii l-au uitat iar alţii habar n-au de existenţa lui… Era „cel mai important poet nouăzecist!”. A murit la 36 de ani. A murit de mult, la o vîrstă pe care eu am depăşit-o deja – asta vizavi de postul de ieri ;). Chiar mă gîndeam am început să depăşesc vîrstele unor morţi cunoscuţi si să mă apropii de vîrstele morţii unora dintre cei mai apropiaţi ai mei… Ce contează! Azi, fără legătură cu nimic, citesc şi mă simt un pic… Popescu. Poezia de azi, de duminică:

Cristian Popescu
Telefonul din colţul străzii

„Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită,culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde, te va chema în glas de sirenă.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri.
Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa, ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodata să baţi cu pumnii în telefon până iţi vine tonul şi formând numărul de acasă îţi va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ţi mai încălzeşte mâncarea, că ea te lasă.”

Cristian Popescu
Cristian Popescu

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte

Dintr-un secol în altul. Ritual

În duminica asta ninsă am refăcut mai vechiul ritual al răsfoirii prafului din bibliotecă. Mi se întîmplă asta la fiecare început de an cînd găsesc potrivită oblojirea rănilor cărţilor bătrîne şi amestecarea cu cele noi născute în anul abia trecut. Niciodată nu am destul timp pentru acest ritual. Sunt prea multe de răsfoit, de aranjat şi mă aleg mai mereu doar cu cîteva capitole de ici, cîteva de colo… E ca o joacă şi ţin minte că la fel ca în orice joc timpul e mereu prea scurt chiar dacă e vorba de ore bune… De altfel mă uit la Ina: niciodată nu are destul timp ca să-şi termine un joc sau mai multe începute între timp…
De data asta m-am oprit cu drag şi cuvenita nostalgie la cîteva dintre numerele „revistei” „Secolul XX”. Minunăţie! Am regăsit numărul 1 din ianuarie 1962, cel în care citeam – mulţi ani mai tîrziu după apariţia sa – pentru prima oară fragmente din jurnalul lui Cesare Pavese, cum am redescoperit şi numărul 300, din decembrie 1985, dedicat aniversării revistei şi lui Samuel Beckett.
Fiecare astfel de Secol poartă sublinierile vremurilor, ale mele sau ale altora, fiindcă pe multe dintre ele le-am cumpărat din anticariate. Mi-am pierdut între timp îndeletnicirea asta a sublinerii unor pasaje din cărţi, cred din prea multă grabă însă acum văd cît de preţios este acest obicei. Amestecarea acestor linii tremurate sub fraze ar putea face obiectul unui mic studiu. Le-am recunoscut, cum spuneam, pe ale mele îngrămădite sau departe de ale altora. În creion sau cu pastă de pix albastră, neagră sau roşie. Ici şi colo însemnări pe margine, inconfundabile, cu cerneală de stilou… (O, da, unde mi-or fi stilourile?! Stilourile alea vechi, chinezeşti „cu peniţă de aur”, „scumpe”, de 100 de lei bucata sau cele mai noi, „imediat de după Revoluţie”, cu patroane? Cum o mai fi să scrii cu un stilou?…).

În primul Secol XX, la Pavese subliniam: „Singura bucurie în viaţă este aceea de a începe. Este frumos să trăieşti pentru că a trăi înseamnă a începe mereu, în fiecare clipă. Cînd acest sens lipseşte – închisoare, boală, obişnuinţă, prostie – atunci ai vrea să mori”… Teribil!
În numărul 300 am subliniat ce scria atunci Mircea Cărtărescu despre această revistă: „Cînd eşti cu adevărat la pămînt, cînd te simţi neînsemnat, cînd te retragi în vizuina ta cu soţie, pick-up şi bibliotecă, pe cînd la ferestre apele cresc precum în Buzzati şi Daneliuc, e atît de bine să deschizi această revistă şi să reîncepi cu timiditate să crezi că de fapt există soluţii la acest uriaş koan al (nomen odiosum) Vieţii. Că podul nu este o iluzie, că se poate urca pe spinarea curcubeului.” Ce coincidenţă!

P.S. – Nu vreau o concluzie despre insula asta, revista-cartea „Secolul XX”, mirabilă pe vremurile acelea, mirabilă azi. Se înţelege dorul meu de ea. Din Hoinar pe Web aflu că ea s-a transformat în „Secolul XXI” şi că ar arăta la fel cum o ştiam eu şi acum (mai mult virtual, cred!). Sper să fie aşa, sper să o găsesc la un chioşc…

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Gîndurile celorlalţi. Înaintea alegerii

Ascultam glasul sfătos al bunicului/Şi îl priveam cum taie pâinea mare şi rotundă/Nu înainte de a-i face o cruce pe spate. Apoi… mi-am dat seama că în toate amintirile mele un rol important îl joacă lumina şi liniştea din jurul meu.
Cu toate astea nu pot să nu mă gîndesc şi la bâlciurile de odinioară şi la trasul la ţintă în vreme ce întrebarea care rămîne, precum şi răspunsul este: se poate face primăvară cu o singură floare?!? Tare îmi este teama că nu!… Cum la fel de bine ştiu că biblia şi pumnul în plex nu au nicio legătură una cu alta. Ceea ce, fără doar şi poate, este la fel de important decît că nimeni nu va câştiga duminică alegerile. Doar vom afla cine va fi noul preşedinte şi atât. Nimic nou sub soarele românilor unde acesta apune cam des în ultima vreme. Dar numai atît despre povestea asta, pînă mîine, poimîine probabil.
Aşa că mai rămîn încă o seară, chiar dacă de decembrie, seară prevestind o alegere, la ale mele cu ciudata senzaţie că eşti omul care te naşti şi te risipeşti odată cu o toamnă, senzaţia că aş putea spune cuiva asta, sau să mi-o spun mie! Şi poate ar fi chiar mult mai interesant acum, înainte vîltorilor şi adrenalinei de mîine să conştientizez că locuitorii Planetei 51 trăiesc şi ei cu frica unei invazii extraterestre. Dar ce mai contează… Paşii mă poartă pe acelaşi drum astăzi bătătorit. Pe aceleaşi trepte măcinate de vreme. În acelaşi hol imens cu ecouri reci şi coloane care nasc fiori în suflet. Un mic ocol… Iar, în cele din urmă, o să citesc ceva din Pavese. Nu cred că o să adorm nici noaptea asta.
Confuz, încerc să-mi confecţionez o scuză: ca o cutie a Pandorei îmi simt sufletul şi încerc să nu împroşc lumea cu veninul urii şi negura dorului.
Mai bine, ştiu, ar fi fost să particip şi eu la un Moş Nicolae Tweetmeet decît să las iar şi iar liber gîndul că  supravieţuim zi de zi în seri plăpande fără aer, dar cu un optimism strecurat pe sub uşă…ce umple camera de picături de încredere şi…vise colorate. Dar vine mâine…şi suntem victime şi putem constata că fericirea a plecat în zori, nu m-a aşteptat cu cafeaua dulce pe care mi-o promisese…
Aşa a arătat, neinspirat, seara asta, dinaintea serii de mîine, a alegerii, împreună cu nişte dureri ascuţite şi încheiată nedesluşit, fără sens, într-o celulă…

P.S. Uneori e simplu să scrii cu gîndurile celorlalţi… Să ai impresia că pot fi ale tale, să ai impresia că le înţelegi. Pînă în momentul în care trebuie să le pui… diacriticele! Iar Dalma mi-a plăcut de la bun început, cum probabil cineva îşi mai aminteşte 😉

Feedback, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Statistici. Fără explicaţie

De vreo cîteva ore citeşte numai spamuri. Căutări care nu-l caută pe el. Niciun mesaj, niciun telefon, nimic, de ieri şi pînă acum… Sau poate şi mai de mult, iar restul au fost doar ecouri. O fi început războiul şi or fi căzut liniile telefonice şi internetul iar oamenii sunt ascunşi în beciuri şi fugiţi în păduri. Da, aşa se şi explică şi această căldură nefirească şi năduşeala lui, de a trebuit să schimbe deja două cămăşi. Şi vîntul şi frunzele care i-au umplut curtea şi i-au acoperit ferestrele de abia a mai reuşit să scrie două rînduri despre ele… Vîntul ăsta infernal care i-ar umple gura cu nisip, cu ură, dacă n-ar avea aşa de bine căptuşite geamurile… Şi literele s-au ascuns… da. A observat că de cîteva ore găseşte tot mai greu literele, acolo pe tastaturi, iar cuvintele au rămas absurde.
Da, nu poate fi altceva, altă explicaţie:… „poezii de la multi ani”, „jos mana de pe bucata mea de romanie”, „tractoare noi brasov”, „calydonian boar”, „magicianul gusti”, „”n-ai dreptul să minţi, să te amăgeşti…”, „la multi ani poezie”, „rubens chermeza”, „tractoare mici”, „jocuri cu adina si flavius”, „cadoul ideal pt un barbat”, „frunze in palma”, „mircea dinescu poezii amuzante”, „ultima zi a lumii”, „mişcarea omului”, „noua ordine mondială”, „texte patriotice”, „www.trifoi cu frunze rosi”…

Feedback, Metatexte, Texte şi pretexte

Metatext de duminică. Alt bricolaj prin blogotecă

În timp ce îşi golea cutia poştală de la poartă de pliantele galbene, roşii şi portocalii, şi după ce le aruncă la tomberon fără să le deschidă, privind peste gard spre stradă îi tresări inima de bucurie: „Ce zi de toamnă frumoasă, gălbuie şi mierie… Hmm… Slavă Domnului, uite că taman azi aniversăm un an de criză. Bine că s-a dus, înseamnă că mult a fost puţin a rămas…  Noi să fim sănătoşi!…”  Nici azi nu s-a dus la biserică, noroc că e peste drum şi a auzit de la boxe măcar sfărşitul Liturghiei: „Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”…  Lumea se strînge către case, el abia s-a trezit şi unde mai pui că a dormit o oră în plus cu ora asta de toamnă…  Dulce leneveală… Deh, nu deseori copiii şi nevasta-i sunt plecaţi în raiul de la bunici
Încotro s-o apuce azi? Puţină ordine prin casă, ceva ziare, blogăreală? Cafeaua săptămînală? Sau să dea o fugă pînă la talciocul de vechituri, a auzit că s-a deschis iar… şi e curios să vadă ce-şi mai vinde lumea din lucrurile de prin casă, ca acu’ vreo zece-cinşpe ani. Prea multe de făcut, ca întotdeauna duminica, şi niciodată de ajuns timp încît să-i alunge din gîndurile săptămînii ce vine şi care i se bulucesc în minte aşa de timpuriu. Săptămîni bolnave, toate la fel, care trec aşa repede acutizîndu-i durerile… Şi mai e şi şedinţa de scară… „N-au decît să facă borş, doar le-a zis de la bun început că n-or să fie în stare să adune banii ăia pentru izolarea termică! Şi acu’ vor alegeri pentru alt comitet! Nişte tîmpiţi, cu alegerile lor cu tot!  Uite de-aia nu merge nimic în ţara asta… O să vadă ei peste două luni, cînd o fi gerul mai tare şi după ce vor fi ales ce au de gînd să aleagă!” Sau mai bine să-şi sune prietenul de ieri, regăsit după ani buni pe Facebook, să iasă la un pahar de vorbă? Nu, prea-i e lene… şi oricum orice reîntîlnire cu prietenii vechi e doar un alt motiv pentru o şi mai lungă despărţire…
O să citească, o să asculte muzică, o să fumeze în pace ultimul pachet de ţigări, o să şteargă praful de prin colecţia de soldăţei de plumb, de pe ramele tablourilor, şi o să caute veşti despre Damian Drăghici că tot a citit, tot pe Facebook, că e gata cu Drăghici şi fraţii lui… Mda… naşpa veste, îi plăcea mult taraful lui Damian şi cu ocazia asta o să-l cinstească cu o amiază de duminică şi cu o cană de must, mai spre seară…
Una peste alta, trebuie să-şi facă o duminică agreabilă şi să-i pară mai puţin rău că a pierdut-o şi p-asta… Şi mai ales să reziste tentaţiei de a porni televizorul. „Asta e curată moarte a pasiunii… cum naiba mai poate lumea asta să se uite în gura ăstora cu campania lor cu tot! Au trecut doar trei zile şi m-am săturat deja, mai ales de afişele şi caravanele lor mincinoase care, din oră în oră îmi violentează timpanele”… Realitatea e altfel, evident.
„Mmmmm… e clar, bine-i acasă!”… printre surprizele mărunte aduse de soarele de duminică de toamnă grăbită şi ce plăcută corvoadă de a se dezbăra o dată pentru totdeauna de nostalgiile, iluziile, iubirile şi metehnele vechi. Da, astea-s păcatele lui şi ar fi cazul să le lămurească o dată pentru totdeauna. E clar, asta o să facă: o să-şi scrie în jurnal ce şi cum, o să-şi mai facă un plan. Definitiv de astă dată. Pe care să-l ducă la bun sfîrşit. O să tragă linie şi o să adune, că tot a trecut un an de… crize.
„Fii bărbat, Ioane, mult a fost, puţin a rămas!” Apoi restul: muzicile, poeziile, tristeţile, cărţile şterse şi ele de praf, genunchii şi blogolumea dragă, mereu surprinzătoare, mereu neglijată, ca o ireală amantă credincioasă

P.S. – Ce ştire… Eftimie ne spune că a murit Mitel Popescu! Gazetar de spiţă veche, din cea nobilă a breslei, de aici, din Braşov… Parcă îl văd, nelipsit prin tot oraşul, trăind parcă prea intens… ce a trăit…  Cîte ore şi cîte şpalturi am chinuit împreună… E nedrept… Mult prea devreme… Vestea asta face din toată duminica asta… nimic… Iar cuvintele au plecat de aici, sunt toate la el acum, cu el, cu Mitel… Dumnezeu să-l odihnească!

De azi pe mîine, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Pentru cine bat clopotele, stimabililor?!

Zi de duminică. Românii, parte dintre ei, merg la biserică. Parte din ei fiindcă mai cred, alţii din automatism, „de ochii lumii”, din rutină ca atunci cînd îşi fac cruci trecînd pe lîngă biserică fie că sunt la volan fie că nu au prins loc în autobuz… România, ţară fundamental creştină.
Zi de duminică şi… întîmplător Traian Băsescu îşi gravează numele pe clopotul bisericii de un milion de euro din incinta Cotrocenilor, iar Mircea Geoană participă la sfinţirea clopotelor Bisericii Evanghelice din Bistriţa. Nu mai contează că Biserica de la Cotroceni a mai fost reconstruită şi deschisă o dată de pe vremea lui Ion Ilescu, nu mai contează că, probabil, Mircea Geoană nu prea are nicio treabă cu Biserica Evanghelică. Fiecare dintre ei ştiu însă că drumul spre Biserică e pavat cu voturi. Şi mai ales dacă asta se întîmplă să coincidă cu o „baie de mulţime”… Normal că nu mă aşteptam la altceva. Milioanele investite în biserici de către Putere trebuiau să dea roade, pareteneriatul trebuia arătat lumii. Aşa că declaraţia lui Băsescu cum că „Multumesc mult tuturor, multumesc Bisericii Ortodoxe romane, multumesc tuturor romanilor si ii asigur ca parteneriatul dintre puterea politica si Biserica Ortodoxa romana, parteneriatul dintre preoti si cetatenii Romaniei, este solutia care ne duce in unitate si bine mai departe”, este firească. Geoană a fost mai diplomat vorbind despre unire în faţa „acestui an cu multe incertitudini si riscuri”.
Crin Antonescu a fost şi el la biserică, dar la Tivoli, în Italia unde s-a cununat religios cu Adina Vălean. Nici asta nu ştiu cît de bine dă în ochii atîtor credincioşi alegători chiar dacă pretextul a fost tocmai acela de a nu amesteca viaţa personală a candidatului cu politica. Puteau să o facă în România, mai ales că s-au cununat şi pe la Bruxelles… Iar Becali chiar merge la biserică, ştim toţi asta şi nu ne îndoim de buna-i credinţă.
În alt colţ al ţării, la Iaşi, Moaştele Sfintei Cuvioase Paraschieva îşi aşteaptă şi ele, cred, luminatele prezenţe ale „catindaţilor”, eventual în coate şi genunchi …
La aceste scenete de doi lei, întrebarea rămîne, parafrazînd filmul după Caragiale al lui Lucian Pintilie: „Pentru cine bat clopotele, stimabililor?”. Pentru Emil Boc, ştim, mîine-poimîine. Dar pentru restul? 😉

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Duminică ratată cu Hemingway şi Dan Diaconescu

Azi-dimineaţă mă sună  agentul meu de entertainment: „hai că ţi-am rezervat un loc la un spectacol-surpriză. Vin să te iau în cinci minute!„. Şi m-a dus undeva în larg, la cîteva sute de metri de plajă. Eram mai mulţi acolo, pe un ponton plutitor şi aşteptam. Unii la costum cu cravată, alţii la costum de baie. La un moment dat a apărut o barcă în larg, dintr-un pîlc de ceaţă, condusă de un pescar singuratic. Un bătrîn, cu barbă, bătrîn ca marea. S-a întors spre noi, părea să ne vadă şi să nu ne vadă în acelaşi timp. Ochi tulburi. A scos o puşcă de vînătoare şi şi-a tras un glonţ în cap. Am aplaudat şi am părăsit în linişte pontonul alegîndu-ne bărcile care să ne ducă la ţărm.

Eram deja iritat. Abia m-am stăpînit să nu-i spun vreo două unuia, Diaconescu care, mişuna printre noi, în liniştea aia, cu nişte bilete gratuite, şoptind: „diseara! nu rataţi, fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi!„. Încă un spectacol prost, mi-am zis… „Ei cum ţi-a plăcut?„, m-a tras de mînecă, ajunşi la ţărm, agentul meu, „şi-a meritat banii nu? Vor face şi-un film cu faza asta de aici!„. Privirea-mi descumpănită l-a întărîtat: „Las’, pentru weekendu’ viitor îţi pregătesc ceva şi mai hot, moartea unui cîntăreţ negru!… Sau vrei ceva mai soft? Retragerea unui cîntăreţ alb?
Am dat din mînă a lehamite… Încă o duminică aproape ratată (unde să mai pun că mi-am uitat şi tabachera aurită, veche, acolo pe pontonu’ ăla!) . Noroc cu compotul rece, de zarzăre galbene din frigider şi cu prezentările de terminat noaptea asta, pînă mîine, luni… Da, înc-o săptămînă cu oameni nervoşi şi deadline-uri inutile :)…

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte

În aşteptarea ploilor şi furtunii de duminică. Despre infern şi ocări

„Nu-i nevoie de flăcări şi smoală. Infernul sunt ceilalţi”, aşa a rămas, după Sartre… „Cu uşile închise” s-a jucat la Braşov anul trecut parcă, în primăvară. Dar parcă jucăm piesa asta în fiecare zi, ne otrăvim în fiecare zi prin simplele noastre vecinătăţi în care nu ne putem abţine să nu ascundem şi altfel de gînduri şi interese. Dar Sartre altceva a vrut să ne spună. Şi am găst şi copiat mai jos expunerea lui…
Şi… şi mai jos, într-o deplină legătură, o pagină memorabilă din „Jurnalul fericirii” lui Steinhardt despre ocările şi lătrăturile noastre. Cîţi dintre noi realizăm că ele chiar sunt păcate capitale? Cîţi dintre noi nu lătrăm în fiecare zi chiar şi la cei dragi, fără să ne dăm seama că, de fapt, fără ei nu existăm?

Gînduri de duminică, în aşteptarea furtunii şi ploii torenţiale care se anunţă din nord… Ce duminică toridă! Ce întîmplare să stea sub steaua zilei ăsteia de 21 iunie şi Sartre, existenţialistul, şi Steinhardt, călugărul evreu care, şi-a făcut din închisoare altar! Cu ce folos? Doar al unor texte?…

„Când scrii o piesă, există întotdeauna motive ocazionale şi preocupări profunde. Motivul ocazional a fost, atunci când am scris “Cu uşile închise”, în 1943, începutul lui 1944, pentru că aveam trei prieteni şi voiam ca ei să joace într-un spectacol, pe un text al meu, fără ca vreunul să fie avantajat (n.n. unul dintre ei era Albert Camus). Voiam, aşadar, ca ei să rămână împreună, tot timpul, pe scenă. Pentru că, m-am gândit eu, dacă unul dintre ei iese, va părea, în acel moment, că ceilalţi au un rol mai important. Voiam deci să îi ţin împreună. Şi mi-am spus: cum pot ţine împreună trei persoane fără ca vreuna să iasă vreodată? Să le ţin pe scenă până la final, ca pentru totdeauna? Atunci mi-a venit ideea de a le plasa în infern şi de a-l face pe fiecare, pe rând, călăul celorlalte două. Acesta este motivul ocazional. (…)
Însă, mă preocupau la acea vreme, teme mai generoase şi am dorit să exprim în piesă mai mult decât îmi oferea situaţia despre care v-am vorbit. Am vrut să spun: infernul este în ceilalţi. Dar expresia infernul este în ceilalţi a fost întotdeauna greşit înţeleasă. S-a crezut că am vrut să spun cu asta că raporturile noastre cu ceilalţi sunt întotdeauna otrăvite, că sunt mereu raporturi infernale. Dar, de fapt, altceva am vrut. Am vrut să spun că dacă relaţiile noastre cu ceilalţi sunt strâmbe, viciate, atunci ceilalţi nu pot însemna decât infernul.
De ce? Pentru că ceilalţi sunt, în fond, ceea ce este mai important în noi înşine pentru propria noastră cunoaştere de sine. Când ne gândim la noi, când încercăm să ne cunoaştem, folosim de fapt informaţiile pe care le au deja ceilalţi despre noi. Orice aş crede despre mine, întotdeauna părerea celuilalt e acolo. Şi deci, de fapt, sunt în infern. Există mulţi oameni pe lume care sunt în infern pentru că depind prea mult de judecata celorlalţi. Iar asta arată clar importanţa capitală pe care o au toţi ceilalţi pentru fiecare dintre noi.(Jean-Paul Sartre despre “Cu uşile închise”)

„…cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav – decît păcatul trupesc n.n- Insul  care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă urît în spectacol, dar se şi rupe cu totul de Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor, păcatele săvîrşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decît icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile şi complicaţiile lumii, harţa însă nu.)
Supărările acestea – pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv – nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziţie cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vîlvătăi şi pune în cumpănă toată măreţia facerii şi toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mişcător al mîniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat îşi merită numele, cîştigă sută la sută şi fără nici un efort.
Dar vorbele! Vorbele acelea la nivel de muşcătură de cîine ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături schelăcăite şi colţii arătaţi de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrîncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însuşi vărsătura satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf. Apostol Iacov (3,23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva în cuvînt acela este bărbat desăvîrşit, în stare să se înfrîneze în întregime”. De grele păcate avem prilej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmaţia că împărăţia mea nu este din lumea aceasta, decît turbarea verbală a nervosului din autobuz. Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru că-i fără risc.
Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să meargă pînă la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov, şi să-şi omoarte tatăl, direct sau printr-un Smerdiakov. (…) E mai cinstit. Şi-mi vine a crede – întemeiat pe Luca 16 – că Dumnezeu se va uita cu mai puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decît la cel care-l trădează în obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomeraţie.” (Nicolae Steinhardt, 1965, în „Jurnalul fericirii”)

De azi pe mîine, Nod în papură, Texte şi pretexte

Oamenii colaterali

Am citit un editorial al lui Ioan Es Pop în „Ziarul de Duminică„, „Omul crizei„, şi mi-a confirmat unele păreri scrise şi dezbătute pe aici în „genunchiul lumii”. Criza are şi părţile ei bune, reaşează lucrurile, face ordine în valori şi educă indivizii puşi în faţa unor spaime de neconceput pentru ei pînă mai ieri. Ioan Es Pop vorbeşte despre oamenii care regăsesc cărţile şi singurătatea ca pe nişte refugii în faţa agresiunilor ce vin dinspre medii interesate şi profitabile altfel. Nu sunt atît de naiv încît să cred că fiţoşii, scrobiţii cu gulere albe, beizadelele de bani gata sau maneliştii se apucă acum de citit. Nu mă îndoiesc că aceştia vor fi la fel de fiţoşi cît le-o va permite criza, probabil în contrast vor încerca să se manifeste cu şi mai multă impertinenţă. Însă mă satisface gîndul, gînd de duminică, selecţiei naturale produsă de criza, care îi va subţia mult acum, îi va arunca în minoritatea lor firească, îi va face colaterali. Cum mă bucur că minoritatea celor ce citesc o carte în parc, în autobuz, sau seara acasă îşi recîştigă vizibilitatea şi ei, această minoritate, nu vor mai fi… colaterali.