Sufletul ca o colibă

De mult, îmi plăcea joaca aceea cînd, cu ochii închiși, deschideam o carte la îndemînă și-mi așezam degetul pe un rînd sau paragraf al paginii citindu-l apoi. Am făcut-o și azi, căutînd surpriza de atunci dar și… răspunsul de acum, și aduc rîndurile cu pricina aici, unde mai pot dospi și respira, rezistînd tentației de a le arunca în neant, drept gînd al zilei, într-un bezmetic facebook:…
„12 sept. Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime și zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuțit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă oala era plină cu bunătăți, acum s-a acrit și ca să-i simtă gustul omul își mănîncă unghiile rupte. Și tot așa va face și mîine și întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet.” (Cesare Pavese, Meseria de trăi, pag.247)

Cesare Pavese - Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 - 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)
Cesare Pavese – Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 – 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cel singur printre ştiri

„Breaking News!”,”Lovitură”, „Bombă”, „Incredibil”, „Excepţional!”, „Exclusiv”,”Nu ai să vezi aşa ceva!”, „Scandalos!”. Ştiri de carton, despre oameni de carton, despre întîmplări de carton. Ştirile de carton galben nu au nicio legătură cu viaţa ta. Cu vînturarea copacilor. Cu moartea. Cu spitalul. Cu kilu’ de cartofi. Cu şcoala. Cu liniştea de mîine a copilului. Ştirea despre viaţă e căzută ireversibil în desuetitudine. „Nu o lua în nume personal”, ţi se spune. „Numele personal” nu există, el doar loveşte decisiv în ce a mai rămas din tine. Şi-ţi vine să te duci, să-ţi sugrumi cuvintele şi să dormi prea-scurtul somn şi să ceri în zori un pluton de execuţie. Fără procurori, fără miliţie, fără judecători, fără avocaţi. Ştirile, reportajele despre tine, cu tine, pentru tine, pot avea permis cel mult orgoliul unei căutări de-un minut şi doar atunci  cînd vin de la morgă, din canale sau de la o defenestrare. Nu-ţi fă iluzii, cînd tu te citeşti nu te citeşte nimeni. Vrei un sfat? Ia-ţi o oglindă, fără conexiune la Internet, şi petrece-ţi seara în faţa ei, ca să nu fii singur, după cum îşi zicea şi Pavese într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

Cesare Pavese – 1935
„* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.”  (din Orizonturi Culturale Italo-Române)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Dintr-un secol în altul. Ritual

În duminica asta ninsă am refăcut mai vechiul ritual al răsfoirii prafului din bibliotecă. Mi se întîmplă asta la fiecare început de an cînd găsesc potrivită oblojirea rănilor cărţilor bătrîne şi amestecarea cu cele noi născute în anul abia trecut. Niciodată nu am destul timp pentru acest ritual. Sunt prea multe de răsfoit, de aranjat şi mă aleg mai mereu doar cu cîteva capitole de ici, cîteva de colo… E ca o joacă şi ţin minte că la fel ca în orice joc timpul e mereu prea scurt chiar dacă e vorba de ore bune… De altfel mă uit la Ina: niciodată nu are destul timp ca să-şi termine un joc sau mai multe începute între timp…
De data asta m-am oprit cu drag şi cuvenita nostalgie la cîteva dintre numerele „revistei” „Secolul XX”. Minunăţie! Am regăsit numărul 1 din ianuarie 1962, cel în care citeam – mulţi ani mai tîrziu după apariţia sa – pentru prima oară fragmente din jurnalul lui Cesare Pavese, cum am redescoperit şi numărul 300, din decembrie 1985, dedicat aniversării revistei şi lui Samuel Beckett.
Fiecare astfel de Secol poartă sublinierile vremurilor, ale mele sau ale altora, fiindcă pe multe dintre ele le-am cumpărat din anticariate. Mi-am pierdut între timp îndeletnicirea asta a sublinerii unor pasaje din cărţi, cred din prea multă grabă însă acum văd cît de preţios este acest obicei. Amestecarea acestor linii tremurate sub fraze ar putea face obiectul unui mic studiu. Le-am recunoscut, cum spuneam, pe ale mele îngrămădite sau departe de ale altora. În creion sau cu pastă de pix albastră, neagră sau roşie. Ici şi colo însemnări pe margine, inconfundabile, cu cerneală de stilou… (O, da, unde mi-or fi stilourile?! Stilourile alea vechi, chinezeşti „cu peniţă de aur”, „scumpe”, de 100 de lei bucata sau cele mai noi, „imediat de după Revoluţie”, cu patroane? Cum o mai fi să scrii cu un stilou?…).

În primul Secol XX, la Pavese subliniam: „Singura bucurie în viaţă este aceea de a începe. Este frumos să trăieşti pentru că a trăi înseamnă a începe mereu, în fiecare clipă. Cînd acest sens lipseşte – închisoare, boală, obişnuinţă, prostie – atunci ai vrea să mori”… Teribil!
În numărul 300 am subliniat ce scria atunci Mircea Cărtărescu despre această revistă: „Cînd eşti cu adevărat la pămînt, cînd te simţi neînsemnat, cînd te retragi în vizuina ta cu soţie, pick-up şi bibliotecă, pe cînd la ferestre apele cresc precum în Buzzati şi Daneliuc, e atît de bine să deschizi această revistă şi să reîncepi cu timiditate să crezi că de fapt există soluţii la acest uriaş koan al (nomen odiosum) Vieţii. Că podul nu este o iluzie, că se poate urca pe spinarea curcubeului.” Ce coincidenţă!

P.S. – Nu vreau o concluzie despre insula asta, revista-cartea „Secolul XX”, mirabilă pe vremurile acelea, mirabilă azi. Se înţelege dorul meu de ea. Din Hoinar pe Web aflu că ea s-a transformat în „Secolul XXI” şi că ar arăta la fel cum o ştiam eu şi acum (mai mult virtual, cred!). Sper să fie aşa, sper să o găsesc la un chioşc…

Nu vorbe. Un gest

Ţin minte, demult, într-o staţie de autobuz, ploua… Acolo m-am întîlnit cu Profesorul Meu de Română (am avut norocul a doi-trei profesori de română excepţionali şi toţi mi-au fost cei mai dragi) care, cred, mi-a spus că era, dintr-un anume motiv, dezamăgit de mine… Nu ştiu dacă azi nu ar fi la fel de dezamăgit, din acelaşi motiv. Atunci, însă, mi-a zis să caut şi să citesc, neapărat, jurnalul lui Pavese…

Am căutat şi găsit cartea mult mai tîrziu… şi pot spune azi că ori de cîte ori o redeschid „Meseria de a trăi” a lui Cesare Pavese mă biciuieşte şi nu doar prin poezia frazelor şi erudiţia scrisului. Frînturile de viaţă dezamăgită, neomeneştile vîltori ale unei biografii teribile mă fac să-mi fie jenă de… netrăirile, de nefrămîntările mele. Pavese (asemeni altor scriitori la fel de intens preţuiţi, cît degetele de la o mînă) nu este doar o jumătate de raft din biblioteca-mi… Jurnalul său, dedicat la început, în 1935, esteticii or implicării sale politice în viaţa Cetăţii devine spre sfîrşit, după cinci ani, cel al neputinţei de a ascunde la nesfîrşit drama unui copil perpetuu înfrînt de marile-i temeri: iubirea şi moartea. Evoluţia sau involuţia asta, lucidă de la un capăt la altul, e bulversantă ca şi măsura egală, nedisimulată, dintre intensitatea vieţii şi a operei.  Astăzi s-au făcut 59 de ani de la sinuciderea lui Cesare Pavese. Sinuciderea, tentaţia care l-a urmărit mereu, produsă în cele din urmă, pare-se atît de banal, din cauza unei femei: „Va veni moartea şi va avea ochii tăi”

„Sinucigaşii sînt ucigaşi timizi. Mazochism în loc de sadism.
Plăcerea de-a mă bărbieri după două luni de carceră – de-a mă bărbieri singur, în faţa unei oglinzi, într-o cameră de hotel, şi afară marea.
Este pentru prima dată cînd fac bilanţul unui an care nu s-a sfîrşit încă.
În meseria mea, deci, sînt rege.
Am făcut totul în zece ani. Dacă mă gîndesc la ezitările de atunci.
În viaţa mea sînt mai disperat şi mai pierdut decît atunci. Ce am adunat? Nimic. Am ignorat cîţiva ani defectele mele, am trăit ca şi cînd nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Şi apoi, la primul asalt al „neliniştitei îngrijorate”, am recăzut în nisipurile mişcătoare. Din martie mă frămînt. Numele nu importă. Sînt ele oare altceva decît nume fortuite, nume întîmplătoare – dacă nu acelea, altele? Rămîne că acum ştiu care este triumful meu cel mai deplin – şi acestui triumf îi lipseşte carnea, îi lipseşte sîngele, îi lipseşte viaţa.
Nu mai am nimic de dorit pe acest pămînt în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte.
Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfîrşit încă, pe care nu-l voi sfîrşi.
Te miră că ceilalţi trec pe lîngă tine şi nu ştiu, atîta vreme cît şi tu treci pe lîngă alţii şi nu ştii, nu te interesează, care este suferinţa lor, cancerul lor ascuns?

17 august 1950

Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întîmplă întotdeauna.
Scriu: o Tu, ai milă. Şi apoi?
Ajunge puţin curaj.
Cu cît durerea este mai determinată şi mai precisă, cu atît instinctul vieţii se zbate, şi piere gîndul de sinucidere.
Părea uşor, cînd te gîndeai la asta. Şi totuşi sînt atîtea femeiuşti care au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu.
Toate astea te scîrbesc.
Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.

18 august 1950″

Cesare Pavese – Meseria de a trăi