De azi pe mîine, Gînduri de-o zi, Nod în papură, Texte şi pretexte

Moft de-o iarnă

Spuneam cîndva… „mi-e vară încă…” Dar uite cum se-ntoarce vremea şi vremurile şi azi aş zice că tare-aș vrea să-mi fie iarnă! E nefiresc acest februarie, cum nefirești au fost și decembrie și ianuarie. „Prea cald pentru luna mai?”. Da, cald ca-n mai de cîntă dimineața mierlele buimace sub geam. Ce vrea să însemne asta? Niște tulburări meteorologice?… Probabil. Dar dacă-s pe-aici și alte tulburări? Mă uit în jur și oamenii-s parcă-s bolnavi de aripi și priponiți de semafoare. Eu însumi mă simt ca un zeppelin cu elicea ruptă. Și-n locul oamenilor ce-avem? Nervi care umblă liberi pe stradă. Isterii care se defenestrează în capul celor mai înainte amintiți. Glezne desculțe care mimează că se dau pe gheață pe asfaltul lucios și cu urme de sînge. Ba, chiar și mai prozaic: știri fără noimă, corpusculi sociali și politici inutili izbindu-se de ecranul televizorului, asemeni acelui Dracula iubăreț prefăcut într-o chiropteră sașie.
Nu ne-ar fi prins bine niște zăpezi mai zdravene, niște geruri mai temeinice, zău? Atît cît să ne așeze neuronii la loc și să ne bage mîinile-n mănuși iar amneziilor și asteniilor… mințile-n cap ? Cît să ne lase-n pace măcar urșii, ghioceii și pițigoii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Al doilea genunchi al lumii

Potriveală

îi venea bine scîndura albastră,
și-i ținea de urît.
nodurile, nervurile fine,
scrijeliturile-inimioare semnate cu
inițiale dădeau frumos cu pielea,
cu ridurile, cu chiromanția,
cu amnezia.
i-ar fi dat like, i-ar fi dat share,
i-ar fi pus insistente
exclamări și semne de-ntrebare
de nu s-ar fi știut în van.
îi venea așa de bine scîndura asta albastră
asortată la pielea albă,
încît avea să și-o facă podea,
să-l țină minte – măcar ea.

Blue Wood (foto: pichost.me)
Blue Wood (foto: pichost.me, by Goofy)

 

Al doilea genunchi al lumii

De-un leu poezie

trup tînăr uitarea
trup vechi singurătatea
cuvinte de proximitate adică
un fel de poliţie a asteniei
de primăvară
ca nu cumva amneziei să-i pară rău
că te-a luat prea repede
pe nepregătite
fără punct şi virgulă
înainte să-ţi fi plătit
punga de plastic
cu poezii de-un leu.

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ce-am făcut cu cuvintele?

foto: gofree.ro
foto: gofree.ro („Secretele de plumb ale Clujului”)

Fotografia uitării? Cum e o poză fără… poză? Adică numai rama ei agăţată pe perete? Vorbim tot mai mult în fotografii (şi nu mă refer aici la inflaţia de foto-artişti), indicăm chipuri şi peisaje, le arătăm cu degetul, zîmbim eventual şi trecem la alt frame. Şi după primul pas rămîne acea ramă pe un perete. Asta mă face să mă întreb ce neuroni ne mor şi ce ni-i ucide de cuvintele nu ne mai pot fi ele fotografii? Habar n-am dacă ar fi vorba aici despre o paradigmă a comunicării sau de una a amneziei, însă din avalanşa de cuvinte nu rămâne nimic, din cea de fotografii ramele rămîn.
Mă întîlnesc zilele trecute, pe stradă, cu o cunoştinţă de demult. Şi vorbim şi vorbim. Dar ştiţi senzaţia aia de cuvinte care nu se lipesc de nimic? La un moment dat îmi zice: „Stai că acum ştiu de unde să te iau! Faţa ta… Nu te-ai schimbat deloc! Dă-mi adresa de facebook să îţi trimit o poză ca să vezi!” Şi rămîn interzis. Hai să zicem că în situaţia dată, cu insul respectiv nu aveam nu ştiu ce amintiri importante, deşi ceva vreme am avut cîte ceva de împărţit pe vremuri. Dar… dar nu ni se întîmplă oare chestia asta şi în apropierea unor apropiaţi? Memoria fotografică o întrece pe cea a cuvintelor, de asta nu mă îndoiesc. Şi atunci care ne e soarta cuvintelor? Mai de mult, prin paginile astea şi aiurea mă revoltam că de ce o miercure fără cuvinte, doar cu poze (selfie…)? Era un început de modă. Uite că acum am senzaţia tuturor zilelor fără vorbe, în ciuda inflaţiei de cuvinte care ni se succed ameţitor din toate gadgeturile. Unde-s cuvintele, ce am făcut, ce aţi făcut cu ele? Voi le citiţi, voi le auziţi, voi le înţelegeţi – înainte să le însemnaţi cu un like? Dar pe oamenii care le nasc? Poate că mi se pare mie, poate de aceea preţuiesc colţul de hîrtie scrisă şi colţul ăsta de… „blogolume”. Aşezate, singuratice, statornice. Bănuiesc că la început a fost cuvîntul, dar mă întreb, din nou, după… ce-a mai rămas?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Dilemele povestitorilor ursuzi

„Povesteşte-mi ceva!…”Spune-mi ceva frumos!”… De cîte ori nu vă vor fi părut aceste imperative şi feminine îndemnuri de-a dreptul… „procuroriale”? De multe ori, aş zice! Cred că nu există un mai… „dulce” supliciu al memoriei decît acesta, atunci cînd iatacurile vremii încep să-ţi devie prăfoase. Şi asta, mai ales dacă e să plecăm de la premisa, hmmm… monogamiei amintirilor. Îi voi fi spus Ei cîndva, în nenumărabile nopţi cu lună, poveşti frumoase, îi voi fi croit, ce-i drept, întîmplări cu unicorni, aventuri de cătană ori de vînător, grozăvii de rebel citadin sau romanţe despre anterioarele-mi iubiri? Mai mult, voi fi deşirat ghemul chimiei noastre de început, în ce şi cum şi în ce fel şi de ce, cum îi voi fi pictat nurii în tablourile largi ale pierzaniei mele inconştiente?… E drept că-i aşa, e drept că de pe atunci ochii ei străluceau la văzul acelor cuvinte… Dar după o vreme?… Cît poţi povesti, cît şi pînă la ce adîncimi poţi fora în propria minte pentru a scoate din nou, iar şi iar aceleaşi poveşti ca şi cum ar fi pure? N-ar fi nevoie, pentru ca asta să fie cu putinţă, ca şi Ea să fie oare mereu… nouă? Dar dacă începi să uiţi, şi pentru asta, drept scuză, îţi vine să-i zici: „Dar mai scuteşte-mă dragă, ţi le-am spus de-atîtea ori sau nu mai ţii minte?”
De bună seamă femeia-i o nestăpînită ascultătoare, şi poveştile-s pentru ea un fel de balsam fără de care, cred, s-ar usca pe picioare. Şi atunci cum să faci ca să nu fii tu cel ce-i pricinuieşte uscarea, depresiile? Sau vei găsi, altuist, oare o uşurare în alunecarea-i spre alte… cărţi cu poveşti? Dilemele povestitorilor taciturni, aşadar… Cred că acum înţeleg de ce se dedau ele, însele (şi numai între dînsele!) cu atîta uşurinţă povestitului. O mai ţineţi minte pe Șeherezada? Cred că de la un blestem de-al ei a pornit şarada, de vreme ce pentru o parte consistentă a seminţiei bărbăteşti s-a întors roata. Altfel, toţi am fi rămas nişte jalnici şi decăzuţi… Shahryari şi ne-aţi auzi în mai toate nopţile cu luni insomniace implorîndu-vă: „Hai, povesteşte-mi ceva, hai te rog, zi-mi ceva frumos!”. Cum aţi negocia voi oare asta, la marginea somnoroasă a iatacurilor amnezice şi obosite?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Alte dileme, iubiri şi inefabile înfăţişări se adună sau pornesc de aici: CATCHY.

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Trei zile fix. Mănuşa

Avem o presă… miloasă. Nu-i spun nici obedientă, nici interesată, nici astenică. Da’ ce zic presă! La urmă nici nu-i vorba de presă cît despre noi cu totul. Aşa că nu mă miră că nunta odraslei a ocupat gros-planul scris, văzut şi online. Indiferent de „culoarea” acestuia, cu mici nuanţe. Ba mai mult, observ chiar un armistiţiu acordat sine die realesului din acelaşi neaoş motiv mondeno-familial. Dulceagă şi compătimitoare înţelegere. „Săracu’, lasă-l maică, îşi mărită şi el fata”, parcă ar zice în piaţă două precupeţe septuagenare, numărîndu-şi firfiricii. Pe altă parte, firave nedumeriri de trecut cu vederea: „Da’ de ce-o fi tăcînd dom’le! Cloceşte el ceva!”. În vremea asta, undeva, pe un trotuar nişte oameni-sandvici încă se mai plimbă… Cîţiva. Păcat că n-avem şi noi un Palat Buckingham că s-ar fi văzut totul mai… frumos! Desigur, cu îngăduinţa necesară unei eventuale lezmajestăţi, acordată boborului, pe măsura evenimentului! Spuneam că avem memorie scurtă (dar poate mă înşel!). Că o minune ţine trei zile. Trei zile fix. Amnezie. Omenească mănuşă – ce bine-a picat! 😉

P.S. – Aştept sezonierele replieri ale… organelor, peste iarnă sau peste doi ani. Ca elemente de decor mediatic, desigur.

P.P.S. – Super clipu’! Tot despre o nuntă-i vorba! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

O vidanjare necesară. Ciuruiri

„Lovitură de stat”, strigă din toţi bojocii opoziţia portocalie – ascunsă pe după fereşti în aşteptarea tancurilor! „Cutremuraţi” de pălitură vor, în „ingenuitatea” lor, să vadă lumea cum îşi smulge părul în stradă compătimindu-i, cum ar vrea să vadă un sinistru tsunami rostogolindu-se pînă în înaltele porţi europene. Ca din gură de şarpe urlă mizînd evident pe faptul că omu-i sensibilos la umori, la… plîngăciuni şi victimizări… Întorsătura lucrurilor a scos din şomaj bocitoarele şi ţiuitoarele care cam fuseseră reduse la tăcere de năucirea produsă de căderea guvernului Ungureanu şi de rezultatul localelor. Efectul psihologic al acestor „demne” strategii este previzibil şi va aduce o undă de simpatie (poate şi ceva voturi în plus) către corabia neprihăniţilor din PDL şi a matrozilor ei.
Desigur, USL-iştii nu s-au purtat frumos, stratagema lor n-a fost elegantă, au ieşit în derapaj din pension în stradă şi au început, stupoare, să se poarte ca nişte golani. Au început să perturbe liniştea publică, să spargă geamuri, să scuipe pe jos, să dea foc la tomberoane, să înjure, să agaţe indecent femeile onorabile de pe bulevard. Ba acum atentează chiar şi la virginitatea fecioarei saşii din iatacurile cu petale de trandafiri ale Cotrocenilor! O, da, asta-i prea mult!
Atmosfera, tabloul sunt, absolut, insalubre şi dau măsura „civilizaţiei” noastre. Jocul de domnişoare cu botniţă, care convenea de atîţia ani regimului Băsescu şi lăsa cale liberă abuzurilor acestuia, s-a cam sfîrşit iar USL-ul foloseşte aceleaşi instrumente de cînd lumea ale politichiei dîmboviţene. Care pe care. Cîştigătorul ia totul. Dulce e sîngele răzbunării şi de multă amară vreme era dorit… Se aştepta cineva la altceva? Cît de ipocriţi putem fi perorînd despre… integritate în politica autohtonă?! Cît de ipocrită poate fi şi o Europă sau o Americă în faţa cărora ne prosternăm cerşind fie îngăduinţă, fie milă, fie „dreapta” judecată?!
Evident, cine seamănă vînt culege furtună. Evident, cine este umilit va umili cu supra de măsură. Evident, cel călcat în picioare se va ridica şi va pune bocancul pe grumazul stăpînului. Evident, cine ia o palmă nu întoarce obrazul ci aplică cinci palme drept răspuns. Evident, prihănitul ridică piatra! Evident, ura aduce ură! Evident, pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti! Evident, restauraţia se produce. Ăsta-i mersul lucrurilor şi e naiv cel ce crede că situaţii precum cea în care am fost aduşi în cincinalul băsist se rezolvă cu… răbdare, încredere, respect şi înţelegere. Să fim serioşi! Aşa nu se mai putea. Era nevoie de o zgîlţîitură care să pună sfidarea, furăciunile şi batjocura portocalii la locul lor. O vidanjare necesară. Normal ar fi să urmeze alegerile anticipate, cît mai rapid, pentru ca legitimitatea guvernării şi puterii să intre cît de cît în normal. Să fie… democratice, nu-i aşa ?!
Normal ar fi fost ca votul de neîncredere aplicat atît de stradă cît şi în Parlament portocaliilor, cu toate instituţiile lor cu tot, să-i fi făcut să se dea cu un pas în spate. Să-şi fi dat demisia „de onoare” şi să fi cerut chiar ei întoarcerea la vot. Dacă ar fi avut bunul simţ de a nu se lega de scaune şi de a recunoaşte că nu poţi guverna cu o amarîtă reprezentativitate de 10%! Bineînţeles însă, nimeni nu se aştepta la gesturi de gentlmani din partea unor maeştri în lovituri sub centură. Nimeni nu e atît de naiv să creadă că ei ştiu să piardă frumos. Şi de aici sîngele pe pereţi! Cursul lucrurilor se schimbă şi apoi, după ce vor fi numărate victimele (vor fi, pînă la urmă, din toate taberele!) vom vedea ce va fi.. şi dacă vom avea un moment zero curat sau dacă vom purta aceeaşi… pălărie! (Eu unul nu cred în schimbarea năravurilor timp de încă nişte generaţii).
Apoi, ca un corolar al acestor zile fierbinţi de iulie, cred ca avem o memorie handicapant de scurtă. Uităm repede, ne aducem aminte greu ce şi cum am trăit chiar cu puţin timp în urmă iar cînd ne aducem aminte nu vrem să o recunoaştem! Asta aviz amnezicilor şi naivilor neobosiţi care mai cred şi că, pînă la urmă, toate astea ar avea vreo consistentă legătură cu… binele lor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Toate astea nu exclud, ba întăresc următoarea zicere, că tot e ziua SUA azi: „S-a spus că politica este a doua cea mai veche meserie din lume. Eu am observat o izbitoare asemănare cu prima.” Ronald Reagan