Scriitori de primăvară

Foto: www.transport-in-comun.ro
Foto: http://www.transport-in-comun.ro

scriitori de vagoane,
scriitori de pietre,
scriitori de șervețele,
de foste ziare,
scriitori de pereți albaștri,
scriitori de alb
și de negru,
scriitori de asfalt
și de trotuare,
scriitori de cutii de chibrituri,
scriitori de cruci
panglici și bilete,
scriitori de ziduri
și de genunchi,
scriitori de rețete
și etichete,
scriitori de ferpare,
scriitori de priviri
de ochi mari,
de geamuri,
scriitori de păpădie,
de frunze,
de iarbă
și de ploi,
scriitori de primăvară,
scriitori de nisip,
scriitori de nimic…

Răbdarea cuvintelor cu noi

Bine-ar fi să ne citim… Să ne mai citim cuvintele, rîndurile, întregi, şi gîndurile. Pornind de la faptul că ele există! – ar spune scepticul de serviciu… Dar sunt, vă zic eu că sunt, chiar dacă nu le vedeţi scrise sau credeţi că nu-s gîndite. Şi de-am face-o ca-n vremurile alea-n care fugeam acasă, avînd destul timp ca să nu ne măsurăm tihna, ci rarele scrisori ronţăite de bucuria găsirii. Eşti nostalgic, îmbătrînit în gînduri! – ar zice zeflemitorul de serviciu. Tot ce se poate! Şi atunci asta ar înseamna că de fapt lucrurile stau invers? În inversul acelor ceasornicului iluziei adică? Şi că ne sorbim cuvintele, că şedem, ne ascultăm gîndurile şi le scriem, că nu alergăm, că nu gonim, că nu urlăm, că nu suntem jivine turbate şi că atunci cînd ne privim nu ne uităm prin sticlă? Că nu-i doar filantropie şi „a te face că”, ci înţelegere, aşezare şi îngăduinţă? Dacă aşa-i, aşa să şi rămână atunci, şi pentru mine aşa să fie pornind cu anul cel nou încolo!
Dar prea am văzut cum e să te usuci pe dinăuntru atunci cînd te laşi uitat de sine – alergînd după te miri ce „misiuni” – şi cînd primele senzaţii sunt nescrisul şi necititul, uitarea celorlalţi. Am văzut cum e să atîrni doar în nădejdea singurătăţii, şi singurătatea să obosească, să nu te mai ţină, aproape să te scape, şi ştiu cum e. Dar vă întreb (unii din voi puteţi răspunde!): cum e să rămâi aşa, la nesfîrşit, ca într-o cameră fără margini? O cameră fără uşi, ferestre, pereţi, infinită, a ta, desigur, pe care o crezi plină de suflet şi-n care nu ajunge de fapt nimeni? Cioran vorbea, cred, despre o „aparentă sociabilitate”, cu mult înainte ca lumea să devină o precară aglomerare globală şi virtuală atît de… familiară. Dar azi, când aproape că nu mai suntem dacă nu ne dovedim a fi si virali, când chiar daca ne vedem nu suntem?!… Ştiu, viaţa-i pe cont propriu, ba chiar e o cursă, pentru care antrenamentul asiduu a devenit obligatoriu, în aşa fel încît în colbul Colosseumului („amfiteatrul Flavian” 😉 ) să rămână destui, suficienţi sclavi (sau nu) striviţi în picioare. Dar parcă ajunge! Hai să ne aşteptăm, să ne trăim, să ne scriem din nou şi să ne citim. De acum înainte – câtă vreme or mai avea răbdare cu noi şi ne-or mai recunoaşte de fraţi, cuvintele. Pe îndelete. La gura sobei. Ce ziceţi, mai încercăm o dată?…

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Toate cele bune! 🙂

Cu bicicleta

În cîte feluri poţi tu să scrii?
Eşti un cameleon!
Uite eu dacă-i zic pomului pom,
pom e,
dacă-mi dezvelesc o coapsă,
soră cu sînul şi cu pîntecu-mi-e
şi genunchiul, genunchi,
ca tu să le doreşti!
Dar tu? Eşti dizarmonic,
narcisist şi suferi grav
de amnezie.
„Eu? Eu nu scriu.
Eu mă dau cu bicicleta
pe timpanul lunii!”

De-un leu poezie

trup tînăr uitarea
trup vechi singurătatea
cuvinte de proximitate adică
un fel de poliţie a asteniei
de primăvară
ca nu cumva amneziei să-i pară rău
că te-a luat prea repede
pe nepregătite
fără punct şi virgulă
înainte să-ţi fi plătit
punga de plastic
cu poezii de-un leu.

Aerul de deasupra cuvintelor. Inegal

 

 

 

http://laurehinckel.over-blog.com/album-1238006.html
Gheorghe Crăciun (Foto: LAURE HINCKEL, LE BLOG, ALBUM – BALADES)

În vremurile astea, mai ales în aceste vremuri, mulţi dintre noi, ca să supravieţuim ne sprijinim de paranteze. Parantezele, ca o plapumă, ca un refugiu. Paranteze de timp şi de cuvinte. Nu ştiu cum rezistă cei care nu le au, care habar n-au că există.
Trăitor la Braşov fiind, l-am privit mereu ca pe unul dintre iluştrii Cetăţii. Cu sfială, de departe, neîndrăznind să ridic privirea, eu cititorul, chiar dacă în cîteva rînduri am împărţit ceva din aerul aceloraşi locuri: era Scriitorul, Profesorul Gheorghe Crăciun… Nu ştiu ca azi vreo stradă sau vreo librărie, bibliotecă ori şcoală să poarte numele Gheorghe Crăciun. Nici nu i-am zărit vreo statuie pe aici. Poate mă înşel însă… Dar despre nişte „paranteze” vorbeam… Inegale. Despre scriitorul, marele scriitor, despre profesorul Gheorghe Crăciun vorbim azi. Un azi multiplicat de opt ani încoace şi care trebuie dus în mai departele memoriei cu peste putere şi fără zăbavă, de către cei care ştiu, către cei ce nu ştiu. Şi despre o paranteză putem vorbi, nu aceea care minimalizează, nu aceea care exclude, ci paranteza care adăposteşte:

„(Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gînd. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. Nişte struguri roşcaţi, bobul mare, pe jumătate copţi. Mănînci absent, te familiarizezi repede cu lipsa de savoare a fructului, cu zgomotele monotone ale blocului, cu murmurul industrial al nopţii. Erai grăbit, te-ai mişcat repede, gesturi eficiente, stereotipe, cotidiene. Boabele ude brumate. Apoi scheletul vegetal uscat. Ţi-ai scos ochelarii şi încerci să priveşti mai de aproape ca printr-o lupă această armătură. Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gîndeşti, povesteşti. Povestirii i se întîmplă să apară acum acest autor-narator, acest deus ex abrupto, aceşti ochi obosiţi cerîndu-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat scaunul, masa, foaia de hîrtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea, paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop. Ai mai aprins o ţigară şi te-ai decis în fine pentru această scurtă paranteză. Ceea ce faci e omeneşte scuzabil însă extrem de plictisitor, extrem de neinteresant de redundant la urma urmelor. N-au mai făcut-o şi alţii? Despre biografia ta de serie şi ineditul ei n-are rost să vorbim. Altceva e jurnalul. Aşa eşti verosimil. O persoană. Subiect social la persoana I. Dacă ai obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. Respiră aerul. Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere. Este momentul să te retragi. Fă-ţi un ceai, o cafea, un duş rece. Creează o nouă distanţă. Textul e un ciorchine.)”
Gheorghe Crăciun, „Compunere cu paralele inegale” („Tema la alegere”, pagina 83) (Cartea Românească, 1988)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Mai ştii codul?

Mai ştii codul galben de cuvinte amare pus pe suflet,
codul roşu de cuvinte-nsîngerate de pe cord,
codul portocaliu de singurătate de pe banca de zăpadă,
codul verde de cuvinte acre căzut pe-o pleoapă,
codul violet de atingeri de pe coapsă?
Da’ mai ştii codul albastru de priviri,
ostatic pe aşteptările cu punct şi cu virgulă?…

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

Cărămizi de cuvinte

prin re-
ducere la absurd
din trupul tău
se poate
împrăştia
o clipă,
un fir
cu plumb
străpuns între două ramuri.

prin ab-
surd din trupul tău
pot să plutească
linişti.

e absurd să desenezi
pe trupul tău
ceva din toate astea,
să îl îmbraci în cărămizi
de hîrtie,
cărămizi de cuvinte
şi să te aştepţi să transpire.

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ce-am făcut cu cuvintele?

foto: gofree.ro
foto: gofree.ro („Secretele de plumb ale Clujului”)

Fotografia uitării? Cum e o poză fără… poză? Adică numai rama ei agăţată pe perete? Vorbim tot mai mult în fotografii (şi nu mă refer aici la inflaţia de foto-artişti), indicăm chipuri şi peisaje, le arătăm cu degetul, zîmbim eventual şi trecem la alt frame. Şi după primul pas rămîne acea ramă pe un perete. Asta mă face să mă întreb ce neuroni ne mor şi ce ni-i ucide de cuvintele nu ne mai pot fi ele fotografii? Habar n-am dacă ar fi vorba aici despre o paradigmă a comunicării sau de una a amneziei, însă din avalanşa de cuvinte nu rămâne nimic, din cea de fotografii ramele rămîn.
Mă întîlnesc zilele trecute, pe stradă, cu o cunoştinţă de demult. Şi vorbim şi vorbim. Dar ştiţi senzaţia aia de cuvinte care nu se lipesc de nimic? La un moment dat îmi zice: „Stai că acum ştiu de unde să te iau! Faţa ta… Nu te-ai schimbat deloc! Dă-mi adresa de facebook să îţi trimit o poză ca să vezi!” Şi rămîn interzis. Hai să zicem că în situaţia dată, cu insul respectiv nu aveam nu ştiu ce amintiri importante, deşi ceva vreme am avut cîte ceva de împărţit pe vremuri. Dar… dar nu ni se întîmplă oare chestia asta şi în apropierea unor apropiaţi? Memoria fotografică o întrece pe cea a cuvintelor, de asta nu mă îndoiesc. Şi atunci care ne e soarta cuvintelor? Mai de mult, prin paginile astea şi aiurea mă revoltam că de ce o miercure fără cuvinte, doar cu poze (selfie…)? Era un început de modă. Uite că acum am senzaţia tuturor zilelor fără vorbe, în ciuda inflaţiei de cuvinte care ni se succed ameţitor din toate gadgeturile. Unde-s cuvintele, ce am făcut, ce aţi făcut cu ele? Voi le citiţi, voi le auziţi, voi le înţelegeţi – înainte să le însemnaţi cu un like? Dar pe oamenii care le nasc? Poate că mi se pare mie, poate de aceea preţuiesc colţul de hîrtie scrisă şi colţul ăsta de… „blogolume”. Aşezate, singuratice, statornice. Bănuiesc că la început a fost cuvîntul, dar mă întreb, din nou, după… ce-a mai rămas?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Timp

îl plictisisem pe Dumnezeu cu insomniile mele
coboram noaptea pe fereastră
să număr muşuroaie
să agăţ pe sîrmă la uscat
aricii trişti aricii treji de ploaie.

aşa că în zori
mi-au prins cuvintele în ciment
mîinile mi le-au legat de răsărit
aşa ca să mă mai întindă încă o zi peste lume.

Nu vă aplecaţi în afară!

Să vorbim despre cuvinte? În prezența sau în lipsa lor? Chiar, cum ar fi ca într-o dimineață să constați că ai rămas fără cuvinte? Să nu realizezi exact ce înseamnă asta, să ai doar o vagă bănuială, suficientă, cît să te cuprindă un val de panică. Cred că senzația e asemănătoare aceleia a unui om, întreg, voinic, care în niște zori, pe la șase să zicem, are o revelație: că nu va mai prinde următoarea dimineață. Și așa se și întîmplă: după-amiază pe la patru moare. Ce însemnă să te poți pune într-o asemenea stare? Poți? Îți poți goli mintea și să îți imaginezi orele alea? Cu ce, cum le-ai acoperi? Cu disperare? Cu regrete? Cu furie? Cu liniște? Cu resemnare? Sau cu nimic, devenind tabula rasa?
Am spus „să vorbim despre cuvinte” şi uite cum cuvintele nu mă lasă să vorbesc despre lipsa lor ci m-au deturnat să vorbesc despre viaţă şi, într-un fel, despre moarte. Atunci? Nu cumva cuvintele vorbesc despre mine, despre noi? Dacă eu spun sau scriu că ele sunt vii însemnă că asta-i o iluzie, că eu o spun, cînd de fapt ele o fac? Atunci, cum rămîne cu zisa aia a lui Nichita, da, tot a lui, a cui altcuiva (!?): „Eu nu sunt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte.”? Ori s-a înşelat şi el ori a fost unul dintre puţinii care chiar s-a ştiut folosi de cuvinte şi nu s-a lăsat folosit de ele, aşa cum constat eu că se întîmplă mai adesea. Excepţiile confirmă regula, aşadar.
Ce vreau să zic? Habar n-am! Scriem, citim, vorbim. Cu entuziasm, cu risipă, inflaţionist, prosteşte, în joacă, doct, preţios, fiţos, prin gazete sau pe pereţi sau pe niciunde, cu un har sau fără… Dar de cîte ori ne gîndim şi la ele, la cuvinte? Or fi vii, ne-or mai atingînd ca nişte degete şi ca nişte palme, or fi moarte şi dacă da cînd or fi murit? Şi de ce atunci cînd o facem ne trimit la viaţă şi la moarte şi eventual, cu ironie, la nişte poze? La ale noastre, nu la ale lor. Atunci? Atunci… pesemne ne-ar prinde bine un sfat sau un citat: „nu vă aplecaţi în afară!” (N-am găsit altă încheiere.Şi nici alt titlu).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S.: Aici găsiţi mai mult decît nişte cuvinte: CATCHY

Tăietorilor flămînzi de aripi

Ia-ţi un timp şi aşează-te pe marginea şanţului, aprinde-ţi o ţigară fără filtru şi uită-te la pietriş, la firele de iarbă ieşite din asfalt. Prelung. Sau rezervă-ţi o masă şi-o umbrelă pe Corso şi lasă aburul cafelei să împrăştie ziua.
Nu simţi că inima-ţi atîrnă ca un bolovan în piept şi stă să crape, furîndu-le orelor timpul? Nu vezi că oamenii-s scurți, că uită, că se folosesc de vorbe și de gînduri ca de frînghii, păpușari ai păpușilor de cîrpă?… Îți pasă?
Lasă-te sclav soarelui, mulţumescului, privirilor, zîmbetelor, deschide-ţi geanta şi lasă cuvintele să cadă pe asfalt. Dă-i tihnă textului să se desfacă și să se rotunjească rotund.
Nu vezi c-a mai trecut un sfert şi că numărătoarea e inversă? Aşa că ia un tren, oarecare, fără bilet, ia-ți o cușetă plină de perne, spre niciunde. Lasă-ţi pantofii la intrarea în parc şi umblă cu picioarele goale și șterge șotronul cu talpa. Urcă pieptiş pînă-n buza prăpastiei, acolo unde era derdeluşul copilăriei şi priveşte în jos, de unde vine tentația zborului. Întinde-te în iarba crudă şi agaţă-ţi ochii de vîrfurile brazilor în ciuda gravitaţiei. Lasă-te-mbrăţişat de îmbrăţişările nepermise, de ispititorii genunchi neştiuţi, în ciuda regulilor slute. Lasă să-ţi mai crească o aripă şi sfidează-i cu ea pe tăietorii flămînzi de aripi. Uită şi uită-te, netrăieşte-i şi trăieşte-te! Lasă-te trăit de necunoscutele fierbinți ploi ale clipei.
Inima-ţi atîrnă, încă, de gât ca un bolovan uscat agăţat de-un ştreang. Cui îi pasă de toate astea? Cui îi pasă de paharu-ţi de apă e plin sau gol sau că-i ultimul? Cine-ar fi ipocritul să-ţi ceară socoteală? Pune-ţi armura clipei îndrăgostite şi stropeşte-o cu vin şi cu parfum de liliac!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Şi… CATCHY! 😉