Brașov, după 30 de ani… Comemorarea uitării?

Întîmplarea a făcut ca o postare oarecare de pe facebook să-mi aducă aminte că peste nici o lună se împlinesc 30 de ani de la evenimentele din Brașovul toamnei lui 1987. 15 Noiembrie 1987. Nu știu cîți mai țin minte și nu știu pentru cîți din români și mai ales pentru cîți dintre brașoveni data asta mai înseamnă ceva astăzi, dar… Ei bine, postarea cu pricina, a unei… inițiative private, apărută în grupul e-Brașovenii, încercînd să vîndă tricouri, hanorace, sacoșe și căni dedicate… „aniversării a 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Uzina Steagul Roșu Brașov, din 15 noiembrie 1987” mi-a ridicat, brașovean cum mă știu, cîteva semne de întrebare.
Aceste obiecte, „30-Brașov 1987” (gest de comentat la nivel simbolic) sunt singurele, astăzi, care-mi amintesc de cei 30 de ani trecuți de la acea zi care, de aici de la Brașov, a marcat semnificativ istoria contemporană a României și a fostului „bloc comunist”. Nimic altceva în această toamnă? Nu am văzut, nu am auzit semne de… „entuziasmante” pregătiri,  prin nu știu ce birouri de Direcții sau Asociații cu funcționari mînați de edili fervenți să pună la punct „marile” manifestări ce vor veni în 15 Noiembrie 2017.
În schimb, da, parcă în… „buna tradiţie” a… unor teme ratate („2021”, mai ştiţi?), de cîteva săptămîni orașul a cotcodăcit despre povestea medievală a Cetăţii Braşovului, cea mai mare pictură murală din oraș, de pe zidul mănăstirii Franciscane, din Piaţa Sfântul Ioan…”(sic!) și mai curînd sunt în toi pregătirile de… Crăciun și de anul nou!
Dar la „povestea contemporană a revoltei brașovenilor din 1987” nu s-o fi gîndit nimeni?… Căutînd „15 Noiembrie – Brașov” tot ce am mai putut găsi pe Internet este legat de faptul că „directorul SRI, Eduard Hellvig, a declarat că în perioada urmatoare SRI urmeaza sa predea noi documente care sa lamureasca aspecte importante in cazuri precum cel al dizidentului Georghe Ursu sau al revoltei de Brasov din 1987”. Plus alte… rămășițe și… un pic.
Site-ul Asociatiei 15 Noiembrie 1987 face vorbire despre… „Crosul 15 noiembrie 1987” din 2012 (la 25 de ani de la evenimente) și de atunci pînă azi, nici o actualizare, nimic, în vreme ce pagina de Facebook a aceleiași asociații își păstrează, acum cînd scriu, ca fotografie de „profil” o siglă edificatoare: „1987-2015, 28 de ani de neuitare”!
În privința altor proiecte din agenda autorităților locale (municipale sau județene) eu unul, nu am văzut mare lucru, decît poate  un… „proces verbal” de pe site-ul primăriei din care ar rezulta că un proiect cultural al Agenției Metropolitane pentru Dezvoltare Durabilă Brașov (fondată de… Primăria Brașov!) cu tema „Amprenta digitală – 15 Noiembrie 1987 Brașov” (probabil legată totuși de cei 30 de ani!) a fost respins de la finanțare pe motive birocratice din… lipsă de cofinanțare! Și, mai mult, parcă am citit undeva și că… există discuţii ca la Braşov să fie construit, în 2018, un monument închinat 15 Noiembrie 1987, dar şi o statuie care să-l întruchipeze pe Liviu Corneliu Babeş, eroul care şi-a dat foc pe Pârtia Bradul din Poiana Braşov.” În 2018!
Singurul efort pozitiv, concretizat în ceva, legat de cei 30 de ani (pe lîngă al celor de la Suveniruri Retro.ro ) a fost cel al meritoriei lansări, în august, a filmului „Brasov 1987. Doi ani prea devreme”, realizat de Liviu Tofan și Mihai Dragomir, cu unicele contribuții locale, ale Muzeulului Județean de Istorie și Festivalului de Film și Istorii de la Rîșnov. De altfel, Muzeul Județean de Istorie este, cred,  singura instituție locală care și-a notat, din cîte văd eu, în agenda anului 2017 proiectul „Brașov, 15 Noiembrie 1987” și „Gala Brașov 1987”, pînă la a cărei finalitate cred totuși că este mult prea puțin pentru un oraș de talia și cu orgoliul Brașovului.

(Foto: Cristian Chelaru)
(Foto: Cristian Chelaru)

Ce și cum mi-aș fi dorit eu să văd legat de evenimentele de acum 30 de ani la Brașov? Nu doar un cros, nu doar un nume de bulevard, nu doar o coroană la o troiță tristă, nu doar un simpozion, nici măcar un concert în Piaţă sau alte fantezii festiviste, și o știre într-un colț de ziar… Nu doar încă o comemorare a uitării unei date aproape anonime în memoria românilor și mai ales a brașovenilor într-un oraş binecuvîntat doar de natură şi de… zidurile trecutului. Poate, din patriotism local și ceva… naivitate, aș fi sperat la măcar un pic din ce fac polonezii cu a lor Solidarność în fiecare an…
Dar probabil nu am căutat eu unde trebuie, probabil mă grăbesc și, poate, peste o lună pe vremea asta, Brașovul va fi… plin de… „15 Noiembrie 1987” și agențiile de presă mă vor contrazice copios!

P.S.: „Problema nu constă în ceea ce a făcut istoria din tine, ci din ce ai făcut tu din ceea ce a făcut istoria din tine.” – Jean-Paul Sartre

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Anunțuri

Oraşul şi profesorii

Nu știu alții cum sunt, dar… aș vrea să las aici o notiţă cu cîteva nume. Numele unor profesori brașoveni, de „viţă veche”, în ordinea pe care mi-o dictează memoria, și cu iertare față de cei pe care îi voi fi uitat sau pe care nu îi ştiu (dar îi voi adăuga, cu ajutorul celor care vor voi să contribuie la această amintire).
Bularca, Cobîrzan, Cuza, Guja, Saon, Marcu, Cazacu, Roșca, Lupuleț, Calistrat, Moceanu, Modiga, Ghermanschi, Topolog, Țuțuian, Seitabla, Cireşel, Purcăroiu, Ciobanu, Fetcu, Andrei…
La ce bun? Ţin minte că pe vremea aceea aceste nume produceau vibraţii în oraş, ale căror ecouri se mai simt, iată, şi azi pe ici pe colo. Pe lîngă doctori sau actori ei făceau parte din notabilităţile locale despre care ştia mai toată lumea şi în faţa numelui cărora cădeau pălăriile iar învăţăceii stăteau smirnă. Ce vreau de fapt să spun? Poate fiecare generaţie are celebrităţile ei, dar eu astăzi – chiar dacă un „top” pe tema asta s-a făcut acum cîţiva ani – nu mai aud vorbindu-se „aşa” despre profesorii Braşovului, nu am ştiinţă de nume care să rivalizeze (ca sonoritate, nu neapărat ca respect!) fie şi cu ale unor vedete locale (de cele mai multe ori doar din zone… afaceristo-politice sau de show-biz). Da, veţi zice, ”alte vremuri!” Atunci însemnă că ştiţi despre ce vorbesc…

Foto: Diaconul Coresi (Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului) - Cristian Chelaru (iubescbrasovul.ro)
Foto: Diaconul Coresi (Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului) – de Cristian Chelaru (iubescbrasovul.ro)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Brașovul, sat fără cîini?

Niște melteni cu buletine de București, unși, se spune, cu destui dinari și înfierbîntați de un așa-zis „vis american” puturos de Dîmbovița, s-ar fi gîndit că Brașovul e un fel de no man’s land, sat fără cîini adică, numai bun să muște ei cu draglinele din el! Vestea, imaginea și gîndul că sus pe undeva, tocmai în splendoarea Șcheiului, spre Drumul Poienii, ar intra buldozerele, s-ar pîrjoli pajiștea și s-ar doborî niște copaci pentru a face loc unei presupus plănuite… „dezvoltări imobilare” le-a suit rău de tot „sîngele la cap” brașovenilor. Cum adică, niște venetici care habar nu au care e treaba cu Brașovul, cu valorile (printre care, și mai ales, cadrul natural și arhitectonic!) și cu mîndria lui, păstrate cu sfințenie de sute de ani, din tată-n fiu, s-au trezit să vină tocmai aici și să ne calce iar bătătura-n bocanci, fără să se descalțe și să se spele pe picioare, surîzîndu-și în barbă că „uite ce priveliști aducătoare de dolari au ăștia, mînca-ți-aș?”?! Și cum adică, autoritățile de tot felul nu știu, n-au văzut, n-au auzit cînd lumea vorbește și „dezvoltatorii” și-ar fi scos deja la vînzare „comoara” (vreo 70 de blocuri, zice-se, cu aproape o mie de apartamente!) pe internet, chiar acolo în… capul scheienilor?! Cum nu se văd basculantele cu pămînt, cînd altfel nici măcar un grătar nu poți să faci la marginea dealurilor din Brașov fără să sară cineva din boscheți să îți taie chitanță, fiindcă, deh, alea-s… zone protejate, rezervații, etc. (sic!)!? Adică, ăștia încă ne-ar mai lua și de proști, după ce oricum am înghițit cu năduf pînă acum sluțirea progresivă a orașului (pînă la nivel geologic!) și prin alte astfel de enormități urbanistic-edilitare de pe colinele Drumului Poienii, Warthe-lui, Prundului și pînă-n Valea Cetății sau aiurea?

A fost el Brașovul ars de tătari și de turci, dar nu îngenunchiat, și nu credeam ca în secolul XXI să mai vină cineva (asa-numiți… investitori!) să încerce încă o dată îngăduința și răbdarea brașovenilor pentru, ce altceva decît pentru niște saci de arginți?! Iar dacă autoritățile (de la vlădică la opincă) au știut sau au bănuit doar și au închis ochii urmînd pesemne să parafeze planurile (se poate amenaja/construi în orice condiții, orice în aria orașului?!) pe sub masă pe naivitatea și neștiința cîtorva amărîți (fie ei și proprietari ai grădinilor sau pășunilor cu pricina) gata să-și vîndă un petec de pămînt pentru o vremelnică îndestulare vom afla, cum și dacă n-au știut vom afla și asta. În cîteva zile vom ști și ne vom dumiri ce și cum și-au zis toate părțile implicate, private, publice, s.a.m.d. și dacă ne facem sau nu griji cu temei, dacă e cumva doar o emoție spontana la asemenea știri și cum ar urma să reacționeze comunitatea pe mai departe. Ceea ce nu ne oprește să spunem: tovarăși, simbolurile, locurile sensibile ale Brașovului, ca și sufletele, nu se vînd la… marea publicitate și nu se lasă amanet pentru șmecherii dubioase în vremuri prevestitoare de bule imobiliare! Așa că, eu unul, n-aș vrea ca Brașovul să fie scena unor noi Pungești sau Nadăș și să-i văd pe respectivii cum or să ajungă să-și planteze cu mînuțele lor, pînă la… starea inițială, fiecare fir de iarbă smuls de pe dealurile Brașovului … Panseluțe, giratorii, mînării punctuale și izolate sau sloganuri orgolioase ori naive într-un… „Brasov: Probably the best City in the World” s-au mai văzut, și din păcate n-au înghețat, dar cred că pînă aici! Și pînă-n Tâmpa! Om fi noi crescuți și născuți aici „sub poalele” ei, dar tîmpiți nu suntem!

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

 

În contra unui Brașov resemnat

În sinea mea, recunosc, credeam că mă resemnasem, dar faptul că îmi tot dă ghes ceva să arunc cu niște gînduri în (sau de pe?) Tâmpa, mă îndreptățește totuși să cred că resemnare-resemnare „nu se există”, cum ar zice… poetul. Și, uite-așa, mă tot întreb: ce ne lipsește?! Mă uit spre Cluj și spre Sibiu, zilele astea, cu ale lor TIFF (festivalul international de film) și FITS (festivalul international de teatru) și văd cum ele au ridicat aceste orașe în 15 sau 25 de ani. Sunt cifre, statistici, calcule care spun răspicat ce, cum și cît a făcut Cultura pentru Cluj-Napoca sau Sibiu doar de pe urma acestor două evenimente anuale, fără a mai aminti de altele, cum ar fi un Untold sau un Sibiu Jazz Festival… Cum, fără îndoială, pot fi găsite date interesante și despre altfel de întâmplări de acest gen, de la Craiova la Oradea și pînă la Iași și, firesc, București. Toate astea nu mă consolează ci mă amărăsc, însă, de ani.
Bineînțeles, avem orgoliul, avem binecuvîntatul „cadru natural” și arhitectonic al centrului vechi care ne fac de invidiat și de căutat, turistic vorbind, avem poveștile și istoria și muzeele și literele și oamenii… Le avem într-atăta măsură încît acum un an și ceva cu ambiția, justificată cumva, de a concura la titlul de Capitală Europeană a Culturii am putut propune doar un proiect sub titlul… „Civilizația Muntelui”. Onorabil demers și cam atît.
Avem, da, și oameni și consorții și instituții și… edili aleși și calcule ale hîrtiei care vorbeau acum vreo doi ani despre alocarea – „contributie a municipalitatii brasovene” – a 25 de milioane de euro pentru cultură în perioada 2016–2020!… Avem – ar fi și culmea să nu fie, deci nu-i o laudă în asta! – și mici evenimente punctuale, normale în orice tîrg mai răsărit, de teatru, film, carte, muzică prin cele cîteva săli, prin piețe sau pe după ziduri, însă nu în măsura de a ne scoate din provincialism, festivism, mondenități culturale „de pahar” și… resemnare. Și mai avem un răposat „Cerb de Aur”, cu ale cărui rămășițe, culmea, încă ne mai batem pe piept! Le avem, dar e de ajuns?
Așa că am impresia că ne place postura asta, pînă la victimizarea neputinței, de a ne justifica blazați „adn-ul” și genealogia de simpli tîrgoveți și industriași, apoi de muncitori destoinici „veniți cu sîrma” și de capitaliști prolifici. În definitiv, poate nici nu vrem mai mult de atît, dar atunci măcar să nu ne mai „bucure gîndul” la ideea de Capitală de orice fel, fie ea europeană sau regională, fiindcă lipsa unor argumente culturale de ținută nu ne justifică asta.
Ce ne lipsește? În 15 și 25 de ani, acele orașe au trecut de la proiecte la reușite de amploare, reușite de tradiție, de „temut” printre cetățile cu orgoliu și despre care vorbește lumea (și nu orice lume!), de la Veneția la Beijing. Și au mers mai departe grație cîtorva minți luminate și neresemnate care au știut să identifice UN PROIECT, 1 EVENIMENT singular, cu putere de brand, care au strîns… firimiturile de pe jos și i-au adus la un loc pe toți aceia care puteau pune umărul la o construcție serioasă și trainică. Ei au pornit ceva acum… 20 de ani.

Pe la 1868, hulitul, de unii, Titu Maiorescu* vorbea în „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” despre niște forme fără fond, fără… resemnare. Iar prin 1880, tot ca… fapt divers, Ciprian Porumbescu compunea o „Horă a Brașovului”

*Anul 2017 a fost propus de cineva să fie „Anul Maiorescu” (nu știu și dacă este!), prilejuit de comemorarea unui veac de la moartea cărturarului… oltean (17 iunie, 1917). Și aș zice că „Între 1850-1851, în pribegie prin țară fiind, cu familia, Titu Maiorescu a fost înscris la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters”. (wikipedia)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

pe sub tîmpa

în care stai pe o bancă
și împarți niște alune prăjite
cu veverița coborîtă din cimitirul eroilor
„știu ce-ai făcut astă-iarnă!
tu știi ce-am făcut eu astă-iarnă?”
îți zice.
cred că-i primăvară pe sub tîmpa.

Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

Oraşul pe-al cărui umăr poţi să plîngi…

Înainte să fie capitală culturală europeană (demers ambiţios asupra căruia ne aplecăm cu entuziasm dar şi cu o oarecare suspiciune acum), Braşovul rămâne capitala anotimpurilor noastre. Bineînţeles că sunt subiectiv dar nu ştiu alt oraş care să se aşeze atât de bine în orice anotimp. În toamna asta, de pildă. Nu ştiu alt loc mai fotogenic şi care să îmblânzească atât de magic culorile, ca Braşovul. Luaţi-vă o oră de respiraţie şi aruncaţi o privire de la Tâmpa până peste Cetăţuie şi veţi fi convinşi încă o dată. Dar, mai presus de toate, Braşovul este oraşul anotimpurilor noastre interioare. Că e toamnă, vară, primăvară sau iarnă, ele merg ca unse cu oraşul acesta. În suflete şi gînduri, însoţirea noastră cu toate întîmplările aici ni se petrece mai uşor. Şi nu voi aminti nici de bucuriile sau amărăciunile noastre concrete, pe care ni le ştim cu toţii (toate, desigur, atât de grele, cât omenescul poate duce), dar parcă Braşovul e oraşul pe-al cărui umăr poţi plânge, ca pe al niciunuia altuia…
P.S. – text venit în întâmpinarea „Braşovului, oraş magic”, cu titlul „Capitala anotimpurilor noastre”, a priori celui „stîrnit” de efemerul dosar de candidatură „Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Capitala europeană a ceva mai mare decît dealul

„Brașovul actual știe că nu are meritele necesare unei Capitale Europene a Culturii, însă știe că are mare nevoie de cel mai frumos titlu pe care îl poate primi un oraș. Acest titlu reprezintă pentru brașoveni mai mult decât o sărbătoare a culturii europene. Brașovul are nevoie de o schimbare majoră în viața sa și invită astăzi Europa să construiască împreună Capitala Europeană a Culturii 2021. Brașovul, singurul oraș de munte din România candidat la titlul de Capitală Europeană a Culturii, propune Europei 2021 un concept cultural apropiat tuturor europenilor: Civilizația Muntelui.
Europa ar fi mai săracă fără oamenii care iubesc Muntele. În 2021, într-un oraș cultural al Uniunii Europene, pentru prima oară în istoria lumii, milioane de oameni vor „respira” cultură inspirați de prezența ocrotitoare care a însoțit omenirea de la începuturile primelor civilizații: MUNTELE.”
Așa zice proiectul pus sub sloganul „EUROPA CORONA”, respectiv Dosarul de candidatură Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.
Ceea ce eu unul am remarcat în cele 84 de pagini este sinceritatea dezarmantă în a declara Braşovul ca fiind în căutarea… argumentelor care să-i aducă titlul de Capitala Europeană a Culturii 2021.” Căutare care s-a cam oprit grabnic la umbra rîului şi ramului, a „IDEII noastre supreme, infailibile, fotogenice şi turistice cu care ne mîndrim şi pe care scrie Braşov: muntele! Dar oare în tot acest ambiţios şi muncit demers, înaintea definirii conceptului, n-ar fi fost mai bine ca echipa să se aplece mai întîi la elementara distincţie dintre cultură şi civilizaţie (chiar dacă unii spun că ea există iar alţii că nu)? Aici eu i-aş fi dat crezare lui Lucian Blaga care scria: „cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru autoconservare şi securitate. Intre ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică”. Atunci, cultură sau civilizaţie? A muntelui? Adică a unei, după cum zice DEX-ul, „ridicături a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri”? Civilizaţia muntelui, aşadar?! Cu oamenii munţilor, munţomanii şi… şerpaşii lui cu tot?

„Poarta nouă a Vămii”

Înţeleg, candidatura nu e un scop în sine ci o motivaţie întru cultură (şi… infrastructură), un deziderat, un drum spre” și nu o confirmare şi afirmare a culturii Braşovului pe care promotorii n-au prea găsit de cuviinţă să o valorifice în exerciţiul lor cam prea ingineresco-administrativ şi contabilicesc. Înscrişi la start, competitorii, cred, ar fi avut de ţintit spre capitala Europeană a CULTURII, deci a ceva ce EXISTĂ. Declarând programatic şi modest că tu acum începi să te descoperi, să construieşti, să educi, să creşti cultural, păi atunci nu contrazici, nu sfidezi în termeni însăşi competiţia şi candidatura? Nu spui cumva: Pardon, scuzaţi, nu-s destul de bun  pentru asta, nu mă băgaţi în seamă. Am venit şi eu să mă uit!?” De ce n-ar face asta, cu aceleaşi şanse şi Mizilul, de pildă? Fiindcă n-are Tâmpa? Atunci n-ar fi fost mai bine sa candidăm pentru capitala culturală din 2035″ să zicem, când ne vom fi… descoperit scriitorii, pictorii, muzicienii, filosofii, arhitecţii, sculptorii, profesorii, actorii şi, implicit, ne vom fi … maturizat cultural? Sau, pînă atunci, n-ar fi mai bine, pentru a ne antrena spiritul competitiv, să ne înscriem pentru 2022, ca aspiranţi la titlul de capitală europeană a munţilor, sau a bicicletelor ori a magnoliilor, a anotimpurilor (cum am zis şi aici, pe Braşov, oraş magic) sau chiar a culturii cartofului şi sfeclei de zahăr, că tot s-or găsi şi-or ajuta, inclusiv nişte oportunităţi electorale şi, poate, cîte-un os de ros? Părerea mea (de îndrăgostit de Braşov)! 

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dimineaţa

oraşu-i tot mai scurt
şi are gustul sîngelui tău
nici nu ştiu dacă nu cumva
tu eşti chiar oraşul
de la intersecţia asta
pînă la intersecţia aia
inudată
de-o hemoragie matinală.

Ceasul cu turn

la orele de miazăzi,
gărgăriţă-riţă,
cu mîinile spălate de cuvinte,
prin oraşul traversat de ape uituce,
pe acolo alergam
să-mi fac chitări din tei
şi aruncam cu ochii verzi în primăvară.

concertul de miazăzi,
din turnul cu ceas,
gărgăriţă-riţă,
a avut un succes nebun,
biletele s-au vîndut pe-o lacrimă.

Despre zbor

la început au stins bucăţile de piatră
pe malul roşcat,
apoi au aruncat cu trupuri în aer
şi cu trestii
şi-au retezat porumbeii din zborul
pieţii sfatului…
după un timp au aruncat şi statuile
în marea cu gust de-ntuneric,
fiindcă uitaseră de ce-au venit.

Aerul de deasupra cuvintelor. Inegal

 

 

 

http://laurehinckel.over-blog.com/album-1238006.html
Gheorghe Crăciun (Foto: LAURE HINCKEL, LE BLOG, ALBUM – BALADES)

În vremurile astea, mai ales în aceste vremuri, mulţi dintre noi, ca să supravieţuim ne sprijinim de paranteze. Parantezele, ca o plapumă, ca un refugiu. Paranteze de timp şi de cuvinte. Nu ştiu cum rezistă cei care nu le au, care habar n-au că există.
Trăitor la Braşov fiind, l-am privit mereu ca pe unul dintre iluştrii Cetăţii. Cu sfială, de departe, neîndrăznind să ridic privirea, eu cititorul, chiar dacă în cîteva rînduri am împărţit ceva din aerul aceloraşi locuri: era Scriitorul, Profesorul Gheorghe Crăciun… Nu ştiu ca azi vreo stradă sau vreo librărie, bibliotecă ori şcoală să poarte numele Gheorghe Crăciun. Nici nu i-am zărit vreo statuie pe aici. Poate mă înşel însă… Dar despre nişte „paranteze” vorbeam… Inegale. Despre scriitorul, marele scriitor, despre profesorul Gheorghe Crăciun vorbim azi. Un azi multiplicat de opt ani încoace şi care trebuie dus în mai departele memoriei cu peste putere şi fără zăbavă, de către cei care ştiu, către cei ce nu ştiu. Şi despre o paranteză putem vorbi, nu aceea care minimalizează, nu aceea care exclude, ci paranteza care adăposteşte:

„(Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gînd. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. Nişte struguri roşcaţi, bobul mare, pe jumătate copţi. Mănînci absent, te familiarizezi repede cu lipsa de savoare a fructului, cu zgomotele monotone ale blocului, cu murmurul industrial al nopţii. Erai grăbit, te-ai mişcat repede, gesturi eficiente, stereotipe, cotidiene. Boabele ude brumate. Apoi scheletul vegetal uscat. Ţi-ai scos ochelarii şi încerci să priveşti mai de aproape ca printr-o lupă această armătură. Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gîndeşti, povesteşti. Povestirii i se întîmplă să apară acum acest autor-narator, acest deus ex abrupto, aceşti ochi obosiţi cerîndu-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat scaunul, masa, foaia de hîrtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea, paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop. Ai mai aprins o ţigară şi te-ai decis în fine pentru această scurtă paranteză. Ceea ce faci e omeneşte scuzabil însă extrem de plictisitor, extrem de neinteresant de redundant la urma urmelor. N-au mai făcut-o şi alţii? Despre biografia ta de serie şi ineditul ei n-are rost să vorbim. Altceva e jurnalul. Aşa eşti verosimil. O persoană. Subiect social la persoana I. Dacă ai obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. Respiră aerul. Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere. Este momentul să te retragi. Fă-ţi un ceai, o cafea, un duş rece. Creează o nouă distanţă. Textul e un ciorchine.)”
Gheorghe Crăciun, „Compunere cu paralele inegale” („Tema la alegere”, pagina 83) (Cartea Românească, 1988)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

După 38 de ani. Curierul

„România. Într-un tren. 1975" - Henri Cartier-Bresson
„România. Într-un tren. 1975″ – Henri Cartier-Bresson

„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Livia revedea şi acum, după 38 de ani, penultima pagină a acelei cărţi, cu această însemnare. O uitase în zorii ăia de mai pe bancheta maro a acceleratului de Craiova. Au urmat 38 de ani şi aceeaşi întrebare: „Cine-o fi găsit cartea aia?”. Nu, Nelu n-avea de unde să ştie. N-avea de unde şti că ea nici măcar nu-l mai aşteptase, că după ce a scos în grabă cartea înghesuită din cutia poştală, a luat alt tren, cu altcineva, spre colţul de ţară din care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Gîndul că nu i-a răspuns, că nu l-a mai căutat, că l-a lăsat aşa, gîndul…
Atunci nu bănuia că face o prostie. Andrei a fost un băiat la locul lui, un bărbat de treabă şi un tată atent, iar viaţa a mers mai departe, chiar dacă după un timp realizase că el nu fusese “El” şi că din pricina asta ea ajunsese să nu se mai recunoască, dovedit… În toţi anii de după „revelaţie” s-a amăgit că aşa a fost să fie, că, poate nici Nelu n-ar fi fost… că… aşa li se întîmplă mai tuturor. Dar de ce, şi acum, îi stăruia în minte imaginea acelei pagini, a celei cărţi pe care nici măcar nu apucase să o citească? Şi o mai rîcîia o întrebare: unde-o fi rămas Nelu? În Bucureşti, la Sibiu, în Miercurea Ciuc sau la Braşov? Ce s-o fi ales de el?…
„Ce vremuri!”, îşi zise.„Uite că mi s-a răcit şi cafeaua!… O termin după ce mă întorc de la piaţă şi după ce o să iau biletul de la agenţie”. În zori trebuia să ia trenul, să plece la Bucureşti pentru vizita periodică la doctor şi, aşa cum păţea mereu, intrase deja în panică din pricina pregătirilor. Bănuia şi că i se vor mai lega şi altele de călătoria asta. Niciodată nu-i plăcuse să-şi facă planuri şi le lăsa mereu drumurilor partea lor de hazard. Ca şi atunci, cu 38 de ani în urmă de altfel.
S-a întors acasă zgribulită. Începutul toamnei nu era deloc unul blînd. Întoarse cheia în yală cînd fu surprinsă de vocea unui bărbat: „Doamnă, doamnă o clipă! Aveţi un plic!”. Era un curier. Semnă grăbită şi intrînd în casă luă plicul gros din mina bărbatului.
Era o carte fără coperţi. Pe penultima pagină, galbenă, cîteva rînduri, aproape şterse, scrise cu creionul:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit…”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Oraşul personal

oraşul. oraşul personal. sunt dintre cei care nu pot avea mai multe oraşe. care nu au cum să se mute dintr-unul în altul fără a resimţi asta drept o invaliditate. oraşul precum nişte mîini urîte, butucănoase sau oraşul precum nişte mîini fine de pianistă tînără. oraşul ale cărui străzi le ştii pe de rost, dar în fiecare dimineaţă ţi se par noi. oraşul în care ţi-ai însemnat ultimile halte. oraşul al cărui cimitir îţi e atît de familiar, ca un un deja-vu. oraşul în care crezi că-i cunoşti pe toţi şi toţi te cunosc. oraşul procesiunilor acceptabile. oraşul genunchilor zdreliţi. oraşul cutremurelor previzibile. oraşul ipocriziilor ignorate. oraşul ferestrelor deschise. oraşul ștrudelelor. oraşul scrisului greu şi al poeziilor uşoare. oraşul săruturilor amnezice şi al despărţirilor aproximative. oraşul saloanelor de spital ştiute. oraşul parţial. oraşul scurtăturilor şi al ieşirilor secrete. oraşul acestor frunze. oraşul acestor ziduri şi al acestor bănci. oraşul tristeţii acceptabile. oraşul flirturilor complice. oraşul cu ochii întredeschişi. oraşul îngăduitor. oraşul promisiunilor terfelite şi al minciunilor tăvălite. oraşul verde, oraşul galben, oraşul alb. oraşul fără virgule. oraşul subiectiv. oraşul tandru.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

A patra cădere a Braşovului?!…

Prin 1241 au fost tătarii, prin 1438, turcii şi prin 1688, habsburgii… Acestea ar fi cele trei căderi – nu cuceriri! – ale Braşovului în mîinile unor ocupanţi străini (la care s-ar mai putea număra poate şi anii 1916 şi 1950, cu acest ultim an cînd Braşovul devenea „Oraşul Stalin”) menţionate în diversele istorii ale oraşului. Niciuna dintre acestea nu va fi fost însă covîrşitoare şi de lungă vreme la scara istoriei fiindcă, aşa cum scria Sextil Puşcariuce e val, ca valul trece, zice poetul. Muntii au apãrat si au sporit populalia indigenã, care le cunostea tainele si ascunzisurile în vreme de primejdie. De pe culmile lor, strãmosii nostri au dominat de fapt pe venetici; din cuceriti ei au devenit cuceritori. Chiar dacã limba lor nu mai e cea a dacilor ce le-au dat nascare, firea si felul de a privi si a primi viaţa a rãmas aceeasi”
Dacă ar fi să se petreacă un troc politic ordinar în vremurile astea ale noastre, aşa cum mă tem că s-ar putea întîmpla prin plănuita regionalizare a României, m-aş putea gîndi la o a patra cădere a Braşovului pe mîna unor venetici? Eu cred că da, chit că acum vorbim de un proces globalist în care nu mai cad cetăţi sub furia hoardelor barbare ci se şterg identităţi locale, se uniformizează valori economice, demografice sau culturale şi statistici, se „pun la dispoziţie” evidenţe în ciuda voinţei celor… ocupaţi.

Potrivit unor zvonuri deocamdată, întărite şi de unele bîlbe sau declaraţii contradictorii, la niveluri de vîrf ale USL-ului s-ar fi bătut palma ca Sibiul, cu un guvernator cu tot, să devină capitala Regiunii Centru a României în detrimentul Braşovului. Şi asta, spun gurile rele, ca peşcheş oferit unui primar vremelnic (istoriceşte, desigur) de Sibiu, Klaus Iohannis, în schimbul „mariajului” acestuia cu liberalii. Mariaj din interes, după toate aparenţele, chiar dacă eu unul nu prea văd zestrea cu care ar fi venit Iohannis, alta decît cea a unei poze frumos ambalate, ca o Fata Morgana valabilă doar ochilor necunoscători ai naivilor.
Oricît de subiectiv aş fi cred că este de-a dreptul inutil să mai fac şi eu o pledoarie, să mai aduc aminte despre distanţele apreciabile care fac diferenţa între Braşov şi Sibiu. Ţine de bun-simţ, de o minimă adecvare la realitate sau de rea-credinţă şi prostie să înţelegi şi să accepţi evidenţa: Braşovul nu are cum să se subordoneze în vreun fel Sibiului! Parte din USL-iştii braşoveni de frunte chiar au pus ceva argumente pe masă şi se declară luptători „pînă la jertfă” pentru cauza Braşovului. Dar cu toate astea sunt semne care ne dau de înţeles că toate argumentele ar putea să nu facă nici cît o ceapă degerată în faţa domnilor Dragnea (care nu ştiu de ce a evitat o discuţie la obiect aici la Braşov), Ponta sau Antonescu. Ei coabitează, pare-se, în alte sfere şi se supun altor protocoale care nu au nicio treabă cu evidenţele chiar dacă asta ar însemna desconsiderarea şi sfidarea voinţei şi dorinţei a cel puţin 500.000 de braşoveni. Pentru ce acest troc? Pentru putere, influenţă, în condiţiile în care e limpede că volatilitatea resurselor este şi va fi tot mai gravă iar dirijarea discreţionară a acestora nu va aduce bunăstare acolo unde trebuie ci rupturi şi inechităţi? Întrebare retorică, bineînţeles!

Dacă va fi să fie aşa nu ştiu de ce beneficii şi pentru cîtă vreme se vor bucura artizanii unei asemenea decizii cu totul nedrepte şi umilitoare, decizie care probabil va ocoli subtil pînă şi un elementar plebiscit prin care vocea şi argumentele braşovenilor (şi nu numai ale lor!) să fie ascultate la modul matematic corect. Dar intuiesc enorma lor pierdere politică: nu-i prea mai văd să pună piciorul în oraşul ăsta. Şi nici măcar pe chiar aleşii acestui oraş care, în afara unor firave declaraţii de conjunctură nici nu se văd şi nici nu se aud! (Da, în viziunea mea, din unghiul patriotismului meu local, aş vrea să-i văd cu pancarte de gît, să-i aud adunînd oamenii cu megafonul, să le văd demisiile din demnităţile lor, pregătite în alb, în caz că!…) Cum intuiesc nesperatul şi consistentul, pe bună dreptate(!), cîştig al PDL-ului şi opoziţiei care pot capacita un lobby consistent şi de o vizibilitate formidabilă pentru Braşov.
Şi dacă va fi să fie aşa, dacă se va merge pe această „soluţie” (aud că s-ar putea putea pînă la urmă, pentru a se împăca şi capra şi varza, să i se ofere o altă regiune Braşovului şi o alta Sibiului!) aş vrea să văd şi societatea civilă braşoveană, Cetatea manifestîndu-se şi altundeva decît pe facebook sau forumuri… Aş vrea să văd în acest caz votul plebei, covîrşitor negativ, la prevăzutul referendum împotriva regionalizării! S-ar putea trăi, la o adică,  şi „fără ei”, pe propriile forţe, sau eventual, dacă e să se facă, cu un „guvernator” sau un „regent” de import independent de pulsiunile locale,  nu-i aşa?!

Desigur, discuţia asta poate semăna acum cu povestea cu drobul de sare însă lucrurile pot evolua pe nesimţite şi pe neştiute. Eu unul simt nevoia acestei opinii – bine-ar fi fost să nu fi fost pricinuită! –  şi m-aş bucura să fi pornit de la considerente false, Braşovul nefiind, totuşi, o cauză pierdută. Sper ca în subiectivismul meu şi din puţinătatea informaţiilor să mă înşel, cu tot riscul de a fi deranjat cumva vreo sensibilitate locală.
Dar dacă?!… A cîta „cădere” a Braşovului ar fi – şi pentru ce(?!) – şi nu oricum de data asta, ci ruşinos, fără onoare, cu armele depuse pe sub masă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nu suntem misogini! Braşoave

Am auzit o ştire zilele trecute, cum că „Braşovul ar fi cel mai misogin oraş din ţară”, ştire care m-a nedumerit. „Oau, mi-am zis, cum adică?!”. Asta fiindcă formularea nu se referea la braşoveni, ca soi masculin, ci la însuşi mîndrul Braşov! Înţelegînd şi chiar fără să scot propoziţia din contextul ei (acela al mediului de afaceri neprielnic, zice-se, sexului slab) şi tot nu aş fi de acord. Cum adică, aşa un oraş aproape… feminin prin farmece, întortocheri şi parfumuri, cum ar putea fi el… misogin? A, că mai sunt destui munteni (adică locuitori la munte, nu din… Muntenia!) misogini, asta-i fără îndoială. Că ei se mai întîmplă să aibă şi pîinea şi cuţitul la mînă şi din pricina asta voiesc să-şi vadă femeile (pe ale lor sau pe ale… altora) etern la coada cratiţei, a ibricului de cafea sau lipite definitiv de… ştecherul xeroxului, şi asta e aproape dovedit statistic. Dar nu, Braşovul şi braşovenii nu, nu-s misogini, zău! Excepţiile sunt personagii de… import. Şi cred că pînă şi braşovencele ar putea să-mi dea dreptate, chiar la afaceri sau alte ocupaţiuni administrative publice sau private gîndind (unde dînsele sunt chiar foarte bine reprezentate!)… Cum ar putea fi altfel cînd e ştiut că plini de condescendenţă Braşovul şi braşovenii admiră prelung, fluierînd (prin… ţuguitul buzelor, din degete sau alte fluierătoare) de dimineaţa şi pînă seara frumuseţile diafane, unduitoare, oacheşe, nurii, farmecele inteligenţei amazoanelor, stăpînelor locului?
Şi chiar de-ar fi să fi auzit că vreo braşoveancă, fiică a Afroditei, ar fi fost atinsă (cu sau fără voie) de obiceiuri sau beteşuguri nu tocmai… trendy, precum: purtarea de mustăţi şi de păr pe picioare, duhoarea de transpiraţie, plescăitul, molfăitul şi vorbirea cu gura plină, scobitul în nas, sforăitul, suptul măselelor, lenea, dezmăţul, lovitul cu tocul în podea, furăciunea sau bîrfa şi destule altele asemenea şi tot n-am avut ştire să fi fost osîndită la stîlpul misoginiei!
Aşa că… am ţinut să dezmint informaţia cu pricina şi să semnez pentru… conformitate! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Sincer, altă muzichie n-am găsit! 🙂

Nu, mulţumesc!

Mă întreb şi eu precum cetăţeanul… dezorientat: cine, ce are de cîştigat sau de pierdut în perspectiva apropiatelor alegeri? Fiindcă văd fervoarea cu care se sfîşie bannerele electorale, cu care mi se umple zilnic cutia poştală cu fluturaşi, broşuri, fiţuici, pliante. Eu unul trec pe lîngă ele, nicio promisiune nu mă mai atinge. Nu vreau alte pîrtii şi patinoare. Nu mai vreau alte giratorii. Nu mai vreau nici aeroport. Nici izolarea fonică dinspre calea ferată. Nu vreau bilete de transport gratuite. Nu vreau nici pieţe libere de intermediari. Nu vreau nici măcar parcări supraetajate. Nici impozite mai mici, nici şcoli sau spitale încăpătoare, nici analize de sînge gratuite . Nici apă mai curată, nici desfiinţarea firmei de ridicări auto. Nici statui, nici parcuri, nici piste pentru biciclete, nici siguranţa pe stradă. Nici zgărie-nori, nici sală de concerte, nici zoo, nici şosea ocolitoare, nici ajutoare sociale… Nu le gust nici măcar emoţiile, „tulburările”, suspansul, „îngrijorările”, „sondajele”. Efuziunile postacilor entuziaşti în dobitocia lor mă lasă, la fel, rece. Autodafeurile ulterioare, de asemenea, nu se primesc!
Nu mai vreau nimic. Nu mai vreau, am tot vrut şi am căpătat pe măsură. Cu nota de plată şi zîmbetul şmecheresc al ospătarului aşteptîndu-şi bacşişul, ataşate.  Refuz fervoarea despre care vorbeam, întreţinută cu credite şi dobînzi  nesimţite, trecute sau viitoare. Ea vine din frica unora („le ţîţîie curu’!„, cum îmi zicea un amic) că vor pierde totul, pînă la „lumina zilei”. Cruntă frică. (Să le ţîţîie, măcar!) Şi din îndîrjirea altora de a se cocoţa pe piedestalurile celor dintîi şi de a le continua matrapazlîcurile. În rest, rămîne cum am stabilit.
Nu vreau decît puţin bun-simţ. Dezinteresat. Asta nu-mi promite nimeni.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nu vă mai obosiţi!

Nu vă mai obosiţi! Nu cred în campaniile electorale şi niciun afiş, banner sau postare stupidă nu mă convinge acum cu cine şi pentru ce să votez. Zice-se că suntem în „tumultul” campaniei electorale. Zice-se, fiindcă eu unul nu văz nimic. Nu ştiu cum or fi alţii şi cum o fi în alte sate da’ aici, prin Braşov, e un haloimas, o lipsă de fantezie dezarmantă, ca să nu mai vorbesc despre „proiecte credibile” şi despre oameni care să îşi aibă ideile şi cuvintele la ei… Asta e, ăştia sunt, ăştia defilează şi n-am eu nicio calitate de a cere altceva, în postura mea, nu-i aşa?, de şezător ipocrit pe margine sau poate de… cetăţean turmentat.
Poate că unii concetăţeni, mai cu seamă cei nedumeriţi au încă nevoie de această campanie electorală care să le risipească albeaţa de pe ochi, eu unul chiar nu văd utilitatea şi decontul… democratic necesare acestei întreprinderi. În schimb, ştiu cîteva lucruri – cu titlul de naive năzuinţe…
Mi-aş fi dorit ca viitorul „sclipitor” al urbei şi al cîtorva generaţii de acum încolo să nu fi fost amanetat pentru a fi plătit din greu cu dobînzi nesimţite de către „alegătorii” de bună credinţă. Aş fi vrut să văd alte „realizări” decît acestea cu sclipici pe care oricine le poate face pe credit. Aş fi vrut să nu fiu furat pentru ca nişte „băieţi deştepţi” să-mi scuipe seminţe-n cap, de trei ori pe zi, din elicopterele proprietate personală! Aş fi vrut să ştiu că nu voi fi fost prostit în faţă că dînşii au grijă de stabilitatea, siguranţa, sănătatea şi viitorul cetăţenesc al subsemnatului sau copiilor lui… În fine, aş fi vrut să văd că le pasă că din urbea asta a mai rămas doar o umbră a ceea ce a fost, că oraşul ăsta e şomer la speranţă şi trăitor din „ajutoare sociale” şi un El Dorrado al şmecheraşilor şi fitzelor de Dorobanţi sau al celor asimiliaţi acestui „standard”. Nu-mi fac iluzii că năravurile, promisiunile (a se citi minciunile) si „realizărili” au fost, sunt şi vor fi după chipul, asemănarea, competenţa, performanţele, interesele şi ipocrizia „lor”. Ici, colo, cîteva mesh-uri, cîteva afişe din care dînşii mă privesc de la înălţime, zîmbitori, încrezători, stăpîni pe ei. În poze, dau bine, da’ nu ştiu de ce eu unul nu prea le înţeleg limba, chit că le este simplă şi pe alocuri stîlcită. Cum nu ştiu nici de ce nu-i prea cunosc sau nu-i recunosc şi nu ştiu de pe ce stradă să-i iau! Aşa că, zău, nu vă mai obosiţi, nu-mi mai înfundaţi cutia poştală cu hîrtii, ştiu prea bine ce-mi rămîne de votat.
Iar postacilor de toate culorile, declaraţi sau nu deontologi, cu toate că le cunosc şi înţeleg „altruismul” şi eforturile „dezinteresate” şi le doresc să se regăsească peste un timp exact acolo unde vor, în vreo mică… simbrie pe la primărie sau aiurea, le cer doar puţină decenţă şi să-mi respecte insignifianta intimitate (a se citi lehamite!) aşa cum eu, umil cetăţean şi cititor, încerc să le trec cu vederea ridicolele „producţii”, cu aferenta jenă de… jena lor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Bun acest 2012 al celor de la Vama!

Un oarecare Eminescu. La Braşov

Zile tulburi. Românii, ajunşi cu cuţitul la os, şi întărîtaţi de nişte figuri triste, schimonosite, îmbuibate şi autoritare îşi dau cu pietre-n cap. E trist că ne întoarcem la astfel de scene cu scutieri şi gaze lacrimogene care, nu fac decît să ne tragă şi mai la fund, în zone părăsite, parcă iremediabil, de cultura dialogului, de raţiune, de soluţii…
În o astfel de zi mi se reproşează (poate pe bună dreptate!) că eu îmi văd de bucuria zăpezilor şi de gîndul, devenit cam stereotip şi de dată fixă, privitor la postumitatea sau contemporaneitatea unui „oarecare Eminescu” prin Braşov. Pe la 1871, nişte… miliţieni austro-ungari aşa-l numeau pe Mihai Eminescu, tînăr răzvrătit şi organizator de congrese anti-imperiale: „un oarecare Eminescu”
Ciudat, acum, e că privind peste zăpezile încă fără poteci ale dimineţii de ieri am zărit culmea Cetăţii de deasupra Şirului Hoţilor şi m-a străfulgerat gîndul: „Băi, da’ de cînd n-am mai trecut… pe Eminescu!”. „Pe Eminescu” e o stradă aici în Braşov şi, mai mult decît atît, „Pe Eminescu” e… spitalul de nebuni (secţie a neuropsihiatriei) al oraşului, şi la o adică a ajunge „La Eminescu” nu-i tocmai… cuşer! Iar de la gîndul, pur… turistic, avînd în vedere că zona chiar merită bătută cu pasul oferind privelişti speciale, la „un oarecare Eminescu” nu-i decît un pas. Aşa a ajuns Eminescu un oarecare la Braşov, referindu-mă la „inconştientul colectiv”, un oarecare şi un bolnav cu minţile rătăcite – sau sinonim cu acestea. Nu ştiu a cui a fost ideea de a instala stabilimentul braşovean al celor ce, Doamne fereşte!, necesită cămaşa de forţă, tocmai pe strada Mihai Eminescu însă a fost o idee proastă, la fel de proastă, sub aspect toponimic, şi de greu de scos din capul nostru ca şi aceea cu… Oraşul Stalin!
După mintea mea Eminescu şi-ar fi meritat şi aici la Braşov un nume de bulevard şi, desigur, o statuie în centru. Vreo două plăci comemorative îi poartă, ce-i drept, numele pe nişte ziduri în oraş, dar cine mai ştie exact unde-s şi cu ce ocazie au fost montate acolo? Cum cui îi mai pasă că poetul ar fi spus: „Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul!“ sau că acesta a petrecut multe zile pe aici încă din vremea „Trupei Pascali” şi că a avut destui prieteni, sau măcar cunoştinţe braşoveni (Sterie Ciurcu, Pandele Dima, Aurel Mureşianu, Nicolae Teclu, Constantin Popazu, doctorul său) cu care, fie nutrea idealuri fie avea… drumuri comune? Desigur, cărturarii noştri de azi, un Vasile Oltean sau regretatul Ion Itu („Eminescu şi Braşovul”, 1990) şi alţii asemeni lor ştiu, dar…
„Trăiască România unită!“, ar fi strigat, Eminescu în toamna lui 1883, în gara din Braşov, aşteptînd un tren care să-l ducă mai departe la Viena, la tratament… Avea un ideal, mintea-i „nebună” nutrea ceva ce avea să se împlinească mai tîrziu, asemeni multor altor gînduri sau „premoniţii”. Ce i-o fi venit să îl strige tocmai aici, la Braşov?… „Un oarecare Eminescu”…
Ştiu, sunt vremuri tulburi şi românii-şi sparg, şi acum, capetele cu pietre în stradă… Unii ar trebui duşi „Pe Eminescu”!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Mulţumesc, Sebastian, pentru provocarea facerii acestui text, pentru ziarul braşovenilor on-line, NEWSBV.ro ! Ţinem aproape! 😉

Cronicile zăpezilor de altădată…

Această prezentare necesită JavaScript.

Moleşită şi fără rost mi-e iarna asta. N-am aşteptat-o, ba chiar îi făceam în ciudă înşelînd-o cu deliciile tîrzii ale toamnei roşcate… Se răzbună, pare-mi-se. „Unde ni-s zăpezile de-altădată?”, mă tot întreb villonian… Unde-s derdeluşurile, ţurţuii, mănuşile ude şi-ngheţate? Unde să se aşeze şi ce pînze albe să picteze aburii vinului fiert?… Unde-i bradul din geam încotoşmănat sub albul însărcinat de ape şi ger?… Dar scîrţîitul bocancilor, obrajii îngheţaţi, pătura de fulgi dispersînd lumina roşiatică a felinarelor?… Habar n-am… Villon ştia măcar ceva, la vremea lui, meteodependent şi el…
Şi ca fără rostul să-mi fie clar găsesc să mă întreb şi unde mi-i Braşovul de altădată? Fiindcă mergeau mînă-n mînă, Braşovul cu iarna, măcar din patriotism local! Şi cum nu găsesc nicidecum răspunsurile mele, le… nimeresc pe-ale altcuiva, ale cronicarului locurilor, oamenilor, zăpezilor vechii Tâmpe, Sextil Puşcariu, zicînd meşteşugit şi blînd aşa:
„Acum cincizeci de ani, când am pãrãsit Brasovul copilãriei si adolescentei mele, aruncam râzând si eu bulgãri de zãpadã în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveanã. Sfinţii de piatrã ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zãpadã, iar pe strãzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrãmãdesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la aceastã orã matinalã o linişte binefãcãtoare.”
Sau, şi mai bine, aşa: „E minunatã iarna braşoveanã când, cu cãciula trasã pe urechi, înaintezi prin zãpada moale şi curatã, sau când te uiţi din odaia caldã, pe fereastrã, la jocul fulgilor…”
Se răzbună, de bună seamă, iarna braşoveană anul ăsta… Şi-şi caută alt cronicar destoinic, mai credincios, să-i aducă,  dinspre copilării, vremurile, liniştile bune… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Aurul apă nu se face. Nea Mitică

Nea Mitică e ştiut aici în cartier, de vreo trei-patru ani drept „Mitică Americanu'” sau „Mitică Milionaru'”. Înainte era doar unul dintre mulţii pensionari care se adunau zi de zi la părculeţul de pe Berzei pentru un şah sau o tablă. Chiar îl ţin minte cum îşi plimba alene pe aici punga transparentă de plastic cu piesele vechi de lemn… De cîteva ori intrasem şi-n vorbă şi ţin minte că se distra mereu pe seama mea, braşovean trăitor în… Iaşov! Acum vreo trei sau patru ani nea Mitică, la ai lui vreo 68 de ani si pensionar din armată de ani bunicei, văduv de alţi ani şi singur cuc, s-a trezit cu o pleaşcă de moştenire descoperită tocmai în America, de la bunicăsu’! Moşu’ George fugise în State prin anii ’30 ameţit de o febră a aurului. Şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Tatăl lui nea Mitică se ştiuse orfan de mic şi Mitică fără moş. Moştenirea lui Mitică, se zicea că ar fi fost pe la vreo două milioane şi ceva de dolari. Tot pe atît primise şi frate-su mai mic, Vasile, ţăran, fost ceapist de prin părţile Vrancei. La aflarea veştii cei doi s-au suit în avion şi au plecat în SUA, undeva pe lîngă San Francisco şi acolo au rămas pînă de curînd. Acolo au aflat că moşu’ lor prinsese binişor ultimul tren al aurului şi că a strîns fiecare cent iar cînd s-a prăpădit a lăsat o hîrtie ca banii să-i fie moşteniţi de urmaşii care îi vor mai fi rămaşi prin ţara lui.
În America Mitică Milionaru’ şi frate-su Vasile au trăit liniştit, româneşte, în căsoiul bunicului George Tziuka, după cum îi rămăsese numele americanizat după Ciucă, numele lui. Trăiau din renta care le ieşea din investiţiile în care nişte avocaţi le băgaseră banii. Mai mult, Vasile, om ceva mai întreprinzător se apucase de afaceri cu ceva tractoare sau maşini agricole, dacă nu mă înşel… Şi îi mergea. Nea Mitică nu s-a adaptat însă deloc, n-a prins o iotă de engleză, nu s-a lipit nimic de el. Aşa că într-o bună zi, acum cîteva luni i-a spus lui Vasile:
Băi frate-miu eu nu mai pot, eu plec. Mă duc acasă. poate oi mai veni să te văd da’ de dus mă duc. Ţie ţi-e bine aici, te descurci, eu nu-mi găsesc locu’. Numa’ să-mi trimiţi şi mie prin o bancă de-asta partea mea de bani acolo, în ţară şi văd eu mai departe…

Şi treaba aşa s-a făcut. după cum am aflat acu’ cîteva zile cînd chiar m-am întîlnit cu Nea Mitică pe aleea din faţa blocului.
– Ce faci, nea Mitică? Să nu zici că te-ai întors acasă?!, i-am zis surprins.
Eheheee măăăăi băiatu’, ce faci mă?!, mi-a răspuns lung arătînd cu bastonul de os spre mine.
– Mă bucur să vă revăd! Sănătos, voinic? Tot spre clubul nostru de şah?, i-am spus zimbind,
De-ai şti tu ce dor mi-era de foişoru’ ăla de şah! Tu-mi ştii povestea, o ştiu toţi. Da’îţi spun, uite de-aia m-am întors la căsuţa mea: pentru adunările moşilor de acolo! Şi,… rîzînd: tare-mi place acum să mă întind la cîte-o bere pe la terasele alea de pe Republicii! Nu dau toată America aia mare pe locşoarele astea!

– Păi cum nea Mitică, şi cu atîţia bani cîţi zice lumea că ai?… am încercat eu să-l cercetez.
Ei… şi mai e ceva băiatule… Am simţit eu că trebuie să vin… Am venit ca să aflu aici că am un cancer la maţe undeva… E şi ăsta un semn! Da’ nu-i bai că-l rezolv. M-am operat şi e spre bine după cum mi-o zis doctoru’… Doctoru’ ăla, Şerban, îl ştii doar, băiat tare bun!…
– Trece, trec toate cu bine, o să vezi, i-am spus aflînd vestea. Da’zău, ce o să faci cu atîta bănet mai departe?… Mă înghiontea curiozitatea asta…

Nea Mitică m-a tras de mînă mai aproape luînd un ton grav:
Măi băiatule, acolo în America am învăţat că fără cumpătare nu faci nimic. Ştiam eu de aici de acasă asta, da’ acolo mi s-a confirmat. Şi am stat şi am cercetat prin toate hîrtiile lăsate de bunicu-meu George.
– Şi?
Îţi spun numa’ ţie să ştii! Am vorbit şi cu frate-miu şi l-au învăţat americanii ăia ai lui să-mi zică să mă duc să investesc în aur că noi ştim bine ce-i aia!
Am făcut cred o faţă lungă, din moment ce nea Mitică rîdea iar văzîndu-mă…
Păi tu ce credeai? Doar nu le-oi da banii vreunor măicuţe sau catedralei ăleia cu mîntuirea neamului! Aşa mi-or zis americanii: mă duc la ăia de la Golden Company, sau cum le-o zice, la moţi acolo, şi le zic că vreau să investesc, ba chiar să-i învăţ eu cum se scoate auru’, ecologic, că am reţeta secretă a lui Moş George din America! Şi o să vezi tu cum îmi dublez sau triplez averea! Acu’ e momentul, să vezi! Ştiu ei, americanii! Da’ mă bag şi io şi le stric jocurile, o să vezi! Mă bag io, român acolo între ei să fiu cu ochii pe ei!

– Şi dacă nu vor?
– Cum să nu vrea? Dacă nu vor, investesc la bursă tot în ăia şi tot le arăt eu lor!, zise zîmbind mai departe. Iar eu năuc am întrebat mai departe:
– Şi după aia?
– Păi după aia.. o să le fac şi eu o surpriză la nişte nepoţi, din partea nevesti-mii, răposata. Să aibă de ce să-l pomenească pe Nea Mitică aşa cum îl pomenesc eu pe bunicu-meu…
– Şi dacă tot nu merge?
– O să meargă, o să vezi măi băiatule! Şi dacă nu merge, tot le voi da nepoţilor ceva şi restu’… Restu’… Hai să-ţi mai zic ceva, îmi spunea iar pe un ton tainic…  Mă, restu’ îi bag şi cumpăr io un preşedinte, mă, da un om bun, mă! Cu banii ăştia o să ung eu un preşedinte ca să scoată şi strada asta din criză, să-i văd şi eu veseli pe moşii mei amărîţi de la chioşcul cu şah!
– Nea Mitică… făcui eu definitiv interzis…

– Ce? Nu crezi? Las’ că vezi tu, aşa iaşovean cum sunt eu! Am învăţat şi eu cîteva de la americani, că doar n-am dormit pe acolo! Şi nu ţi-am zis tot! 🙂 Da’ rămîne-ntre noi, bine?, îmi aruncă peste umăr grăbind pasul spre parcul de pe Berzei…
Acu’ aştept să văd, să aflu… Poate o să-l mai trag de limbă pe Nea Mitică… Da’ zău buni ar fi vreo doi trei din ăştia să o pună de-o uniune, ceva… Mă gîndesc şi eu… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cîteva observaţii asupra zilei de azi

Cică totul se reformează. Ţara: se scrie acum tzara . Femeile şi bărbaţii: fiecare pe cont propriu. Pepenii: cei de import se ascund în Dăbuleni. Marea: ni s-a mutat în Bulgaria. Kentul: pocneşte între degete ca o căpuşă mentolată. Morala: elogiu discret bigamiei. Realitatea, un nesfârşit şi solitar orgasm virtual: Facebookurie. Cartea, versurile: titluri, citate scurte şi coperţi telegrafiate pe Twitter de pe iPhone4 .Eu: eu nu mă reformez. Stau şi aştept să le treacă. Dacă nu, nu!

Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂

Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.

Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.

Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.

Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))

Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉

Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…

Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)

Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉

Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după  acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉

Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!

Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…

Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.

Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”.   Da „băi, asta e!” 😉

E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi „uiţi” să cauţi sau să „produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… „pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către „Libris„, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi „Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la „Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o „salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

„Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că „nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii „România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de „aici”, „acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S – Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude… 😉

Prezentul definitiv. Şi…

Se întîmplă… Se întîmplă despărţiri şi (re)întîlniri în acolade de timp ce-ţi păreau definitiv închise. Şi cele dintîi, despărţirile, sunt anulate definitiv de (re)întîlniri, chiar dacă e posibil ca acestea sau aceasta din urmă să se petreacă o singură dată, pentru doar cîteva minute. Deloc paradoxal! Unii avem şansa asta, a acestei împăcări, alţii nu. Unii avem astfel norocul de a nu părăsi relativitatea acoladei sau a acoladelor noastre de timp. Iar odată conştientizate, acestea, cu un nod în stomac sau cu o lacrimă în colţul ochiului, ne rămîn, definitiv, în… definitivul prezent, în clipa definitivă, cu tot cu cei cîţiva oameni din ele, oricît de departe ar fi ei, fără de care nu ar fi fost cu putinţă…
Mi s-a întîmplat azi, lânga „Ceasul Rau”, la o negîndită şi (cum altfel?) frumoasă şi prea-scurtă întîmplare cu cărţi, aproape de… locul unde număram aricii noaptea când mă dureau maselele… Şi parcă a fost… ieri, cu multele întîmplate şi scrise „ieri”, şi de ieri pînă astăzi. Şi pe care ni le amintim atît de bine numai noi, atît de… tandru. Atît de bine le ştim şi le vom şti şi de azi încolo, încît nu mai e nevoie să le spunem. Şi parcă a fost azi… Şi pentru care îţi mulţumesc că se întîmplă din… definitivul nostru prezent.

P.S. – Anaïs Anaïs?… Nu era cumva într-o sticluţă „borcănată” pictată cu un trandafir roz? Nu cred că mi-ai povestit atunci despre acea întîmplare de pe Rue du Temple… Era, cred, după un Rolland Garos, nu-i aşa?… Sau… altcînd? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un an căzut

Liviu Cornel Babeş este astăzi numele unei străzi din Braşov… Al unei străzi oarecare dintr-un cartier oarecare. Liviu Cornel Babeş a fost un electrician care în primăvara anului 1989 şi-a dat foc si a murit pe o pîrtie din Poiana Braşov protestînd astfel împotriva mizeriei în care trăia într-o Romănie abrutizată, comunistă… Liviu Cornel Babeş a fost unul dintre puţinii protestatari ai acelor vremuri peste care regimul de atunci şi indiferenţa de mai apoi şi ipocrizia noastră generică au reuşit să-l reducă la o adresă de stradă scrisă uneori pe un plic („L.C. Babeş”) sau comandată unui taximetrist de către unii sau alţii fără să aibă habar ce reprezintă acel nume. Un erou, desigur, e de acord toată lumea care ştie povestea sa, un erou căruia autorităţile braşovene n-au fost în stare să-i ridice în oraş măcar un bust (o placă a fost montată, ce-i drept în Poiană în josul pîrtiei pe care Babeş şi-a dat foc)… În rest? Implacabila şi nesimţita uitare, atăt de… romăneşti. Cine ştie azi unde este mormîntul lui Liviu Cornel Babeş, cui îi pasă care e soarta familiei, a urmaşilor lui?…
Ieri, gestul cutremurător, capital, singular, al lui Adrian Sobaru, un alt electrician, a făcut ca numele lui Babeş să se audă iar, la televizor, sau scris în ziar (Apropo, „Afară cu porcii din ţară” suna parcă o inspirată campanie a Europa Fm!), fiindcă similitudinile sunt evidente, repet, pentru cei care ştiu! Tragedia lui Adrian Sobaru a anulat instantaneu 21 de ani de „progres” şi „democraţie” sau ne-a arătat unde suntem, unde am rămas de fapt. Nu sunt prea multe de spus despre aruncarea lui Adrian Sobaru în golul, în hăul parlamentului, probabil comentarii mai lucide vor face, din nou din păcate, agenţiile şi ziarele lumii. Căderea acestui om este, simbolic, semnul căderii din insuportabil în disperare a milioane de romani. De ce? Pentru ce? Cine e de vină? Explicaţii partizane, patetice, isterizate sau logice şi de bun simţ vor curge şuvoi şi le intuim deja.
Ironia sorţii făcea ca în 1989, la zece luni după gestul surd atunci al lui Liviu Cornel Babeş să se fi produs o… revoluţie. Dupa 21 de ani, „L.C. Babes” e, cum spuneam, doar o adresă în Braşov, o placă uitată sub nişte brazi şi, probabil, un paragraf într-un manual şcolar. Nu ştiu ce se va întîmpla peste zece luni şi dacă Adrian Sobaru va primi vreo „diplomă” de erou de la cineva. Cu atît mai mult, nu ştiu dacă despre electricianul „nebun” din TVR îşi va mai aminti cineva peste 20 de ani din moment ce petele de sînge i-au fost deja, cu grăbire, şterse…
Poate, tot ironia sorţii face ca astăzi pe pîrtia lui Babeş să-şi vînture libertatea mai ales potentaţii zilei şi beizadelele lor, suiţi pînă acolo în jeepuri luxoase fără să le treacă prin cap, fără să le pese că acolo s-a întîmplat „ceva” cu un anonim într-un început de primăvară, ceva care le-au făcut posibile distracţiile de azi.. Şi tot ironia sorţii face ca, an de an, prin preajma unor „balcoane” „oficiale” să se adune, jalnicele, umilele ofrande din „pachetăreala” tradiţională de sărbători, scursă din portbagajele altor jeepuri spre ştabii de azi care au… libertatea să poarte de grija statului şi… societăţii, de „grija” lui Sobaru şi a alor lui şi a celorlalţi ca ei…

P.S: Ah da, la finalul unui an căzut, al unui an deprimat, încheiat iată la dimensiunea şi în imagistica sa reale, găsesc deja în cutia poştală felicitarea unui primariabil, cu mesajul: „Ai încredere în tine, găndeşte pozitiv şi vei reuşi! Dumnezeu să vă ajute!…” Da, noi şi Dumnezeu, „sunt vremuri grele”, e nevoie de „raţionalitate”… Un amestec „altruist” de mesaje care ne va fi servit, cu „simţire” din plin nu peste multa vreme… Fara ironie, fără cinism, normal!

Servus, Blogolume!
Sărbători Fericite, Crăciun cu lumină în toate, atîtea cîte mai putem aduna, dragele si dragii mei din Blogolume! Vă mulţumesc că sunteţi, iertaţi-mă că, în vremea din urmă, nu prea sînt…

Ieşirea-n primăvară. La citit

Locuri de citit în Braşov… Aşa sună o „temă” bookblog care m-a pus pe… gîndit. Nu, nu pe gînduri, chit că tema-i mai grea decît pare! Pe gîndit, în căutarea şi „vederea” locurilor ălora. Iniţial am fost tentat să zic: „Fugi dom-le d’aicea, de locuri de lectură-mi arde mie acu’? Pe cine-ai mai văzut tu citind la vremurile astea?!”. Da’ nu-i chiar aşa… Dacă stau şi mă gîndesc bine în fiecare zi văd o duduie (mai cu seamă) sau un… „dudui” citind (nu, nu gazeta sporturilor!) te miri pe unde în oraş. Da, lumea citeşte, ăsta-i e cam ultimul refugiu la vremurile astea. Şi nu vorbesc acum că-i văd numai prin locurile consacrate: Biblioteca Bariţiu, Parcul Titulescu, Aleea de Sub Tâmpa sau, librăriile noastre:  Şt. O. Iosif, Coşbuc sau, mai nou, Cărtureşti şi Okian. Da, lumea citeşte şi în autobuz şi pe peronul gării şi de jur-împrejurul artezianei din Piaţa Sfatului (îmi amintesc chiar de nişte „lecturi urbane” aici) şi pe deal pe Warthe şi la Zoo şi la ceai et caetera (din cîte am auzit). Acum a venit iarna (când prefer fotoliul de la geamul personal, înainte de orice!) dar eu unul îmi „rezerv” două zone (nu zic locuri) de frunzărit: pe Corso, cînd sunt întinse terasele şi umbrelele, la o cafea, trăgînd cu ochiu’ la furnicarul străzii, dar mai ales la… „Doi pe bancă, doi sub bancă”. Ei da, e vorba de părculeţul de lîngă Teatrul Dramatic, la cîţiva paşi de bulevard şi de ceasul mereu defect şi, paradoxal, atît de departe de lume. Ce alt loc mai liniştit şi plin de lecturi şi confesiuni vechi sau noi decît aici, pe o bancă, deasupra mormintelor cuminţi din fostul cimitir? De-aia-i şi zice aşa: „Doi pe bancă, doi sub bancă”. Şi, la o adică, aici nu vei citi niciodată singur, ba chiar ai putea obţine oarece păreri autorizate mai ales la poeziile din… exil (zilele astea mă urmăreşte „exilul” în toate formele-i reale şi abstracte) sau chiar la manuscrisele din… wikileaks! 🙂 Da’ să ieşim noi în primăvară, să dea firul ierbii şi ne vedem acolo! La citit! 😉

Servus, Blogolume!
Pe unde şi ce mai citesc confraţii din blogolume, mai că aş întreba şi eu (fără a cădea pradă tentaţiilor cu iz de leapşă, totuşi): Vania, Cristian, Camelia, Teo, Cristi, Carmen, Zamfir, Călin, Celestine, Eo, Rodica, Osterhase, Onu, Daniela, Brush, Marius, Lollitta, Gabi, Aurora, DianaCella, Mirela, QuasioteIoan, Cati, Gina, DaurelOana, Karla, Cami, Gabriela.
Toate cele bune!

P.S – Muzichia, de obicei, n-are nicio legătură! 😉

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

Oraşul sau (şi) oamenii?…

Sunt, deseori, întrebat despre Braşov. Sau, şi mai şi, cînd spun de unde sunt mi se răspunde cu o plecăciune, cu admiraţie. Adică: „Ooo… ce oraş frumos!” Mai nou, din babilonia facebook-ului primesc – mai ales de cînd am postat ceva poze de sub Tâmpa – nenumărate semne de simpatie şi dor privind Oraşul. Nu de mult, Evenimentul Zilei a avut buna idee ca după un concurs de poze să atribuie Braşovului titlul de „oraşul de vis” al României, distincţie ce a atras după ea nenumărate alte simpatii dar şi pizme…
Adevărul e că Oraşul devine la un moment dat parte a amprentelor tale, îţi împrumută generos calităţile sale, te identifică. Da, e un noroc să poţi avea un asemenea refugiu pe care să ţi-l pui drept blazon. Vrînd-nevrînd, gîndesc, Oraşul îţi e matcă chiar şi atunci cînd prin voia soartei ajungi departe de el.
Cu toate astea nu tot timpul simţi şi vezi asta. De cele mai multe ori oraşul îţi e indiferent, nu-l vezi, nu-l bagi în seamă, ba chiar îl batjocoreşti de multe ori cu tristeţile şi secretele tale. De cele mai multe ori nu te bucuri de el şi chiar spui că e un oraş ca oricare altul, ba chiar că are nenumărate părţi urîte prin care treci zilnic. Aş crede că percepţia asta ţine însă nu de ziduri, dealuri şi frunze ci, evident, de oameni. Dacă ei, cei cu care îţi petreci paşii sunt cenuşii şi zidurile, dealurile şi frunzele sunt cenuşii. Nu ştiu cum ar arăta oraşul ăsta dacă ar fi o cetate-Cetăţuie închisă, muzeu, pentru a cărei vizită ar trebui să plăteşti un bilet la intrare. Ar fi mai frumos, mai… refugiu cu plată cu ora să… cumperi un crîmpei de toamnă din Dealul Melcilor?
Dar, mai bine, hai să nu văd lucrurile aşa. Să rămîn la norocul de a avea parte de suficiente motive pentru a-mi exprima… patriotismul local. Chit că, da, aş vrea mult mai mult de la locuitorii cetăţii şi de la civismul lor (ca şi de la al meu de altfel!). De pildă, ar fi superb să văd mai mult, mai des, oraşul… viu aşa cum îl pot descoperi în zilele de sfîrşit de săptămînă, cînd lîngă parc trotuarul se umple de picturi, gramofoane vechi şi artizanat, cînd Piaţa Sfatului e plină de tarabe şi de lume, cînd Republicii devine Corso, cînd cîntă trubadurii pe străzi, cînd coboară Junii, cînd poţi împrumuta o caleaşcă auzind clopotele din turnuri, sau cînd poţi asculta fanfara din chioşcul de pe aleea vechilor ziduri de sub Tîmpa.
Iar fiindcă se întîmplă să nu fie aşa, de multe ori îl ascult pe cel mai… cunoscut irlandez din Braşov, Dr. Haydn Deane, în pub-ul lui de pe Republicii sau îl citesc pe exilatul din Honolulu, poetul oraşului, Ştefan Baciu, cel care, a pus de cel puţin vreo zece ori Braşovul în titlu…

Ştefan Baciu
Braşov la Tropic

Străbate de sub Tîmpa un cînt de saxofon
trei negri mici se plimbă-ncet pe Warte
un sfînt de lavă caldă suie pe amvon
şi-un milionar plăteşte oale sparte

un chibiţ şi-a uitat pe scaun pălăria
un chelner trist adoarme lîng-o halbă
ca un gheizir ţîşneşte dintre bambuşi poezia
un crai de ghindă trece cu-o regină dalbă

Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în Insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ de tropic, pe-un picior de plai.

(din „Palmierii de pe Dealul Melcilor”, 1980)

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
Camelia îmi spune despre neiubire… Îl regăsesc, cu bucurie, pe Gigi cu ale sale, azi, ploi cu gust de… biscuiţi… Da, recunosc, îi cam sunt dator lui Adi, aşa, preţ de-o vizită la… psihiatru, pe-un domeniu… nou! 🙂 De la Manole m-am dumirit cum vine treaba cu… dezgândăcitorii! 🙂 Dorul e la Teo… în poveşti şi-un vis. Picturi dintr-o expediţie descopăr la Mirela. La Ion, predica duminicii, cu luminatul Teofil Părăian, cîndva la Sâmbăta de Sus… O călătorie, cu Madi… Un Bacovia prins într-un desen, ne oferă GabrielaDumitru închide o nevroză. Cred că ar trebui să o facem toţi! Mircea aşteaptă o rezolvare… previzibilă. 😉 Carmen evadează în toamnă. Am făcut-o şi eu preţ de cîteva clipe… Frunze de dor şi la SandrinaCornelius îmi trimite-un cărăbuş! Pînze de suflet, la Gabi! Da, Aurora, toamna aduce tristeţi… Monica ar căuta nişte vinovaţi sau măcar nişte vinovăţii prin… Parlament. La Angela găsesc o supărare cu… nume frumos! 😉 Un drum dinspre… marginea lumii îmi arată Cella… Pare simplu să-ţi decomplici viaţa, da Sorina, pare simplu… O lună plină ghicesc pe cerul Ginei, spre… dimineaţă. O ipoteză, la Onu… din fericire doar o… ipoteză! 😉 Un banc cu mafioţi citesc la Daurel. Un banc ce nu mai e de mult… banc! 😉 Cum arată… obişnuinţa scrie Vali… Cine nu ştie… 😉 Nişte… concluziuni aflu de la Athe… Cunosc… senzaţia! 😉 La ce sunt bune trufele şi despre o bănuială de… autism îmi zice Vania 😉 O presimţire de… iarnă descopăr la Cristian… Da, e pe aproape şi lupii, cel puţin, o simt! 😉 Despre… peizani şi peizance, citesc cu încîntare la Karla… Nişte ţărani, ar zice… Dinu Săraru ;)… Convieţuirea poate fi… întregită şi lucrurile, iată, se încheie… rotund…
Toate cele bune!

Incident în trafic… Prima iubire

Am zărit-o astăzi din fuga maşinii. Am oprit la trecerea de pietoni şi am îndemnat-o să treacă… Micuţă, pipernicită, cu un rucsac mare în spate, dar vioaie aşa cum o ţineam minte… A privit spre mine dar sigur nu m-a văzut, a trecut mai departe… Cred că i-am zărit pînă şi albastrul privirii şi linia aceea tăiată a bretonului a la Mireille Mathieu… Aş fi sărit din maşină să o salut dacă şoferii nervoşi din spate nu m-ar fi împins mai departe la drum… Ochii mi s-au împăienjenit o secundă în urma acestui… „incident rutier”. Era, este ea, profesoara mea de română, după atîta vreme incredibil de… la fel! Rescriind acum această clipă a vederii ei realizez timpul trecut şi regretul neîntîlnirii cu ea atîta amar de vreme. Asta ca să nu spun că dragul meu de română, graţie rigurozităţii şi cerbiciei ei l-am prins. Româna, aproape ca o primă iubire ţesută în divane de versuri mai tîrziu… Doamnă Profesoară, mulţumesc!

P.S. – Prin Braşov miroase a must… Se colorează toamna pe şevaletele sufletelor cărora încă nu li s-au uscat vopselele… În pieţe e o aşa-zisă „Zi a Recoltei”, copie nereuşită şi inoportună a celor de acum ceva ani. Nu mă întrebaţi ce fel de recoltă şi a cui… 🙂

Servus, Blogolume!
Un pat cald găsesc la Onu… O dorinţă acută de vis, la Andreea… Vio, spune aici cum se face că un umăr nu e… suficient ;)… Despre un… individ, la Pisica Neagră :)… Rimele nu trebuie să fie musai rimate ci doar… ritmate, mă încuviinţează Vania… 😉 Peste un peisaj din Salzburg nimeresc la Camelia… De toamnă şi dor citesc la Roxana… Cîndva, timpul ne minţea, şi noi credeam, da, Cella! Înţeleg… admiraţia lui Valentin pentru „şpicheri” ;)… M-am regăsit, pe ici pe colo, la Ştefan… Sonuri irlandeze la Mirela, pentru un mâine mai bun…

O dietă reuşită

Nu întîmplător zilele astea mi-au apărut din memorie, obsedant, versurile astea: „De-i goni fie norocul/ Fie idealurile,/ Te urmeazã în tot locul/ Vânturile, valurile.” Sunt de acord că undeva s-a produs un scurt-circuit în mintea mea din moment ce poezia lui Eminescu mi s-a asimilat celor mai prozaice, mai banale şi mai jalnice ipostaze ale zilelor ăstora. Şi nu cred că are sens să decriptez acum corespondenţa în realitate a vînturilor şi valurilor 😉 Dar senzaţia despre care vorbesc poate merge pusă în seama capacităţilor vizionare ale poetului despre care au vorbit nu o dată destui literaţi. Astfel aş putea, cred, să-mi scuz „declicul” pentru care nu mă îndoiesc aş putea fi acuzat de pîngărire de către oarece contemporani neprihăniţi.
În orice caz întîmplarea asta din mintea mea îmi dă, altfel, măsura „însemnătăţii” cotidianului în care mă mişc şi dinspre care vine ceva de-mi inoculează serul înaltelor comandamente tipărite în agenda publică a zilelor cu atenţie şi în taină pregătit. 🙂 Ei da, de aici aş putea face o mult mai puţin metaforică demonstraţie a anomiei care mă înconjoară (şi eram tentat să spun „în care trăiesc”!) sau aş putea vorbi iar despre virtuţile pîngărite ale neamului polemizînd cu cei care ar zice că acestea de fapt nu au existat niciodată, sau, mai simplu, aş putea aplica nişte înjurături cu adresă directă spre originile unor inşi anume… Însă privesc în jur la spectacolul absurd care m-ar putea contamina uşor aducîndu-mă la stadiul de imbecil – dovadă şi această inconştienta aducere a unor versuri la nivelul celor mai imunde realităţi! – şi mă întreb: cu ce folos? Şi îmi mai aduc aminte şi de o vorbă a unui fost prim-ministru englez, Clement Attlee: „Democraţia înseamnă guvernare prin dezbatere, dar este eficientă doar dacă îi poţi opri pe oameni să vorbească.” Pentru o dietă reuşită cred că ar trebui să vorbesc (şi) mai puţin şi mai ales să-i ignor împreună cu toate „realizările” lor zilnice. Ştiu că asta urăsc şi-i enervează teribil. Păcat doar că nu li se administrează în aşa fel, la asemenea proporţii, încît să o şi simtă! Da, dietei mele (nu, nu cu ceai de păducel sau rostopască! 😉 ) asta-i face pe mai departe foarte bine! 😉

Servus, Blogolume!
Şi a fost prima zi de şcoală! Noi încă o rumegăm încă nu ne-am dezmeticit, faţă de Vania şi Mirela… 😉 Dintr-o recreaţie mare povesteşte Onu… Un dans e-n toate şi-l găsesc la DeeaSibiul nocturn seamănă flagrant cu Braşovul nocturn 😉 Îl văd la Cristi. O anume singurătate găsesc la Gabriela şi o ştim toţi... Cati, despre o altă aberaţie dintr-un şir infinit insuportabil…  O fărîmă de timp, valabilă, nu probabilă… sper… E la Cella… Despre un minor… Oktoberfest braşovean, încă neajuns însă pînă-n… octombrie, a scris CameliaZamfir îmi face-n ciudă cu o hălăduială la… Ploscoş. Cu opriri în Valea Vântului şi-n Valea Tânjală… Mult vânt şi destulă tânjală ne mai bântuie! O toamnă frumoasă la… conjunctiv, găsesc la Cristian. Gânduri de must, da… de linişte şi deal…

P.S. – Oh, era să uit! Muzichia n-are nicio legătură, nu vă faceţi griji! 😉

Mirabila Doamnă. Tiroliene

De vreo două-trei zile am început să mă-mprietenesc cu toamna, să-i dau bineţe dimineaţa şi să-i sărut mîna cu parfum de gutuie de cîte ori ni se încrucişează paşii, drumurile, în restul zilei…  Asta după ce, recunosc, atunci cînd i-am sesizat sosirea, acum ceva vreme, am cam tratat-o cu un soi de indiferenţă urîcioasă şi nervoasă ca pe o iubită renegată dintr-un moft… Matură şi generoasă (aşa cum o cunoaştem toţi) dânsa n-a avut nimic a-mi reproşa, nu m-a pedepsit, ba dimpotrivă s-a prefăcut a fi o ingenuă uitucă jucînd magistral piesa eternei prime întîlniri – asta, desigur, după astenicele mele… avansuri.  Dar nu, să nu credeţi că ar fi vreo uşuratică din pricina asta! O nu, cum spuneam e matură şi generoasă iertătoare a ingratitudinilor mele (aşa cum, nu-i aşa?, ne place nouă bărbaţilor să ni se… ignore, tandru, vinovăţiile!). Şi cum să nu mă las fermecat şi să nu uit, prezente sau trecute remuşcări – a cîta oară? – cînd o văd cum îşi pregăteşte cu poalele de frunze-n brîu, tocitoarele, cum mîngîie ciorchinii aurii de struguri, cum face culcuş în rouă castanelor?
Şi toată emoţia asta a-nceput acum cîteva zile cînd, zgribulit de-un vînticel răzleţ, i-am dat bineţe, cum ziceam, şi i-am cerşit un pic de soare. Şi razele mierii au apărut pe nesimţite, ceea ce m-a făcut să las oraşul în urmă şi să dau o fugă pînă-n pădurea de brazi de peste drum cu gîndul de a-i căuta odăile şi busuiocul din poartă. Ei, Doamnei mele, Toamna! Le-am şi găsit şi ăsta a fost doar un pas pînă la a mă lăsa înhămat şi ridicat în corzi, scripeţi şi tiroliene, purtat în mirabile jocuri copilăreşti pe lanţuri şi punţi din scîndură de-o palmă, la înălţimi de bufniţă! Iar ăsta-i, de bună seamă, doar începutul! Mustul încă nu i se prelinge pe coapse, castanietele încă nu-i acompaniază viorile, frunzele brumării încă nu-i dezvăluie ghitările, culorile încă-i mai stau strînse-n şuviţe… Şi, pînă la urmă, ce altceva mai bun aş avea acum de făcut decît să mă-mpac cu mine şi cu lumea genunchiului zdrelit într-un flirt prelung cu ea? 😉

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
I-am zărit, cuminţi, departe de cuvinte, aşteptîndu-şi picătura de adrenalină în buza toboganului pe: Camelia, Vania, Ion, Călin, Daurel, Gabriela, Gina, Cella, Manole, Karla, Evergreen, Angela, Cristian, Brush, Cody, Ana, Andi, Cammely, Camelia, Teo, Dumitru, Onu, Madi, Mirela, Carmen, Deea, Camelia, Mircea, Ştrumfiţa, Oana, Athe, Cati
Toate cele bune!

Insuportabila viaţă. Efemeride

Editorialul de presă, mai cu seamă cel de ziar este o specie, o… vieţuitoare de text cu o soartă ingrată, asemeni şi vehiculului care îl poartă: pagina de ziar cu o existenţă incertă şi pasageră. Este nedrept să fie aşa şi ştiu asta încă de pe vremea cînd la o anumită oră a serii cotidianul îmi cerea şi mie – în unele perioade zi de zi – să umplu peticul din colţul primei pagini cu o părere „la ordinea zilei”. Şi nu era cea mai lesnicioasă intreprindere asta ca pornind de la un fapt de multe ori banal şi repetabil să produci… editorialul în aşa fel încît să conteze în existenţa-i efemeră şi mereu împotriva şabloanelor şi locurilor comune, mereu cu ambiţia de a fi ceva mai răsărit decît însăşi realitatea care l-a inspirat. Şi din cauza asta am considerat mereu editorialul de presă ca un gen greu – în ciuda aparenţelor! – şi nu tocmai la îndemîna oricui şi cred că puţini sunt gazetarii care pot fi numiţi, graţie unui anumit har, editorialişti iar în faţa lor se cuvine să te-nclini… Printre aceştia fiecare oraş îşi are editorialiştii săi, puţin ştiuţi în restul ţării neavînd privilegiul de a scrie şi la oarece gazete naţionale dar ei nu sunt, de multe ori, cu nimic mai prejos decît vedetele şi recunosc că atunci cînd mă aflu în cine ştie ce colţ de ţară unul din tabieturi mă face să mă duc la primul chioşc şi să iau ziarul local pentru a căuta editorialul şi editorialistul.
Editorialul este, după mine, iată, implacabil o efemeridă şi puţini au fost cei care au încercat să-l scoată din această stare adunîndu-l între coperţile unei cărţi. Eu unul prefer ca el să rămînă aşa, efemeridă de o zi, deşi recunosc că uneori aş căuta să văd (gest mai curînd masochist decît cu rezonanţe istorice) ce şi cum se întîmpla cîndva citind un asemenea text, venit de la o… dată fixă. O astfel de încercare i-a reuşit pe deplin Feliciei Popa, ziaristă cu nume de aici din Braşov, care are toate argumentele (în primul rînd condeiul!) în „Murim cu viaţa în braţe” o carte de citit (eu unul chiar o citesc cu drag, poate şi din motive subiective, lesne de-nţeles) din cînd în cînd care a adunat, iată, insuportabila viaţă pe care am trăit-o şi o trăim cu toţii aici în această insuportabilă lume, de trei ani încoace.
Ce se întîmpla în 3 septembrie 2008 în aşa fel încît editorialista „Ghimpelui de Braşov” să afirme că „Dresajul continuă!„? Felicia Popa scria: „Suntem jucării perfecte sau perfectibile, la îndemîna elitelor politice şi financiare care ne fură libertatea, timpul şi voinţa, contra „compensaţiilor” materiale. Odată dresaţi, suntem prinşi în sistem şi, cu certitudine, integritatea, sănătatea, timpul şi viaţa noastră nu mai contează. Dresajul continuă! Trebuie măcar să încercăm să identificăm care ar fi soluţiile pentru a trăi. Să revenim la viaţă, aşadar!
Şi cum stăteau lucrurile după încă un an, în 2009, tot pe vremea asta în prag de toamnă?… Pe 14 septembrie 2009, Felicia Popa nota, sub titlul „Du-te-n… dorinţa noastră. Huuuooo!„, aşa: „Cum îmi permit să nu folosesc formule de politeţe, cum să mă adresez atunci şefului statului? Simplu. Urmez exemplul prezidenţial. „Să ştiţi că mai sunt oameni care mai simt româneşte în România, dumneavoastră nu cred că simţiţi româneşte!” a spus cu năduf, o doamnă prezentă la Târgul Caşcavelei. „Asta să n-o spui! Asta s-o spui la tine acasă!”, i-a replicat preşedintele, permiţîndu-şi să o tutuiască, de parcă s-ar fi înfruptat împreună din caşcavalul Puterii.” Nu-i aşa că toate astea par însă încă foarte proaspete? Da, aşa e şi de aceea acum înţeleg rostul unei asemenea cărţi, adunătoare de întîmplări trecute-n editoriale: ca măsură a timpurilor şi moravurilor noastre. Presimt că altfel îmi vor părea citindu-le mai peste cinci sau zece ani! Şi-mi îngădui aici chiar şi o speranţă, să constat că finalul editorialului ce a dat un titlu atît de tare cărţii Feliciei Popa va fi ţinut doar de o pagină de literatură şi nu de drama unor existenţe reale:
„Dacă, totuşi, printr-un miracol, mai e vreme, poate că într-o bună dimineaţă a Istoriei ne vom trezi, înţelegînd că am fost refuzaţii Europei şi, solidari, vom renunţa la cămătăria planetară pentru a salva măcar onoarea urmaşilor, că a noastră prea mult a fost violată. Dumnezeu să ne ierte!” („Murim cu viaţa-n braţe”, 16 mai 2010)

Servus, Blogolume!
Chat Noir are un punct de vedere privindu-l pe Isărescu (care a cam… tăcut în ultima vreme!), punct de vedere care, cred, e pe cale să devină tot mai… constant şi… unanim. Nu pun întrebări retorice, asistăm însă la o coborîre de pe-un soclu! 😉 Cîntece şi frunze de toamnă, găsesc la Mirela, după ce voi fi ales un măr… verde!  Vremi trecute, nostalgii şi nu numai nunţi, de citit la OnuGeo caută ceva urmări la o… remaniere şi ceva… adresabilităţi! 🙂 Senzaţii… viaţă şi nicidecum… iluzii găsesc la Cella… Gînduri de viaţă şi muzici, aşa printre… clickuri, la Ana lui… Manole! 😉 Un amestec straniu de verde şi căprui, îmbrăcat în toamnă, găsesc la Teo. Şi-un cîntec la care m-am gîndit şi eu, iar!… 😉 Suntem prea înţelegători, totuşi, spune Cati în nişte zile din care nu prea mai avem ce alege sau înţelege…  O cură de slăbire ne propune Lanternativa… 😉 Ar fi o idee! Fotbal şi… trompete. Da, asta e, după cum zice Achilianu. N-aş fi crezut că e aşa de greu să-ţi iei o… canapea. Sebra m-a lămurit… Hm… nu, nu mă-ncumet! O să-ncerc cu ceva mai simplu, cu un taburet de exemplu! 😉 Majurul Onici are ceva gînduri… arbitrare, după cum spune Vania… Gîndesc că din pricini… bugetare! Nu prea e de trecut prin Piaţa… Bălcescu! 😉
Toate cele bune!

Cu genunchiu-ntr-o istorie cu… veleitari

Ieri, aici în Braşov, scriitorul şi ziaristul Vasile Şelaru a lansat o carte: „Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini pînă în prezent” (Editura Şelaru)… O lucrare monumentală ca dimensiuni – 860 de pagini – şi nu ştiu, încă, dacă monumentală, voit sau nu, prin conţinut, dar în orice caz anevoios de realizat dat fiind consistentul „bagaj” informativ pe care l-a adunat. Cine ar fi crezut că în zona asta s-au adunat cîteva sute de autori? Cu un aparat istorico-literar cuprinzător, în chip de introducere (şi de încheiere, acolo unde găsim un peisaj cu presa braşoveană), istoria se desfăşoară la vale alfabetic, după ce am fost asiguraţi că: „Trebuie spus că, dacă ar fi fost să recurgem la o selecţie riguroasă, estimînd cu generozitate scriitorii braşoveni autentici, români saşi şi maghiari, cu operă literară originală, atunci numărul acestora ar fi fost de ordinul zecilor, fără a depăşi, de la începuturi şi pînă în prezent, să zicem estimativ, cu generozitate maximă, cifra de cincizeci. Însă, veleitarii reprezintă compostul (…)” Aşadar, e vorba de o… colecţie de… „Date biografice şi comentarii critice privind scriitorii şi veleitarii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la 1420 pînă în prezent”, explicată de autor într-o altă notă din a treia sau a patra pagină a cărţii şi aşa: „În literatură este ca şi în fotbal: toţi dau cu piciorul în minge însă nu toţi sunt fotbalişti iar din cei cîţiva mii de fotbalişti legitimaţi în echipa naţională sunt selecţionaţi mai puţin de douăzeci iar pe teren, să nu uităm, de la o echipă nu joacă decît unsprezece jucători…”
Probabil această nouă cuprindere a veleitarilor, la un loc cu aceia „cu operă”, într-o istorie va trezi, alături de alte consideraţii „tăioase” ale lui Şelaru referitoare la diferite personalităţi sau personaje (mai ales cînd vine vorba despre nişte… tovărăşei) ale urbei literare braşovene şi alături de unele judecăţi privind construcţia şi… ortografia cărţii (pe care le intuiesc deja) destule polemici. Asta dacă această urbe literară braşoveană mai este atît de vie încît să ducă o polemică!… Cred însă că lui Vasile Şelaru nu-i va fi displăcut chiar să provoace aşa ceva şi să rămînă cu poliţe de încasat (amintindu-mi doar de „Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor” apărut în 2008) cum cred şi că Istoria lui nu are cum, de azi înainte, să nu fie băgată în seamă.
Ei bine, cum cunoşteam de ceva vreme că lucrarea e în chinurile facerii am fost nerăbdător (poate şi neîncrezător) să o văd tipărită şi să… mă caut prin ea… Şi uite aşa mi-am găsit şi eu genunchiul (cel literar şi virtual!) strîns în viteză, scurtat şi… subţiat cu blîndeţe, faţă de alţii (!), pe la paginile 587-588 din care, copiez cîte ceva rezistînd cu greu tentaţiei de a folosi şi nişte pastă… corectoare…

Istoria literaturii din Ţara Bârsei, de Vasile Şelaru
Istoria literaturii din Ţara Bârsei, de Vasile Şelaru

„Obeadă Flavius (…) Activitatea publicistică: debutează în luna iunie, 1986, în revista SLAST (Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului, una din cele mai bune publicaţii de literatură ale vremii, condusă de Ion Cristoiu); colaborează la rev. Astra, Tomis, Steaua, România Literară, Convorbiri Literare, Echinox. Deţine un blog personal unde pe lîngă publicistică social-politică postează şi poezii.
Premii literare: Premiul rev. România literară la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei – 1987; Premiul Uniunii Scriitorilor din România la concursul „Astra” – 1988; şi alte premii… pe care autorul nu mai doreşte să le enumere.
Referinţe Critice-Biobibliografice: Vezi Internet
Flavius Obeadă a debutat publicistic în anul 1986, cu o pagină întreagă în revista SLAST (Suplimentul Literar Artistic Al Scânteii Tineretului – la acel timp una dintre cele mai bune reviste de literatură din ţară) fiind prezentat ca o speranţă a literaturii, un poet de excepţie al Braşovului… şi nu numai. A mai cîştigat între timp şi cîteva concursuri literare din ţară însă de publicat nu a publicat nicio carte. Într-un tîrziu, după o scurtă experienţă jurnalistică, şi-a realizat un „bloog” cu însemnări politice şi… poetice. Astfel, publică în format electronic poezii. „Genunchiul lumii”, poate titlul unui grupaj de poezii sau a unei etape „electronice”, nu se ştie însă, prezenţa poeziei sale în spaţiu public ne oferă prilejul de îl comenta pe poet.
Pentru Flavius Obeadă, poezia este un bun prilej de a nota impresii; înrămează emoţii ale unei lumi stranii, misterioase în care imaginea de basm vrăjit îşi face uşor loc „Plină de flori şi miros de ciuperci/ se suie din iederă noaptea pe ridurile-ţi/cu gust dulceag de câine ars…” (Cutia cu gheaţă) sau „Ţi se urcase guşterul în somn,/ de prea mult somn blestemat,/ pe trupul tău de pietre şi de crivăţ înot,/ mereu verdea fiinţă a visului/ petrecîndu-te spre locul de apă…” (Hymenaios). Poemele sunt „poveşti” care maschează o dramă nedestăinuită unde încheietura mîinii femeii pare a fi „cuţit fin, paloare de sînge…” iar iubitei imaginare (sau nu) i se spune că „uşile mirelui nu le vei mai deschide niciodată.” Fiecare vers pare a fi desprins din carnea poetului şi dat unei păsări de hrană. Iată o poezie în care poetul se lasă furat de abundenţa cuvintelor frumoase şi a imaginilor construite prin acestea: „Spre seară, se făcea că privesc/ printr-un ochi de peşte la mal,/ Din obraz îi curgeau liniştit picături de otravă./ Era de parcă oboseala o răstignise/ ca pe un cal în pîntecul nopţii/ şi ochiul de peşte era tot mai greu,/ tot mai închisă fiinţa-mi privitoare din ochi…/De abur, genunchiul ei, în mijlocul/ palmelor mele, parcă ar fi coborît din naştere,/ luminîndu-şi coapsa rotundă,/ cu flori în pripă. (Nud). Evident, un poet pictural, paradoxal şi dramatic, care ştie că emoţia este dată de imagini şi de succesiunea acestora: „Singura amintire/ pe care o am despre mine:/ aceste desene stranii/ pe tălpile-mi de sticlă/ aducînd a ciocuri de pasăre/ înfipte în trunchiuri de copaci adolescenţi/ coborînd spre plajă/ cu umbrele în mâini” (Aripa şi ochiul). Un poet al contrastelor vii, un povestitor liric, Flavius Obeadă poate într-o zi va cuteza să îşi adune versurile într-o carte…”

Servus, Blogolume!
Poezii, indicii şi drumuri găsesc la Geanina şi Cristian. Toate duc spre nişte amprente literare. Aceleaşi locuri magice, la Andi… Recitesc concluziile lui Andrei.  Despre noi şi ură… Şi au mai trecut aproape 30 de zile. Cu ură în plus.  Cody vorbeşte despre un specimen. Dacă nu există, poate ar fi cazul să-l trecem la index,  alături de ceilalţi! 😉 Daurel vine şi el cu o istorie, a şantajului… sentimental! 😉 Melami îşi aminteşte de o schimbare a Gărzii la greci… Eu tocmai am văzut garda lălîie din Piaţa Sfatului, de aici din Braşov… Încep să pricep diferenţele! 🙂 Lady povesteşte despre fungi şi antibiotice fără reţetă… Acum încep să mă dumiresc ce-i cu… aspergillus şi fusarium! 😉 Vania tocmai a început un kriminalroman unde unde parte din victime nu pot fi decît o poetesă (cu visuri de publicare, ha!) şi un scriitoraş dintr-o, cum altfel?, urbe plină de talente literare! Hmm… lucrurile îmi sună cunoscut şi vin de se… leagă! 😉 Gina spune cam cum… sîntem… şi începe şi ea povestea cu, evident, „Românul s-a născut poet”! 😉 Sebra rosteşte diagnosticul într-un anume fel: da, suntem un popor de sinistraţi şi aşa vom rămîne încă vreo cinci ani!… 😦 Cati descrie o amărăciune la care consimt. Subiectul m-a pus şi mă pune pe gînduri, la fel, în cunoştinţă de cauză… Poate că nu e suficient! 😉 Gabriela şi florile ei… Mai că-mi vine să mă duc să caut o… gloxinie! Adi chiar scrie, şi publică!  Ştiu, moncher, am luat aminte! 😉 Iar Nea Costache ne invită la lansarea cărţii lui „O viaţă împreună”. Da, blogurile nasc cărţi! Şi nu ori de care! Mirela ne trimite un curcubeu frumos şi muşcate, de la Cluj… Poezie, la Marius, da poezie! Intravenoasă! Onu ne îndeamnă la o lecţie de realism… Da, mai e nevoie de asemenea lecţii!… Sebi îmi confirmă şi el o veste: „Cerbul” nu mai vine la Braşov. Ce mai contează micile noastre efuziuni de patriotism local? De la Deea înţeleg de ce… tremură frunzişul în salcîmi…
Toate cele bune, prieteni!

P.S.: Muzichia vine şi ea tot dintr-un cufăr descoperit prin pod… Ce-i drept, poeziile stăteau undeva în beci, în nişte… saci de plastic! 😉

Să cobori pe Corso savurînd o îngheţată de fistic…

Am coborît azi spre casă pe Corso. De fapt în fiecare zi fac asta. Astăzi însă, pe la şase şi ceva spre seară chiar am (re)văzut strada şi oamenii. Cred că nu am mai făcut asta de anul trecut, de prin toamnă. Am regăsit umbrelele de peste terasele din mijlocul străzii, aceleaşi care mă entuziasmau şi vara trecută. Rămîn la aceeaşi părere: prind bine. Dar sunt… aceleaşi, puteau să le facă ceva, să le schimbe culoarea (chit că nu ţin la… brand) sau să le fi rotunjit sau, ştiu eu, să le acopere cu  stuf! Oamenii, la fel, relaxaţi admirînd din fotoliile largi peisajul… trecător sau static. Parcă mai puţini doar… Poate de frica ploii, poate din cauza crizei, deşi cred că şi fără o leţcaie în buzunar tot acolo i-aş găsi pe mulţi – aceiaşi, bănuiesc – la un pahar  de bragă (cu autoservire)… E mişto să cobori pe Republicii pe la şase şi ceva… Ce m-a surprins au fost… delicatesele. În cîteva locuri am văzut porumb fiert, în altul felii de pepene servite meseriaş pe platouri ornate colorat şi la tot pasul îngheţata… Mda… să cobori pe Corso savurînd o îngheţată de fistic… Mai ţineţi minte „acea” îngheţată de fistic? Şi m-au surprins toate astea fiindcă mi se pare că au venit prea repede. Sau cum eu le văd prima oară anul ăsta îmi explic că de aici vine tot acest decalaj… E început de iulie, parcă?!… Cu mondiale trecute de semifinale, cu tăceri băsesciene depăşite, cu inundaţii petrecute, cu tei scuturaţi? Deja?!
Aceeaşi senzaţie am avut-o şi aseară pe FB, pe unde mi-am petrecut ceva ore în ultima vreme şi unde îmi place să constat cum toţi ne refugiem în… pilde şi muzici. Un colţ de lume „virtuală” plin de DJ-ei şi filosofi. Da, aseară am găsit şi… „am pus” cîteva piese unplugged de-ale lui Joey Tempest şi Europe şi m-am întrebat „Cînd am auzit prima dată acea Final Countdown?”… Mi-am amintit cu uşurinţă de Ringul din Costineşti dintr-un iulie ’87… Era superbă atunci „acea” numărătoare inversă, era firească şi nu prevestea nimic. Şi vremurile zice-se erau mai tulburi? Aiurea! „Numărătoarea inversă” a rămas aceeaşi… Muzical vorbind îmi trezeşte aceeaşi euforie. Da, numărătoarea inversă sună la fel, chit că ea, numărătoarea e… altfel.
Cred că la fel va sta de acum treaba şi cu porumbul fiert, cu pepenii şi cu îngheţata de pe Corso… Probabil tot din cauza asta telefonu-mi sună cu „The Final Countdown” :)… Începe să plouă iar. Cred că o fată va coborî pe Republicii, mai tîrziu, şiroind prin ploaie, savurînd o îngheţată de fistic şi zîmbindu-le ascunşilor de sub umbrele. Ţin minte imaginea asta… s-a întîmplat ca ieri. Or s-ar putea să o văd chiar mîine? Nu, nu voi posta şi aici acel unplugged, îmi sună obsedant… Poate aici e sfîrşitul melodiei ăsteia cu istorie sau, poate, telefonul mobil e de vină… 😉

Servus, Blogolume!

Şi la Evergreen am găsit o… trecere prin Centru. Altfel, mai frumoasă… La vie est belle, da Karla! Încă o trecere de iulie… pariziană 😉 Cati este acolo, la răspîntiile Dunării furioase – şi ea! – pe noi… Teo îmi povesteşte despre un dor de-o anumită vară… Da, asta e! O pro-misiune şi-o rostogolire „afară” găsesc la CorneliusCristian spune o poveste cu pensionari şi alte gînduri de… criză sub o boltă de vie. Viaţa la ţară, da, Carmen! ;)… Gigi pune pe… hîrtie „sentimentul de insulă”. Superb spus! În ce fel ne străbate – sau nu – acum sentimentul ăsta?… O nouă reuniune cu miez în Dinarul lui Vania ;)… Deei i-aş da sincer zece pentru o aşa teză pe… seama renascentismului şi poeziei barroce spaniole ;)…

De ce nu mă duc la „manifestaţie”

Găsesc în cutia poştală un fluturaş, un „manifest” roşu care mă îndemnă să ies mîine în stradă, în Piaţa Sfatului adică, pe la unşpe, şi să cer demisia guvernului. „Vrem un alt guvern! 1 MAI CORECT. Guvernul Boc 1 MAI RĂU nu se poate. PSD cere demisia Guvernul Boc. Veniţi alături de noi!…” – cam asta scrie pe fluturaşul cu pricina… Şi alte cîteva citate scoase parcă din posterele electorale cu lupta pentru locuri de muncă, cu respectul pentu cei în vîrstă, cu profesorii, cu şomerii, etc… În principiu sunt de acord cu toate aceste afirmaţii. Nu aş avea cum să nu fiu. Însă ele nu trezesc în mine niciun gram de revoltă, niciun avînt revoluţionar. Şi asta cu toate că sînt revoltat, scîrbit şi sătul de incompetenţa acestui guvern care ne conduce fără tresăriri spre hău. Toate sloganurile astea care-mi umplu din nou cutia poştală sunt atît de bolovănoase şi golite de sens încît sunt convins că mîine în Piaţa Sfatului nu vor fi mai mult decît nişte militanţi de partid aduşi cu autobuzul, cîţiva gură-cască şi, poate, o mînă de manifestanţi de serviciu care ar putea striga pentru absolut orice.
Apoi, ce efect poate avea o asemenea chemare leşinată într-o zi de „mini-vacanţă”, o zi cu soare şi într-un asemenea loc, în Piaţa Sfatului?! Cum să scandezi „Jos Guvernul!”, sau ce să faci sîmbătă la prînz în Piaţa Sfatului, loc de… turniruri cavalereşti, locul cel mai călcat de turişti al Braşovului? Dacă nu caraghioasă, ideea mi se pare cel puţin neinspirată cu toate că înţeleg foarte bine semnificaţia dorită a acestui gest în contextul zilei de mîine.
Hai un marş, o strigătură la geamurile prefectului sau primarului, o intersecţie blocată cu sprijinul unor sindicate (dar nu sîmbătă!), o grevă a foamei, poate că mai aduceau a protest cu adevărat de stînga cam aşa cum vedem că se întîmplă de 1 Mai prin alte zări… Apoi e limpede că nimeni şi nimic nu o să scoată micul şi berea şi iarba verde din „ritualurile” acestei zile la români… Garantat ar fi mers ca unşi nişte mititei, mai ales dacă ar fi fost serviţi, cu mult muştar, pe nişte flyere roşii, mobilizatoare, ca focu’ sau pe unele umoristice, portocalii… La foamea şi jalea asta în loc de un „1 MAI CORECT”, banal, ce succes ar fi dat mişcării socialiste autohtone şi ce avînt camaradului Ponta (!), o cîmpenească adunare în care să se audă dinspre grătare un: „Ia neamule, micu’ boc! E Gratis! Jooos guvernuuuu! Huoooo!!!…”

Servus, Blogolume!

Mircea desluşeşte cum e cu chestiunea ultimei reclame tv pentru Roşia Montana Gold Corporation. Aş… studia şi spotul Renault cu maşinile electrice, urmat brusc de… revelaţiile auto şi ecologice ale lui Boc 😉
Allia ne spune o poveste cu un şoim şi cu flori de liliac… Avem fiecare din noi o poveste cu flori de liliac?…
Gabriela îşi găseşte asemănări tăiate din reviste… Un joc… în oglindă.
Gigi scrie inspirat mereu… Inspirat, despre norocul şi… deochiul… Cerbului. Un… pompier 😉
Cristian mulţumeşte clipei… Poezia este, încă, posibilă…
Bătrînu’ Şarpe găseşte şi el… diferenţe. La… Şanhai, privind la standu’ României de la expo… mondiala… 🙂
Crin
intuieşte o luptă pentru putere în alegerea… Evei. De către Adam, desigur… 😉

P.S. – Metallica, normal! 😉 (chit că s-ar fi cuvenit un cînt mai… proletar!), fiindcă Master Of Puppets este, potrivit unui sondaj, cel mai tare album heavy metal din istorie!… 😉

Braşovul lui Bresson. Şi al meu…

Henri Cartier - Bresson: Braşov, 1975
Henri Cartier – Bresson: Braşov, 1975

Văd o ştire în „Time„: Muzeul de Artă Modernă din New York a deschis o nouă expoziţie dedicată lui Bresson. „Henri Cartier-Bresson: The Modern Century”, aşa-i zice… Arunc, bucuros de descoperire, o privire. Îmi regăsesc admiraţia faţă de acest pionier al foto-jurnalismului, al realismului fotografic. Da, îmi zic, aşa arată lucrurile şi acum… Şi… aceasta este adevărata fotografie… Doar că, poate, nu mai are cine să le fotografieze aşa. Ba nu… sunt convins că fotoreporterii ăia sunt printre noi, numai că încă n-au găsit calea spre marile simeze, spre agenţii, aşteptînd prin colţurile de pagină ale tot mai coloratelor şi puţinelor noastre ziare…
Apoi, pe blogul lui Alex Gâlmeanu găsesc, surprins, fotografiile lui Bresson din România! A fost pe aici prin anii şaptezeci. Una dintre ele este din Braşov (îmi permit să o reproduc), de la intersecţia Căii Bucureşti cu Poienelor şi Saturn. Oră de dimineaţă şi mii de… oameni ai muncii (şi părinţii mei, printre ei, probabil!…) se scurgeau spre „Steagu'”, (defuncta acum) „fabrică de autocamioane”… Privesc fotografia… Recunoaşteţi locurile, oamenii poate? Da, lucrurile arată aproape la fel şi acum… Nu-i aşa? Mai puţin miile de… muncitori…
O să-mi dau aparatul de fotografiat pe… alb-negru… În ton cu realitatea.

Servus, Blogolume!

Geanina caută răspunsuri în trandafiri… Şi găseşte, mereu, iubire.
Îl văd pe Nea Costache şi la televizor… împreună cu limba-i inconfundabilă şi cartea domniei sale…
La Vania găsesc o teorie a involuţiei… şi o fotografie de-a Mirelei

Înainte de… asta. Fotografie

Vedere de sus...
Vedere de sus... (Foto: Flavius)

Să vezi lucrurile, lumea, de sus… În fiecare zi aceeaşi privelişte, din acelaşi unghi. Pînă şi veştile să fi uitat să ajungă la tine iar soarele să bată mereu în partea opusă ferestrei tale. Partea cu veştile mai că aş prefera-o,  nu şi superioritatea singurătăţii acestor oameni, pe care o condiţionează doar cu un sfîrşit repede şi simplu, ultima lor speranţă. Superioritatea aceea sobră cu care sfidează privirile celor de jos sau ale celor întîlniţi cîteodată pe scări… Le intuieşti  şi singurele coşmaruri: teama ca nu cumva să le ghicească cineva tristeţea, să le întîrzie ultima pensie necontrolabil de mult sau să fie găsiţi zăcînd… Aproape o viaţă întreagă au trăit aşa: fără drumuri, fără aşteptări, fără cunoştinţe, fără polemici. Fără miză.  „Aproape”, fiindcă „înainte” nu ar fi crezut că vor ajunge aici. „Pasul” – alunecare lină – a fost atît de mic, de imperceptibil, încît au uitat instantaneu ce fusese „înainte”, că a existat şi un „înainte de asta”…

Servus, Blogolume!

Ada şi-a luat rămas bun… Sper să fie cu întoarcere. Scrie prea bine…

Ana Maria mă trimite cu gîndul la altă fotografie… Prea multe, nemeritate nedumeriri… ştiu

Îmi place entuziasmul lui Alexandru. Şi optimismul!

Cell povesteşte despre cum e să duci prăjituri la serviciu, să faci poze, şi despre cam ce simte lumea atunci… 😉 Senzaţii cunoscute

Dan mă surprinde (plăcut) cu invitaţia spre cel de-al doilea blog al lui, de sport.

Deea tulbură, iubeşte, despică lumea în două şi o împreunează la loc…

Fur Timp. Sunt hoţ de timp

„Întîmplarea” Hospice sau „povestea” Hospice „Casa Speranţei” la Braşov îmi este cunoscută de mult. Încă din nouăzeci şi ceva cînd această fundaţie – ce avea să devină o instituţie remarcabilă în România – lua naştere aici. Ţin minte că atunci i-am vizitat de cîteva ori (aveau sediul undeva pe Bălcescu sau mai sus, pe Poarta Schei) ca să scriu despre ei… De la bun început m-a impresionat esenţa Hospice-ului, sinonimă cu un termen nou, aproape ciudat românilor pe vremea aia: caritatea.  De atunci văd, aud, remarc ceea ce fac oamenii de la Casa Speranţei şi de fiecare dată mă declar impresionat. Oamenii ăştia sunt de-a dreptul extraordinari şi, în treacăt, am mai amintit despre ei aici şi aici… Şi poate, tocmai din cauza asta, îmi este foarte greu să scriu ce fac şi cum fac. Prea multe cuvinte sunt de astă dată cu totul inutile.  E inutil să spui despre nişte Oameni că sunt Oameni! E suficient să te bucuri că ei există şi să le dai un semn că simţi asta, că asta contează pentru tine.  E suficient să le spui şi altora că ei există iar aceştia, sigur, vor descoperi apoi ce fac şi cum fac şi îi vor preţui măcar în aceeaşi măsură ca tine… Gesturile „mărunte” sunt cele care contează. De aceea fur timp. Sunt hoţ de timp şi vă chem să cercetaţi cum şi de ce… furăciunea asta poate da o consistenţă incredibilă timpului vostru. Al nostru… Al lor…

P.S. – Mîine ne găsim, cred, printre Juni, în centru, chiar dacă o să plouă. Nu vor mai fi „Serbările Braşovului” sau „Iubesc Braşovul” (e criză, austeritate, nu-i aşa?!) însă esenţa rămîne, Junii Braşovului…

Servus, Blogolume!

La Ciprian am răsfoit un original Jurnal marocan. Mi-aş fi dorit mult mai multe pagini…
Scriitorul Marius Ianuş ne îndeamnă la solidaritate. Solidaritatea cu Polonia, cu polonezii…
Camelia îmi spune despre uitările imposibile. Aş fi scris aproape la fel…
Cati povesteşte despre „Măgarul Tăvălit”, piaţa copilăriei… noastre. A mea era undeva „La Gemenii”…

Braşovul iese la citit. LU!

Cînd eram mai puşti mi se părea o nedreptate că un oraş ca Braşovul nu are metrou. La vremea aia, metroul din Bucureşti îmi produsese o impresie teribilă. Şi găseam că pentru a fi „perfect” ăsta era singurul lucru care-i lipsea oraşului ăstuia… de sub Tîmpa. Cum nu am avut încotro, m-am mulţumit cu tramvaiul, avea şi el destul farmec. Într-o bună zi însă, acum cîţiva ani, tramvaiul s-a desfiinţat… Regrete inutile… Şi am rămas cu autobuzele şi troleibuzele, o insuficientă consolare însă pentru orgoliul meu rănit… Şi e posibil ca, după cum merg lucrurile, peste o vreme şi astea o să dispară…
Acum aş putea avea nou motiv să-mi pară… rău, sau oricum unul care mi-a provocat amintirea asta: aflu de la Luanalecturile urbane vin şi la Braşov şi le vor lipsi atît metroul cît şi tramvaiele!… Dar cum braşovenii chiar iubesc cartea mă aştept ca, de duminică într-o săptămînă, Piaţa Sfatului să-şi ia revanşa faţă de nostalgiile mele pe şine şi să fie asemeni unei „săli” de lectură dintr-o… ireală bibliotecă în aer liber. Tind să cred că lecturile de lîngă fîntînă, de lîngă zidurile şi de sub clopotele Bisericii Negre, sau poate chiar de pe Strada Sforii vor fi cu mult mai… adevărate decît în grăbitele ore subterane ale Bucureştilor…
Pînă atunci, suntem îndemnaţi să donăm cărţi pentru a constata mai apoi că în mîinile şi sub ochii altcuiva cărţile noastre, devenite ale lor, produc aceleaşi mirabile transformări pe care – eheheee, mai ţinem minte?! – le-am simţit şi noi citindu-le. Cred că senzaţia asta e posibilă şi că ea ar putea fi stimulată într-un Braşov ce s-ar înnobila astfel imediat cu lecturile, la vedere, ale oamenilor lui care aşa ar redescoperi chiar şi însemnătatea timpului folosit cu… folos. Sunt convins că aceste Lecturi Urbane chiar nu ţin de un concurs cu… premii, de o… fanfaronadă, poate chiar nici de un hobby ci sunt o încercare care ne-ar putea reda cîte ceva din ce am pierdut pe drum în anii din urmă. Sper să iasă deoarece cred că oraşul ăsta nu a uitat să citească.
Eu unul voi fi pe acolo, cu… încă nu ştiu ce carte, iar dacă băncile din Piaţă vor fi toate ocupate o să cobor mai la vale, pe Republicii – poate pînă atunci or să reapară şi umbreluţele-mi preferate 😉 – fiindcă ştiu sigur că terasele de acolo abia aşteptă să fie ocupate de… cititori :)!

P.S – Am rumegat asupra felului în care Cristian îi salută pe cei din… preajmă pentru a-i arăta lumii (în semn de preţuire de cele mai multe ori) şi pentru a le da de veste şi de trecerea pe la… geamul lor. Cred că un semn de viaţă contează şi e suficient cînd nu ai vreme sau cînd nu-ţi vine să spui altceva. Aşa că de azi o să „strig” şi eu aici, în josul fiecărui text: SERVUS, BLOGOLUME! şi o să încep cu cîţiva dintre bloggerii braşovenii care, iată, fac în aşa fel încît lucrurile să se întîmple pe aici, real!:

Luana vorbeşte despre un soi de drum de la duşmănie spre înţelepciune.
Ionuţ
spune că… twittereala are sens numai atunci cînd… chiar comunici. 😉
De la Ionuţu aflu, cu mirare, de existenţa unui… „Prejmer Circuit” WoW! 😉
Eftimie
ţine musai să-şi adune (in)amicii pe aceeaşi plantaţie (e normal, aşa sunt mai uşor de controlat!)

Vremuri cu clopot. Vremuri cu Facebook…

Braşovul se pregăteşte să tragă clopotul din turn. Din turnul Casei Sfatului. După mai bine de 50 de ani de muţenie, aşa cum mai scriam şi aici (ceva mai inspirat) se mai întîmplă ceva, iată, în Braşov… O firavă, dar inspirată, încercare de revenire la cele ce ne aparţin, la cele normale… La acest cuvînt, devenit de lemn: normalitate. Clopotul o să bată de duminică, din jumătate în jumătate de oră, acompaniat de la cîteva sute de metri de cel ştiut, al Bisericii Negre. O recuperare pentru care mă bucur nespus dar nu mă iluzionez că ar putea aduce şi mai multe din vremurile acestui clopot. Bătrînul clopot nu va sparge liniştea sau moţăiala vreunui iscusit meşteşugar şi nici nu le va aminti de tabieturile burgheze unor negustori gata să tragă obloanele pentru o oră numai bună să-şi soarbă cafeluţele… Nu ştiu cîţi din noi vom auzi clar acest clopot, de duminică încolo. Cred mai curînd că el renaşte în aşteptarea generaţiei următoare de braşoveni relaxaţi… Pentru noi, cei de azi, el va exista, bănuiesc, cel mult ca pretext pentru ceremonii de amăgire a crizei, cu plan de marketing, şi asta de vreo două ori pe an… sau mai vîrtos în preajma cine ştie căror alegeri…
Astăzi nişte caleşti trase de cai au încercat betonul tare din jurul Pieţei Sfatului. Frumos l-au încercat… Aş vrea să cred şi că voi întîlni asemenea caleşti în fiecare zi, ca într-o mică Vienă… Aş îndrăzni însă prea mult să sper că toate astea nu se vor retrage cel mult într-un orăşel din… Facebook.
Apropo, m-a pus pe gînduri editorialul lui Răzvan Exarhu din Evz… şi, cu toate astea, iată, acum mă grăbesc şi eu să mai plantez cîteva roşii în iluzoria-mi, virtuala-mi fermă de 76785 de puncte…

Déjà vu. Cu păpuşi

Ieri am fost la Teatrul de păpuşi. La „Arlechino”, aici în Braşov. Păpuşile şi actorii de pe scena aia mică, obişnuita înghesuială din sală, febrila căutare a unui loc liber, atmosfera „ruptă de lume” şi poveştile, multe dintre ele aproape pentru oameni mari, fac parte din tabieturile noastre duminicale. Pentru Ina asta face parte din firesc, pentru mine este aproape o terapie. Cei ce trec pe acolo ştiu asta. Teatrul de păpuşi este unul dintre puţine locuri (toate, cred eu, din cultură) unde mai este posibil, pentru o oră, jocul şi fruntea… dezgîndurată. Desigur, copiii adunaţi acolo fac totul posibil, fiindcă spectacolul nu este doar pe scîndură ci şi în sală. Eu unul privesc cînd spre scenă cînd spre chipurile copiilor cufundaţi în fotoliile galbene şi pufoase ale teatrului… Spectacolul e mirabil şi l-aş recomanda oricui. Duminică am văzut „Motanul încălţat”, o premieră, poate cea mai reuşită piesă a acestui an. Nu am de gînd să-i fac vreo cronichetă, însă vă voi povesti doar o scenă. Motanul bate la intrarea în sala tronului: „cioc, cioc, cioc!”. La care pajul încoronatului strigă: „La rege ajungi numai dacă baţi Boc, Boc, Boc, nu cioc, cioc, cioc!” Evident, audienţa matură a izbucnit în aplauze! Probabil cei mici nu au înţeles de ce… În momentul ăla mi-am amintit de rezistenţa şi şopîrlele care acum vreo douăzeci de ani făceau deliciul publicului prin sălile de teatru ale unei Românii paralizate de dictatură… Un mic şi nevinovat déjà vu, la Teatrul de păpuşi „Arlechino”. 😉

Concurs de împrejurări

Anu’ trecut vorbeam despre Eurovision printr-un… concurs de împrejurări. Şi spuneam că, de felul meu, nu am cum să fiu atras de acest concurs. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci (ah, da, ce a mai trecut timpul!), ba chiar Eurovisionul, din cîte văd şi aud, mi se pare chiar mai searbăd decît m-aş fi aşteptat. Nu tu scandaluri care să iasă pe prima pagină a tot mai puţinelor noastre ziare, nu tu promovări agresive ale feluriţilor concurenţi, nu tu interese neortodoxe strigate cu voce tare… Nimic-nimic! Dacă vă întreb acum cine şi cu ce cîntec concurează la Eurovisionul… românesc sunt sigur că veţi ridica din umeri. Sunt sigur chiar că subiectul ăsta vi se va părea superfluu pentru vremurile pe care le trăim. Aşa e! Mă întreb chiar: la ce bun acest Eurovision în România? Probabil răspunsul îl ştiu doar concurenţii şi… organizatorii. Ceva interese tot or fi acolo! 😉
Dar iată că, prin acelaşi concurs de împrejurări vreau să spun că şi anul ăsta o votez în finala Eurovisionului pe Dalma! Sîmbătă, 6 martie. Şi nu doar din pricina… concursului de împrejurări ci deoarece, pur şi simplu, îmi place. Îmi place mai cu seamă vocea ei. Are şi un accent irezistibil, are şarm. Şi este prezentă şi cîntă… „pe viu”. Şi cred că dacă-şi urmează drumul cel bun va putea fi o divă… Celor ce vor strîmba din nas la acest post le voi spune şi că am tras cu… urechea şi la celelalte piese din concurs şi că nu am găsit mare lucru. Şi cum interesul meu pentru… „fenomen” este aproximativ nu ştiu dacă voi mai scrie şi despre deznodămînt. Pînă atunci v-o recomand, totuşi, pe Dalma. Ascultaţi-o şi spuneţi-mi cum vi se pare. Dacă puteţi, votaţi-o, fie şi doar pentru acele motive, despre care spuneam mai sus,… la fel de aproximative ale acestui Eurovision… românesc.

P.S. – Dalma, nu ştiu de ce, dar piesa ta de anul trecut m-a prins ceva mai bine. O ascult deseori (o am pe un cd, în maşină – aproape singurul loc, în afara de blog, unde mai am răgazul să ascult cîte ceva)

De(z)virtualizarea… Gînd de noapte

Astăzi (mi)-am regăsit trubadurii pe Republicii. Ştiu că au mai cîntat zgribuliţi peste iarnă chiar dacă eu îi credeam de tot plecaţi încă de sfîrşitul toamnei, o dată cu umbrelele şi mesele ridicate de pe Corso… Da, nu i-am văzut eu. Astăzi am stat un pic sa-i ascult. De „vină” a fost, cu siguranţă, puţinul soare căzut pe colţul ăla de stradă, topirea vizibilă şi prematură a troienelor… Ascultîndu-i mi-am dat seama că de fapt dacă mi-aş fi dat silinţa aş fi putut să îi văd şi să-i ascult, oricît de îngheţat aş fi fost şi că eu i-am alungat de mine, i-am aruncat pentru o iarnă în… virtualităţile mele.
Trăim, pe nesimţite, tot mai mult în „Second Life”, ne cioplim altă viaţă şi alt chip, punem pe picioare ferme pe Facebook, dăm cu sapa şi întoarcem bălegarul, ne aruncam vorbe pe Twitter, ne plătim facturile, vedem dacă ninge sau dacă plouă, citim ziarul, povestim cu un amic vechi, regăsit, ne aventurăm în blogolume, fascinaţi şi cu garda jos, ne îndrăgostim nepermis, ne înarmăm şi ucidem, minţim, trădăm, ne trimitem flori şi prăjiturele de ziua noastră, urmărim, voyeurişti, paşii celorlalţi, ne mulţumim cu concertele de pe YouTube, înşelăm şi suntem înşelaţi, participăm la şedinţe, zise şi teleconferinţe, ne antrenăm, ne dăm restanţele online, ne „publicăm” poeziile, dizertaţiile, ne reparăm singuri calculatorul prin 3G, ba ne şi desfundăm conductele la îndrumarea meşterului instalator prin webcam, chatuim în toate limbile pămîntului fără să ştim vreo limbă străină, învăţăm să şofăm cu instructorul pe mess, ne comandăm prînzul şi cina, ne lăsăm „ghicit” viitorul, citim fraze pe Google cu senzaţia că am citit cartea întreagă, ba ne şi tratăm în clinici virtuale, ne deplasăm fără să facem un pas, dăm sentinţe, condamnăm, iertăm… Un amestec atît de straniu, încă, de realitate şi virtual…
Mă gîndesc, nu ar putea fi acest puzzle confuz de realitate si virtual pragul din care polii s-ar putea inversa? Virtualitatea să devină realitate şi invers? Dacă noi suntem „pionierii” unui experiment ciudat, al unei întorsături istorice care, peste cîţiva zeci de ani, va fi considerată drept „momentul 0” sau „momentul x” or „y”? 😉 Nu ar fi cazul să facem acum un pas înapoi evitînd astfel capcana, mirajul? Nu ar fi cazul să ridicăm piciorul de pe acceleraţie, să o lăsăm mai moale (unii dinte noi, desigur)?…
E doar un gînd aiurea de noapte… Oricum cred că Trubadurii din Transilvania, acolo în stradă, sunt un exerciţiu valabil de… de(z)virtualizare… O să trec mai des pe acolo, pe Republicii colţ cu Michael Weiss… 😉
Toate cele bune!

Zamfir şi cearşeaful alb din fundal. Şifonat

Concert Gheorghe Zamfir, în seara asta la Braşov… Sala Teatrului „Sică Alexandrescu”, plină. De mult nu am mai aşteptat în îmbulzeală la intrare. Întind petecele de hîrtie alb-negru, parcă „trase la xerox”, pe post de bilete („e recesiune”, îmi zic) în ciuda unui eveniment, desigur, remarcabil… Intrăm. Înăuntru în hol un om a suferit un atac de cord. Scene nefericite de resuscitare, masaj cardiac. Medici de jur împrejur. Am tras doar cu ochiul reuşind să o feresc pe Ina de acea imagine… Ajungem în sală. O scenă prea ponosită, cu un cearşeaf şifonat pe fundal, în aceeaşi notă cu tichetele de intrare… Orchestra. Cea ştiută a filarmonicii braşovene… În faţa ei o masă banală cu o faţă de catifea, scurtă. Pe masă cele patru naiuri. Urmăresc reacţiile Inei. Este curioasă de felul în care sunt acordate instrumentele. Începe spectacolul, fără nicio regie, cu vreo două piese „de încălzire”. Apare maestrul salutînd publicul cu naiul în dreptul inimii. Începe să cînte. Naiul pare prea mic, neîncăpător parcă pentru suflul artistului. După trei-patru melodii, intercalate fără noimă cu alte vreo două piese doar cu orchestra, copila-mi începe să se foiască. Cred că a trecut o jumătate de oră. În sală căldura devine înăbuşitoare la propriu şi… nu numai Ina priveşte disperată în tavan. Zamfir povesteşte printre melodii despre sutele de creaţii şi despre milioanele de albume vîndute, despre anii de glorie, despre uriaşele săli de spectacol ale lumii, arhipline, şi despre tăcerea, liniştea sau duşmănia de „acasă”… Îşi cîntă mai departe piesele. Sunt convins că lipseşte „ceva”. Între, orchestră, artist şi sală lipseşte orice urmă de empatie. Eu unul simt că aplauzele sunt de complezenţă. Şi el ştie că lipseşte „ceva” şi asta pare să-l obosească… Probabil nici sala teatrului „Sică Alexandrescu” nu seamănă cu… Gaite-Montparnasse…. Maestrul Zamfir nu greşeşte aproape nicio notă, este inconfundabil, irepetabil, încearcă să vibreze, însoţit corect de mişcarea orchestrei, dar cred că singur nu are cum să reuşească. E trist şi amar. Nu numai muzica lui… A trecut o oră şi jumătate, Ina este la capătul puterilor. Ştiu, e prea mult pentru ea, ea nu are nicio vină. Bănuiesc ce amintiri va avea despre primul ei concert… adevărat. Prea mult este însă şi pentru destui din cei din sală, observîndu-i cum îşi cercetează impacientaţi cronometrele, cum se hlizesc, cum cască lung. Pîndim o pauză de aplauze şi ieşim. Mai erau trei melodii, cele care, de regulă, ar trebui să ridice sala în picioare. Îmi zic că le voi asculta acasă unde-l voi regăsi pe „acel Zamfir”, aşa cum îl ştiu eu… „Probabil, totul ţine şi de stare şi de loc”, îmi spun… Nu, nici sala prăfuită, jerpelită, nici starea asistenţei, blazată, nu erau pentru Gheorghe Zamfir. O fracţiune de secundă, înainte să părăsim sala, privirea-mi ţinteşte cearşeaful alb şifonat de pe fundal… Nu, nu-l văd pe Gheorghe Zamfir chiar dacă, probabil, e pentru ultima oară… live… Aerul rece de afară ne înviorează…

Cele ale zilei şi colindul meu. Conexiuni

Zilele astea cîteva colinde încearcă – şi încă reuşesc! – să mă ţină departe de „cele ale zilei”, de cele ce ţin de o Românie portocalie şi îngheţată în care guvernanţii tot pregătindu-se de guvernare au uitat înzăpeziţi în noapte, pradă deznădejdii, cîteva sute de români care nu aveau, cred, altă vină decît aceea de a fi fost nişte… votanţi de bună credinţă!
Aşadar, mă abţin. Mă abţin să scriu despre… conciliere, despre noul… vechi guvern, despre zece ani la fel sau despre douăzeci de ani… degeaba. Cum nu voi scrie, cum aveam de gînd, nici despre amărăciunea mea vizavi de dispariţia singurei reviste culturale a Braşovului, „Astra” sau despre alte… amărăciuni. Şi nici măcar despre nişte, încă, oaze de paradoxală normalitate din ţara asta. Mă abţin şi alung tentaţiile astea „editoriale”, ştiu eu, cu gîndul întîlnirii unor AC/DC şi Eric Clapton aşa cum o făceam acum cîteva zile gîndindu-mă la Metallica în România.
Dar patinez… cu gîndul, probabil zăpada murdară şi îngheţată de afară mă inspiră astfel (nu, încă nu am avut parte iarna asta de zăpezile de altădată care să mă bucure. Da… pornisem de la colinde. Am cîteva tare dragi pe care probabil le voi posta în această pagină pentru eternitate 😉 Ascult în aceste zile cîteva colinde, doar cîteva, două-trei pe zi, şi încerc să mă feresc de inflaţia celor difuzate în neştire pe ici şi colo cum încerc să mă feresc şi de moşuleţii, renii şi globuleţele colorate care omoară marketingul la tv sau prin reviste. Încerc chiar să mă las convins de Pleşu

Dar ce vreau să spun pînă la urmă? Da, pretextul tuturor acestor rînduri obosite şi obositoare este un colind. Cel care, cred, poate salva această postare: „Dumnezeu” al celei mai iubite de mine trupe, ca braşovean ce mă aflu: Conexiuni! Mi l-a trimis pe e-mail Victor Lenghel, toboşarul trupei, cu vestea privind noua componenţă a acestei formaţii atît de vii. Mesajul, îmi permit să-l dezvălui sperînd să nu supăr… expeditorul este: „un gînd de bine de la noua formulă CONEXIUNI şi ultima creaţie – colindul DUMNEZEU. componenţa actuală CONEXIUNI: cristi iakab – chitara, voce / walter dionisie – clape, voce / monel puia – clape, bas, voce / victor lenghel – tobe. cel mai important lucru: trupa există, îşi cântă repertoriul propriu – mai vechi, mai nou, cover-uri şi se bucură de orice oportunitate de a cânta live, oriunde şi oricând. sperăm să vă placă. mulţumim.”
Ei bine, de ieri ascult acest nou colind şi sunt încîntat de-a dreptul. Băieţii ăştia, Conexiuni, sunt superbi şi voi repeta ce am mai scris despre ei şi prin martie: pentru mine, “Conexiuni” sunt printre întîmplările care mă fac să spun că “la Braşov se întîmplă lucruri”. Colindul lor nu trebuie, nu poate fi povestit. Colindul lor trebuie ascultat şi… dat mai departe! Fiindcă le ţine departe pe toate „cele ale zilei”, cum spuneam :).

Amintiri în festival. Teatru

Printre întîmplările frumoase „de Braşov” nu ai cum să treci cu vederea Festivalul de Dramaturgie Contemporană. Eu unul cred că am prins drag de teatru tocmai datorită unei asemenea ediţii de festival, din vremea în care era un privilegiu să pui mîna pe un abonament la serile evenimentului, din vremea în care te întorceai acasă în frig şi la lumina lămpii cu gaz rămîneai încălzit doar de cele văzute pe scenă chiar dacă şi scîndura pe atunci era neîncălzită. Adunasem o plasă de programe de spectacol pe care încă n-am reuşit să le regăsesc deşi ştiu că sunt pe aici pe undeva. Ţin minte apoi că prin anii ’90 veneau la Braşov şi trupe de afară, iar „sus la Sala Studio” se petreceau întîlniri mirabile cu artişti sau cronicari pe care n-ai fi putut îndrăzni să-i atingi. Pe vremea aceea îmi făceam în serile festivalului şi „mîna” într-ale cronicilor de teatru or interviurilor de prin spatele scenei… Oameni, momente, piese… Apoi au fost cîteva pauze şi cîteva ediţii ori prea „ţipate” (la propriu şi la figurat) ori prea şterse şi mulţi dintre cei ce colorau festivalul printr-o anume boemă s-au dus… Festivalul de Dramaturgie Contemporană a intrat şi el în showbiz, în culise, şi şi-a mai pierdut din trăirile şi sensibilităţile vechi. Sau poate le-am pierdut eu inclusiv prin lipsa mea de la destule din momentele mai din urmă, remarcabile desigur, ale Festivalului. De aceea nici nu numesc acum anumiţi oameni, anumite piese, care au făcut din această frumoasă întîmplare a oraşului… frumoase întîmplări ale mele. Mă bucur că se întîmplă mai departe, că începe de mîine a XXI-a ediţie, cu casa închisă pentru cîteva dintre piesele din program. Cum regret, de pildă, într-o măsură asemănătoare, că nu se mai petrece, la fel ca în anii săi buni, „vechiul” festival braşovean de jazz, un alt prilej de… patriotism local. Aşa că, vreme de zece zile parte din lumea bună a teatrului românesc se mută la Braşov fiindcă, deh, mai vine şi muntele la… Mahomed 😉 O să trec pe acolo să văd dacă pot „lega” lucrurile cu acelea despre care mi-am amintit acum…

P.S.Jon Lord… dacă tot vorbim despre atîtea lucruri de-astea dragi 🙂

Însemnare pe două… fotografii

Am mai scris pe aici despre „blogosfera care coboară în Cetate” vorbind despre efortul neintersat al unor bloggeri de a atrage atenţia asupra problemelor unor confraţi. Nu o dată mi-am exprimat părerea că blogosfera nu are cum să fie doar un teritoriu virtual în care nişte străini li se adresează altor străini ca să-şi mai omoare plictiselile sau în care nişte însinguraţi îşi bagă în seamă… operele sau opiniile pe care ştiu că altfel nimeni, nicăieri nu le-ar băga în seamă. Blogosfera este un organism viu, la fel de viu precum cei care-l… populează. Blogosfera este, oricît de fad ar suna, o tribună aşezată în piaţa publică. Blogosfera devine, oricît s-ar împotrivi unii, o autoritate de care mersul lucrurilor din Cetate trebuie să înceapă să ţină cont. Blogosfera este o parte a opiniei publice, vecină cu presa, care începe să conteze…

Urbanism cu pubele în buricul Braşovului
Urbanism cu pubele în buricul Braşovului

De ce spun asta? Bloggerii se întîlnesc tot mai des şi nu doar aşa, de dragul socializării, al unui ceai… dansant. Bloggerii au început să croiască campanii, să suţină proiecte, să facă lobby pentru un candidat sau altul. Uneori, unii bloggeri găsesc de… cuviinţă chiar să se şi îndrăgostească. Bun… şi… de ce spun asta? Păi zilele trecute am aflat că aici la Braşov o bloggeriţă, Claudia, a pus „pe hîrtie” o campanie şi a dat sfoară în urbe bloggerilor să se aşeze la taifas şi la dezbătut tema. Campania „Există viaţă fără CET” în Braşov, fiindcă despre asta e vorba, poate părea cam… anostă din punctul de vedere al subiectelor care au „căutare” însă ea este o atitudine de pe urma căreia pot avea de căştigat peste 20.000 de braşoveni. 20.000 de oameni care în anul „de graţie” 2009, într-un oraş privit de mulţi cu admiraţie, în Braşov, nu mai beneficiază de luni bune de două elementare „beneficii” ale civilizaţiei şi urbanismului: apa caldă şi căldura. De ce? Din motiv de robinete închise, din motiv de datorii, din motiv de ineficienţă a unui sistem centralizat şi învechit de termoficare, din motiv de interese şi politicianism local.

Omul şi pomul... Un obicei de împrumutat
Omul şi pomul... Un obicei de împrumutat

Ei bine şi bloggerii care susţin campania asta vor să-i tragă de urechi pe cei care sunt plătiţi să facă oarece, pe cei care sunt aleşi să găsească soluţii. Mai mult, campania caută soluţii şi încearcă să le supună atenţiei celor mai sus amintiţi. Poate unii ar insista cu întrebarea „de ce?” sau poate ar arăta cu degetul spre nişte… naivi sau idealişti. Probabil însă respectivii nu ştiu că, totuşi, cu toată aura sa superbă, Braşovul pute! Şi probabil unii cîrcotaşi de serviciu au uitat prea repede că acum vreun an noi braşovenii (şi alţii ca noi în ţara asta) ne-am dus să alegem nişte parlamentari uninominali, de circumscripţie, de cartier cum ar veni, pe care nu prea i-am văzut să sară ca să vadă de unde… pute şi să dea un pic cu… mătura pe străzile ălora de i-au ales. Ei bine, cam aşa stau lucrurile şi eu aş zice că implicarea de acest fel a bloggerilor este un început, chiar dacă ştiu că nu se face primăvară cu o floare.
Un început care ar putea duce la un anumit soi de… urbanism pe care eu încerc să-l şi ilustrez în aceste două fotografii de aici. Fotografii aparent fără legătură, imagini banale, dar care exprimă şi ele două moduri de a traduce ideea de civilizaţie, de cultură de respect al străzii şi oamenilor, aici la Braşov. 😉

P.S.: Pe acest Alex Chudnovsky probabil s-ar fi cuvenit să-l invit aici în alt… context. Sau nu?

Cînd cuvintele nu se leagă. Cînd…

Cînd lucrurile şi oamenii nu-ţi spun nimic, cînd ca să fii vizitat trebuie să baţi la uşi, cînd comentariile sunt de convenienţă, cînd oraşul îşi scoate mizeriile în stradă, cînd televizorul este doar o lampă, cînd nu te pregăteşti pentru o „nouă” săptămînă, cînd o tuse te scoate din minţi, cînd zilele şi serile sunt doar o rutină „second life”, cînd calci pe obiecte, cînd degetele lasă urme pe praful de pe mobilă, cînd deadline-ul ameninţător îţi inspiră sictir, cînd nişte ridicoli dau verdictul, cînd totul este urgent dar ştii că de mult nu se mai poate face nimic, cînd sunt pretexte, cînd ar trebui să-ţi plăteşti iar locul de parcare, cînd e grevă generală, cînd te enervează bătaia neîntreruptă a tălpii pantofului în podea, cînd priveşti în urmă spre nimic, cînd trebuie să înghiţi ochii de fiţă daţi peste cap, cînd promiţi, cînd nu mai e toamnă, cînd alţii nu fac nimic şi mor de grija „realizărilor” tale, cînd ţi se par ingratitudini, cînd spui da deşi ştii că e nu, cînd prostia nu-i doare, cînd ai o criză şi nu se vede, cînd nu respecţi comandamentele mereu agramate, cînd nu te supui, cînd depinzi de…, cînd te doare ceva, cînd nu răspunzi, cînd nu te bărbiereşti, cînd bei ceai, cînd nu mai ai ce amîna, cînd mai sunt 50 de zile spre nimic, cînd a murit Janis Joplin, cînd refuzi, cînd nu-ţi mai verifici mailurile, cînd s-a născut Florian Pittiş, cînd e o iluzie, cînd spui că te laşi de fumat, cînd totul e virtual, cînd a murit Dumitru Stăniloaie, cînd îţi laşi telefonul descărcat, cînd nu ai chef de nimic, cînd cuvintele parcă nu se vor mai lega niciodată, cînd…

Greieri, Trubadurii de Transilvania… Alungări de toamnă

Plouă. Mărunt. Şi peste zi soarele a răzbit destul de greu pe ici şi colo, alungat pesemne de vîntul şi de norii înteţiţi. Tîmpa e tare frumoasă acum. Toamna şi-a pus acuarelele la lucru. Nu găseşti două culori la fel doar că azi peste toate a fost aşa, ceva ca o pîclă iar culorile au stat ascunse. Nu, nu mă mir. Septembrie a trecut şi-mi pare că mai mult ca în alţi ani am o oarecare aplecare spre balada aia a greierului. Greierul ăla trist care a cîntat o vară şi acum, în pragul ploilor şi furtunilor nu are un’ se duce…
I-am ascultat de cîteva ori din vară pînă acum în toamnă. Ultima dată i-am auzit, cred sîmbătă, la „intersecţia” dintre Republicii cu Michael Weiss. „Trubadurii din Transilvania” acolo-şi găsiseră locul, lîngă Unicredit sau peste drum, pe scările casei cu faţada roşie în paragină şi umpleau strada cu muzica lor. Muzica străzii, liberă, de fapt, muzica lor. O luam pe jos pe Corso, special ca să-i ascult cîteva clipe (i-am mai zărit aici şi aici şi aici...). Un acordeon, un contrabas, două mandoline, o ghitară, o măsuţă cu cd-uri şi cutia (pălăria) în care trecătorii puteau lăsa ceva bani… Acesta era peisajul sonor iar în faţa lor, mereu, trecători opriţi din drum, turişti fotografiindu-i, îndrăgostiţi îmbrăţişaţi ascultînd, bătrînei cu o umbră de lacrimă în colţul ochilor. Nici nu putea fi altfel în faţa acordurilor lor vechi şi limpezi şi fără inutile amplificări electronice. Să le auzi o dată un crîmpei din „Historia d’Amour” sau din „Jocul cădînesc” şi e greu să nu ţi se facă dor de ei, de cei şapte trubaduri care au ştiut opri timpul şi… criza în loc, vara asta, pe Republicii. Cine nu i-a ascultat şi a trecut în fugă pe lîngă ei are ce regreta. Nu tu fitze, nu tu regie, muzică, frate! Şi suflet.
Nu, nu i-am mai văzut şi nu cred să se mai întoarcă, trubadurii, astă toamnă. Ştiu că umblă prin lume, că se adună greu, că nu stau mult într-un loc. Am mai citit despre ei pe ici pe colo (pe undeva îmi amintesc de o altă trupă asemănătoare „La Strada” despre care nu am mai auzit nimic de mult), şi ştiu că uneori mai pot fi găsiţi pe Lipscani şi prin staţiile bucureştene de metrou. Poate că frigul îi va alunga din nou într-acolo, în staţiile de metrou şi sunt sigur că acolo mandolinele lor pot să sune chiar şi mai bine. Dar mie îmi vor lipsi de aici, de pe Republicii. Unde altundeva le este cel mai potrivit loc, trubadurilor din Transilvania, chiar dacă sunt, mulţi dintre ei, bucureşteni?… Le voi asculta cele două cd-uri, peste iarnă, peste primăvară, şi sper să se întoarcă şi vremurile să fie mai bune şi… chapeau bas!
Da, vine partea aia a toamnei care începe să alunge cîte ceva… de la noi, din noi, de lîngă noi… Greierii au fost primii pe care nu i-am mai auzit… Acum, trubadurii…