De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Sufletul ca o colibă

De mult, îmi plăcea joaca aceea cînd, cu ochii închiși, deschideam o carte la îndemînă și-mi așezam degetul pe un rînd sau paragraf al paginii citindu-l apoi. Am făcut-o și azi, căutînd surpriza de atunci dar și… răspunsul de acum, și aduc rîndurile cu pricina aici, unde mai pot dospi și respira, rezistînd tentației de a le arunca în neant, drept gînd al zilei, într-un bezmetic facebook:…
„12 sept. Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime și zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuțit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă oala era plină cu bunătăți, acum s-a acrit și ca să-i simtă gustul omul își mănîncă unghiile rupte. Și tot așa va face și mîine și întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet.” (Cesare Pavese, Meseria de trăi, pag.247)

Cesare Pavese - Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 - 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)
Cesare Pavese – Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 – 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Răbdarea cuvintelor cu noi

Bine-ar fi să ne citim… Să ne mai citim cuvintele, rîndurile, întregi, şi gîndurile. Pornind de la faptul că ele există! – ar spune scepticul de serviciu… Dar sunt, vă zic eu că sunt, chiar dacă nu le vedeţi scrise sau credeţi că nu-s gîndite. Şi de-am face-o ca-n vremurile alea-n care fugeam acasă, avînd destul timp ca să nu ne măsurăm tihna, ci rarele scrisori ronţăite de bucuria găsirii. Eşti nostalgic, îmbătrînit în gînduri! – ar zice zeflemitorul de serviciu. Tot ce se poate! Şi atunci asta ar înseamna că de fapt lucrurile stau invers? În inversul acelor ceasornicului iluziei adică? Şi că ne sorbim cuvintele, că şedem, ne ascultăm gîndurile şi le scriem, că nu alergăm, că nu gonim, că nu urlăm, că nu suntem jivine turbate şi că atunci cînd ne privim nu ne uităm prin sticlă? Că nu-i doar filantropie şi „a te face că”, ci înţelegere, aşezare şi îngăduinţă? Dacă aşa-i, aşa să şi rămână atunci, şi pentru mine aşa să fie pornind cu anul cel nou încolo!
Dar prea am văzut cum e să te usuci pe dinăuntru atunci cînd te laşi uitat de sine – alergînd după te miri ce „misiuni” – şi cînd primele senzaţii sunt nescrisul şi necititul, uitarea celorlalţi. Am văzut cum e să atîrni doar în nădejdea singurătăţii, şi singurătatea să obosească, să nu te mai ţină, aproape să te scape, şi ştiu cum e. Dar vă întreb (unii din voi puteţi răspunde!): cum e să rămâi aşa, la nesfîrşit, ca într-o cameră fără margini? O cameră fără uşi, ferestre, pereţi, infinită, a ta, desigur, pe care o crezi plină de suflet şi-n care nu ajunge de fapt nimeni? Cioran vorbea, cred, despre o „aparentă sociabilitate”, cu mult înainte ca lumea să devină o precară aglomerare globală şi virtuală atît de… familiară. Dar azi, când aproape că nu mai suntem dacă nu ne dovedim a fi si virali, când chiar daca ne vedem nu suntem?!… Ştiu, viaţa-i pe cont propriu, ba chiar e o cursă, pentru care antrenamentul asiduu a devenit obligatoriu, în aşa fel încît în colbul Colosseumului („amfiteatrul Flavian” 😉 ) să rămână destui, suficienţi sclavi (sau nu) striviţi în picioare. Dar parcă ajunge! Hai să ne aşteptăm, să ne trăim, să ne scriem din nou şi să ne citim. De acum înainte – câtă vreme or mai avea răbdare cu noi şi ne-or mai recunoaşte de fraţi, cuvintele. Pe îndelete. La gura sobei. Ce ziceţi, mai încercăm o dată?…

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Toate cele bune! 🙂

Dor de blogolume

(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)
(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)

Bloguri… bloggeri… draga blogolume. Țin încă, aici pe dreapta, un blogroll bogat, nețesălat din vremuri imemoriale. Și o bună parte din el, văd, e ca un insectar (sau fluturar?) în care au mai rămas doar boldurile, ace de oțel lucitoare. Nu știu de ce le mai țin, atîta timp cît ele nu-mi mai spun mai mult de: „… is no longer available.”, „blogul a fost eliminat” sau „blog protejat” sau „not found”… Și sunt destule. Ar fi ușor să le șterg, dar… Era o vreme, nu-i așa?, cînd blogosfera respira, cînd în ciuda subțirimii mijloacelor acesta era „locul” de tihnă și povești, de grație cu parfum de viață și amiciție. Și mă refer la blogolumea asta liberă, nefeliată de corporații, „specialiști”, vînzători, lideri de tot felul sau… influenceri. „Cealaltă” e altceva, doar un mall cu vitrine și instrumente, măsurabil în trafic și profit. Dominația like-ului asupra cuvintelor și sufletelor va fi fiind, mai devreme sau mai tîrziu, lovitura finală dată acestei blogolumi. Probabil de aceea tot mai mulți vom fi… „no longer available”, probabil de aceea mi-e tot mai dor de blogolume.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Versus flori de cîmp

Bărbătisme şi feminisme. Sunt şarmante confruntările astea „de pe net”, din reviste, ale posesorilor de peniţe inspirate din cele două „tabere”. O luptă corp la corp, în cuvinte mai mult sau mai puţin drăgăstoase, mai mult sau mai puţin arţăgoase, tandră, incitantă, oricum. Ce-i drept, se face rating pe subiect, de cînd lumea, ba i se pot pune şi coperţi şi opera-i gata! E „glamour” în virtual şi de o estetică rafinată la un punci. În „realismul virtual”, sub o umbreluţă, cu un fum „slims” între degete şi un pai de cocktail subţire între buze, dă bine şi, pesemne, şi PR-ului şi „agenţilor” le prieşte. Lesnicios succes de budoar, cu public fix şi dedicat, după reţetă.
Nu ştiu de ce însă eu cred că viaţa-i, desigur, altfel (cu tot cu toate ingredientele de imaginaţie aferente). Mai simplă, mai anostă, mai înverşunată, mai de pe-o zi pe alta, mai de… bucătărie. Viaţa nu prea-i despre amantlîcuri şi acuplări, cît e despre supravieţuiri şi supravieţuitori. Nu prea-i despre diferenţe, despre segregări şi sexisme. Nu prea-i de citit, nici de televizor şi nici despre literatură nu-i (absolut, veţi zice, e o chestie de gusturi, de stilistică şi genuri!).
Nu ştiu de ce, dar viaţa-i despre jug – era să scriu pe nedrept „jeg”, fiindcă rufele se spală foarte bine şi fără zgomot şi „aici” – şi despre reportaj. Un jug singular sau la plural. Cel puţin în lumea mea, pe strada mea, în alte zone de „audienţe” şi de alt parfum. Şi nu circul cu autobuzele prăfuite ale realismului socialist, vă asigur. Ceva flori de cîmp mai sunt şi pe aici. 😉

P.SGraţie Catchy!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Noua noastră realitate. Bostănăria

„QED!”. Sau: „Veni, Vidi, Vici!”. Sau: „Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate să plece!”. Oricare dintre aceste celebre ziceri ni se potriveşte de minune. Cum stabilisem şi scrisesem acum cîteva zile, nimic surprinzător nu s-a petrecut în aceste două luni de „rebeliune”. Timpul trecea oricum, pierdut sau cu folos. Ne-am privit în oglindă şi am văzut cine suntem. Ştim cine-i Maurul (sau maurii, după caz!). Am aflat că 7,4 milioane de români suntem o cantitate neglijabilă. În ultimele ore am aflat chiar şi mai mult: că 19 milioane suntem, pînă la urmă, tot o cantitate neglijabilă. Am simţit pe buze, pe limbă, în gură, gustul amar al nedreptăţii şi gustul amar al democraţiei şi al legalităţii ei. În schimb, poate ne-am vindecat în sfîrşit de iluziile acestor ultimi 20 de ani şi ceva. Am fost trataţi (sau ne-am tratat!) cu o… erată!
Desigur, rămînem solidari în noua noastră realitate, după ce toate „erorile materiale” se vor fi corectat. Treji sau nu, amărîţi sau nu, ne băgăm minţile-n cap, ne întoarcem la locurile noastre şi să trecem la treabă! La ordin sau de bună voie. Unii, mai norocoşi, vom încerca, şi ni se va îngădui, să ne păzim chiar şi bostănăria. Poate se va cuveni chiar să şi mulţumim pentru această îngăduinţă! Restul sunt detalii care se vor pierde în ceaţa toamnei ce vine. Eu unul nu mai am trebuinţă de Don Quijote!
Acum, la ceas de seară şi de ploaie zdravănă, numai bună să ne vînture de pe străzi, v-aş mai recomanda spre o liniştită lectură, acest text, de aici, din blogul lui Alexandru Racu.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Sunt curios să văd care vor fi cuvintele Realesului la sosirea la Castel!

P.P.S. – Mulţumesc prietenilor de la Most Wanted Blog Romania pentru atenţia acordată Genunchiului meu în acest august fierbinte. Mă-nclin!

Proprietate privată! Întrebări, Mitică?

Pentru început aş remarca faptul că Anul Caragiale este, iată, cinstit în chip fabulos. N-ar fi sperat, cred, nici Nenea Iancu şi nici Mitică la un asemenea festin de ziua lor!
În prelungirea acestui gînd apoi, fapt deloc surprinzător pînă la urmă, constat că românii (n-aş spune România, fiindcă nu are cum!) s-au rupt din nou în două sau trei. În cîteva zile s-au acumulat şi consolidat duşmănii pe cap de locuitor de ne-au cocoşat (adăugate la cocoaşele noastre oricum suficiente şi foarte concrete). Sunt de-a dreptul surprins cîte lecţii mi-au fost aplicate, cîte sfaturi, cîte învăţături mi s-au dat de către o sumă de cetăţeni (desigur binevoitori anonimi) sau de docte personaje cu nume şi prenume, aici pe această pagină sau pe altele ce-mi aparţin. Toţi au considerat necesar să mă îndrepte, să ma aducă pe drumul cel bun, spre binele meu şi al ţărişoarei, fiindcă sunt, nu-i aşa, o oaie rătăcită care nu poate sau nu vrea să înţeleagă răul la care e părtaş şi pe care-l propagă spre întortochiatele căi ale minţilor celor mulţi. Citind de-a curmezişul, ca să-şi satisfacă obsesiile şi să-şi justifice exhibările partizane, le-am surprins rînjetele satisfăcute în a-şi argumenta lipsa argumentelor, simptomatic, fie cu cîte o înjurătură sau aducere a mea la zidul epitetelor… dezonorante, fie cu ameninţări trecînd de benignul „las’ c-o să vezi tu!”…

În privinţa celor ce-au dus la această situaţie, da continui să cred că lucrurilor trebuiau să li se schimbe cursul. Şi eu am fost de părere însă că modul în care ele s-au schimbat ar fi putut fi altfel, fără derapaje. Dacă ele s-au produs asta nu însemnă şi că e sfîrşitul lumii. Cum am fost de acord şi cu faptul că, din grabă şi nepricepere, iată unui anumit personaj i se atribuie acum o nedreaptă statură de erou naţional, cu aferentele beneficii electorale. Eu unul aş fi preferat, şi aştept încă, anticipatele, cît mai grabnic. Despre insuportabilitatea „atmosferei” am scris de altfel constant pe aici de ani buni iar cine e curios să-mi afle motivele poate căuta ce şi cum. Lucrurile îşi urmează, iată cursul, şi vor intra, sper, în firescul lor, în sfîrşit, respirabil (în alte „avantaje” pentru noi, muritorii de rînd am învăţat de mult să nu mai cred!).

Binevoitorilor sau nu, de mai aproape sau de aiurea, aş vrea să le spun că mă bucură vizitele lor, mă onorează cu atît mai mult cu cît au a aduce argumente şi mă pot incita la dezbateri oricît de contradictorii ar fi acestea. Celor (postaci de meserie sau nu) ce au însă chef să mă „pună în discuţie”, pe… prispă sau la… telefon cu cunoştinţele, fiindcă am avut tupeul să le ating idolii de mucava sau convingerile n-au decît, în orice termeni o fac. Trăim într-o lume… liberă. Totuşi le-aş aduce aminte că gîndurile-mi, opiniile-mi sunt proprietate personală (pînă la o contrară asumare a… răspunderii pe tema asta!). Le-aş spune că e de bun-simţ ca atunci cînd te duci la cineva să baţi la uşă, să te ştergi pe picioare, să îţi laşi bocancii pe preş şi să dai bineţe. Pînă acum nu am închis nimănui uşa-n nas însă de azi voi avea grijă să nu mai dau satisfacţie rînjetelor celor care aveau senzaţia că li se cuvine să-şi verse cuvintele şi lăturile aici sau în alte locuri „virtuale” cere-mi aparţin. Din cînd în cînd, salubritatea e necesară!


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. Făceam şi în alt loc o analogie: ceea ce se petrece e ca în fotbal. Microbişti şi cunoscători înfocaţi fiind, asistăm la un meci. Cele două echipe joacă, cu trofeul pe masă, şi joacă pe prime grase de joc. Noi vociferăm, cîntăm, huiduim şi din cînd în cînd spargem cîte-o sămînţă şi mai bem o bere. La final, băieţii îşi încasează trofeul, primele în uralele mulţimii. Cîţiva microbişti îşi smulg părul de ciudă şi strigă că i-a furat arbitrul. Ascultînd „recursul etapei” mai căutăm o bere însă de cele mai multe ori constatăm că frigiderul nostru este deprimant şi trist de gol! Între timp băieţii şi-au schimbat şi tricourile şi dansează în vestiare.

Moartea 2 punct 0

Suntem online, vrînd-nevrînd. Suntem dependenţi într-un fel sau altul, că vrem sau nu să o recunoaştem. Suntem… conectaţi şi apriori conectabili. Blamăm virtualitatea uneori, parcă pentru a ne demonstra nouă un soi de normalitate dinaintea erei noastre, pentru ca apoi să realizăm că nu mai e nicio diferenţă aproape între real si virtual. Ridicăm statui offline-ului în online, semn că genetica, matriţa noastră comunicaţională se transformă şi ne transformă neîncetat. Şi nu numai: ne migrează şi sentimentele şi valorile, alunecă, patinează „din o parte în alta” în chipuri şi trăiri care devin tot mai concrete.
Am avut în dimineaţa asta o senzaţie stranie, accentuată privind, răsfoind blogul unui poet, Marius, un tip tînăr cu un suflet şi o determinare în tot ce face extraordinare. Un om care m-a surprins de la început prin francheţe şi căldură. Comentariile, răspunsurile lui acolo pe blog, deşi vechi de mai mult de o lună îmi sunt foarte prezente, actuale. Apoi am intrat şi pe pagina lui de facebook de curiozitate să văd ce mai face, pe unde mai umblă, să-l întreb ceva aşteptîndu-mă să-mi răspundă. O pagină în regulă: gînduri, muzică, versuri, discuţii. Acolo, o postare de acum cîteva zile: „Mi-e tare dor de tine!„. M-am gîndit că o fi plecat undeva, acum cînd mai toată lumea e dusă prin concedii. Am mers mai jos printre comentarii căutînd mai bine nişte date şi nişte ore, şi aici şi pe blog, pentru a realiza, după atingerea unei bănuieli de o secundă, că omul a… murit undeva la începutul lunii!… Senzaţia despre care vorbeam a fost aiuritoare: el este, el… era aici totuşi, în acele pagini! Acele pagini nu au fost „închise” de nimeni (faţă de altele devenite mormînt, odată cu „stăpînul” lor!) după plecarea lui şi îşi respiră existenţa nesinchisite. De aici impresia cu nod în stomac a prezenţei „aici” a celui despre care ştii că nu mai e, de aici impresia că Moartea 2.0 (sau Viaţa 2.0!) nu este de fapt… moarte. E un miraj sau o înşelăciune…
Mă întreb dacă ar fi o glumă sinistră sau un sacrilegiu (din partea unui „intrus” interpus) ca la un moment dat să ajungi să comunici cu un obişnuit de departe (amic, confident, iubită sau iubit… virtuali) fără să ştii că acesta de fapt nu mai… este? Să nu afli niciodată că de fapt acel „intrus” vrea să-ţi ţină în Viata 2.0 prietenul şi asta nu din o patologie macabră ci chiar din respect, dragoste, dor şi rebeliune împotriva convenţiilor, timpului şi spaţiului?… Da ştiu, e ciudat, aşa că mă duc să mă plimb prin… „matrix-ul” meu… 😉

Genunchiul cu prieteni

Ciudată, urîtă senzaţie! Scrisesem textul ăsta altfel şi nu ştiu cum, la anevoioasele cosmetizări de final am apăsat pe ceva şi trei sferturi din post s-au dus pe Apa Sâmbetei. A rămas doar finalul… Nu ştiu ce am selectat (în niciun caz nu am dat delete şi suspectez WP de această „scăpare”), iar acum, după un moment de furie grozavă, după ce am vrut să las naibii baltă toate rîndurile astea ale unei zile întregi, încerc să-mi aduc aminte, să reconstruiesc… Însă poate e mai bine aşa, fiindcă mult mai grăbit de data asta, voi improviza doar…  Aşadar, spuneam că mi-a plăcut ideea găsită acum cîteva zile undeva şi potrivit căreia “Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, confirmam că m-a încîntat şi titlul articolului cu pricina: “Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”… fapt pe care, vrînd-nevrînd, în căutarea unor texte mai vechi despre Braşov, l-am pus în vecinătatea constatării că, iată, ieri am împlinit doi ani de… blogăreală! Şi mă întrebam eu aşa, ce a fost, ce a rămas, ce înseamnă aceşti doi ani? Nimic altceva decît vreo două rînduri de statistici: 458 de texte scrijelite pe genunchi şi tot cam atîtea muzici, 6025 de comentarii, 143.960 de vizite din te miri ce colţ de lume, şi vreo 2000 de spamuri… În rest? În rest, cîteva polemici, ceva opinii, nişte „trofee”, ceva „clasamente” şi marea iluzie că Genunchii Lumii ar fi şi altceva decît o sumă de sticle cu răvaşe (pe multe din ele nici nu mi le mai recunosc!) aruncate într-un ocean ingrat şi urmînd cursul habar n-am al cărei gropi negre dintr-un Internet impersonal prin definiţie şi, de cîteva ori, tentaţia dulce a renunţării…
Apoi, îmi aduceam aminte că am auzit de o întîmplare cu un violonist celebru. Artistul a coborît într-o zi într-o staţie de metrou şi a început să cînte acolo… o făcea chiar mai bine decît la Carnegie Hall cu o seară înainte însă a constatat că nu se opreşte nimeni să îl asculte… În lipsa afişelor, a impresarilor şi animatorilor era un nimeni în acel loc… Şi m-am gîndit că tot cam aşa stă treaba şi cu blogurile şi că eu nu am avut niciodată stofă de comerciant… Lucrurile sunt destul de limpezi, dar asta să fie tot?! Nu, oricît aş vrea să acuz drept ingrată lumea asta „virtuală”, dincolo de toate astea şi de durerile ascuţite din genunchi, mai este ceva care mă ţine „agăţat” (aş putea foarte bine, nu-i aşa, să-mi exersez cuvintele, bucuria textului, şi într-un caiet obişnuit sau într-o coloană de ziar!?): mirabila blogolume.  Ştiu, e posibil să fiu cam… defetist astăzi… Dar, e limpede, tot ceea ce contează azi aici sunteţi voi, dragilor şi dragelor de… prieteni care, treceţi prin colţul ăsta de lume chiar fără a fi chemaţi, chiar fără ca eu să vă răspund, chiar voi cei pe care în aceşti doi ani i-am pierdut pe… drum şi voi cei… neştiuţi sau vag ştiuţi care, mi-aţi oferit şi-mi oferiţi nu puţine momente de încîntare, de emoţie, de viaţă, de nesingurătate…

P.S.: Hmm… e clar, niciodată nu mi-a ieşit un text a doua oară, ca la prima… respiraţie! 🙂

Servus, Blogolume!
Poate, la anu’, voi vedea lucrurile altfel, voi fi mai… activ şi genunchiu-mi va fi mai oblojit şi mai… util şi-mi va fi mai uşor să scriu cu… el, la fel cum o făceam, cred, acum un an sau doi
Vă mulţumesc! (fără să pot din păcate să vă… vestesc pe toţi aici şi acum): Roxana, Karla, Geo, Carmen, Călin, Mirela, Cati, Rose, Aurora, Valentin, Diana, Cella, Daurel, Gabi, Gina, Camelia, Cristian, Cami, Vania, Caius, Oana, Onu, Ticke,  Dumitru, Deea, Cristian, Melami, Andi, Ana, Lilick, Athe, Cody, Dana, Deea Dulce, Eftimie, Milf şi Petrov, Manole, Lollita, Evergreen, Paul, Adi, Tavi, Mircea, Nea Costache, Crina, Sebi, Rodica, Andrei,  Ioan, Gigi, Geo, Lia, Gala, Ştefan, Teo, Zamfir, Ionuţu, Oplisme, Ion, Chat Noir, Mircea

Toate cele bune!

Cu genunchiu-ntr-o istorie cu… veleitari

Ieri, aici în Braşov, scriitorul şi ziaristul Vasile Şelaru a lansat o carte: „Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini pînă în prezent” (Editura Şelaru)… O lucrare monumentală ca dimensiuni – 860 de pagini – şi nu ştiu, încă, dacă monumentală, voit sau nu, prin conţinut, dar în orice caz anevoios de realizat dat fiind consistentul „bagaj” informativ pe care l-a adunat. Cine ar fi crezut că în zona asta s-au adunat cîteva sute de autori? Cu un aparat istorico-literar cuprinzător, în chip de introducere (şi de încheiere, acolo unde găsim un peisaj cu presa braşoveană), istoria se desfăşoară la vale alfabetic, după ce am fost asiguraţi că: „Trebuie spus că, dacă ar fi fost să recurgem la o selecţie riguroasă, estimînd cu generozitate scriitorii braşoveni autentici, români saşi şi maghiari, cu operă literară originală, atunci numărul acestora ar fi fost de ordinul zecilor, fără a depăşi, de la începuturi şi pînă în prezent, să zicem estimativ, cu generozitate maximă, cifra de cincizeci. Însă, veleitarii reprezintă compostul (…)” Aşadar, e vorba de o… colecţie de… „Date biografice şi comentarii critice privind scriitorii şi veleitarii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la 1420 pînă în prezent”, explicată de autor într-o altă notă din a treia sau a patra pagină a cărţii şi aşa: „În literatură este ca şi în fotbal: toţi dau cu piciorul în minge însă nu toţi sunt fotbalişti iar din cei cîţiva mii de fotbalişti legitimaţi în echipa naţională sunt selecţionaţi mai puţin de douăzeci iar pe teren, să nu uităm, de la o echipă nu joacă decît unsprezece jucători…”
Probabil această nouă cuprindere a veleitarilor, la un loc cu aceia „cu operă”, într-o istorie va trezi, alături de alte consideraţii „tăioase” ale lui Şelaru referitoare la diferite personalităţi sau personaje (mai ales cînd vine vorba despre nişte… tovărăşei) ale urbei literare braşovene şi alături de unele judecăţi privind construcţia şi… ortografia cărţii (pe care le intuiesc deja) destule polemici. Asta dacă această urbe literară braşoveană mai este atît de vie încît să ducă o polemică!… Cred însă că lui Vasile Şelaru nu-i va fi displăcut chiar să provoace aşa ceva şi să rămînă cu poliţe de încasat (amintindu-mi doar de „Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor” apărut în 2008) cum cred şi că Istoria lui nu are cum, de azi înainte, să nu fie băgată în seamă.
Ei bine, cum cunoşteam de ceva vreme că lucrarea e în chinurile facerii am fost nerăbdător (poate şi neîncrezător) să o văd tipărită şi să… mă caut prin ea… Şi uite aşa mi-am găsit şi eu genunchiul (cel literar şi virtual!) strîns în viteză, scurtat şi… subţiat cu blîndeţe, faţă de alţii (!), pe la paginile 587-588 din care, copiez cîte ceva rezistînd cu greu tentaţiei de a folosi şi nişte pastă… corectoare…

Istoria literaturii din Ţara Bârsei, de Vasile Şelaru
Istoria literaturii din Ţara Bârsei, de Vasile Şelaru

„Obeadă Flavius (…) Activitatea publicistică: debutează în luna iunie, 1986, în revista SLAST (Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului, una din cele mai bune publicaţii de literatură ale vremii, condusă de Ion Cristoiu); colaborează la rev. Astra, Tomis, Steaua, România Literară, Convorbiri Literare, Echinox. Deţine un blog personal unde pe lîngă publicistică social-politică postează şi poezii.
Premii literare: Premiul rev. România literară la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei – 1987; Premiul Uniunii Scriitorilor din România la concursul „Astra” – 1988; şi alte premii… pe care autorul nu mai doreşte să le enumere.
Referinţe Critice-Biobibliografice: Vezi Internet
Flavius Obeadă a debutat publicistic în anul 1986, cu o pagină întreagă în revista SLAST (Suplimentul Literar Artistic Al Scânteii Tineretului – la acel timp una dintre cele mai bune reviste de literatură din ţară) fiind prezentat ca o speranţă a literaturii, un poet de excepţie al Braşovului… şi nu numai. A mai cîştigat între timp şi cîteva concursuri literare din ţară însă de publicat nu a publicat nicio carte. Într-un tîrziu, după o scurtă experienţă jurnalistică, şi-a realizat un „bloog” cu însemnări politice şi… poetice. Astfel, publică în format electronic poezii. „Genunchiul lumii”, poate titlul unui grupaj de poezii sau a unei etape „electronice”, nu se ştie însă, prezenţa poeziei sale în spaţiu public ne oferă prilejul de îl comenta pe poet.
Pentru Flavius Obeadă, poezia este un bun prilej de a nota impresii; înrămează emoţii ale unei lumi stranii, misterioase în care imaginea de basm vrăjit îşi face uşor loc „Plină de flori şi miros de ciuperci/ se suie din iederă noaptea pe ridurile-ţi/cu gust dulceag de câine ars…” (Cutia cu gheaţă) sau „Ţi se urcase guşterul în somn,/ de prea mult somn blestemat,/ pe trupul tău de pietre şi de crivăţ înot,/ mereu verdea fiinţă a visului/ petrecîndu-te spre locul de apă…” (Hymenaios). Poemele sunt „poveşti” care maschează o dramă nedestăinuită unde încheietura mîinii femeii pare a fi „cuţit fin, paloare de sînge…” iar iubitei imaginare (sau nu) i se spune că „uşile mirelui nu le vei mai deschide niciodată.” Fiecare vers pare a fi desprins din carnea poetului şi dat unei păsări de hrană. Iată o poezie în care poetul se lasă furat de abundenţa cuvintelor frumoase şi a imaginilor construite prin acestea: „Spre seară, se făcea că privesc/ printr-un ochi de peşte la mal,/ Din obraz îi curgeau liniştit picături de otravă./ Era de parcă oboseala o răstignise/ ca pe un cal în pîntecul nopţii/ şi ochiul de peşte era tot mai greu,/ tot mai închisă fiinţa-mi privitoare din ochi…/De abur, genunchiul ei, în mijlocul/ palmelor mele, parcă ar fi coborît din naştere,/ luminîndu-şi coapsa rotundă,/ cu flori în pripă. (Nud). Evident, un poet pictural, paradoxal şi dramatic, care ştie că emoţia este dată de imagini şi de succesiunea acestora: „Singura amintire/ pe care o am despre mine:/ aceste desene stranii/ pe tălpile-mi de sticlă/ aducînd a ciocuri de pasăre/ înfipte în trunchiuri de copaci adolescenţi/ coborînd spre plajă/ cu umbrele în mâini” (Aripa şi ochiul). Un poet al contrastelor vii, un povestitor liric, Flavius Obeadă poate într-o zi va cuteza să îşi adune versurile într-o carte…”

Servus, Blogolume!
Poezii, indicii şi drumuri găsesc la Geanina şi Cristian. Toate duc spre nişte amprente literare. Aceleaşi locuri magice, la Andi… Recitesc concluziile lui Andrei.  Despre noi şi ură… Şi au mai trecut aproape 30 de zile. Cu ură în plus.  Cody vorbeşte despre un specimen. Dacă nu există, poate ar fi cazul să-l trecem la index,  alături de ceilalţi! 😉 Daurel vine şi el cu o istorie, a şantajului… sentimental! 😉 Melami îşi aminteşte de o schimbare a Gărzii la greci… Eu tocmai am văzut garda lălîie din Piaţa Sfatului, de aici din Braşov… Încep să pricep diferenţele! 🙂 Lady povesteşte despre fungi şi antibiotice fără reţetă… Acum încep să mă dumiresc ce-i cu… aspergillus şi fusarium! 😉 Vania tocmai a început un kriminalroman unde unde parte din victime nu pot fi decît o poetesă (cu visuri de publicare, ha!) şi un scriitoraş dintr-o, cum altfel?, urbe plină de talente literare! Hmm… lucrurile îmi sună cunoscut şi vin de se… leagă! 😉 Gina spune cam cum… sîntem… şi începe şi ea povestea cu, evident, „Românul s-a născut poet”! 😉 Sebra rosteşte diagnosticul într-un anume fel: da, suntem un popor de sinistraţi şi aşa vom rămîne încă vreo cinci ani!… 😦 Cati descrie o amărăciune la care consimt. Subiectul m-a pus şi mă pune pe gînduri, la fel, în cunoştinţă de cauză… Poate că nu e suficient! 😉 Gabriela şi florile ei… Mai că-mi vine să mă duc să caut o… gloxinie! Adi chiar scrie, şi publică!  Ştiu, moncher, am luat aminte! 😉 Iar Nea Costache ne invită la lansarea cărţii lui „O viaţă împreună”. Da, blogurile nasc cărţi! Şi nu ori de care! Mirela ne trimite un curcubeu frumos şi muşcate, de la Cluj… Poezie, la Marius, da poezie! Intravenoasă! Onu ne îndeamnă la o lecţie de realism… Da, mai e nevoie de asemenea lecţii!… Sebi îmi confirmă şi el o veste: „Cerbul” nu mai vine la Braşov. Ce mai contează micile noastre efuziuni de patriotism local? De la Deea înţeleg de ce… tremură frunzişul în salcîmi…
Toate cele bune, prieteni!

P.S.: Muzichia vine şi ea tot dintr-un cufăr descoperit prin pod… Ce-i drept, poeziile stăteau undeva în beci, în nişte… saci de plastic! 😉

Viaţa bate blogul

În fiecare zi. Şi tot cu fiecare zi rămîn tot mai puţine poveşti de spus. Tot mai puţine mărgele de risipit. Tot mai puţine „dezvăluiri” sau „revelaţii” de ascultat. Tot mai puţine minciuni de acceptat. Tot mai puţine răgazuri. Tot mai puţine gesturi de încredere. Tot mai puţine bunăvoinţe. Tot mai puţine bune-credinţe… Tot mai puţine veghi în linişte… Şi multe, multe altele în loc… grele… Nu, nu e din pricina ninsorii ăsteia de primăvară din clipa asta care-mi bate în geam, nici din cauza asteniilor care, nu mă mai scuză de mult…
O seară liniştită să aveţi.
Bună dimineaţa…

De(z)virtualizarea… Gînd de noapte

Astăzi (mi)-am regăsit trubadurii pe Republicii. Ştiu că au mai cîntat zgribuliţi peste iarnă chiar dacă eu îi credeam de tot plecaţi încă de sfîrşitul toamnei, o dată cu umbrelele şi mesele ridicate de pe Corso… Da, nu i-am văzut eu. Astăzi am stat un pic sa-i ascult. De „vină” a fost, cu siguranţă, puţinul soare căzut pe colţul ăla de stradă, topirea vizibilă şi prematură a troienelor… Ascultîndu-i mi-am dat seama că de fapt dacă mi-aş fi dat silinţa aş fi putut să îi văd şi să-i ascult, oricît de îngheţat aş fi fost şi că eu i-am alungat de mine, i-am aruncat pentru o iarnă în… virtualităţile mele.
Trăim, pe nesimţite, tot mai mult în „Second Life”, ne cioplim altă viaţă şi alt chip, punem pe picioare ferme pe Facebook, dăm cu sapa şi întoarcem bălegarul, ne aruncam vorbe pe Twitter, ne plătim facturile, vedem dacă ninge sau dacă plouă, citim ziarul, povestim cu un amic vechi, regăsit, ne aventurăm în blogolume, fascinaţi şi cu garda jos, ne îndrăgostim nepermis, ne înarmăm şi ucidem, minţim, trădăm, ne trimitem flori şi prăjiturele de ziua noastră, urmărim, voyeurişti, paşii celorlalţi, ne mulţumim cu concertele de pe YouTube, înşelăm şi suntem înşelaţi, participăm la şedinţe, zise şi teleconferinţe, ne antrenăm, ne dăm restanţele online, ne „publicăm” poeziile, dizertaţiile, ne reparăm singuri calculatorul prin 3G, ba ne şi desfundăm conductele la îndrumarea meşterului instalator prin webcam, chatuim în toate limbile pămîntului fără să ştim vreo limbă străină, învăţăm să şofăm cu instructorul pe mess, ne comandăm prînzul şi cina, ne lăsăm „ghicit” viitorul, citim fraze pe Google cu senzaţia că am citit cartea întreagă, ba ne şi tratăm în clinici virtuale, ne deplasăm fără să facem un pas, dăm sentinţe, condamnăm, iertăm… Un amestec atît de straniu, încă, de realitate şi virtual…
Mă gîndesc, nu ar putea fi acest puzzle confuz de realitate si virtual pragul din care polii s-ar putea inversa? Virtualitatea să devină realitate şi invers? Dacă noi suntem „pionierii” unui experiment ciudat, al unei întorsături istorice care, peste cîţiva zeci de ani, va fi considerată drept „momentul 0” sau „momentul x” or „y”? 😉 Nu ar fi cazul să facem acum un pas înapoi evitînd astfel capcana, mirajul? Nu ar fi cazul să ridicăm piciorul de pe acceleraţie, să o lăsăm mai moale (unii dinte noi, desigur)?…
E doar un gînd aiurea de noapte… Oricum cred că Trubadurii din Transilvania, acolo în stradă, sunt un exerciţiu valabil de… de(z)virtualizare… O să trec mai des pe acolo, pe Republicii colţ cu Michael Weiss… 😉
Toate cele bune!

Lecuirea genunchiului. Pete mov pe saltea

Cînd sînt bleg sau indispus sau cînd nu-mi intra nimic în voie sau cînd foaia de hîrtie (monitorul, tastatura, în fine!…) mă intimidează, uneori, arunc o privire prin memoria ascunsă a genunchiului lumii. Este acolo o cămară în care se adună căutări de aiurea. Cămara de căutări, aş boteza-o… De unde vin acestea şi încotro cred cei care mă interoghează astfel că vor duce, habar n-am. Melanjul dintre întîmplările zilei şi zburdălniciile virtuale mă uimeşte zi de zi. Am ales doar cîteva – sunt sute, mii!…- astfel de cioburi de cuvinte şi gînduri renunţînd la tentaţia de a le răspunde sau de a le pune în propoziţii. Unele ar merita asta, altele spun totul. Pînă atunci, totul seamănă cu un… poem postmodern. 😉 Poate ar fi interesant să intru în joc într-o zi. Asta ar putea face parte din… lecuirea genunchiului, pe o saltea cu pete mov. 🙂

-PSD rame cu ghiocei
-Poezii frumoase si urate
-Genunchiul imagini
-Eminescu este atat de mult al nostru
-Cea mai frumoasa fata din romania
-AG Weinberger este membru al masoneriei
-Ce este genunchiul?
-Cuvintele la cintecul inger pierdut
-Derdelusuri in ploiesti
-Paloarea vorbitoare poezie
-Poze pasarea phoenix
-Gasca cangrena din valeni dambovita
-Poezii de la multi ani
-Vindecarea genunchiului
-Karla dama companie
-Lecuirea genunchiului
-Conspiratia lumii
-Pete mov pe saltea
-Lista cu basme rusesti ecranizate
-Cuvinte despre ochi
-A cadea pe ginduri
-In orasul care ploua gen liric
-Poezii despre limba rusa fara author
-Spaime in somn
-Iarna se aseamana cu?
-Renunta la ochelari flavius
-Poezi frumoase despre un zambet frumos
-Junghiuri intercostale
-Ritual la rascruce de drumuri
-Plantele si animalele si omul
-De dorul tau flavius
-Masina de autovidanjare
-Ruşinea în politică
-Criptograma neprihanita
-Poveste de dragoste falsa din blogosfera

În beţia istoriei. Il Padrino dixit!

„Salve, signor Flavio!
Scuze pentru pauza de comentarii dar… Mai are omu’ trebuşoare şi prin altă parte şi nu apucai să te „văd” pâna azi prin „blogulume”. Iar îmi ridicaşi mingea la fileu cu neica Papură Vodă… Nici eu nu cred că am preşedinte, Flavius… Nici măcar de la Împuşcat încoace… Suntem, din ce în ce mai înglodaţi în mocirla căreia îndrăznim să îi spunem democraţie originală, fapt pentru care ies pe ţeava democraţiei aberaţii gen Ilici, Emil cel învins de Secu şi eternal Băse…Care ţara şi-a mai bătut joc de interesele şi de resursele sale strategice cu atât de mult elan ca noi? Băse’ e gen „finis coronat opus”. E cel care duce „pe culmi de progress”eşecul demersului nostru de a crede că suntem o ţară, cu adevărat democrată şi stăpână pe destin…
Suntem, pe naiba… Suntem ţara căreia singurul instrument de politică externă i-a rămas trupa plecată, la ordin, prin teatre de operaţii externe şi care dă colţu’, din când în când, shoulder by shoulder, cu nenea aliatu’ Sam… Nu tu camioane, nu tu maşinuţe, nu tu textile, nu tu grâuşor şi alte alea… Avem Cola, şi E-uri în draci şi…fiţe cât încape…şi başca, pe circaru’ Base’. Cred că îşi plâng în pumni unii europeni mai cu ştaif că ne băgară în UE….Un asemenea personaj gen prim preşedintele de partid şi de stat e o bătaie de joc la adresa României şi el, asta e certitudine pentru mine, a mizat intens (a şi „săpat” cu sârg la asta) pe lipsa unui contracandidat care să-l scoată din circuit la alegerile prezidenţiale din decembrie. După „aburirea”PSD cu anul de guvernare împreună, Băsescu se consideră de neînlăturat şi îşi arogă statutul de “lider maximo”, care controlează totul. Stare de fapt posibilă din cauza veşnicului oportunism şi pupincurism românesc al acelora dintre noi care, conform proverbului „obraznicul mâncă praznicul” s-au „băgat” în politica asta ciudată „de rit românesc” şi au încurajat această tendinţa ce duce spre niciunde…
Nenea acesta are o singură obsesie, aceea a persecuţiei ! Toti sunt răi doar ‘mnealui şi gaşca ‘mnealui sunt buni! Şi ştie să o spună şi a transmis-o, cum de altfel e normal, şi celor care îl simpatizează!! Majoritatea dintre aceştia ar trebui să nu aibă memoria scurtă şi să îl aibă în „amintire’ pe Băse, cel care refuză procesul cu Ucraina, pe Băsescu care este prietenul lui Haysam şi tot neamul lui, pe Băsescu care a băut şi s-a suit la volan, pe Băsescu care a visat un dezastru de guvern, pe Băsescu care a tras-o pe „ţiganca împuţită”de urechi, pe Băsescu care a băgat PSD la guvernare după ce principala lui temă de campanie a fost războiul cu PSD, pe Băsescu care se trage de… cu Bercea Mondialu’etc…mulţi de etc…!
Din păcate, suntem o ţară căreia îi place să fie condusă de cizmari, piraţi şi cine ştie mai ce ciudaţi ieşiţi din beţia istoriei! Eu, unul, sunt dintre cei care nu au crezut niciodată că dracul (Aghiuţă, Belzebut, Lucifer, B…. etc) poate fi neprihănit….
Şi la ce-mi foloseşte ? Iartă-l, Doamne că, mai tot timpul, nu ştie ce face!
Totuşi…să vă fie bine şi…una affetuosa stretta di mano !

Zile faine!
Il Padrino”

P.S. – De azi, şi e un gînd mai vechi ăsta, îmi deschid blogul, Genunchiul Lumii, gîndurilor şi textelor celor mai inspirate, celor mai bine scrise care-mi vor poposi la… „Poşta redacţiei”. Le voi publica pe prima pagină fiind păcat să se piardă printre comentarii. De multe ori găsesc acolo rînduri superbe, rînduri mult mai bine scrise, mai logice, decît cele care le-au provocat. Voi căuta mai în urmă şi voi mai scoate la suprafaţă, sper cu voia tacită a autorilor, astfel de pagini fie ele pamflete, ironii dar, firesc, cu cei şapte ani de-acasă.
Şi încep cu „Il Padrino”, cronicarul atît de însufleţit al Genunchiului Lumii şi al Blogolumii, pe care îl preţuiesc în chip aparte. „Il Padrino”, care – şi i-am spus-o de mult! – ar fi un… Godfather al blogosferei, dac-ar vrea… 😉 Braşovean de-al meu care, scrie cu atîta har, pe care-l ştiu, şi pe care abia aştept să-l întîlnesc la o promisă, reciprocă, ulcică de vin…
Mă-nclin, fratello… Padrino! 🙂

Necesităţi… fizioblogice

După cum bine ştim, blogolumea este un organism ciudat care respiră, vorbeşte, mănîncă… De fapt, blogolumea îşi îndeplineşte toate necesităţile după nişte legi… fizio(b)logice uşor de observat. Blogolumea fascinează şi oripilează în aceeaşi măsură şi odată ajuns aici e cam greu să rămîi indiferent sau să te laşi (cam ca de tutun…) Altfel spus, vietatea asta care se hrăneşte cu semne creează blogodependenţă în diferite stadii, probabil şi funcţie de celelalte… „dependenţe”, exterioare, ale realităţii imediate.
Spuneam că blogolumea fascinează şi oripilează asemeni celor care o populează. Despre fascinaţii şi întîmplări mirabile aici am scris în multe rînduri. De mizerii am încercat să mă ţin deoparte şi nu merită prea multe cuvinte. Cîteva rînduri azi tot o să sacrific pe tema asta fiindcă am întîlnit (citit) azi nişte specimene de bloggeri care mi-au provocat greaţă. Manţogi de felul lor în a-şi exiba pînă la ultima culme mitocănia, sunt convins că respectivii şi-au împins pînă la fiziologic satisfacţia batjocoririi prin cuvinte a unei persoane, o femeie, ajunsă printre ei pentru a spune ceva despre un anumit text, altfel binişor şi cu haz scris. Cred că erau vreo trei patru indivizi, nişte „macho” care s-au încins astfel într-o horă priapică a comentariilor pentru a-şi măsura… ceva în prezenţa „victimei”. Inteligenţi, ironici fini, iscusiţi ai miştoului de gang, haioşi, nonconformişti, ar spune ei că sunt, faţă de… resturile lumii prin care, sigur stau pitiţi de teama lor bieţi poeţi şi jalnici frustraţi suferind de toate cele bune: buna creştere, buna credinţă, bunul cuvînt… Poate că exagerez, însă totul mi-a părut un sinistru viol în grup!… Dar asta-i lumea şi blogolumea-n care trebuie să trăim şi desigur ne este la îndemînă şi aici tasta „delete” sau „ignore”, ceea ce sigur pe unii de teapa asta-i lasă mai mereu perplecşi, tocmai în momentul în care se aşteptau ca asistenţa să rămînă cu gura căscată… Şi bine că le avem la îndemînă, leac pentru scîrbă!

Blogolumea e o ţesătură de reţele, un păienjeniş extins, iar blogroll-urile fiecăruia dintre noi arată cam prin ce zonă a pînzei de păianjen ne-am prins. E greu ca vreun intrus să treacă dintr-un teritoriu în altul fără a sfîrşi prin a fi expulzat. Blogroll-urile mele arată, cred, limpede, în ce zonă a „hărţii” mă aflu. Şi cum nu puteam fi altundeva iar asta implică şi oarece… responsabilităţi, încerc să mi-le îndeplinesc chiar dacă nu sunt dintre cei prea disciplinaţi sau fiindcă sunt printre cei… prea comozi or leneşi. Deh, tot necesităţi… fizioblogice, dar din cele cu cei şapte ani pe-acasă! Printre ele, la loc de frunte stau răspunsul la comentarii şi lepşele. La comentarii sunt mereu dator iar lepşele, recunosc, încerc să le evit fiindcă-mi par un soi de teste-grilă irositoare de timp, inspiraţie şi libertate de mişcare…
De data asta, pare-se n-am încotro. Cristian m-a „lovit” cu un premiu special (o, da!, o altă necesitate fizioblogică şi premiile astea! 😉 ) şi cum dacă vreau să-l ridic trebuie să-l şi dau mai departe… Mulţam frumos, Cristi, da-i păcat că nu-l pot împărţi tuturor celor din toate cele… trei blogroll-uri ale mele, fiindcă aşa mi-aş dori să fac! Şi pentru a-mi pune în vitrină trofeul de Scrib Superior 😉 cîştigat cu atîta trudă, trebuie să spun înainte „poezia” de mai jos:

Cele cinci îndatoriri ale premianţilor:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.
2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List, astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat
5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Dincolo de faptul că nici eu n-am priceput ce-i cu lista aia a domnului Linky şi cu temerea să nu fie cumva vreo organizaţie… conspiraţionistă secretă :), în care mă bag, iată, cu riscul de a ajunge pe cine ştie ce stîlp al infamiei şi furat de solemnitatea şi inspiraţia momentului, înmînez cu plecăciune premiul următorilor Scriitori Superiori: Cella, Karla, Ada, Deea şi Paul. Iar restului blogolumii mele – ştiind şi că unii dintre locuitorii ei au primit deja diploma sau urmează să o primească – drept consolare, îi dedic o muzichie cu suflet focos de stepă, de-a proaspetei Diana Bonceva.
Servus şi toate cele bune, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor!

Îmi ninge

De azi noapte îmi ninge. Pe blog. Nu ştiu cît va mai dura, la un moment dat mi-am făcut griji… Nu ştiam unde este butonul on-off şi nici dacă aş fi ştiut nu cred că ar fi fost bine să îl acţionez. Naiv, iluzionat, înfierbîntat, entuziasmat şi efervescent am lăsat lucrurile aşa, să văd ce poate să se întîmple şi pînă cînd. La o adică o să împrumut de prin vecini o lopată, o mătură, ceva, să-mi deszăpezesc blogolumea. Şi dacă nici figura asta nu o să ţină o să las vorbă ca ultimul să stingă lumina. Dacă nu, nu-i bai, oricum o să se stingă singură 😉 Ninge. Afară e o ceaţă caldă, bolnavă, leşinată care se usucă pe picioare. Ceva e aiurea şi nu ştiu ce.

De veghe-n lanul blogolumii

Recunosc. M-am „internat” cu genunchiul lumii mele sfărîmat în… blogolume. Nu, nu este nici un spital, nici un azil, nici un sanatoriu. Nu mai este nici măcar un refugiu. Este o lume prin ale cărei saloane trec zilnic, pe ale cărei coridoare aştept deseori. Trec, privesc, deschid cîte o fereastră. Uneori aerisesc, alteori scutur cîte o pătură. De cîteva ori am făcut şi pe brancardierul… Dar nu plec niciodată cu mîna goala, mereu „fur” cîte ceva, chiar şi din curte, din grădină, după ce termin de… prăşit prin lanul des, neatins de secetă. „Fur „cîte un tratament, cîte un antrenament, cîte un pansament. Şi aşa genunchiul meu a început să se întremeze. Şi am devenit un pic… dependent. Terapia asta îmi este indispensabilă şi nu ştiu alţii… cum sunt.

Nu trec în fiecare zi prin aceleaşi saloane, nici nu dau cu mopul pe aceleaşi scări. Dar, îndeobşte deschid uşile celor care mi-au mai adus şi mie, din cînd în cînd, cîte o cafea la pat, cîte un ziar oricît de vechi, şi care-mi răspund la răvaşele de peste noapte. În orice caz, măcar un… „comision” tot voi face, pînă la urmă, pentru fiecare-n parte :).

Astăzi, în salonul unu am fost întîmpinat cu turtă dulce-n pas de dans şi, surprinzător în ciuda durerii din genunchi şi a antitalentului meu m-am trezit dansînd! Aşa da început de zi, fiindcă am învăţat că important este să ştii să începi, cu curaj… şi să realizezi care sunt… diferenţele. Tot în salonul unu.

La cîţiva metri mai încolo, la unu bis, pe jos numai flori de tei şi crengi şi semn de furtună. Nu, nu puteam să dau cu mătura sau cu aspiratorul. Şi ştiţi de ce? Fiindcă eu anul ăsta am cam ratat parfumul de floare de tei – deh, a plouat cam mult! – şi chiar căzut pe drumul uscării în camera aia, la unu bis, l-am găsit. Aşa că am încuiat doar, cu grijă. O să mă întorc mai spre seară să sorb un nostalgic, parfumat, ceai de tei…
În faţa mea, potecă, metrul de culoar pînă la salonul trei. Dintr-un pas am fost acolo. „Un pas mic pentru om…” Mirosuri şi imagini, în salonul ăsta. Cu storurile trase, viaţa, pacientul (sau chiraşul?) plecase… la plimbare. L-aş fi întrebat ceva. Poate-l găsesc prin curte. Poate… se pregăteşte şi el de… toamnă. Împreună cu acela ce aduce „stropul de vin plin de dulceaţa luminii”, lumină ca din candelă…
Pe dreapta, în continuare, nu stă nimeni. De fapt acolo este UPU, salonul de urgenţe. Cineva încercase să se joace cu focul, la îndemnul cuiva. Pe acolo trebuie să umbli în vîrful picioarelor… O să revin, mîine-poimîine, după ce i-or găsi şi lui, acelui cineva o cameră.

Salonul patru e locul în care mă aştept la orice, locul cotidian care dă spre Tâmpa. Aici mai mereu televizorul e dat tare. Aici de regulă stau preţ de vreo juma de oră, la o bîrfă, la o ştire, la o constatare. Azi am găsit salon auto, paraziţi, avioane, şi ceva bomboane amare şi plăcinţele cu brînzăde-alea politice! Nu, azi nu am stat prea mult p-aci… 🙂

Cum altfel, vizavi, pe uşă scrie: salonul de criză. Aici mă aştept în fiecare zi la altceva… la alţi locatari adică. Nu, nu-s alţii noi, sunt tot dragii mei doar că, din cînd în cînd, şefii îi rotesc şi îi aduc aici. Cică altfel camera asta, spaţioasă, n-are căutare şi trebuie să se justifice cu… întreţinerea. Salonul ăsta semănă cu salonu’ patru… Azi pe aici criza era morală, mafioată… şi, ca un făcut, venea tot parfumul ăla de plăcinte. Aşa că le-am lăsat un termos întreg de cafea. Tare.
E clar, azi am avut o dispoziţie mai curînd poetică decît… politică. Dinspre salonul cinci se face scara… Puteam să o iau la dreapta, sau la stînga pe holuri. E adevărat, pe acolo încă nu prea calc. Nu aud voci, nu aud muzici, e ceva suspect pe acolo. Altădată! Chiar dacă am auzit că acele camere au chiar şi balcon, şi toalete separate, individuale, nu ca aici, la capătul holului, comune!

Şi am coborât. La parter. Aici mai sunt vreo patru saloane fără număr. E bucătăria, spălătoria, biblioteca, coaforul… În saloanele astea patru, lume pestriţă, proză amestecată cu poliţişti, suspans, crime, cafenele, tribunale şi feluriţi unchieşi sarcastici şi iarăşi muzici şi multă poezie, cînd veselă, cînd tristă, cînd cu zulufi, cînd fără
Pe ici pe colo, uneori, aici la parter, mai miroase şi a tămîie, dar nu m-a lămurit nimeni de ce, nu stiu exact din care cameră vine, din astea fără număr, oricum…  Sau să vină dinspre muzeu? Nu, n-aş crede. Muzeele sunt vii… Şi cum sus găsisem bomboane amare, aici, chiar în salonul de lîngă scară, cineva a umplut nişte acvarii cu bomboane, din alea fine care, îţi rămîn în minte, din copilărie. În saloanele astea patru las mereu cîte o carafă cu apă şi ud florile mereu amestecate în… probleme, cuvinte şi averi.

Mai mereu, pînă să ies, pînă să ajung în curte, trece şi timp, ore bune, şi genunchiu-mi oboseşte, mă înţeapă precum nişte… comentarii ironice. Şi azi a mai fost şi dansul! Mi-am făcut un obicei, vară-iarnă, imediat ce cobor cele trei trepte de piatră mă aşez pe banca din curte, din faţa intrării şi privesc… Îmi place să-i privesc, dragii de ei. Unii intră, alţii ies, alţii se plimbă cu mîinile la spate, alţii pleacă spre doruri

Nişte fete citesc mereu cîte o carte sau povestesc despre vremuri şi moravuri, despre dezamăgiri aparent banale, despre… de-ale lumii, în plimbareUn artist vinde mereu muzici şi tablouri noi. Un domn ne îndeamnă şi el să ascultăm şi brodeşte asta cu terifiante teorii, cu bănuieli de conspiraţii… Altcineva primeşte în căşti veşti din State şi de prin Canada, dar le cam ţine pentru el şi nu răspunde la niciun comentariu, după cum mi-au şoptit vecinii de salon… Iar mai într-o parte, cîţiva joacă bîza ori lapte-gros.

Şi altcineva a obosit un pic şi în fiecare zi îi aduc un ceai ştiind că va fi bine, asta înainte să mă apuc de grădină, de răsaduri, de prăşit, de jumulit buruienile, de udat… Asta îmi aduce mereu aminte de viaţa la ţară ori de „ţara”copilăriei mele şi de nişte împletituri de amintiri cu lacrimi… De aceea, cîteodată, adun de aici, colecţionez mai curînd!, cîte un coş împletit plin cu mere şi gutui. Pe astea le ţin pentru mine…

Şi se înserează… Seară de vară, la fel ca orice seară de vară, tîrzie… Chiar ca o seară de vară din… vara trecută. Da… iarna e altceva… Nu, nu am uitat că am promis cuiva un ceai de tei… Şi dacă nu v-am spus, dar poate aţi remarcat deja, nu-mi place deloc, da’ de loc!, să spăl vasele sau rufele (aici se mai caută nişte voluntari din cîte am auzit).
Prefer în schimb să fac ore suplimentare de veghe, cu… va urma!

Bloggerul: încă un animal ciudat?!

blogos3Opinii privind blogosfera sunt multe, pe măsură ce fenomenul devine tot mai amplu ca şi întindere şi conţinut. Am văzut păreri precum cele ale lui Mircea Mihăieş şi nu este aproape zi în care bloggerii ori (încă) non-bloggerii să nu definească această lume. Blogul, ca specie într-ale comunicării captează, intrigă, naşte ironii, polemici sau, mai ales, batjocuri. Sunt convins că vom avea teorii şi teoreticieni despre blogosferă pornind atît dinspre media, comunicare şi literatură cît şi dinspre psihologie, ba chiar psihiatrie. Nu ştiu eu, dar probabil subiectul a ajuns temă de curs, de dizertaţii poate de examene. Mai mult, am remarcat încercări de organizare a bloggerilor români în fel de fel de asociaţii sau chiar sindicate şi partide. Politicienii, la rîndul lor, ca să nu spun unele instituţii, sunt şi aceştia cu ochii pe bloguri… În web-spaţiu blogurile devin atăt de interesante încît mulţi internauţi au uitat pur şi simplu de site-urile obişnuite petrecîndu-şi vremea cu preponderenţă pe aceste pagini „personale”…  Ar fi interesant de deschis periodic dezbateri, pentru a urmări o evoluţie, a acestui mediu mai ales în rîndul celor care îl crează şi îl populează. Şi nu mă refer doar la cîte o leapşă pe ici pe colo… Motivul acestor rînduri a pornit de la un nou articol despre b(logos)feră (subiectul, recunosc, mă pasionează) apărut pe Realitatea. Net: „Specialiştii încearcă imposibilul: portretul robot al bloggerului român, un material destul de echilibrat. Iar acolo am găsit o remarcă, pe care o împărtăşesc, a lui Cristian Tudor Popescu: „bloggerul este liber să zică ce vrea, internetul este monumentul libertăţii de expresie„. CTP are dubii însă privind valoarea de informaţie a celor comunicate în bloguri, aceasta trebuind verificată jurnalistic, dacă e cazul. Pornind de la acest peisaj aş întreba, nu doar „Cine este şi ce vrea bloggerul român?” ci şi: „Blogul, încotro?” şi,  pînă cînd ei, bloggerii, vreo 30.000 în ţara asta, vor mai fi priviţi, în cel mai bun caz, ca nişte… „animale” ciudate, numai bune de ţinut sub observaţie într-o… fermă (ca să nu-i zic grădină zoologică) ?

Prilej de amintiri

Ninge frumos, domol, dar cu fulgi mici, aproape aşa cum ne doream de Crăciun. Am în faţa geamului un brad, falnic şi parcă, pentru prima dată, sub atîta povară albă de zăpadă… Stăm în casă, la gura sobei, Ina ne îndeamnă la jocuri. Încercăm să schiţăm nişte planuri casnice pentru anul care vine, proiecte cuminţi de sănătate în toate… Dar nu-i aşa că şi zilele astea sunt, parcă, mai scurte faţă de odinioară? Încerc să îmi reamintesc acest „acasă” de acum 20 de ani şi poate mai mult… Străzile erau la fel de pustii ca acum dar, parcă, zăpada mai grea iar paşii noştri mai puţin grăbiţi. Era mai linişte… Ca stare de spirit, eram oricum mai liniştiţi de noi şi de lume, chiar dacă trăiam într-un întuneric mai rece, mai dens… Străzile? Multe din străzile, din casele, din staţiile, pieţele, troleibuzele, din oamenii de atunci nu mai sunt. Plimbările de după Crăciunul acelor ani erau mai lungi, cu paşii număraţi, pe alte străzi, acele străzi… Frigul acela era parcă mai puţin aspru… Şi gustul ţuicii fierte de la capătul drumului era altul, mai puţin iute, mai dulceag, nu?
Ninge frumos, mărunt acum şi poate în liniştea asta ar fi bine să ne reamintim, să ne re(re)găsim… Mai suntem în stare? Şi din toate aceste amintiri să scriem, toţi, o carte… şi să o publicăm împreună, pe un blog „universal” 🙂 Fiindcă, dincolo de aceste zăpezi, experienţa comunicării, a urărilor de zilele astea, a mesajelor trimise şi primite prin aceste bloguri este şi a fost pentru mine ceva ce a făcut parte, firesc, din Sărbători… Mulţumesc. Poate şi ăsta va fi prilej de alte amintiri, cîndva… Cine ştie?

PS – Între timp am „tras” o oră de zăpadă proaspătă, de bulgăreală cu micuţa mea Ina… Încercaţi! Face bine să simţi zăpada rece, să te trezească, să te iuţească, nu doar să vorbeşti despre… zăpezile de altădată.