Sufletul ca o colibă

De mult, îmi plăcea joaca aceea cînd, cu ochii închiși, deschideam o carte la îndemînă și-mi așezam degetul pe un rînd sau paragraf al paginii citindu-l apoi. Am făcut-o și azi, căutînd surpriza de atunci dar și… răspunsul de acum, și aduc rîndurile cu pricina aici, unde mai pot dospi și respira, rezistînd tentației de a le arunca în neant, drept gînd al zilei, într-un bezmetic facebook:…
„12 sept. Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime și zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuțit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă oala era plină cu bunătăți, acum s-a acrit și ca să-i simtă gustul omul își mănîncă unghiile rupte. Și tot așa va face și mîine și întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet.” (Cesare Pavese, Meseria de trăi, pag.247)

Cesare Pavese - Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 - 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)
Cesare Pavese – Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 – 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Anunțuri

Aerul de deasupra cuvintelor. Inegal

 

 

 

http://laurehinckel.over-blog.com/album-1238006.html
Gheorghe Crăciun (Foto: LAURE HINCKEL, LE BLOG, ALBUM – BALADES)

În vremurile astea, mai ales în aceste vremuri, mulţi dintre noi, ca să supravieţuim ne sprijinim de paranteze. Parantezele, ca o plapumă, ca un refugiu. Paranteze de timp şi de cuvinte. Nu ştiu cum rezistă cei care nu le au, care habar n-au că există.
Trăitor la Braşov fiind, l-am privit mereu ca pe unul dintre iluştrii Cetăţii. Cu sfială, de departe, neîndrăznind să ridic privirea, eu cititorul, chiar dacă în cîteva rînduri am împărţit ceva din aerul aceloraşi locuri: era Scriitorul, Profesorul Gheorghe Crăciun… Nu ştiu ca azi vreo stradă sau vreo librărie, bibliotecă ori şcoală să poarte numele Gheorghe Crăciun. Nici nu i-am zărit vreo statuie pe aici. Poate mă înşel însă… Dar despre nişte „paranteze” vorbeam… Inegale. Despre scriitorul, marele scriitor, despre profesorul Gheorghe Crăciun vorbim azi. Un azi multiplicat de opt ani încoace şi care trebuie dus în mai departele memoriei cu peste putere şi fără zăbavă, de către cei care ştiu, către cei ce nu ştiu. Şi despre o paranteză putem vorbi, nu aceea care minimalizează, nu aceea care exclude, ci paranteza care adăposteşte:

„(Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gînd. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. Nişte struguri roşcaţi, bobul mare, pe jumătate copţi. Mănînci absent, te familiarizezi repede cu lipsa de savoare a fructului, cu zgomotele monotone ale blocului, cu murmurul industrial al nopţii. Erai grăbit, te-ai mişcat repede, gesturi eficiente, stereotipe, cotidiene. Boabele ude brumate. Apoi scheletul vegetal uscat. Ţi-ai scos ochelarii şi încerci să priveşti mai de aproape ca printr-o lupă această armătură. Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gîndeşti, povesteşti. Povestirii i se întîmplă să apară acum acest autor-narator, acest deus ex abrupto, aceşti ochi obosiţi cerîndu-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat scaunul, masa, foaia de hîrtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea, paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop. Ai mai aprins o ţigară şi te-ai decis în fine pentru această scurtă paranteză. Ceea ce faci e omeneşte scuzabil însă extrem de plictisitor, extrem de neinteresant de redundant la urma urmelor. N-au mai făcut-o şi alţii? Despre biografia ta de serie şi ineditul ei n-are rost să vorbim. Altceva e jurnalul. Aşa eşti verosimil. O persoană. Subiect social la persoana I. Dacă ai obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. Respiră aerul. Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere. Este momentul să te retragi. Fă-ţi un ceai, o cafea, un duş rece. Creează o nouă distanţă. Textul e un ciorchine.)”
Gheorghe Crăciun, „Compunere cu paralele inegale” („Tema la alegere”, pagina 83) (Cartea Românească, 1988)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

După 38 de ani. Curierul

„România. Într-un tren. 1975" - Henri Cartier-Bresson
„România. Într-un tren. 1975″ – Henri Cartier-Bresson

„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Livia revedea şi acum, după 38 de ani, penultima pagină a acelei cărţi, cu această însemnare. O uitase în zorii ăia de mai pe bancheta maro a acceleratului de Craiova. Au urmat 38 de ani şi aceeaşi întrebare: „Cine-o fi găsit cartea aia?”. Nu, Nelu n-avea de unde să ştie. N-avea de unde şti că ea nici măcar nu-l mai aşteptase, că după ce a scos în grabă cartea înghesuită din cutia poştală, a luat alt tren, cu altcineva, spre colţul de ţară din care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Gîndul că nu i-a răspuns, că nu l-a mai căutat, că l-a lăsat aşa, gîndul…
Atunci nu bănuia că face o prostie. Andrei a fost un băiat la locul lui, un bărbat de treabă şi un tată atent, iar viaţa a mers mai departe, chiar dacă după un timp realizase că el nu fusese “El” şi că din pricina asta ea ajunsese să nu se mai recunoască, dovedit… În toţi anii de după „revelaţie” s-a amăgit că aşa a fost să fie, că, poate nici Nelu n-ar fi fost… că… aşa li se întîmplă mai tuturor. Dar de ce, şi acum, îi stăruia în minte imaginea acelei pagini, a celei cărţi pe care nici măcar nu apucase să o citească? Şi o mai rîcîia o întrebare: unde-o fi rămas Nelu? În Bucureşti, la Sibiu, în Miercurea Ciuc sau la Braşov? Ce s-o fi ales de el?…
„Ce vremuri!”, îşi zise.„Uite că mi s-a răcit şi cafeaua!… O termin după ce mă întorc de la piaţă şi după ce o să iau biletul de la agenţie”. În zori trebuia să ia trenul, să plece la Bucureşti pentru vizita periodică la doctor şi, aşa cum păţea mereu, intrase deja în panică din pricina pregătirilor. Bănuia şi că i se vor mai lega şi altele de călătoria asta. Niciodată nu-i plăcuse să-şi facă planuri şi le lăsa mereu drumurilor partea lor de hazard. Ca şi atunci, cu 38 de ani în urmă de altfel.
S-a întors acasă zgribulită. Începutul toamnei nu era deloc unul blînd. Întoarse cheia în yală cînd fu surprinsă de vocea unui bărbat: „Doamnă, doamnă o clipă! Aveţi un plic!”. Era un curier. Semnă grăbită şi intrînd în casă luă plicul gros din mina bărbatului.
Era o carte fără coperţi. Pe penultima pagină, galbenă, cîteva rînduri, aproape şterse, scrise cu creionul:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit…”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Contabilitate. Table Stakes

Mă uimesc oamenii care au timp. Acum ceva vreme, acum ceva trăiri şi eu aveam senzaţia că am timp. Au trecut nişte toamne, nişte veri, nişte ierni, a curs ceva apă pe strada mea de atunci. Nu ştiu dacă voi aţi observat dar azi e luni, mîine e duminică, acum e şapte dimineaţa şi imediat e zece seara, într-un ritm buimăcitor. Parcă ieri a fost Paştele, şi alaltăieri Crăciunul. Şi văd cum iată, mîine-poimîine se-aşează de colinde şi dinspre răspoimîine răzbate o briză dinspre mare, aceeaşi de acum cîteva seri parcă, acelea cu gleznele-n nisipul ud al mării. Iar, între timp, dimineţile-s tot mai scurte, ochii tot mai grei, paşii tot mai grăbiţi escrocînd uşor o oboseală iremediabilă.
Şi peste toate astea, oamenii cresc. Te uiţi într-o parte şi cînd întorci privirea nu-i mai recunoşti. Mă obişnuisem cu acest copac roşu din faţa geamului meu. Era acolo pur şi simplu. L-au tăiat. Se uscase pe dinăuntru. De cîteva zile e o mare pată de lumină-n locul lui. Am avut senzaţia de lipsă preţ de cîteva zile. O senzaţie de hău, de ameţeală. Acum văd că m-am obişnuit… Nu-mi mai lipseşte, ba cred că daca cineva ar monta acolo-n peisaj un copac aş avea disconfortul acela a „ceva” în plus.
Sunt uimit, cum spuneam, de oamenii care au timp. Care se plimbă alene şi rîd. Care nu răspund la telefon sau la email-uri. Care au alte priorităţi. Care nu simt cît de repede a ajuns să fie citită o carte. Cărora zilele li-s nesfîrşit de lungi. Care nu confundă dimineaţa cu seara. Care mai au amiezi… Cărora eu le-aş zice aproape… nesimţiţi! Pe mine timpul, bag de seamă, m-a prins trişînd. Şi nu de ieri de azi. Nu mai joacă poker cu mine. Nu mai joc poker cu timpul… Nu ştiusem că, atunci cînd se usucă pe dinăuntru, copacii se taie! Nu ştiu dacă această învăţătură (alături de toate celelalte!) mă ajută cu ceva, mă pregăteşte pentru ceva, îmi confecţionează vreo atitudine de acum înainte… Nu-mi aduce nici măcar un răspuns, nici măcar acea… consolare cum că şi ceilalţi vor fi scoşi şi ei de la masă. Că vor intra în criză de… timp.  Nu ştiu… dar a venit vremea să aflu.

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

Marin Sorescu

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Insuportabila viaţă. Efemeride

Editorialul de presă, mai cu seamă cel de ziar este o specie, o… vieţuitoare de text cu o soartă ingrată, asemeni şi vehiculului care îl poartă: pagina de ziar cu o existenţă incertă şi pasageră. Este nedrept să fie aşa şi ştiu asta încă de pe vremea cînd la o anumită oră a serii cotidianul îmi cerea şi mie – în unele perioade zi de zi – să umplu peticul din colţul primei pagini cu o părere „la ordinea zilei”. Şi nu era cea mai lesnicioasă intreprindere asta ca pornind de la un fapt de multe ori banal şi repetabil să produci… editorialul în aşa fel încît să conteze în existenţa-i efemeră şi mereu împotriva şabloanelor şi locurilor comune, mereu cu ambiţia de a fi ceva mai răsărit decît însăşi realitatea care l-a inspirat. Şi din cauza asta am considerat mereu editorialul de presă ca un gen greu – în ciuda aparenţelor! – şi nu tocmai la îndemîna oricui şi cred că puţini sunt gazetarii care pot fi numiţi, graţie unui anumit har, editorialişti iar în faţa lor se cuvine să te-nclini… Printre aceştia fiecare oraş îşi are editorialiştii săi, puţin ştiuţi în restul ţării neavînd privilegiul de a scrie şi la oarece gazete naţionale dar ei nu sunt, de multe ori, cu nimic mai prejos decît vedetele şi recunosc că atunci cînd mă aflu în cine ştie ce colţ de ţară unul din tabieturi mă face să mă duc la primul chioşc şi să iau ziarul local pentru a căuta editorialul şi editorialistul.
Editorialul este, după mine, iată, implacabil o efemeridă şi puţini au fost cei care au încercat să-l scoată din această stare adunîndu-l între coperţile unei cărţi. Eu unul prefer ca el să rămînă aşa, efemeridă de o zi, deşi recunosc că uneori aş căuta să văd (gest mai curînd masochist decît cu rezonanţe istorice) ce şi cum se întîmpla cîndva citind un asemenea text, venit de la o… dată fixă. O astfel de încercare i-a reuşit pe deplin Feliciei Popa, ziaristă cu nume de aici din Braşov, care are toate argumentele (în primul rînd condeiul!) în „Murim cu viaţa în braţe” o carte de citit (eu unul chiar o citesc cu drag, poate şi din motive subiective, lesne de-nţeles) din cînd în cînd care a adunat, iată, insuportabila viaţă pe care am trăit-o şi o trăim cu toţii aici în această insuportabilă lume, de trei ani încoace.
Ce se întîmpla în 3 septembrie 2008 în aşa fel încît editorialista „Ghimpelui de Braşov” să afirme că „Dresajul continuă!„? Felicia Popa scria: „Suntem jucării perfecte sau perfectibile, la îndemîna elitelor politice şi financiare care ne fură libertatea, timpul şi voinţa, contra „compensaţiilor” materiale. Odată dresaţi, suntem prinşi în sistem şi, cu certitudine, integritatea, sănătatea, timpul şi viaţa noastră nu mai contează. Dresajul continuă! Trebuie măcar să încercăm să identificăm care ar fi soluţiile pentru a trăi. Să revenim la viaţă, aşadar!
Şi cum stăteau lucrurile după încă un an, în 2009, tot pe vremea asta în prag de toamnă?… Pe 14 septembrie 2009, Felicia Popa nota, sub titlul „Du-te-n… dorinţa noastră. Huuuooo!„, aşa: „Cum îmi permit să nu folosesc formule de politeţe, cum să mă adresez atunci şefului statului? Simplu. Urmez exemplul prezidenţial. „Să ştiţi că mai sunt oameni care mai simt româneşte în România, dumneavoastră nu cred că simţiţi româneşte!” a spus cu năduf, o doamnă prezentă la Târgul Caşcavelei. „Asta să n-o spui! Asta s-o spui la tine acasă!”, i-a replicat preşedintele, permiţîndu-şi să o tutuiască, de parcă s-ar fi înfruptat împreună din caşcavalul Puterii.” Nu-i aşa că toate astea par însă încă foarte proaspete? Da, aşa e şi de aceea acum înţeleg rostul unei asemenea cărţi, adunătoare de întîmplări trecute-n editoriale: ca măsură a timpurilor şi moravurilor noastre. Presimt că altfel îmi vor părea citindu-le mai peste cinci sau zece ani! Şi-mi îngădui aici chiar şi o speranţă, să constat că finalul editorialului ce a dat un titlu atît de tare cărţii Feliciei Popa va fi ţinut doar de o pagină de literatură şi nu de drama unor existenţe reale:
„Dacă, totuşi, printr-un miracol, mai e vreme, poate că într-o bună dimineaţă a Istoriei ne vom trezi, înţelegînd că am fost refuzaţii Europei şi, solidari, vom renunţa la cămătăria planetară pentru a salva măcar onoarea urmaşilor, că a noastră prea mult a fost violată. Dumnezeu să ne ierte!” („Murim cu viaţa-n braţe”, 16 mai 2010)

Servus, Blogolume!
Chat Noir are un punct de vedere privindu-l pe Isărescu (care a cam… tăcut în ultima vreme!), punct de vedere care, cred, e pe cale să devină tot mai… constant şi… unanim. Nu pun întrebări retorice, asistăm însă la o coborîre de pe-un soclu! 😉 Cîntece şi frunze de toamnă, găsesc la Mirela, după ce voi fi ales un măr… verde!  Vremi trecute, nostalgii şi nu numai nunţi, de citit la OnuGeo caută ceva urmări la o… remaniere şi ceva… adresabilităţi! 🙂 Senzaţii… viaţă şi nicidecum… iluzii găsesc la Cella… Gînduri de viaţă şi muzici, aşa printre… clickuri, la Ana lui… Manole! 😉 Un amestec straniu de verde şi căprui, îmbrăcat în toamnă, găsesc la Teo. Şi-un cîntec la care m-am gîndit şi eu, iar!… 😉 Suntem prea înţelegători, totuşi, spune Cati în nişte zile din care nu prea mai avem ce alege sau înţelege…  O cură de slăbire ne propune Lanternativa… 😉 Ar fi o idee! Fotbal şi… trompete. Da, asta e, după cum zice Achilianu. N-aş fi crezut că e aşa de greu să-ţi iei o… canapea. Sebra m-a lămurit… Hm… nu, nu mă-ncumet! O să-ncerc cu ceva mai simplu, cu un taburet de exemplu! 😉 Majurul Onici are ceva gînduri… arbitrare, după cum spune Vania… Gîndesc că din pricini… bugetare! Nu prea e de trecut prin Piaţa… Bălcescu! 😉
Toate cele bune!

Cu genunchiu-ntr-o istorie cu… veleitari

Ieri, aici în Braşov, scriitorul şi ziaristul Vasile Şelaru a lansat o carte: „Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini pînă în prezent” (Editura Şelaru)… O lucrare monumentală ca dimensiuni – 860 de pagini – şi nu ştiu, încă, dacă monumentală, voit sau nu, prin conţinut, dar în orice caz anevoios de realizat dat fiind consistentul „bagaj” informativ pe care l-a adunat. Cine ar fi crezut că în zona asta s-au adunat cîteva sute de autori? Cu un aparat istorico-literar cuprinzător, în chip de introducere (şi de încheiere, acolo unde găsim un peisaj cu presa braşoveană), istoria se desfăşoară la vale alfabetic, după ce am fost asiguraţi că: „Trebuie spus că, dacă ar fi fost să recurgem la o selecţie riguroasă, estimînd cu generozitate scriitorii braşoveni autentici, români saşi şi maghiari, cu operă literară originală, atunci numărul acestora ar fi fost de ordinul zecilor, fără a depăşi, de la începuturi şi pînă în prezent, să zicem estimativ, cu generozitate maximă, cifra de cincizeci. Însă, veleitarii reprezintă compostul (…)” Aşadar, e vorba de o… colecţie de… „Date biografice şi comentarii critice privind scriitorii şi veleitarii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la 1420 pînă în prezent”, explicată de autor într-o altă notă din a treia sau a patra pagină a cărţii şi aşa: „În literatură este ca şi în fotbal: toţi dau cu piciorul în minge însă nu toţi sunt fotbalişti iar din cei cîţiva mii de fotbalişti legitimaţi în echipa naţională sunt selecţionaţi mai puţin de douăzeci iar pe teren, să nu uităm, de la o echipă nu joacă decît unsprezece jucători…”
Probabil această nouă cuprindere a veleitarilor, la un loc cu aceia „cu operă”, într-o istorie va trezi, alături de alte consideraţii „tăioase” ale lui Şelaru referitoare la diferite personalităţi sau personaje (mai ales cînd vine vorba despre nişte… tovărăşei) ale urbei literare braşovene şi alături de unele judecăţi privind construcţia şi… ortografia cărţii (pe care le intuiesc deja) destule polemici. Asta dacă această urbe literară braşoveană mai este atît de vie încît să ducă o polemică!… Cred însă că lui Vasile Şelaru nu-i va fi displăcut chiar să provoace aşa ceva şi să rămînă cu poliţe de încasat (amintindu-mi doar de „Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor” apărut în 2008) cum cred şi că Istoria lui nu are cum, de azi înainte, să nu fie băgată în seamă.
Ei bine, cum cunoşteam de ceva vreme că lucrarea e în chinurile facerii am fost nerăbdător (poate şi neîncrezător) să o văd tipărită şi să… mă caut prin ea… Şi uite aşa mi-am găsit şi eu genunchiul (cel literar şi virtual!) strîns în viteză, scurtat şi… subţiat cu blîndeţe, faţă de alţii (!), pe la paginile 587-588 din care, copiez cîte ceva rezistînd cu greu tentaţiei de a folosi şi nişte pastă… corectoare…

Istoria literaturii din Ţara Bârsei, de Vasile Şelaru
Istoria literaturii din Ţara Bârsei, de Vasile Şelaru

„Obeadă Flavius (…) Activitatea publicistică: debutează în luna iunie, 1986, în revista SLAST (Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului, una din cele mai bune publicaţii de literatură ale vremii, condusă de Ion Cristoiu); colaborează la rev. Astra, Tomis, Steaua, România Literară, Convorbiri Literare, Echinox. Deţine un blog personal unde pe lîngă publicistică social-politică postează şi poezii.
Premii literare: Premiul rev. România literară la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei – 1987; Premiul Uniunii Scriitorilor din România la concursul „Astra” – 1988; şi alte premii… pe care autorul nu mai doreşte să le enumere.
Referinţe Critice-Biobibliografice: Vezi Internet
Flavius Obeadă a debutat publicistic în anul 1986, cu o pagină întreagă în revista SLAST (Suplimentul Literar Artistic Al Scânteii Tineretului – la acel timp una dintre cele mai bune reviste de literatură din ţară) fiind prezentat ca o speranţă a literaturii, un poet de excepţie al Braşovului… şi nu numai. A mai cîştigat între timp şi cîteva concursuri literare din ţară însă de publicat nu a publicat nicio carte. Într-un tîrziu, după o scurtă experienţă jurnalistică, şi-a realizat un „bloog” cu însemnări politice şi… poetice. Astfel, publică în format electronic poezii. „Genunchiul lumii”, poate titlul unui grupaj de poezii sau a unei etape „electronice”, nu se ştie însă, prezenţa poeziei sale în spaţiu public ne oferă prilejul de îl comenta pe poet.
Pentru Flavius Obeadă, poezia este un bun prilej de a nota impresii; înrămează emoţii ale unei lumi stranii, misterioase în care imaginea de basm vrăjit îşi face uşor loc „Plină de flori şi miros de ciuperci/ se suie din iederă noaptea pe ridurile-ţi/cu gust dulceag de câine ars…” (Cutia cu gheaţă) sau „Ţi se urcase guşterul în somn,/ de prea mult somn blestemat,/ pe trupul tău de pietre şi de crivăţ înot,/ mereu verdea fiinţă a visului/ petrecîndu-te spre locul de apă…” (Hymenaios). Poemele sunt „poveşti” care maschează o dramă nedestăinuită unde încheietura mîinii femeii pare a fi „cuţit fin, paloare de sînge…” iar iubitei imaginare (sau nu) i se spune că „uşile mirelui nu le vei mai deschide niciodată.” Fiecare vers pare a fi desprins din carnea poetului şi dat unei păsări de hrană. Iată o poezie în care poetul se lasă furat de abundenţa cuvintelor frumoase şi a imaginilor construite prin acestea: „Spre seară, se făcea că privesc/ printr-un ochi de peşte la mal,/ Din obraz îi curgeau liniştit picături de otravă./ Era de parcă oboseala o răstignise/ ca pe un cal în pîntecul nopţii/ şi ochiul de peşte era tot mai greu,/ tot mai închisă fiinţa-mi privitoare din ochi…/De abur, genunchiul ei, în mijlocul/ palmelor mele, parcă ar fi coborît din naştere,/ luminîndu-şi coapsa rotundă,/ cu flori în pripă. (Nud). Evident, un poet pictural, paradoxal şi dramatic, care ştie că emoţia este dată de imagini şi de succesiunea acestora: „Singura amintire/ pe care o am despre mine:/ aceste desene stranii/ pe tălpile-mi de sticlă/ aducînd a ciocuri de pasăre/ înfipte în trunchiuri de copaci adolescenţi/ coborînd spre plajă/ cu umbrele în mâini” (Aripa şi ochiul). Un poet al contrastelor vii, un povestitor liric, Flavius Obeadă poate într-o zi va cuteza să îşi adune versurile într-o carte…”

Servus, Blogolume!
Poezii, indicii şi drumuri găsesc la Geanina şi Cristian. Toate duc spre nişte amprente literare. Aceleaşi locuri magice, la Andi… Recitesc concluziile lui Andrei.  Despre noi şi ură… Şi au mai trecut aproape 30 de zile. Cu ură în plus.  Cody vorbeşte despre un specimen. Dacă nu există, poate ar fi cazul să-l trecem la index,  alături de ceilalţi! 😉 Daurel vine şi el cu o istorie, a şantajului… sentimental! 😉 Melami îşi aminteşte de o schimbare a Gărzii la greci… Eu tocmai am văzut garda lălîie din Piaţa Sfatului, de aici din Braşov… Încep să pricep diferenţele! 🙂 Lady povesteşte despre fungi şi antibiotice fără reţetă… Acum încep să mă dumiresc ce-i cu… aspergillus şi fusarium! 😉 Vania tocmai a început un kriminalroman unde unde parte din victime nu pot fi decît o poetesă (cu visuri de publicare, ha!) şi un scriitoraş dintr-o, cum altfel?, urbe plină de talente literare! Hmm… lucrurile îmi sună cunoscut şi vin de se… leagă! 😉 Gina spune cam cum… sîntem… şi începe şi ea povestea cu, evident, „Românul s-a născut poet”! 😉 Sebra rosteşte diagnosticul într-un anume fel: da, suntem un popor de sinistraţi şi aşa vom rămîne încă vreo cinci ani!… 😦 Cati descrie o amărăciune la care consimt. Subiectul m-a pus şi mă pune pe gînduri, la fel, în cunoştinţă de cauză… Poate că nu e suficient! 😉 Gabriela şi florile ei… Mai că-mi vine să mă duc să caut o… gloxinie! Adi chiar scrie, şi publică!  Ştiu, moncher, am luat aminte! 😉 Iar Nea Costache ne invită la lansarea cărţii lui „O viaţă împreună”. Da, blogurile nasc cărţi! Şi nu ori de care! Mirela ne trimite un curcubeu frumos şi muşcate, de la Cluj… Poezie, la Marius, da poezie! Intravenoasă! Onu ne îndeamnă la o lecţie de realism… Da, mai e nevoie de asemenea lecţii!… Sebi îmi confirmă şi el o veste: „Cerbul” nu mai vine la Braşov. Ce mai contează micile noastre efuziuni de patriotism local? De la Deea înţeleg de ce… tremură frunzişul în salcîmi…
Toate cele bune, prieteni!

P.S.: Muzichia vine şi ea tot dintr-un cufăr descoperit prin pod… Ce-i drept, poeziile stăteau undeva în beci, în nişte… saci de plastic! 😉

Cîştigurile unei tulburări. Altceva

O carte care urmează să apară, „Viaţa unui om singur”, memoriile lui Adrian Marino, ridică nori de praf şi furtună peste cultura română. În doar cîteva zile de la momentul publicării cîtorva fragmente din jurnal (meşteşugit alese într-un reuşit exerciţiu de marketing al editurii Polirom) se vorbeşte deja despre „cartea anului„. La cinci ani de la plecarea de la cele pămînteşti, Adrian Marino provoacă furie şi controverse în rîndul unei elite parcă iremediabil amorţită.  Cărturarul spera la o perspectivă calmă asupra lucrurilor (!)… În scurt timp vom găsi cartea în librării şi vom putea judeca întregul şi nu doar nişte fragmente scoase, posibil, din context. Spectacolul care se anunţă va fi, fără îndoială, de urmărit. Dar, poate, va fi şi pretextul unor analize de substanţă, împreună cu aducerea la suprafaţă a operelor şi nu doar a şuşanelelor de moment. Controversele privindu-l pe savantul şi pe militantul Adrian Marino se vor înteţi şi aş fi curios dacă şi opera sa, şi nu doar personajul, vor avea parte de un tratament similar. Ar fi un cîştig. Cum un cîştig este deja acesta al ieşirii la rampă a intelectualilor, redescoperirea polemicii… Se vede însă treaba, din păcate, că aceştia ies din bîrlog doar cînd le sunt tulburate liniştitele tabieturi şi prea puţin cînd e vorba de lumea care-i înconjoară. Poate va fi şi acesta un exerciţiu de dezmorţire cu aplicaţie şi la interesele culturii române în întregul ei, nu doar un „cârlig de marketing” de moment. Apoi, nu-i aşa că e deja… altceva să se mai vorbească-n ţara asta, cu pasiune, şi despre… „altceva?”… Un alt cîştig, aşadar…

Reproduc şi eu din „Evenimentul Zilei” (care a reuşit, iată, să facă un subiect de senzaţie din cultură!) pentru a se vedea despre ce vorbesc. Adrian Marino a scris aşa:
„Eugen Simion, un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generaţie. Cu unele calităţi şi un defect: parvenirea socială”.
„Cel puţin un Vadim, un Adrian Păunescu, oricât de respingători ar fi, sunt totuşi parcă mai sinceri în fanatismul lor abject decât acest ipocrit inegalabil.”

„Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş suburban gen Dinescu.”

„Mi se părea ridicol a fi exclus din literatura română de acest moralist cu lipsă la cântar care împrumută de la alţii titlul unei cărţi („Minima moralia”) fără s-o declare.”

„Liiceanu devine conştiinţa naţiunii. Al său «Apel la lichele », supremul manual de etică civică. O astfel de mentalitate transformată în monopol cultural este plină de implicaţii nocive.”

Şi răspunsuri:
Mircea Dinescu: „Marino a lucrat şi pentru SIE, în diaspora. Minte şi mort. În vreme ce eu eram arestat la domiciliu, el se întâlnea cu băieţii în Cişmigiu şi dădea informaţii. Îi plăcea Cişmigiul, criticul nostru era foarte «romantic»”.
Eugen Simion: „A fost un om care a suferit e norm şi nu a avut satisfacţiile pe care le-ar fi meritat, de aceea îl iert pentru tot ce a spus despre mine”.

P.S. – Îmi aduc acum aminte şi ce grijă purtam „Dicţionarului de idei literare” şi ce eveniment a fost cînd am zărit primul volum din „Biografia ideii de literatură”… 🙂

România sună bine! Şi se citeşte

După toate probabilităţile, unii ne vom dori ca anul ăsta, 2009, zugrăvit cu tărie, de către fel de fel de analişti pe la televiziunile lor flămînde de audienţă, ca unul terifiant şi blestamat, să treacă rapid şi fără prea multe amintiri pentru noi. Cu toate electoralele lui, cu toate crizele lui, cu toate isteriile lui, cu dezvăluirile, cu tot guvernul lui mondial, cu toate conspiraţiile lui, unii vor să ne convingă cum anul ăsta s-a născut cu un… ADN prost. Sunt curios cîţi vor fi optimiştii incurabili care vor rezista în faţa acestei furtuni. Sunt curios, la anu’ cîţi vor fi sau cîţi vom fi cei care vom păstra anul ăsta în amintiri, în cele memorabile prin farmec, prin unicitate. Nu mă refer la memoria care înspăimîntă. Scriam acum cîteva zile despre refugiul în cultură recomandat de un actor. Şi acum am senzaţia că fie şi doar în încercarea de a scrie despre întîmplări bune încep să mă simt ca un Don Quijote… Observ cum ştirea pozitivă naşte tot mai mult reacţii disproporţionate de genul: „Cum băi, tu nu vezi ce se petrece în jurul tău? Ţie îţi arde de ghiocei, fir-ai al… să fii!” Sau încercarea de a găsi refugii este privită cu suspiciune, cu răutate chiar. Cred că mai firesc, mai natural, mai binevoitor încep să fie privite şi comentate articolele despre crime, hoţii, violuri, boli, corupţie… Am senzaţia asta cînd acum, în vremurile astea, lucrurile ar trebui să fie pe dos. După mintea mea…

Cu toate astea, eu cred deja, şi le aştept să se întîmple, că vom avea anul ăsta momente memorabile, de trăit din plin, de suflet, revigorante. Şi mă refer acum doar la lucruri mărunte, însă suficiente. Mă refer la nişte muzici şi la nişte cărţi. Vor veni să ne (în)cînte Nazareth, Depeche Mode, Motorhead, Carlos Santana. Au fost deja Sting şi… Vitas. Vor mai veni „războinicii” de la Manowar, în iulie, atît de dragi Mihaelei mele şi în „top ten-ul” meu rock – concert pentru care ne-am „rezervat” deja bilete! Posibil să apară şi rarissimii AC-DC şi U2! Nu aş fi visat acum cîţiva ani că toţi aceştia îmi vor fi atît de aproape. Aşadar, România sună bine! Nu?

Apoi, rămîn la „obsesia” cărţilor „în vremuri de criză”. Acum două zile, cînd scriam pe marginea vorbelor lui Mircea Diaconu nu văzusem clipul publicitar privind lansarea colecţiei „Biblioteca pentru toţi” a „Jurnalului Naţional„… L-am văzut în seara asta, şi nu mi se pare doar o reclamă. Este mai mult decît ce au făcut cei de la „Cotidianul” şi „Adevărul” în ocazii similare. Este un mesaj. Un mesaj care, cam merge pe ce scriam şi eu… Şi dincolo şi de mesaj, evenimentul este memorabil – vorbim aici despre literatura română de aur! – mai ales că se va deschide cu o carte pe care o iubesc mult: „Cel mai iubit dintre pămînteni„, de Marin Preda! Carte, în prima ei ediţie, cea cenzurată de Ceauşescu şi cumpărată „pe pile” atunci, pe care o păstrez ca pe nişte sfinte moaşte. Aşadar, România citeşte! Sau poate să o facă (i se oferă asta, cineva se mai gîndeşte la asta) sau poate fi citită! Dacă astfel de lucruri, primăvăratice, mai sunt posibile, atunci speranţa se iţeşte din nou. Cu atît mai frumos cu cît terenul e al naibii de arid!

UPDATE: Îi mulţumesc lui Osterhase pentru trimiterea la Scrisoarea către liceeni a lui Tudor Chirilă. Se leagă numai bine cu toate cele scrise aici zilele astea. E de citit! Şi nu doar!

Daţi un leu pentru Bibliotecă!

bnrÎn 1865, floarea culturii româneşti, reprezentată de Constantin Esarcu, V. A. Ureche, C. Rosetti si Al. Odobescu (printre altii), a fondat Societatea Culturală Ateneul Român care se vroia a fi o construcţie care să adăpostească un edificiu al culturii româneşti, simbolic dar şi fizic. În 1885, la iniţiativa diplomatului Constantin Esarcu se naşte un apel semnat de G.M. Tăttărescu, C. Stănescu, N. Kreţulescu, P.S. Aurelian, G. Manu şi alţii, prin care se amintea că „un asemenea edificiu e destinat a deveni în capitala României un adevărat templu al artei şi al ştiinţei şi trebuie să fie, înainte de toate, o operă de artă“. Esarcu scria tot atunci: „Cea mai imperioasa trebuinţă este a se lumina poporul!”. Sub aceste auspicii s-a născut faimoasa şi populara chemare „Daţi un leu pentru Ateneu!“. Aveau să fie strînşi astfel mai bine de 500.000 de lei (lei grei, în aur) iar ridicarea Ateneului a durat numai doi ani, de la punerea pietrei de temelie în 1886, pînă în 1888. Întregul edificiu era gata în 1897. După cel de-al doilea razboi mondial, clădirea grav avariată de bombardamente a fost refăcută, din nou, cu sprijinul larg al populaţiei…

Ce se întîmplă acum cu Biblioteca Naţională a României ar trebui să nască o solidaritate similară celei de acum mai bine de 100 de ani. Fiindcă acum o bună parte din România zace între coperţi mucegăite în subsolurile Bucureştiului. Aşa arată parte din cultura noastră. Mai este posibilă o asemenea solidaritate? Monumentala construcţie, atît de necesară dincolo de grandomania lui Ceauşescu, ar fi trebuit să fie gata de multă vreme. Clădirea zace ca un monument al neputinţei noastre, în vreme ce fel de fel de miniştri sau alţii, care se ocupă cu politica pozează în apărători ai culturii şi românismului, promit şi pun pe hîrtie planuri şi cifre. Dar nu se întîmplă nimic! Cultură care însemnă carte, cultură care e aproape ultimul lucru ce ne-a mai rămas. Biblioteca Naţională e fărîmiţată prin toate colţurile Bucureştiului, în clădiri înghesuite, improprii şi… revendicate şi peste 2.000.000 de cărţi zac în beciuri igrasioase. Aşa ştim noi să ne preţuim moştenirile esenţiale care ne susţin identitatea. Ori, poate nu ne mai sunt necesare toate astea şi condamnarea s-a dictat deja? Să mai dau exemplul altor biblioteci naţionale din capitale cu care vrem să ne comparăm? Nu cred că are rost… le puteţi găsi pe toate pe Google...

Pentru toate astea, şi pentru cîte altele, semnez această Petiţie, ajunsă la mine prin grija Gingăşiei… Probabil e doar un prim pas, care se alătură alţilor şi ar putea fi urmat de o subscripţie publică asemăntoare celei din 1886, de baluri de caritate, de „teledonuri”, de proteste cu pancarte de gît, de campanii de presă (la Antena 3 am văzut deja ceva), de iniţiative legislative… Pentru toate astea, şi nu doar, ar trebui însă să reacţionăm cumva, după puterile noastre, fiecare în parte…

Update: Aflu că bani pentru realizarea construcţiei ar fi, că există şi proiectul dar totul e blocat la nivelul unor licitaţii, şi procese  în pur stil românesc. Interese… încîlcite! Cu toate acestea simbolicul „leu pentru Bibliotecă” trebuie dus mai departe, prima urgenţă fiind salvarea fondului de carte. Pînă cînd „cineva” va „rupe pisica” şi cu terminarea clădirii bibliotecii…

Cărţile noastre


O leapşă nouă de la Andi. Mi s-a părut o provocare interesantă, un subiect frumos, şi un exerciţiu de memorie, ceva demn de urmat. Apoi, sunt captivante azi discuţiile despre literatură şi despre ce mai reprezintă ea pentru noi. Discuţiile şi nu emfaza şi afişarea snoabă, intelectualistă, agresivă, de „erudiţie”.  Cred că fiecare dintre noi suntem în parte ceea ce citim. Ce citim, nu cît citim. Se pot scrie atîtea despre asta, şi voi mai scrie şi eu. Aici este… leapşa cu răspunsurile mele, dar consider unele întrebări cam restrictive (după gustul meu). Şi este vorba doar despre beletristică, nu despre filosofie, eseuri, nici măcar despre poezie, aşa am înţeles eu această primă leapşă la care particip. Încercaţi şi voi.

Acompaniez leapşa cu două „muzici” care merg, aşa cum văd eu acum asta: olandeza Sharon den Adel (Within Temptation), cu „Memories” şi băieţii de la Apocalyptica cu Linda Sundblad şi piesa „Faraway”. Nu m-am putut opri la o singură piesă, cum nu mă pot opri la o carte… Toate bune de week-end, nu? 🙂

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?
E o întrebare… zgîrcită. O întrebare care nu-mi place. Cea mai bună carte poate fi ultima sau poate fi cea de care îţi aminteşti la un moment dat, într-o anumită situaţie, pentru ca apoi să te raportezi la o alta… Sunt cărţi pe care le reciteşti măcar o dată. Cele mai bune cărţi de care acum îmi amintesc sunt „Călătorie la capătul nopţii”, de Celine, sau „Gluma” lui Kundera, ori „De veghe în lanul de secară” a lui Sallinger, ori „Insula din ziua de ieri” de Umberto Eco sau „Fii binecuvîntat domnule Rosewater” de Kurt Vonnegut, şi „Maestrul şi Margareta” al lui Mihail Bulgacov… Normal, mai sunt…
2. Ai făcut cadou cărţi?
Depinde de persoana căreia îi este destinat cadoul. Prefer să fac cadou cărţi.
3. Care este viitorul literaturii?
Cred în literatura scrisă de scriitori, tipărită pe hîrtie şi adăpostită în biblioteci. Acesta e viitorul literaturii şi chiar dacă vor fi scrise cîndva şi tipărite doar zece cărţi ce vor fi citite de doar zece cititori în toată lumea, aceea va ramîne literatura şi va fi suficent pentru a vorbi despre ea.
Nu cred în literatura aşa-zis hypertextuală, în textul virtual creat din cuvinte-linkuri sau în romane colective scrise de zeci de autori pe Internet, pe bloguri, nici în  dominaţia audio-book-urilor. Mereu divertismentul  a pus in pericol lectura şi nu atat literatura, ca îndeletnicire de a scrie. În acest moment, senzatia este că nu se mai creează, ci se transferă de pe un suport pe altul (adică milioanele de cărţi pe hîrtie sunt trecute pe suport electronic) acţiune îndelungată. Ideea asta am citit-o undeva şi mi-a plăcut…
4. În ce limbi ai citit cărţi?
Cărţi, în română.
5. Ce cărţi “celebre” nu ţi-au placut?
Nu cărţi, mai curînd scriitori. Mulţi. De exemplu Balzac, Sadoveanu, Stendhal, James Joyce, Beckett ş.a… Şi nu mi-au plăcut “atunci”, nu ştiu acum, dacă i-aş reciti…
6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?
România, Franţa, Rusia, Italia, Columbia, SUA, Anglia…
7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
Uneori. Uneori subliniez cîte ceva.
8. Cam cîte cărţi ai citit pînă acum?
Cam jumătate din cîte vreau să citesc.
9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?
Nu cu literatură, în orice caz
10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Un refugiu cu răspunsuri la întrebări ce păreau să nu mai aibă răspuns.
11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
Nicio carte nu a fost atît de scumpă. Unele nu au avut preţ.
12. Care era cel mai tare final al unei cărţi citite de tine?
Probabil unul dintre ele este cel al „Golemului” lui Gustav Meyrink. Dar ce înseamnă… tare?
13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Una dintre ele este „Citadela” de Saint – Exupery, alta a fost “Cel mai iubit dintre pămînteni” de Marin Preda
14 Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?
Unul dintre ei e Cesare Pavese, altul a fost Malraux, pe lîngă Exupery şi Preda. Nu prea agreez distincţia dintre scriitor şi titlul cărţii…
15. Cat de repede citeşti o carte?
Nu mă grăbesc. Le citesc pe îndelete. Pe unele le încep şi le termin mult mai tîrziu, după ce am terminat între timp altele.
16. Poate literatura să schimbe lumea?
O schimbă în fiecare zi, dar poate nu ne dăm noi seama de asta şi în ce fel.

As dori să preia acest chestionar  bloggerii pe care-i mai fac fericiți cărțile….