Un an începător de ani de bine

Ce vă doresc și ce-mi doresc, pentru anul care vine? Știu, știm, cum a fost cel vechi și cei și mai vechi… Așa că… să avem un an cu „furnizori” de bine, un an fără defecțiuni și reparații majore, un an în care să ne putem privi liniștiți și cu încredere în oglindă. Un an fără ipocrizii, fără egoism, fără patimi și ură, un an mai puțin nervos, fără exclamări și cu „bună ziua, ce mai faci?”, un an cu mai multe cuvinte, dar și cu o memorie mai bună. Știm cum ne-a fost, ne-am mai deșteptat, așadar hai să începem un an, niște ani, cu minte bună. Un an începător de ani de verde, de dimineți și de soare, un an de suflet și inimă zîmbind, un an de timp bun, tihnit, pentru voi și cei din preajma voastră, vă doresc! Așa să vă fie de bine!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Timpul întîmplărilor. Şi o coincidenţă

Anii trecuţi mă grăbeam să urez trecerea spre anul nou cu un „la mulţi ani de gînduri bune”. O făceam cu cîteva ore înaintea miezului nopţii sau cu cîteva minute înaintea acestuia… O făceam la adresa întregii lumi şi la adresa mea sau a alor mei. Gest comun, altruist, veţi zice, gest frumos, firesc. Parcă a fost ieri. Da, au trecut fulgerător de repede anii din urmă. Acum îmi dau seama că de fiecare dată m-am grăbit atunci la destupatul şampaniei, m-am grăbit cu toate. Şi care mi-au fost confirmările celor urate? Gîndesc că, cel mai probabil, graba aia a fost singura confirmare. Azi gestul acela al urărilor mi se pare, ca să zic aşa, şi mie… desuet. Şi cred că din cauza depersonalizării noastre şi a ipocriziei noastre. Îmi dau seama acum că „anul nou” nu e atît de altruist pe cît pare. În ciuda faptului că e un „an nou” al tuturor, ca o aniversare a unei dăţi de naştere a tuturor, defapt e a nimănui, atîta vreme cît urările au dispărut în neant imediat ce au fost rostite, atîta vreme cît nu mai suntem o comunitate, o societate care să-şi respecte regulile şi membrii. Cred acum că adevăratele urări de „la mulţi ani”, că adevăratul „an nou” ne sunt fiecăruia dintre noi, în mod real, cele ce ţin de datele noastre de stare civilă (de naştere, etc…) Cred că atunci suntem mai puţin grăbiţi şi un pic mai sinceri.
De aceea găsesc mai potrivit să încep anul şi nu să-l fi terminat pe cel vechi (cel căzut), fără promisiuni şi îndemnuri la adresa lumii din jur căreia prea puţin îi va păsa – ca şi pînă azi – de cele scandate de mine. Eu unul voi încerca mai departe – coincidenţă cu acest 1 ianuarie impersonal! – să fac în aşa fel încît să nu mai las ca lucrurile să treacă aşa de repede şi le-aş dori asta şi celor din jur. Cum aş vrea ca viaţa să redevină reală în ciuda celei virtuale, iar anul… comun să fie mai de trăit decît de privit, mai personal decît mediat sau mediatizat. Îmi doresc timpul întîmplărilor decît timpul… asistării la ceva ce nu se întîmplă de fapt. Îmi doresc un an de citit şi de scris, de comunicare, decît unul risipit prin mii de click-uri sau comentarii efemere, de circumstanţă. Un an al meu, egoist, fiindcă am învătat, iată, că un an „al nostru” egoist nu se poate, darămite altruist!

P.S. – Am găsit în o carte a lui Thierry de Montbrial („Acţiunea şi sistemul lumii”), apărută prin 2002, un gînd, o convingere ce păreau atunci măcar logice: „Nimic nu permite, de exemplu, să afirmăm că interconexiunea crescîndă a indivizilor prin Internet va provoca a la longue, o omogenizare suficientă pentru ca specia umană să nu mai constituie decît o singură comunitate identificabilă.” Oare nu am ajuns chiar aproape de acest punct, de uniformitate?

P.P.S – Apropo de anul „căzut”, poza din „capul” blogului ăstuia, cu acea calfă de zidar aruncăndu-se în hău de pe schelele Bisericii Negre, ca probă a unor mustrări de conştiinţă, sau a acelui fiu de meşter căzut printr-o tragică intîmplare (astea fiind variantele dintr-o legendă), tocmai acea cădere o sugera. Cred că acestui loc i s-ar cuveni ceva imagini mai… pozitive, nu?

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Ce zici, te… bagi?! 😉

Precum salcîmii. Nebuni!

S-ar zice că au înnebunit salcîmii şi că noi, oamenii, ne-am lăsat un pic păcăliţi de aceste neverosimil de calde zile de noiembrie. Păcăliţi într-atît încît să ne vedem luându-ne de mînă şi zbenguindu-ne, zîmbind soarelui, prin parcuri şi printre frunze. Sau, poate aşa să ne fi dat şi noi, precum salcîmii, pe faţă nebunia noastră mai veche, ascunsă ca o boală ruşinoasă?… Da, nebunia poate fi interesantă dacă o priveşti fără ochi trişti şi ignorîndu-ţi stomacul gol!

„Nebunia noastră mai veche” ar putea să aibă vreo doi ani dacă e să mă iau după ştirea potrivit căreia Criza la noi s-a născut exact prin 2008 pe vremea asta. Şi cum am suspectul obicei de a privi cam mult în urmă am fost curios să văd cînd şi unde prin genunchiul ăsta al lumii am făcut cunoştinţă cu dînsa, cu Criza. Ei bine, în 13 octombrie, acum doi ani, scriam:  „Ajunge criza mondială şi în Glod?” o întrebare ce părea retorică atunci: „Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia “Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: “Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!” Eram naiv, recunosc. Cum naiv eram un pic mai tîrziu avînd convingerea că „trece şi asta” sau că rumânii vor adopta măsuri drastice, respectiv concediindu-l chiar şi pe Moş Crăciun! Ei bine, o cam luam în derîdere pe Doamna cum luam însă în rîs şi suficienţa hăhăitoare a compatrioţilor vizavi de subiect…

Nu aş fi crezut însă că după doi ani vom fi fost loviţi atît de rău. Şi nu atît de mediatizata de atunci criză mondială cît de propria neputinţă, ignoranţă şi hoţie înflorite ca ciupercile pe pretextul crizei. Nu aş fi crezut că vom ajunge atît de jos încît să ne sluţim, să ne dezumanizăm în ultimul hal, încît să ne radem din dicţionare optimismul şi speranţa. La toate suntem pe ultimul loc, toţi europenii ne-au luat-o cu mult înainte… Criză e şi la greci şi la francezi, de pildă. Şi spun asta fiindcă tocmai ce am vorbit cu nişte amici vechi, români trăitori acolo. Amîndoi mi-au confirmat din nou că da, criza se simte, că sunt mai cumpăniţi că statele lor au strîns cureaua, că este un anumit stres dar… dar că frigiderele le sunt pline mai departe, că au avut două vacanţe „afară” anul ăsta, că au reuşit să-şi achite ratele (unul la casă, altul la maşină) şi să-şi ţină copiii în şcoli bune… Şi nu sunt nici unii nici alţii cine ştie ce capacităţi şi nici nu au nu ştiu ce meserii!… Ba au trăit şi din şomaj, iar soţia „grecului” vede doar de ale casei nefiind angajată vreodată acolo… Ei bine, am înţeles încă o dată că nu mai suntem nici măcar în gînd „buricul pămîntului” ci „talpa lumii”, o masă definitiv sacrificată…

Nu aş fi putut bănui acum doi ani că voi asista la sinistrul reportaj al neputinţei şi prostiei dusă pînă la moarte cum este acesta al sărăciei Spitalului de Urgenţă din Galaţi, spital care nu-şi mai poate trata pacienţii, care nu mai poate accepta internări! Spunea aseară doctorul  gălăţean Bacalbaşa ceva de genul: „Noi, ca medici, dacă ne moare un pacient sîntem judecaţi, dar cine judecă sistemul, statul care omoară oameni în spitalele din ţară?” În asta stă esenţa a ceea ce se întîmplă azi în România. Aici e grozăvia! Şi nu vorbim de cazuri izolate ci de o situaţie aproape generalizată! Românii – bătrîni, tineri sau copii! – încep să moară cu zile, de foame şi de boli pe care nici măcar nu mai apucă să şi le afle fiindcă nu-şi pot permite „luxul”! Oare chiar nu realizăm la ce grad de mizerie am ajuns? Oare chiar nu ne dăm seama ce se întîmplă atunci cînd încă ne mai uităm, ipocrit, la jurnalele de ştiri „furaţi” de importanţa moţiunilor, a chestiunii maghiare din legea învăţămîntului, a extrădării lui Haysam, a celor încă 10 km. de autostradă, a arieratelor, a declaraţiilor şefilor de partide, miniştrilor, preşedintelui ş.a.m.d?! E halucinant da, câte putem duce, cît putem suporta, pînă la ce nivel de decădere şi umilinţă putem cădea acceptîndu-ne cu… stoicism, cu explicaţii savante, soarta. Şi cred că putem şi mai mult de atît!…

M-a bucurat, m-a înseninat cumva o altă, frumoasă de data asta, nebunie. Cea a artistului român Damian Drăghici pe care îl redescopăr după un an, reinventat. I-am citit interviurile legate de „Jazz In The City”, noul lui proiect, şi îi caut şi muzica. Da, îţi trebuie nebunie, geniu, tărie să te regăseşti asemeni lui. Apoi poţi spune: „Daca vreti, si voi puteti sa faceti asta. Ridicati-va si duceti-va in America si incercati si voi! Eu m-am luptat toata viata si lupt!”… De am fi în stare măcar să auzim îndemnul lui Damian Drăghici!…

Au înnebunit salcîmii… Şi noi împreună cu ei în aşa hal încît îi mai tăiem o dată, precum Moromete salcîmul lui. Faţă de el însă ne ducem după aia la un şpriţ la cârciuma din colţ şi nu ca să plîngem, nebuni de furie şi durere, cît să ne dăm bravi cu pumnul în piept şi să jucăm tontoroiu’ spunîndu-ne în barbă: „Doamne, cît de bravi am fost!”

Servus, Blogolume!
Invitaţii… Serafine găsesc la Mirela 😉 Poveştile de vis se ţin cu poezie, mă-ncredinţează, mă covinge, TeoCarmen încă aşteaptă… toamna! Cristian începe o poveste cu soldaţi. Romani! 😉 Tot despre… criză spune şi Gabriela! 😉 Prima scrisoare pentru Moş Crăciun o găsesc la Aurora… Aşadar încă nu-i şomer! 😉 Şi Daurel pare a se grăbi cu gînduri de… Crăciun! 😉 Ba chiar şi Ciprian! Hmm… 😉 Aşa e dorul de blogosferă! Cum? Vedeţi la Deea! 😉 Cati îmi spune despre o povară inocentă… aparent… Camelia îmi confirmă, încă o dată, preţul sau… nepreţul cuvintelor… Versuri cum nu am mai citit de mult, descopăr la Cristian. Scrise acum! De ţară!… Despre conştiinţă, conştiinţe… îmi spune Cella. O poveste… contemporană aflu la Vania
Toate cele bune!

Nu pricep. Descendenţe…

Am răsfoit în seara asta cîteva dintre însemnările lui Nicolae Iorga. Asta în urma unei căutări pricinuite de un motiv… subiectiv, de o întîmplare oarecare. Căutam nişte versuri, cele din „Brad bătrîn”: „Au fost tăind un brad bătrîn/ Fiindcă făcea prea multă umbră…” Le-am găsit, le-am citit şi gîndurile cu pricina mi s-au mai liniştit… Şi în cartea asta „N. Iorga – Ultimele” (Editura „Scrisul Românesc”, 1978), cum spuneam, am găsit însemnările, notele, editorialele, poeziile lui Iorga din 1940. Ani de restrişte. Ultimele însemnări ale lui Iorga înainte să fie asasinat…
După cîteva astfel de pagini nu poţi să nu te gîndeşti unde sîntem, ce fel de oameni sîntem, care ne sînt elitele, cine scrie „la gazete”, cine ne conduce, cine ţine astăzi discursuri în Parlament! Ce ani, ce cumpeni, ce tragedii… ce oameni, ce fibră şi ce Românie atunci!
Nu pricep care este, unde este filiaţia dintre acea Românie şi asta de astăzi…

Nicolae Iorga

Cu multă pază

Aşa sînt vremile acum, încît orice facem, să fie cu multă pază.
Nu mai e răgazul de a înfăţişa teorii şi nici de a încerca ambiţii. De jur împrejurul nostru, tot echilibrul lumii s-a prăbuşit, şi silinţi desperate vor trebui să se facă pentru ca să se ajungă din nou la o parte măcar din ceia ce a fost.
De aceia nu pot fi în de ajuns criticate trei categorii de oameni: conducătorii grăbiţi spre mărturisiri, care nu-şi au locul acuma, oamenii politici cari se îmbulzesc spre conducere şi frămîntătorii de teorii care nu se pot încerca pe pielea noastră.
Grozava noastră suferinţă să ni fie de învăţătură…

(din „Neamul românesc”, 9 august 1940)

P.S. – Cîntecul ăsta l-am mai postat cîndva pe aici, ştiu… Da’ zău dac-am găsit altceva mai potrivit…

Un tip de modă veche. Cravata mov

Era un tip de modă veche – asta în ciuda vîrstei, fiindcă oricine îi dădea cu cel puţin zece ani mai puţin. Nu s-ar fi votat niciodată singur şi nici nu ar fi angajat pe doi lei aplaudaci să-l perie, de exemplu. Era dintre naivii care credeau că nu se cade să vii şi să te aşezi fudul într-un fotoliu de la prezidiu fără să fi fost printre ăia care au bătut înainte măcar nişte cuie în scîndurile respectivului loc… În sfîrşit, de la credinţele astea i se trăgeau toate, era convins de asta: şi trădarea şi urmăririle şi ascultările şi batjocura. Acum bătea străzile la pas şi găsea în asta mici satisfacţii, împreună cu gîndurile primăverii înşelătoare. Şi ar fi vrut să ierte. Totul. Să nu mai dea vina pe nimeni şi nimic. „Uite casa asta n-am văzut-o niciodată. Şi cînd te gîndeşti că suntem vecini! Crescuseră multe în jur, iar aleiile şi copacii pe care se plimba odinioară i se păreau mici, prăfuite, triste. Se minuna recunoscînd bucuria acestor descoperiri. „Dacă lucrurile ar fi rămas la fel, poate nu aş mai fi revăzut niciodată locurile astea” îşi zise încercînd, fără succes, să-şi amintească chipurile vecinilor. „Hmm… uite că se deşteaptă filozoful din mine„, se miră mai departe văzîndu-se atins de ispita vorbelor de duhZiua se lungise deja şi la preţ de cîteva ceasuri de umblat fără ţintă se aşeză pe băncuţa de lemn din faţa scării unui bloc privind spre un petec de zăpadă, rămăşiţă a iernii. „Cred că aici stătea Maria, cred… Maria sau?…” Da, băncuţa era aceeaşi, vopsită doar altfel. Şi vegetaţia era mai îngrijită cîndva… Petrecuse multe ore aici cu fata aceea pe care o conducea seara acasă… O iubire, dintre primele… Acum nu voia să recunoască, dar începuse să uite tot mai tare, tot mai multe detalii – şi nu se gîndea la amintiri ci la întîmplări curente. Tot aşa, nu voia să recunoască durerea aia surdă din partea dreaptă şi amorţelile pe care le resimţea în mîna şi-n piciorul stîng… Adevăru-i că nu-mi strica o pauză, o vacanţă. Obosisem, asta e… Cînd Excelenţa Sa mi-a spus că fac tot mai multe greşeli, că nu mai nimeresc nici măcar cuvintele, pe taste, că abia mi-am reamintit parola blogului i-am rîs în nas… Na, uite… avea dreptate! Sunt incoerent şi nici nu ştiu ce caut aici!” Se ridică şi porni spre casă, împăcat cu descoperirile acestei lungi plimbări. După ce o să-şi facă un ceai de sunătoare şi o să asculte ceva muzică veche, o să se bage în pat pînă la zece cum nu mai făcuse de ani buni… Apoi osteneala asta îi va provoca un somn adînc. Mîine avea să se ducă la Procuratură să depună plîngerea aia, o să treacă pe la Pensii să vadă cum vine treaba cu recalculările alea şi poate o să treacă şi pe la doctorul de familie. Poate… De asta nu era sigur niciodată. „Ah da, mîine-i şi ziua lui Victoraş!… Mda… prieten vechi… Să nu uit să-i iau o cravată movE ziua lui…” îşi zise, iuţind pasul spre casă…

Dau iarna pe mîna lu’ Ani!

Astăzi, pe Mureşenilor, pe colţ, lîngă Rectorat m-a abordat un puşti: „Luaţi un ghiocel, luaţi nişte ghiocei!”. L-am privit buimac pe copilul de vreo 10-11 ani care îmi întindea două coşuleţe cu nişte fire de ghiocei piperniciţi, degeraţi, şi i-am spus grăbit: „Nu, e prea devreme încă!”. Şi am trecut mai departe. După cîţiva paşi m-au apucat mustrările: „Ce-o fi fost cu mine de am fost aşa arţăgos cu băiatul ăsta? Ce răspuns a fost ăsta?”. Nu, nu m-am întors din drum, dar toată ziua mi-a părut că nu am cumpărat ghioceii ăia. Şi chiar, ce răspuns tîmpit! Cum adică să fie prea devreme?! O dată i-am risipit copilului ăluia un dram de speranţă, apoi mi-am risipit mie alt dram de speranţă. Nu e deloc prea devreme! E tîrziu chiar! Am căutat prin arhiva genunchiului lumii şi am găsit că pe 1 februarie, anul trecut, deja aveam puşi nişte ghiocei într-un pahar, la geam! Şi anul trecut mă simţeam tras pe sfoară, îi acceptam cu jumătate de gură şi credeam că-i o întîmplare. Astăzi realizez că deşi i-am refuzat aş fi vrut să mă bucur de ei de fapt. Aproape îi accept fără reţineri. La anu’ cred că voi da tîrcoale locului ăluia cu vînzători de ghiocei chiar cu cîteva zile mai devreme, ştiu eu prin 29-30 ianuarie. Îi voi aştepta. Da, voi fi primu’ care va cumpăra la anul ghiocei (dacă nu cumva vor apărea şi mai repede, poate pe 27 sau 28 ale lui ianuarie!). Anul ăsta am ratat… Am fost arogant cu primăvara. Ştiu, o să mai ningă cu zăpezi sterpe, neconvingătoare, Şi acum un an sfîrşitul de februarie era plin de zăpadă… Dar nu mai e mult… Şi pînă una alta o să dau iarna asta pe mîna deloc feminină a lui… Ani. Suntem incompatibili, clar! 😉


P.S. – Muzica… nu are nicio legătură nici de… data asta… E o stare. E… ceea ce se vede 🙂

Sub scut, recunoscători. La carnaval!

Adrian Năstase iese din convalescenţă şi năzuieşte la şefia PSD. Unii zic că în urma penitenţei s-ar fi vindecat şi de… aroganţe şi ar fi devenit şi mai înţelept. Cît de… arogante şi cît de zambacciene sau băsesciene i-au fost toate habar n-am, însă un PSD cu Năstase la volan mi se pare chiar interesant. Carnavalul ar fi ceva mai antrenant, nu? Pentru un necunoscător sosit de puţin timp în realitatea autohtonă cred că spectacolul ar putea fi de-a dreptul captivant. Cum să nu fie aşa cînd într-o singură zi l-am văzut pe un Dinescu alergat de o Ani de la Bucureşti la Cetate şi retur, cînd am citit din compunerile procurorilor care o scot pe Lenuţa basma curată şi cum spală… scena, cînd criza asta… ipocrită e… tratată de-alde Boc cu sporuri şi salarii de merit groase (pentru merituoşi!) iar… talpa ţării moare de frig, foame sau uitare pe paturi jegoase de spital? Dar toate astea, de acum, sub căciula ocrotiroare a scutului antirachetă, trîmbiţată triumfător de prim-preşedintele de partid şi de stat! Drept pentru care ar cam trebui să ne pese mai puţin de „mărunţişuri” şi să ne arătăm recunoscători şi uşor-uitători!
Da, cred că pentru un străin cîteva zile pe-aici, prin Românica, ar fi măcar interesante. Poate chiar şi pentru… nişte… îngeri curioşi, la fel! 😉

Mă simt… Popescu. PDA

Îl mai ţineţi minte pe Popescu, pe Cristian Popescu, poetul? I-o mai fi văzut oare cineva tramvaiul plimbîndu-i familia prin oraş pe şinele de poezie? I-a mai citit oare cineva „Caietul de citire şi caligrafie”? Ştiu, Cristian Popescu, poetul, a murit de vreo 15 ani, după ce îi ridicaseră statuia aşezînd-o lîngă un Labiş sau Nichita, şi, probabil, unii l-au uitat iar alţii habar n-au de existenţa lui… Era „cel mai important poet nouăzecist!”. A murit la 36 de ani. A murit de mult, la o vîrstă pe care eu am depăşit-o deja – asta vizavi de postul de ieri ;). Chiar mă gîndeam am început să depăşesc vîrstele unor morţi cunoscuţi si să mă apropii de vîrstele morţii unora dintre cei mai apropiaţi ai mei… Ce contează! Azi, fără legătură cu nimic, citesc şi mă simt un pic… Popescu. Poezia de azi, de duminică:

Cristian Popescu
Telefonul din colţul străzii

„Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită,culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde, te va chema în glas de sirenă.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri.
Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa, ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodata să baţi cu pumnii în telefon până iţi vine tonul şi formând numărul de acasă îţi va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ţi mai încălzeşte mâncarea, că ea te lasă.”

Cristian Popescu
Cristian Popescu

20 de ani mai tîrziu. Lambada…

20 de ani. CNN dedică emisiuni Revoluţiei noastre, Times, Irish Times, UPI, BBC, Le Figaro şi Der Standardt la fel şi cîte n-or mai fi. Vorbesc despre noi Hillary Clinton, George Bush, Gorbaciov şi alţii de talia lor… Posturile noastre de ştiri rememorează şi ele, firesc, cu patimă… Este limpede că 20 de ani de la căderea comunismului în România şi în Europa de Est este o ştire care face rating. Atît în mass-media autohtone cît şi cînd vorbim de sursele externe eu unul am observat trei abordări: cea istorică, memorialistică, uneori în manieră… poliţistă sau fantastică, cea oficială cu aprecierile laudative ale unor lideri trecuţi sau prezenţi şi cea critică.
Primele două categorii nu mi se mai par demult interesante. Ultima însă, care are rezonanţe vrînd-nevrînd personale pentru noi trăitorii celor 20 de ani ridică întrebări… Iar modul „critic” de a vedea lucrurile, evident subiectiv, accentuat mai ales aici la noi, acasă, porneşte de la potenţarea unui singur răspuns: „20 de ani? Degeaba!”. „Brucan s-a înşelat, 20 de ani au fost prea puţini pentru ca noi românii să depridem democraţia şi civiizaţia occidentale”, „Revoluţia furată”…
Cred că fiecare dintre noi avem azi această dilemă: „Revoluţia, eroii de atunci au avut vreun rost? După 20 de ani putem privi în urmă împăcaţi sau resemnaţi? Ne-am împlinit aşteptările?” Care este răspunsul nostru, al fiecăruia dintre noi? Cîţi ne mai amintim ce făceam, ce gîndeam, unde eram în zilele alea din decembrie 1989? Eu unul aş zice că parcă era ieri şi constat: „Băi frate, sunt 20 de ani, 20! Unde şi cum s-au dus? Ce am făcut? Ce am trăit? Sunt 20 de ani, totuşi, mulţi sau puţini?!” Fiecare dintre noi avem un răspuns al nostru, intim, subiectiv,pe care vrem sau nu să îl facem cunoscut.
Stau strîmb şi încerc să judec drept: nu, nu am cum să fiu dintre cei care să şteargă cu buretele, aşa, 20 de ani de viaţă, jumătate din viaţa de pînă acum. Nu am cum să spun că anii ăştia au fost degeaba şi nici cum să zic că anii mei au fost şi sunt alţii decît ai ţării în care trăiesc.Nu aş avea cum să zic că nu am pus cîteva cărămizi acolo sau dincolo, că nu am realizat cîte ceva. Că nu am trăit. Mi-e limpede acum, nu pot fi, totuşi, dintre cei care să spună azi că au fost 20 de an degeaba. Mi-e imposibil asta. Normal, nu pot fi mulţumit, aş fi vrut mai mult, mi-e şi mie ruşine de starea în care se află ţara asta azi, mă dor bolile ei chiar dacă încerc să le ignor uneori ştiind că eu nu am cum să le vindec. Însă exstă şi o jumătate plină a paharului şi mai există şi ceva speranţă…
Acum 20 de ani aţipeam cu o mitralieră la capul patului şi cu o cartuşieră sub pernă şi în difuzoarele unităţii militare în care mă aflam auzeam pentru prima oară „Lambada”. Şi încă mă întreb pentru ce a fost nevoie să fie aşa cînd, e limpede, putea fi altfel, din moment ce, din acel tablou suprarealist a rămas pînă la urmă doar… senzaţia – atît de proaspătă! – de Lambada?!

P.S. Am citit un interviu cu Dan Puric, în „Adevărul”, acum cîteva zile. Interesant, aproape remarcabil privindu-ne pe noi… 20 de ani mai tîrziu. Aici tind să-i dau dreptate, parte din realitatea noastră de azi aşa este, chiar dacă altfel îl consider pe actor cam prea defetist. Iar rezolvarea stării noastre de acum poate pleca de la revoluţia noastră interioară şi de la definitiva tăiere a dependenţei noastre faţă de politic şi de mediocrităţile care îl reprezintă. Iată:
„Dacă putem vorbi, până în ’89, de o imagine care a creat un comportament schizoid dublu, cealaltă, de după ’89, a creat un cancer de tip leucemic. Ce ne-au distrus? Modelele culturale, tradiţiile, familia, biserica, credinţa. Prin ce? Prin desacralizare, prin demitizare. Ei trăiesc din CNP, din buletin. Deci n-au poveste. Oamenii aceştia sunt numărul „2456″. Ia-i povestea omului şi l-ai distrus, l-ai făcut o cărămidă. Desacralizare, demitizare, băşcălizare, minimalizare, spirit dilematic, ca să nu spun mai mult – şi nu al certitudinii. Eu nu am dileme asupra mamei sau asupra bunicului.”

Căderea din Lună

În cîteva ore se fac 40 de ani de la primul pas pe lună, de la Apollo 11, de cînd Neil Armstrong a spus, memorabil: „Acesta este un pas mic pentru om, un salt urias pentru omenire”. Prilej de fanfare, de controverse, de mistere. Da, nu zic nu, a fost o chestie… mare, de proporţii istorice, iar dacă pe vremea aia media ar fi fost la fel de „în floare” ca acum, probabil am fi putut compara, în privinţa audienţei, urma pe lună cu ceremoniile funerare, tot planetare, recente ale lui M.J. (moonwalk…)  Ştiu, sunt vremuri şi lucruri diferite.

Însă privesc peste ăştia 40 de ani (şi cu o oarecare sensibilitate din partea-mi pentru acel 1969) şi îmi dau seama că, din 40 în 40, sunt doar cîteva momente memorabile de spus, aşa dintr-o respiraţie, privind de la nivelul istoriei umanităţii. Dar privesc şi din perspectivă personală la cifra asta şi descopăr sensibilităţi reţinute undeva în amintiri. Apoi privesc spre… Lună!

Ca un făcut, într-un fel sau altul, şi prin intermediul blogolumii (sau… BlogoLunii?) 🙂 astăzi gîndurile mi s-au intersectat cu aceste semnificaţii. Mi s-a părut interesant să constat că, în vreme ce americanii vorbesc despre triumful lor din iulie 1969, noi românii, de 40 de ani încoace, nu prea avem despre ce triumf să vorbim. Şi ni se sugerează chestia asta, chiar acum, printr-un articol din „The Observer” în care ni se arată imposibilitatea ca şi noi să fi avut vreo revoluţie împlinită, ni se dă cu tifla… imaginii lui Ceauşescu împuşcat. Iar la Daurel am găsit o explicaţie a „succesului” nostru faţă de al altora… Da, într-un fel noi am rămas… „căzuţi din lună” pe lumea asta.

Privind spre cei 40 de ani de cînd noi oamenii am cam… pîngărit virginitatea lunii (fapt pedepsit, se va vedea, după cum se pare…) constat altceva însă. Îmi dau seama cît de dor mi-e de luna aia veche, rotundă cît o pîine mare care, mi se agăţa de marginea ferestrei casei bătrîneşti de la ţară. Luna aia cu un voal plin de stele căzătoare… Nu am mai văzut-o de mult, aşa cum o vedeam din sat…. Alteori o priveam de pe prispă, parcă stătea să îmi cadă în braţe să ne îmbătăm împreună de parfumul tare al reginei nopţii. Nici regina nopţii nu am mai găsit-o de mult… Şi îmi amintesc despre astea dinspre uliţele copilăriei mele, cu colbul din şanţurile de pe marginea drumului şi fîntînile şi bolovanii pe post de bănci de pe la porţi. Despre ele m-a întrebat ceva, cineva cu „stropi de suflet la vedere”, pe a cărei „la ţară” o invidiez oricum ar fi. Luna aia… dodoloaţă era mereu acolo, după acelaşi drum lung şi sufocant „cu Rata”, de care mi-a amintit şi Adi

Iar cei 40 de ani îmi spun şi altceva. Şi se leagă altfel de „luna mea”. Este o vîrstă. Nu ştiu, la mine au rămas mereu cîteva vîrste peste care nu a mai trecut vremea. Pe tata, de pildă, l-am văzut mereu ca avînd pe acolo, 40 sau 42 de ani… La fel l-aş vedea şi astăzi. Cum vîrsta mamei mi s-a oprit pe undeva la 37. Aşa o văd şi acum, indiferent cît a mai trecut de atunci… Iar eu aveam cîteva luni cînd americanii ăia puneau piciorul şi îşi lăsau înfiptă urma-n lună… În ce mă priveşte, nu i-aş da deloc,… lunii mele, 40 de ani.

Poate fiindcă, aşa cum îmi dau seama acum, la un moment dat, nu ştiu cînd şi cum, am cam căzut din ea… 🙂 Un fel de sonată a lunii?

Genunchiul Lumii din… sacul de plastic

O întrebare-apendice care mi s-a tot pus odată cu „de ce, un blog?” a fost „de ce Genunchiul Lumii?”… „Intro-ul” blogului este, cred, suficient, ca explicaţie… Pe lîngă asta, intenţia-mi a fost şi de a recupera, digital, „poeziile dispărute”, într-un fel de jurnal… Poeziile mele „dispărute” fie prin sertare, fie prin dosare stivuite într-un sac de plastic… Sacul ăsta de plastic a fost un timp depus într-un beci… Şi din sutele de pagini ascunse acolo începuseră să crească ramuri, frunze, rădăcini. Da, la văzul acestei minuni am decis să le aduc aici, dintre coperţile lor de cărţi netipărite… Sunt cîteva sute şi vin încoace de dinainte de ’89, pînă în… zilele noastre. Dar nu le voi data decît pe unele pentru care timpul şi înseamnă ceva. Poate voi „scana” aici şi cîteva dintre apariţiile în presa literară şi cîteva dintre premiile vremurilor despre care vorbesc, de prin 1986 încoace:  „Astra„, „SLAST„, „Luceafărul”, „Steaua„, „Convorbiri literare„, „Transilvania„, „Ramuri„, „România literară„, „Echinox” ş.a. Sper să le găsesc pe toate şi să găsesc, pe ici pe colo, timpul necesar pentru această migăloasă recuperare de suflet. Nu am un deadline aşa că o voi face pe îndelete cu credinţa că timpul poeziei este infinit şi, cum spuneam, contează prea puţin data naşterii ei… Dar nu am răspuns cu totul întrebării de la început. „De ce Genunchiul Lumii?„. Şi fiindcă acesta e titlul unei poezii din 10 februarie 1991, care zice aşa:

Genunchiul Lumii

Am şters cu mîneca îngheţată
laptele scurs peste masă, era un fel de dor
născîndu-te din pîntecele lunii…
Apoi te-am văzut, întreagă în minunea de oglindă
răsfrîntă peste mare, blondă…
Pierdusem harul cuvintelor virgine,
cînd căutînd paianjeni blînzi, greieri
sfioşi, moluşte, pe tine te-am găsit,
ascunsă printre frunze ţinînd în palme
genunchiul lumii, tînăr.

Ei bine, voi încerca să le adăpostesc pe toate, poezii ori proze, în acest nou „Genunchi al Lumii„, virtual şi mai… steril oricum decît sacul de plastic din beci… 🙂 Am început de ceva vreme operaţiunea asta cu un prim volum: „În apa tăcerii„, pagină găsibilă în acest blog…

P.S. – Muzica, azi, e a Alexandrinei Hristov, o voce specială, de-a noastră, autohtonă, deşi născută dincolo de Prut…

Cînd muzica salvează cuvintele


De cele mai multe ori, cuvintele sunt împovărătoare şi nici măcar nu au sens. Chiar dacă descriu realităţi, chiar dacă încearcă să scoată adevărul din mocirlă, chiar dacă umezesc ochii… Nu mă refer la textele banale, la platitudini, la limbile de lemn. Vi s-a întîmplat să le citiţi, să le recitiţi şi să nu vă spună nimic? Să nu pricepeţi nimic? Să vă sune a gol? Vi s-a întîmplat să realizaţi că deşi acele cuvinte sunt lumea în care trăiţi, ţara căreia îi supravieţuiţi, ele sa nu aibă niciun sens? Atunci, cînd te cuprinde ba furia, ba disperarea, în ultima clipă vine şi te salvează muzica. Iar cînd muzica aceea e, de cele mai multe ori, o mare surpriză şi spune tot ceea ce ai vrea tu să spui despre orice, atunci ierţi pînă şi cuvintele ce te-au dezamăgit, ce te-au trădat… Şi le îngădui doar să se mai strecoare căteva, printre strofele acelei muzici…
Aşa am păţit eu azi cu ele, cuvintele, şi cu noile piese – revelaţie ale rebelilor Guns N’ Roses, venite după vreo 15 ani… Şi totuşi au venit, cu o putere pe măsură. Alţi 15 ani de cuvinte, printre altele… Cum trece timpul! Ascultaţi-le şi… alegeţi!