De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

duminică

nu-i despre nefăcute
și dispreț,
despre țăcăniți,
nervi,
isterii,
deshidratări,
priviri fixe
și pustiu profit,
ci invers ar fi,
că-i duminică, palerule,
cantonierule,
galbenă și caldă,
de crescut
jumătăți de cuvinte
și gînduri cu mînecă scurtă,
pe-un peron de făgăraș.

Faţa şi reversul lumii. Camus

Ne plîngem că nu mai avem timp, că nu ne mai regăsim. De fapt, cred, sub pretextul ăsta ne ascundem, ca sub preş, comoditatea, superficialitatea, poate laşitatea. Avem scuza, ne zicem, şi mergem senini mai departe, „izbăviţi”. Suntem în conflict cu timpul, de nu mai încăpem în el sau lucrurile stau mai simplu, într-o întrebare: ni-l mai merităm?
Tot din „relaţia” asta afectivă face parte şi „situarea” vis-a-vis de des afişatele noastre… cărţi de căpătîi, de lecturile-pansament şi de autorii adulaţi. Ne luăm, aşadar, colacul de salvare al unor superbe citate şi cu o dulce ipocrizie ne raportăm prin cărţi şi la memorie, dacă nu chiar la copilărie. Încă o izbăvire!
O fac şi eu şi, la un anumit timp, îmi împrospătez, iată, cele cîteva cărţi de pe noptieră, gest ce mi-ar putea aminti de udatul sau schimbatul tandru al apei florilor. Nu întîmplarea face să fi deschis aşadar spre recitire zilele astea un Camus (sună ca şi cum aş fi deschis o sticlă de coniac dichisit, ştiu!). Azi umanitatea celebrează Centenarul Camus. Şi am găsit acolo mai mult decît un aforism, una dintre acele fraze care îţi furnică neuronii, te înfioară la propriu, şi care te poate însoţi prin toate vîrstele. Iată – şi veţi intui poate, înstrăinarea-mi şi legătura cu cele dintru început:

„Un om contemplă lumea şi celălalt îşi sapă groapa; cum să-i separi? Oamenii şi absurdiatea lor? Dar iată surîsul cerului. Lumina creşte şi în curînd va fi vară. Şi iată ochii şi glasul celor pe care trebuie să-i iubim. Sînt legat de lume prin toate gesturile mele, de oameni prin toată mila şi recunoştinţa mea. Între această faţă şi acest revers al lumii nu vreau să aleg, nu-mi place să aleg. Oamenii nu te vor lucid şi ironic. Spun: „Înseamnă că nu eşti bun”. Nu văd legătura. Desigur, dacă-l aud pe unul spunînd că e imoralist, înţeleg că simte nevoia să-şi făurească propria morală; dacă un altul afirmă că dispreţuieşte inteligenţa, ghicesc că nu-şi poate suporta îndoielile. Dare asta pentru că nu-mi place cînd se trişează. Curajul cel mare rămîne acela de a privi cu ochii larg deschişi atît lumina cît şi moartea. Cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare? Dacă ascult glasul ironiei, cuibărită în adîncul lucrurilor, ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici şi limpezi, îmi spune: „Trăieşte ca şi cum…” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată ştiinţa mea.

La urma urmei, nu sunt sigur că am dreptate. Dar nu asta-i important, dacă mă gîndesc la povestea acelei femei. Trăgea să moară, şi fata ei o îmbrăca pentru mormînt în timp ce mai era încă vie. Se pare, într-adevăr, că treaba se face mai lesne cînd membrele nu sunt ţepene. Dar e ciudat totuşi cît de grăbiţi sînt oamenii printre care trăim.” (Albert Camus, din „Faţa şi reversul”- 1937)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

XVIII

În care orele, dimineţile, vremea, frunzele, cărţile, rufele, deputaţii, pantofii, cauciucurile şi genunchii se schimbă; nu oamenii, nu vremurile.

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Preţ de-un bilet de tramvai. Confabulare

E luni, a doua zi de Paşte. Luni, da un fel de duminică din cele cu care nu prea ştiu ce să fac şi pe ale cărei „alergări” încerc să le duc cu ingăduinţă pînă la punctul de firesc al unor întîmplări duminicale. Am avut răgazul să văd primele păpădii galbene şi să observ de aproape florescenţele unor copaci şi de departe soarele. Însă într-un azi, aşadar incomodat de îndărătnica semnificaţie a zilelor. Într-un azi în care şi ştirile şi realităţile confecţionate la televizor – ba chiar şi cele ale străzii – îmi par acut mai nefireşti decît în zilele, să le zic, obişnuite. Dar, poate… confabulez, după cum ar defini asta Ulric Neisser sau chiar Serghei Korsakov! 😉
Şi totuşi, parcă lucrurile nu sunt pe atît de… grave, parcă mai există terapii! Pare a mă îndreptăţi să cred asta o pagină savuroasă despre „duminicile viitorului” a avangardistului poet sinucigaş Ilarie Voronca, dintr-una din cărţile năpădite de praf pe care m-am îndeletnicit să le răsfoiesc în orele astea (iată, deci, beneficiul duminicii lungi!) :

„Aşa cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi fost creat. El vine după o încordare atît de trudnică, a celor şase zile de caznă, încît şi din pricina inerţiei ca şi a dezobişnuirii de a lenevi, omul se află brusc în faţa acestui repaos, fără să-l poată folosi. dar ce să facă el mai întîi? Să-şi repare uneltele, hainele zdruncinate de o săptămînă gîfîită? Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari, într-o săptămînă de vîrtej şi de vuiet, abia de a apucat să-i vadă? Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o găseşte schimbată, cu unele case în ruină, cu altele înălţîndu-se umede, încă, din pădurile de schele? Poate că în mintea lui înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au unde îşi face loc.”

Şi mai mult, ca să văd cît de norocos sunt astăzi, după doar 76 de ani! 🙂 :

„Duminica devenea, aşa cum poeţii cu ochiul lor profetic au desluşit-o, o strîmtă anticameră de tristeţe şi de doliu a acestui spital, a cestei închisori, care e viaţa.
Şi totuşi, cît a trebuit ca să se ajungă la principiul acelor opt ore de muncă şi al respectului acestei întreruperi duminicale? Cît va mai trebui ca să se ajungă la principiul a patru ore de muncă la săptămînă, nu de şase, ci de cinci zile de lucru, şi la repaosul nu de una, ci de două zile pline? Atunci omul va învăţa din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie leneş,să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Dreptul acesta îl au acum numai cîţiva privilegiaţi. Redat demnităţii sale de om, cu dreptul şi beneficiul muncii raţional şi just organizate, omul acela va avea o dublă duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă.
Va fi o vreme cînd, desigur, şi mijloacele de comunicaţie vor fi la îndemîna oricui: cu atît cît costă azi o cursă cu autobuzul sau tramvaiul, omul acestui viitor se va putea duce, în cele două zile libere, la munte sau la mare…”

Oh da, superb! Chiar, v-aş întreba: cît costă la voi o cursă cu tramvaiul? 😉

Servus, Blogolume!
Cristos a Înviat!
Toate cele bune!

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi „uiţi” să cauţi sau să „produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… „pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către „Libris„, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi „Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la „Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o „salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

„Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că „nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii „România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de „aici”, „acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S – Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude… 😉

Prezentul definitiv. Şi…

Se întîmplă… Se întîmplă despărţiri şi (re)întîlniri în acolade de timp ce-ţi păreau definitiv închise. Şi cele dintîi, despărţirile, sunt anulate definitiv de (re)întîlniri, chiar dacă e posibil ca acestea sau aceasta din urmă să se petreacă o singură dată, pentru doar cîteva minute. Deloc paradoxal! Unii avem şansa asta, a acestei împăcări, alţii nu. Unii avem astfel norocul de a nu părăsi relativitatea acoladei sau a acoladelor noastre de timp. Iar odată conştientizate, acestea, cu un nod în stomac sau cu o lacrimă în colţul ochiului, ne rămîn, definitiv, în… definitivul prezent, în clipa definitivă, cu tot cu cei cîţiva oameni din ele, oricît de departe ar fi ei, fără de care nu ar fi fost cu putinţă…
Mi s-a întîmplat azi, lânga „Ceasul Rau”, la o negîndită şi (cum altfel?) frumoasă şi prea-scurtă întîmplare cu cărţi, aproape de… locul unde număram aricii noaptea când mă dureau maselele… Şi parcă a fost… ieri, cu multele întîmplate şi scrise „ieri”, şi de ieri pînă astăzi. Şi pe care ni le amintim atît de bine numai noi, atît de… tandru. Atît de bine le ştim şi le vom şti şi de azi încolo, încît nu mai e nevoie să le spunem. Şi parcă a fost azi… Şi pentru care îţi mulţumesc că se întîmplă din… definitivul nostru prezent.

P.S. – Anaïs Anaïs?… Nu era cumva într-o sticluţă „borcănată” pictată cu un trandafir roz? Nu cred că mi-ai povestit atunci despre acea întîmplare de pe Rue du Temple… Era, cred, după un Rolland Garos, nu-i aşa?… Sau… altcînd? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

A-ţi aminti de tine. Hibernare

Lucrurile se descoperă depănînd amintirile pe care le avem despre ele. A-ţi aminti un lucru însemnează să-l vezi – abia acum – pentru prima dată(Pavese – ” Meseria de a trăi”)

Minte călătorul care pretinde că zi şi noapte se îmbată de descoperirile lui, căci, dacă hula este mai puternică, îl vei vedea vărsînd. (…) Mint aceia ce-şi plîng mortul zi şi noapte. Pentru ce l-ar plînge zi şi noapte, dacă nu-l iubeau zi şi noapte?” (Saint-Exupery – „Citadela”)

Există un cuvînt în spaniolă, bănuiesc că-l cunoaşteţi. Mă întreb dacă se mai foloseşte încă. În loc să spui a se trezi, spui recordarse, adică a-ţi aminti de tine. Mama mea obişnuia să spună: Que me recuerde a las ocho („vreau să-mi amintesc de mine la ora opt”). În fiecare dimineaţă am acest sentiment, deoarece sînt mai mult sau mai puţin inexistent. Cînd mă trezesc, de fiecare dată mi se pare că am fost trădat. Ei bine, iată-mă. Iată acelaşi joc vechi şi stupid care continuă. Trebuie să fiu cineva. Trebuie să fiu exact acel cineva. Am anumite obligaţii. Una dintre obligaţii este să trăiesc ziua pînă la capăt(Borges – „Borges despre Borges”)

Probabil, destinul nu e chiar orb. M-a trimis pe un drum unde defectele mele pot folosi la ceva… (Paler – „Viaţa ca o coridă”)

Recunosc, hibernez de ceva vreme şi mă mint, mai mult ca niciodată, că de mîine vine primăvara. Hibernez (cu tot ceea ce înseamnă asta) recitind cărţi vechi, precum cele mai de sus, şi descoperind mirat sublinierile vechi precum cele mai de sus. Am observat că, de mai mult timp, nu mai am acea relaţie tandră cu cărţile noi pe care o avem cîndva: nu mai mîngîi rîndurile cu acele sublinieri şi nu mai fac însemnări pe margine. În cărţile „vechi” pe care, iată, am început să le (re)citesc ele îmi sar însă în ochi încercînd, parcă, să-mi atragă atenţia asupra ceva, să-mi amintească ceva poate chiar despre… mine. Să fie ăsta un semn cum că am devenit peste poate de zgîrcit, de superficial, refuzîndu-mi, de la un punct, sub scuza puţinătăţii timpului, chiar şi viitoarele amintiri… livreşti? Sau nu numai?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ieşirea-n primăvară. La citit

Locuri de citit în Braşov… Aşa sună o „temă” bookblog care m-a pus pe… gîndit. Nu, nu pe gînduri, chit că tema-i mai grea decît pare! Pe gîndit, în căutarea şi „vederea” locurilor ălora. Iniţial am fost tentat să zic: „Fugi dom-le d’aicea, de locuri de lectură-mi arde mie acu’? Pe cine-ai mai văzut tu citind la vremurile astea?!”. Da’ nu-i chiar aşa… Dacă stau şi mă gîndesc bine în fiecare zi văd o duduie (mai cu seamă) sau un… „dudui” citind (nu, nu gazeta sporturilor!) te miri pe unde în oraş. Da, lumea citeşte, ăsta-i e cam ultimul refugiu la vremurile astea. Şi nu vorbesc acum că-i văd numai prin locurile consacrate: Biblioteca Bariţiu, Parcul Titulescu, Aleea de Sub Tâmpa sau, librăriile noastre:  Şt. O. Iosif, Coşbuc sau, mai nou, Cărtureşti şi Okian. Da, lumea citeşte şi în autobuz şi pe peronul gării şi de jur-împrejurul artezianei din Piaţa Sfatului (îmi amintesc chiar de nişte „lecturi urbane” aici) şi pe deal pe Warthe şi la Zoo şi la ceai et caetera (din cîte am auzit). Acum a venit iarna (când prefer fotoliul de la geamul personal, înainte de orice!) dar eu unul îmi „rezerv” două zone (nu zic locuri) de frunzărit: pe Corso, cînd sunt întinse terasele şi umbrelele, la o cafea, trăgînd cu ochiu’ la furnicarul străzii, dar mai ales la… „Doi pe bancă, doi sub bancă”. Ei da, e vorba de părculeţul de lîngă Teatrul Dramatic, la cîţiva paşi de bulevard şi de ceasul mereu defect şi, paradoxal, atît de departe de lume. Ce alt loc mai liniştit şi plin de lecturi şi confesiuni vechi sau noi decît aici, pe o bancă, deasupra mormintelor cuminţi din fostul cimitir? De-aia-i şi zice aşa: „Doi pe bancă, doi sub bancă”. Şi, la o adică, aici nu vei citi niciodată singur, ba chiar ai putea obţine oarece păreri autorizate mai ales la poeziile din… exil (zilele astea mă urmăreşte „exilul” în toate formele-i reale şi abstracte) sau chiar la manuscrisele din… wikileaks! 🙂 Da’ să ieşim noi în primăvară, să dea firul ierbii şi ne vedem acolo! La citit! 😉

Servus, Blogolume!
Pe unde şi ce mai citesc confraţii din blogolume, mai că aş întreba şi eu (fără a cădea pradă tentaţiilor cu iz de leapşă, totuşi): Vania, Cristian, Camelia, Teo, Cristi, Carmen, Zamfir, Călin, Celestine, Eo, Rodica, Osterhase, Onu, Daniela, Brush, Marius, Lollitta, Gabi, Aurora, DianaCella, Mirela, QuasioteIoan, Cati, Gina, DaurelOana, Karla, Cami, Gabriela.
Toate cele bune!

P.S – Muzichia, de obicei, n-are nicio legătură! 😉

Livia şi Nelu… Primenire

Din cînd în cînd îmi… „despovărez” biblioteca de greutăţi, de fapt mut cărţile dintr-un raft în altul, le mai schimb… centrul de greutate, ca să zic aşa.  Răsfoiesc, şterg de praf cîte un volum şi îl pun la adăpost în alt loc. În urma unei asemenea operaţiuni se schimbă şi arhitectura stivei de cărţi de la capătul patului meu… Primenirea asta, ritual poate, îmi oferă astfel un refugiu de… lux, pentru o vreme… (În treacăt fie vorba, în timpul acestei operaţiuni, am auzit şi vorbă lemnoasă a lui Boc care, invita din şantierul Bibliotecii Naţionale, tinerii de pe terase să vină spre cărţi, şi am zîmbit amar privind la realitate, la soarta cărţilor, a scriitorilor şi a tinerilor în acest context).
Printre cărţile astea am găsit un roman de doar o sută de pagini, apărut prin 1968, „Dejunul pe iarbă”, al mult regretatului Sorin Titel – primul său roman cred – şi am început să-l răsfoiesc… Am regăsit acolo scriitura de un lirism dureros, fraza vie şi imaginile de o plastică palpabilă, aproape contondentă, ale lui Sorin Titel, cum am regăsit personaje fără nume (o ea şi un el, atât), bîntuite de spleen într-o lume inconsistentă, fără semnificaţii… Şi asta doar din cîteva fraze, cu siguranţă o invitaţie la a mă întoarce şi la „Clipa cea repede” şi la „Femeie, iată fiul tău”… În sfîrşit… cărţile cu frumuseţea, cu popasul şi neliniştile lor, cu ocazia pe care ne-o oferă, aceea a „departelui” de lumea dezlănţuită… – am mai scris despre astea, despre mirabilul Sorin Titel şi poate voi mai scrie…
Dar în toată această răsfoire am găsit, pe ultima pagină a cărţii, cea albă dinaintea ultimei coperţi, o însemnare… Aceasta:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”

Nu ştiu dacă nu cumva comit cel puţin o impoliteţe devoalînd aceste rînduri acum, după vreo 40 de ani probabil… Nu cunosc (cred!) personajele din spatele acestor rînduri scrise cu creionul şi nici drama sau, poate, fericitul deznodămînt al acelui drum despre care scria semnatarul – şi care, iată, erau „la fel” şi atunci! – însă ele chiar m-au atins. Şi tare aş vrea să le aflu! Livia şi Nelu mi-au devenit deodată foarte familiari, foarte apropiaţi, foarte… vecini, dacă nu amici, după ce atîta vreme au stat ascunşi acolo-n raftul bibliotecii mele parcă acordând o neaşteptată identitate celor două personaje ale dejunului pe iarbă… Apoi, mă întreb, cine mai lasă astăzi o scrisoare, un asemenea bileţel (altceva decît o banală dedicaţie!), cuiva pe-o carte?…

Servus, Blogolume!
Daurel a completat fişa clinică a verii pe cale să se ducă… Cella întîmpină toamna, dar nu numai pe ea, cu fast, ca pe un ecou… La leapşa despre cărţi răspunde şi Onu, relaxat:) Gabriela scrie despre un anume fel al… frecatului de mentă 😉 … La… Orfiv găsesc, plăcut surprins, culori, varietăţi, condimente… Cati, da, iată că ne putem întâlni şi fără ţîrr, fără link, făr buzz! 😉 Este uimitor cum am „reuşit” să ne depersonalizăm, să ne tocim simţurile, siguranţa, telepatia, flerul… Acum o sută de ani erau oameni, mulţi, care nu vorbeau toată viaţa la telefon (fix, cu manivelă!), în schimb da, îşi scriau multe scrisori şi trăiau liniştit ;)… Un alt zvon de toamnă desluşesc la Camelia. Pretext frumos pentru ceva nostalgii, pentru o seamă de senzaţii, drumuri, aşteptări şi alte începuturi… cu sau fără sfîrşit.  Andi mă dumireşte cu privire la „nişte” spaime permanente. Petalelor din om… versuri într-un… ochi de mură! Andrei îmi spune cum cursa continuă, spre acelaşi finish incert… E încă vară!, pare să strige Mirela. Da, evident, aşa vreau şi eu să cred în ciuda simptomelor 😉 Despre… redevenirea posibilă aflu de la Celestine… Îl regăsesc pe Teo la butoane şi mă bucur mult! Nişte… deceuri provocatoare la… sinceritate găsesc la Rodica. Cîţi le-am răspunde?  Cum se fezandează o raţă şi ce treabă are asta cu peţitul citesc la Vania şi aştept… nunta! 😉 Călătorii cu… dileme la Mihai 😉 Semne dinspre poarta a două lumi găsesc la CarmenGina ne-ndeamnă spre o fereastră deschisă. O… presimţire într-o notă de rîsu-plînsu aproape… macabră descopăr la Alexandru. Ana mă îndeamnă să încerc să aleg dintre foarte multe… îngheţate. Pe ritm de rock! 😉

Toate bune!

P.S. – Muzichia, ca şi cărţile…

Dor de maci. Împreunări

Vremuri nebune şi nemiloase cu fiecare zi care trece. Mînate cu ură de oameni. Nu sînt prea multe lucruri pe care să le mai înţeleagă. Cu atît mai puţin oamenii şi lumea lor sălbatică. Şi-a acoperit pervazul cu teancuri de cărţi să nu vadă furtuna pornită afară, să nu-i mai intre ploaia în casă… În spatele uşii a ridicat un zid de cărţi, să nu mai audă. Şi-a zidit patul în cărţi… Le îmbrăţişează şi se lasă îmbrăţişat de ele, la un îndemn… Şi îşi aduce aminte de petecul de cîmp de maci şi de „acele” împreunări…
Citeşte acum memoriile lui Pablo Neruda, „Mărturisesc că am trăit. Memorii”... Ce lume, ce vremuri, ce oameni… „Acele” nebunii, uri, vremuri de foame fără milă, lucruri, oameni pe care reuşeşte să-i înţeleagă…

„M-a surprins faptul că, ajutaţi de mîna omului sau printr-un simplu capriciu al naturii, în acel loc sălbatic creşteau numai maci. Celelalte plante se retrăseseră din acest loc întunecos. Erau maci mari şi albi ca porumbeii, roşii ca picăturile de sînge, vineţii şi negri ca văduvele uitate. Niciodată pînă atunci şi nici de atunci încoace nu am mai văzut atîţia maci la un loc. Îi priveam cu respect, cu reculegerea pe care, dintre toate florile, numai macii ţi-o inspiră. Totuşi, din cînd în cînd rupeam cîte unul, a cărui tulpină frîntă lăsa să se scurgă pe mîinile mele o sevă aspră, ce răspîndea o mireasmă sălbatică. Îi mîngîiam apoi vaporoasele lui petale de mătase şi-l puneam într-o carte. Macii erau pentru mine nişte fluturi mari, care nu învăţaseră încă să zboare…”

(Pablo Neruda – din „Arta ploii”, din „Mărturisesc că am trăit. Memorii”, Editura politică, 1982)

Apoi, găseşte o poezie… Asta, care… strigă aşa:

Pablo Neruda

degete arse

românie străveche bucureşti aurit
aşa apăreai
infernalelor şi cereştilor noastre republici
ale americii
pastorală erai şi întunecată
spini şi torturi îţi străjuiau
mizeria groaznică
în timp ce madame charmante
divaga prin saloane pe franţuzeşte
biciul cădea
pe rănile poporului tău
în timp ce literaţi eleganţi
-în revistele lor-
îl studiau pe lawrence spionul
pe heidegger sau pe „notre petit dieu”
„tout allait bien a bucarest”
petrolul
lăsa pe degete arsuri
şi-nnegrea chipul
multor români
ca să se schimbe-n mormane
de lire sterline
la new york şi londra
de aceea
era atât de elegant bucureştiul
atât de suave cucuonele
„ah quel charme monsieur!”
în timp ce foamea
dădea târcoale înălţând
furculiţa ei goală
prin mahalalele negre
şi prin trista câmpie
ah da domnilor era
întocmai ca buenos aires
ca santiago sau lima
bogota şi sao paolo
unii puţini dansau în salon
schimbând suspine între ei
clubul şi revistele literare
erau foarte europene
foamea era românească
frigul era românesc
jalea săracilor
în teascul comun era românească
şi asa mergea viaţa
din floare în floare ca şi-n continentul meu
cu închisorile pline
şi valsu-n grădini
oui madame ce lume
a fost ce ireparabilă
pierdere pentru întreaga
suflare distinsă!
cu bucureştiul s-a isprăvit
acel gust aceea linie
acel delicios amestec
de putregai şi „patiserie”!
groaznic îmi pare
eu spun
că până şi culoarea locală
pitoreştile zdrenţuitele straie
cerşetorii încolăciţi ca rădăcinile
fetele care tremurând
aşteptau noaptea
la porţile balului
toate acestea vai ce oroare au dispărut
ce ne vom face chere madame
vom scoate pe alte meleaguri
vreo revistă a negustorilor de vite
profund preocupaţi de „metaphisique”

Servus, Blogolume!

Cella îmi spune despre însingurările peştilor… De nu le-aş şti…
Dumitru vorbeşte despre momentele golirii de cuvinte… La mine nu mai sînt de mult… momente
Onu caută să explice emoţiile din… austeritate
Omul de la munte povesteşte cum a împuşcat un italian un… cal 😉
Gigi găseşte nimerit să desluşeacă cum vine treaba cu regele gol. Şi cu florile de salcîm…
Dan adună cîteva explicaţii… despre… şi cîteva măsuri anti-criză… La ce bun?, mai întreb…
Vania a recuperat ziua de joi. A renunţat la ZeList! Urmează recuperarea… pingurilor. O măsură cu… urmări 😉
Karla mă duce acasă la Monet… Ce culori, ce muzici!…
Andi mă plimbă printre întîmplări… Le pescuiesc şi eu. Din cînd în cînd… 😉
Cristi dezvăluie încă nişte… răspunsuri existenţiale… De-ale lu’ Gore! 😉
Ionuţ zice că pleacă… Cîţi mai rămînem?

Toate cele bune! Viaţa merge mai departe.

Sensul ierbii… Împrejurimi

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi au fost nişte zile de… verde.  Verde exploziv, năucindu-mi retina. Primul verde adevărat de anul ăsta. Verde cu oxigen şi puţină linişte. Şi iarba. Da, am ascultat-o. Nu a fost uşor dar am găsit locul în care s-o găsesc şi să se lase ascultată. Şi au fost nişte zile de oxigen şi de joacă. Nu din belşug ci cît să le simt gustul. Verdelui, ierbii, oxigenului… La Cheile Râşnovei, într-un loc ascuns ştiut de mine de mult…
Înainte de ziua verde a mai fost, preţ de cîteva ore, o încercare. Un soi de izlaz larg, prăfuit, fără umbră. Sufocant, aglomerat, fumegînd, sfîrîind… Locuinţe lacustre, tiribombe, petece de apă, înghesuială, grătare… Circ, bărci, bănci răsturnate, vată pe băţ, popi… Scînduri, beţe înfipte-n pămînt, corturi, văruite în culori imposibile…Neterminate, toate în arşiţă… „Natura-parc”, lângă Chichiş, cel mai întins parc de distracţii din România. Poate va fi cîndva… Pînă atunci… bîlci… (În fotografii am încercat să scot… ceva să răsfeţe ochiul…)

Şi acolo, în petecul de oxigen i-am (re)citit ierbii dintr-o carte mereu nouă şi surprinzătoare pentru mine, la fel ca acum mai mulţi ani: „Citadela” lui Saint-Exupéry. Şi i-am citit ierbii de acolo aşa:
„Îţi împărtăşesc acelaşi secret. Întreg trecutul tău nu este decît o naştere, asemenea, pînă astăzi, evenimentelor imperiului. Iar dacă regreţi ceva, eşti tot atît de absurd ca acela care regretă că nu s-a născut în altă epocă, sau că, fiind înalt, nu e scund, sau că nu trăieşte în alt loc, şi care ar afla în visurile sale absurde izvorul deznădejdii lui de fiecare clipă. Nebun acela care strînge din dinţi împotriva trecutului, care e ireversibil, bloc de granit. Primeşte această zi aşa cum îţi e dată, în loc să lupţi cu ireparabilul. Ireparabilul nu are înţeles, căci e comun oricărui trecut. şi cum nu există scop atins, ciclu închis sau epocă încheiată, decît pentru istoricii care au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată – căci sensul tuturor lucrurilor nu stă în proviziile pe care le strîng şi consumă sedentarii, ci în căldura transformării, a mersului sau a dorinţei? Iar cel care a fost bătut şi-şi revine sub călcîiul învingătorului e mai victorios în ochii mei decît cel care se bucură de victoria de ieri ca un sedentar de proviziile sale, îndreptîndu-se deja spre moarte.”

Servus, Blogolume!

Dana m-a învăţat paşii… mărunţi. Bucurii. Respiraţie!
Brush… m-a îndemnat la un soi de revoltă… Şi nu o dată înţeleg citindu-i documentatele istorii muzicale că nu este suficient să ştii ci să şi… simţi!
Alt răgaz, la Anca, cu o… „comedie de proporţii”…
La Vania e prea cald pentru luna mai… Greu să mai desluşeşti… sensul vieţii! 😉

Braşovul iese la citit. LU!

Cînd eram mai puşti mi se părea o nedreptate că un oraş ca Braşovul nu are metrou. La vremea aia, metroul din Bucureşti îmi produsese o impresie teribilă. Şi găseam că pentru a fi „perfect” ăsta era singurul lucru care-i lipsea oraşului ăstuia… de sub Tîmpa. Cum nu am avut încotro, m-am mulţumit cu tramvaiul, avea şi el destul farmec. Într-o bună zi însă, acum cîţiva ani, tramvaiul s-a desfiinţat… Regrete inutile… Şi am rămas cu autobuzele şi troleibuzele, o insuficientă consolare însă pentru orgoliul meu rănit… Şi e posibil ca, după cum merg lucrurile, peste o vreme şi astea o să dispară…
Acum aş putea avea nou motiv să-mi pară… rău, sau oricum unul care mi-a provocat amintirea asta: aflu de la Luanalecturile urbane vin şi la Braşov şi le vor lipsi atît metroul cît şi tramvaiele!… Dar cum braşovenii chiar iubesc cartea mă aştept ca, de duminică într-o săptămînă, Piaţa Sfatului să-şi ia revanşa faţă de nostalgiile mele pe şine şi să fie asemeni unei „săli” de lectură dintr-o… ireală bibliotecă în aer liber. Tind să cred că lecturile de lîngă fîntînă, de lîngă zidurile şi de sub clopotele Bisericii Negre, sau poate chiar de pe Strada Sforii vor fi cu mult mai… adevărate decît în grăbitele ore subterane ale Bucureştilor…
Pînă atunci, suntem îndemnaţi să donăm cărţi pentru a constata mai apoi că în mîinile şi sub ochii altcuiva cărţile noastre, devenite ale lor, produc aceleaşi mirabile transformări pe care – eheheee, mai ţinem minte?! – le-am simţit şi noi citindu-le. Cred că senzaţia asta e posibilă şi că ea ar putea fi stimulată într-un Braşov ce s-ar înnobila astfel imediat cu lecturile, la vedere, ale oamenilor lui care aşa ar redescoperi chiar şi însemnătatea timpului folosit cu… folos. Sunt convins că aceste Lecturi Urbane chiar nu ţin de un concurs cu… premii, de o… fanfaronadă, poate chiar nici de un hobby ci sunt o încercare care ne-ar putea reda cîte ceva din ce am pierdut pe drum în anii din urmă. Sper să iasă deoarece cred că oraşul ăsta nu a uitat să citească.
Eu unul voi fi pe acolo, cu… încă nu ştiu ce carte, iar dacă băncile din Piaţă vor fi toate ocupate o să cobor mai la vale, pe Republicii – poate pînă atunci or să reapară şi umbreluţele-mi preferate 😉 – fiindcă ştiu sigur că terasele de acolo abia aşteptă să fie ocupate de… cititori :)!

P.S – Am rumegat asupra felului în care Cristian îi salută pe cei din… preajmă pentru a-i arăta lumii (în semn de preţuire de cele mai multe ori) şi pentru a le da de veste şi de trecerea pe la… geamul lor. Cred că un semn de viaţă contează şi e suficient cînd nu ai vreme sau cînd nu-ţi vine să spui altceva. Aşa că de azi o să „strig” şi eu aici, în josul fiecărui text: SERVUS, BLOGOLUME! şi o să încep cu cîţiva dintre bloggerii braşovenii care, iată, fac în aşa fel încît lucrurile să se întîmple pe aici, real!:

Luana vorbeşte despre un soi de drum de la duşmănie spre înţelepciune.
Ionuţ
spune că… twittereala are sens numai atunci cînd… chiar comunici. 😉
De la Ionuţu aflu, cu mirare, de existenţa unui… „Prejmer Circuit” WoW! 😉
Eftimie
ţine musai să-şi adune (in)amicii pe aceeaşi plantaţie (e normal, aşa sunt mai uşor de controlat!)

Dor de toţi. În lanul de secară

Cine mai ţine minte sfîrşitul „veghii-n lanul de secară?”… L-am recitit acum aflînd de la radio de moartea lui J.D. Sallinger… Bineînţeles că ăsta mi-a fost reflexul, să mă duc la raft şi să caut cartea. Aceasta. Am răsfoit-o şi am retrăit senzaţia de atunci: „Cum? S-a terminat? Aşa? Deja?…” Cred că în vremea aceea, deşi fermecat de tentaţiile acelei libertăţi intangibile eu nu aş fi conceput să am de a face cu unul ca Holden Caulfield. Alţii, dimpotrivă, ştiu… Privind în urmă mă întreb: ce s-o fi ales de el, fiindcă vîrsta lui trebuie să fie aproape de vîrsta mea (la orice personaj, cînd îl citeşti, te raportezi cu o vîrstă contemporană ţie…). Şi totuşi de ce n-aş recunoaşte acum că de nenumărate ori m-am dus, mai tîrziu, după ce am citit cartea, să stau de veghe-n lanul de secară? Nu cumva, pînă la urmă, am devenit eu un… Holden Caulfield?… Poate nici n-aş fi uimit să aflu o sumedenie de coincidenţe privind viaţa… noastră de… după citirea acestei cărţi uşurele… Ceea ce ar însemna, nu-i aşa, că de fapt aşa am fost şi înainte, atunci odată cu el?
De bună seamă… „Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ţi se facă dor de toţi.” Oricum, cine ar înţelege ceva?

P.S. – Atît de puţine am auzit ieri despre Sallinger. Şi atît de multe despre Mutu!… Firesc.

Doruri bandajate. Fără Ecou

Recunosc, am gusturi anacronice şi îmi trăiesc nostalgiile cu voluptate. Cel puţin (ne)iarna asta îmi favorizează starea. E o iarnă şi un început de an confuz. Zile ciudate, fără vlagă, perspective vagi spre primăvară. Vorbind despre senzaţii – şi cele pe care acestea mi le inspiră acum. Iar acestea răsar din realitatea unei Românii care, acum îmi pare un uriaş patinoar prost construit pe un plan încliniat. Patinoar pe care, disperaţi, românii se zbat bezmetici să alunece în… sus cînd mai firesc ar fi să se aşeze frumos la rînd, să urce scările şi să-şi dea drumul în jos pe… pîrtie.
Ieri îmi aduceam aminte de Cristian Popescu încercînd să ascult ecoul, în zadar. Astăzi mă gîndesc la Fănuş Neagu. Unul dintre scriitori care-mi picurau, şi iată, decopăr că o mai face (!) miere pe cuvintele citite. E drept, ştiu că nu mai văd nicăieri frumoşi nebuni ai marilor oraşe şi mă întreb dacă ei au existat vreodată… Mă încăpăţînez să cred că au fost, de vreme ce scriitorul lor există, chiar dacă despre el nu am mai auzit prea multe în ultima vreme. Asta, după episodul de acum vreo doi ani aproape, cînd intrase în vizorul „hienelor de presă” ce-i aşteptau sfîrşitul la porţile unui spital în care se bătea cu un cancer. Aşteptau parcă să vadă cu ochii lor dacă „îngerul a strigat” neştiind că nu l-ar fi văzut chiar dacă acesta ar fi făcut-o! Fănuş Neagu îmi lipseşte cu puterea cîtorva doruri ascunse (nu exclud că nu ştiu unde să caut!). Poate el, şi alţii de seama lui, ar bandaja realitatea în… ceva. În orice altceva. Frînturi de bandaje am găsit aici, aici şi aici, în Jurnalul Naţional, poate unul dintre singurele vehicule media care se mai îngrijeşte să-mi arate realitatea de care am nevoie, acel „altceva”…

Fanuş Neagu. Foto - Karina Knapek. Jurnalul National
Fanuş Neagu. Foto - Karina Knapek. Jurnalul National

„Marius Tucă:  – Dar România reală unde e?
Fănuş Neagu: – E destul de ascunsă. E atât de pitită în vreo văgăună încât nici Crivăţul nu-i dă de urmă. Şi totuşi există. Eu am descoperit-o acolo unde nu mă ducea gândul: în spitale. Acolo unde omul se întâlneşte vrând-nevrând cu sine şi cu semenii. În spitale am descoperit un adânc strat de omenie care mă duce cu gândul că ţara asta nu poate să piară. Cred că vinovate pentru tragedia de azi a României sunt sistemul de învăţământ şi pe acelaşi plan clasa politică. Dar noi?!… Noi pe unde ne-om situa? Nu ştiu de ce credem cu toţii că ne stă bine arătând cu degetul spre alţii.

C(h)ampania. Cărţile pe masă!

Urmează o săptămînă interesantă. Despre politichie vorbesc, desigur. De altfel cred că o c(h)ampanie electorală de doar o săptămînă acolo ar fi suficientă. O săptămîna acum, înainte de turul unu şi alta înainte de turul doi şi rumânii ar fi lămuriţi. Pînă şi talk-show-urile au fost interesante în seara asta de după meciul de la Cluj, cel care a aşezat candidaţii la bloc-starturi. Ei da, aşa mai merge: cu pumni, palme şi şuturi în dos! 🙂
Iar ca tabloul să fie complet, găsesc extrem de interesante dezvăluirile din Jurnalul Naţional de azi: “Băsescu controla jocul si nu mi se permitea sa stiu regulile! „, zice, potrivit ziarului, fostul procuror DIICOT, Ciprian Nastasiu, anchetatorul afacerii răpirii ziariştilor şi al lui Omar Hayssam, adică al afacerii pe care Băsescu („Profesorul”?) o voia ascunsă vreo 50 de ani de ochii lumii! În fapt, e vorba despre o carte, „Prădarea României”, din care ziarul reproduce, la ţanc, fragmente… spumoase care scot totul la iveală. Se vorbeşte acolo de nişte milioane de dolari volatilizate în chip suspect, despre nişte „şuete” la Cotroceni, dar şi despre nişte afaceri dubioase, „energetice”, cu fire trase de sus, şi cu o… „luminiţă” venind dinspre… Moscova! Nu-i aşa că lucrurile devin palpitante, mai ales că din toate astea, şi pare a fi doar începutul(!), Băsescu le cam încasează fără să respire şi cam… pre limba lui? Părerea mea… 😉

P.S. – Bond mi se par în ritm, nu?

Viaţa şi cărţile

Am primit de la ADC şi Zamfir o leapşă venită, cred, dinspre Andi (mai ţin minte una asemănătoare). Ar fi despre cărţile pe care le-aş recomanda unor mai multe persoane, altele decât mie însumi (?!)… Mă conformez, fiind vorba de cărţi şi despre un joc util de imaginaţie şi, din nou, de memorie. Apoi, cum viaţa bate… cartea şi cum am lăsat destule cărţi neterminate găsesc că, cine ştie, o provocare în plus… 🙂

1. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui dezamăgit în dragoste?
Ana Karenina de Lev Tostoi (ar băga de seamă: cîndva putea fi şi mai rău :))

2. Ce carte ai recomanda (şi de ce) iubitului/iubitei?
Cartea Nunţii de George Călinescu (pentru titlu şi pentru…:„ fereşte-te de molii şi de igrasie cît mai eşti tânăr, pentru mine este prea tîrziu”. :))

3. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui mai bun prieten?
Meseria de a trăi de Cesare Pavese (pentru sinceritate)

4. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui copil de 10 ani?
Robinson Crusoe de Daniel Defoe (fiindcă mi-e dor de acea… citire de la zece ani)

5. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui mare aventurier călător?
Călătorie la capătul nopţii de Louis Ferdinand Celine (ca să nu aibă surpriza de a se afla mereu pe drumuri, asemeni lui Bardamu, trambalaîndu-se de colo pînă colo prin propria existenţă şi propriul suflet)

6. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui duşman cunoscut?
Fraţii Karamazov de Dostoievski (pentru… portrete şi autoportrete în… oglindă)

7. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unei persoane care nu iubeşte lectura?
Ulise de James Joyce (pentru ca lectura să i se pară cu adevărat… grea)

8. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia cu nasul pe sus?
Istoria universală a infamiei de Jorge Luis Borges (pentru… stimulare)

9. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui care apare primul în lista ta de bloguri?
De veghe în lanul de secară de J.D. Sallinger (pentru toţi cei din listă nu doar alfabetic, primului, fiindcă: “Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău, şi să-l poţi chema la telefon ori de cite ori ai chef”, după cum scrie chiar Sallinger. Şi fiindcă aparenţele înşeală, dacă îl cunoşti pe Holden.)

10. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Pavilionul canceroşilor de Alexandr Soljeniţîn (deşi cred că pentru un astfel de individ o carte n-ar avea niciun rost)

Şi o trimit mai departe, în zări, spre Adi, Cella, Angela şi Gala

Poezia de duminica asta

Scutur o carte de praf şi o deschid. Îmi cad ochii pe această poezie. Îmi dau seama că e una din acele duminici în care asta e tot ce pot face: să citesc. Sunt duminici de vară, ca asta, în care ploile răvăşesc atît de mult florile de tei încît mă străduiesc să îmi amintesc parfumul lor. Îl caut pînă şi în cutia cu plicuri de ceai unde, nici măcar răzleţele raze de soare nu îl dibuiesc… Bolnav de dorul acelui parfum, citesc mai departe, cu o bucurie secretă. Astăzi nu mă intereseză morile de cuvinte care, macină afară ceea ce am prevăzut aici acum o zi, acum două zile … Duminica ar putea fi ziua unei poezii. De-a mea sau de-a altuia…

Dimitrie Anghel

Duminica

Cum te-aşteptam odată Duminică Prea-Sfîntă
Şi cît îmi pari acuma de tristă şi pustie…
Salonu-i gol, şi-n umbră doar samovarul cîntă
Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste aşa de multă lume,
Veneau tenori celebri, şi doamne diletante,
Poeţi sermani, şi fete ce între două glume
S-extaziau mirate : “Ah ! ce frumos andante !”

Tindea amoru-n umbră şiretele lui curse,
Şi cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cînte-n pace şi harpe şi teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Şi-acum e gol salonul, e gol, şi-n umbra casei
Stau vastele fotolii şi lung prind să se mire :
Pe unde-o fi azi pasul micuţ al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să-şi găsească-un mire?

Oglinzile-şi arată cu jale infinitul
Şi nu mai vine nimeni… zadarnic stai la geamuri,
— “Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniştitul
Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?”

Ce-am căutat, v-aş spune, ce-am căutat eu — dară
Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinţii scoşi afară
Rînjeşte ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîşie.

17 iunie, 1907

O altă bibliotecă… din Alexandria. 2.0

Album of a Journey through Southern Russia and the Crimea, by Way of Hungary, Wallachia, and Moldova
Album of a Journey through Southern Russia and the Crimea, by Way of Hungary, Wallachia, and Moldova

Noua Bibliotecă din Alexandria, născută din ambiţia contemporanilor noştri de a reînvia vestitul edificiu al antichităţii a fost construită în şapte ani şi inaugurată în 2002. Este o realizare monumentală. În vremea asta, noi ne chinuim de 20 de ani să terminăm ceea ce se doreşte a fi Biblioteca Naţională a României. Demers marcat de impotenţa dîmboviţeană care ne cam defineşte.
Dar nu ăsta e subiectul. Ieri a fost deschisă Biblioteca Digitală Mondială, un alt fel de… Bibliotecă din Alexandria. O bibliotecă digitală şi destul de accesibilă care urmează altor două proiecte de acest gen: Google Book Search şi proiectul Uniunii Europene, „Europeana„.Este interesant să vedem cum istoria se scrie şi se transformă sub ochii noştri. Iată cum, încet-încet, pînă şi bibliotecile nu vor mai fi ce au fost iar opere pe care nu bănuiam să le privim vreodată ne vor fi la îndemînă la un simplu click. Este remarcabil.
Am căutat, desigur, România în această bibliotecă virtuală şi am găsit doar două lucrări, jurnalul unei expediţii a unui industriaş rus, Anatoli Demidov, care prin 1837 prospecta terenul prin această pare a Europei în cinstea ţarului Nicolae I şi un atlas al Deltei Dunării şi al braţului Sulina, din 1856, realizat la comanda Comisiei Europene a Dunării… Probabil, pe parcurs, vom mai avea destule surprize care să ne privească, venind dinspre această Bibliotecă Digitală Mondială.
Un instrument care, probabil, va fi folosit, nu peste multă vreme, în orele de istorie, geografie sau literatură ale puştilor noştri. Cred că ei nu vor mai avea nici măcar nostalgia fişelor de lectură, a permiselor de bibliotecă şi a cărţilor scorojite împrumutate cu săptămîna… 🙂

Maps of the Danube Delta and Comparative Maps of the Mouth and Fluvial Sections of the Soulina Branch Indicating the Latest Constructions Completed There.
Maps of the Danube Delta and Comparative Maps of the Mouth and Fluvial Sections of the Soulina Branch Indicating the Latest Constructions Completed There.

Oamenii colaterali

Am citit un editorial al lui Ioan Es Pop în „Ziarul de Duminică„, „Omul crizei„, şi mi-a confirmat unele păreri scrise şi dezbătute pe aici în „genunchiul lumii”. Criza are şi părţile ei bune, reaşează lucrurile, face ordine în valori şi educă indivizii puşi în faţa unor spaime de neconceput pentru ei pînă mai ieri. Ioan Es Pop vorbeşte despre oamenii care regăsesc cărţile şi singurătatea ca pe nişte refugii în faţa agresiunilor ce vin dinspre medii interesate şi profitabile altfel. Nu sunt atît de naiv încît să cred că fiţoşii, scrobiţii cu gulere albe, beizadelele de bani gata sau maneliştii se apucă acum de citit. Nu mă îndoiesc că aceştia vor fi la fel de fiţoşi cît le-o va permite criza, probabil în contrast vor încerca să se manifeste cu şi mai multă impertinenţă. Însă mă satisface gîndul, gînd de duminică, selecţiei naturale produsă de criza, care îi va subţia mult acum, îi va arunca în minoritatea lor firească, îi va face colaterali. Cum mă bucur că minoritatea celor ce citesc o carte în parc, în autobuz, sau seara acasă îşi recîştigă vizibilitatea şi ei, această minoritate, nu vor mai fi… colaterali.