De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Greu de găsit

Cum ar fi fost azi poetul, cronicarul, „figura”, boemul căzut și el prizonier pereților albaștri? La Ermil Rădulescu mă gîndesc, dus de mult și rămas așa cum erau „atunci” cronicarii, boemii și poeții liberi: greu de găsit.

 Poem de dragoste pentru cuvinte

ce zgomotoase
cuvintele
în tramvaie pe scări
la ghișeul poștal
la alimentara din colț
la magazinul universal
luni dimineața la chioșcul de ziare
la bufetul gării
se izbesc
ard
tropăie
nu mi-e milă de ele
nici nu-mi plac
în insectarul gramaticii
sau în dicția actorului
zarva lor
ține de sănătatea publică
tîrziu
obosite
stoarse
sîngerînd
ca după o noapte de dragoste
amuțesc
în poem
(Ermil Rădulescu – „Ochiul din lacrimă”, Editura Dacia, 1995)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

În care vorbele au timp

Drumurile, aceleași, doar mai strîmte și mai albicioase parcă. Casele, le recunoști venite parcă la vale din „acele” timpuri, doar unele fardate pe ici-colo, cele mai multe cu ochii încercănați și gurile căzute ca după niște accidente cerebrale. Curtea pe care o alergai și o știai pe de rost îți pare acum junglă, îngrămădind, ferecînd ușile și ferestrele. Iar camerele, camerele, pereții cu pozele care te duc exact acolo de unde memoria ți s-a rupt și te sfidează vrînd să-ți spună vezi că noi nu ne schimbăm? Pentru asta, de data asta, și tu le faci cîte o poză. Oamenii… oamenii îi zărești din viteză. În grabă, de departe, îți arunci privirile peste ei, parcă ferindu-te să te prindă cu privirea sau să remarci diferențele și să-ți amintești numele lor. Oamenii, da, îți par, straniu, aceiași, neschimbați pe bolovanii lor de la poartă. Sau așa vrei tu să îi vezi? Inclusiv umbrele celor ce nu-și mai sunt pe prispă de ani mulți? Așa te-or vedea și ei, te întrebi sau nici măcar nu mai știu al cui ești? Probabil nu te recunosc sau te confundă cu un altul dintre ai tăi, cu fratele, cu tatăl, cu vărul sau cu unchiul din o cu totul altă vreme.
Doar foamea și setea sunt mult mai mari târându-se pe brânci, pe ulițe, prin curți. „Uneori şchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viaţa merge înainte”, zicea Zaharia Stancu. Dar peste toate te șfichiuie o vorbă care, în locul ăsta, are destul timp, are răbdare: „Offf, dar greu mai vine moartea asta!”.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Dilemele povestitorilor ursuzi

„Povesteşte-mi ceva!…”Spune-mi ceva frumos!”… De cîte ori nu vă vor fi părut aceste imperative şi feminine îndemnuri de-a dreptul… „procuroriale”? De multe ori, aş zice! Cred că nu există un mai… „dulce” supliciu al memoriei decît acesta, atunci cînd iatacurile vremii încep să-ţi devie prăfoase. Şi asta, mai ales dacă e să plecăm de la premisa, hmmm… monogamiei amintirilor. Îi voi fi spus Ei cîndva, în nenumărabile nopţi cu lună, poveşti frumoase, îi voi fi croit, ce-i drept, întîmplări cu unicorni, aventuri de cătană ori de vînător, grozăvii de rebel citadin sau romanţe despre anterioarele-mi iubiri? Mai mult, voi fi deşirat ghemul chimiei noastre de început, în ce şi cum şi în ce fel şi de ce, cum îi voi fi pictat nurii în tablourile largi ale pierzaniei mele inconştiente?… E drept că-i aşa, e drept că de pe atunci ochii ei străluceau la văzul acelor cuvinte… Dar după o vreme?… Cît poţi povesti, cît şi pînă la ce adîncimi poţi fora în propria minte pentru a scoate din nou, iar şi iar aceleaşi poveşti ca şi cum ar fi pure? N-ar fi nevoie, pentru ca asta să fie cu putinţă, ca şi Ea să fie oare mereu… nouă? Dar dacă începi să uiţi, şi pentru asta, drept scuză, îţi vine să-i zici: „Dar mai scuteşte-mă dragă, ţi le-am spus de-atîtea ori sau nu mai ţii minte?”
De bună seamă femeia-i o nestăpînită ascultătoare, şi poveştile-s pentru ea un fel de balsam fără de care, cred, s-ar usca pe picioare. Şi atunci cum să faci ca să nu fii tu cel ce-i pricinuieşte uscarea, depresiile? Sau vei găsi, altuist, oare o uşurare în alunecarea-i spre alte… cărţi cu poveşti? Dilemele povestitorilor taciturni, aşadar… Cred că acum înţeleg de ce se dedau ele, însele (şi numai între dînsele!) cu atîta uşurinţă povestitului. O mai ţineţi minte pe Șeherezada? Cred că de la un blestem de-al ei a pornit şarada, de vreme ce pentru o parte consistentă a seminţiei bărbăteşti s-a întors roata. Altfel, toţi am fi rămas nişte jalnici şi decăzuţi… Shahryari şi ne-aţi auzi în mai toate nopţile cu luni insomniace implorîndu-vă: „Hai, povesteşte-mi ceva, hai te rog, zi-mi ceva frumos!”. Cum aţi negocia voi oare asta, la marginea somnoroasă a iatacurilor amnezice şi obosite?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Alte dileme, iubiri şi inefabile înfăţişări se adună sau pornesc de aici: CATCHY.

Capacul din carton verde

Era verde. Un capac din carton, verde, ramas de la o o cutie mare în care primise acum mulţi ani nişte mere verzi. Nu mai ştia cine i le dăruise, dar parcă simţea parfumul lor şi le revedea întocmai. Mai ţinea minte cînd în capacul ăla îşi stivuise toate scrisorile, foile, „manuscrisele”, pozele vechi. Se gîndise că verdele ăla aprins va fi uşor de zărit cînd va avea ceva de căutat prin hîrtii.  Ei bine, acum îi veni să arunce o privire, să frunzărească nişte imagini de hîrtie şi nu îl zărea. „Parcă îl văd, era aici”, îşi spuse. De cîte ori nu aţi avut senzaţia asta: „Parcă îl văd”?, senzaţie însoţită de panica leşinătoare, electrocutantă, a unei certe şi iremediabile pierderi? Nu, el nu intră în panică. Privi un minut în gol înspre fundul ăla de şifonier. „Asta e. Şi pînă la urmă ce mare lucru aveam de văzut printre hîrtiile alea?!” îşi zise, gîndind că, poate, dacă le-ar fi căutat mai de mult le-ar fi găsit şi poate ce era acolo chiar ar fi avut vreo utilitate cîndva.  Negăsirea îi tăie cheful căutărilor. Instantaneu. Nu era nici resemnare, nici tristeţe, nici lene, nici măcar interogarea dispariţiei, era doar un… chef. Şi era la o vîrstă în care multe, multe începeau să nu mai conteze, să nu mai fie utile. Cu atît mai puţin un capac de carton verde cu amintiri. Se aşeză în fotoliul lui de la geam privind spre grupurile de jos care treceau care-ncotro precum cuvintele. O zi ca toate celelalte.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dor de-un titlu. Vitralii

Poţi scrie scurt, poţi trăi uşor cu o propoziţie pe zi. De altfel, poţi şi vieţui scurt, poţi fragmenta totul: oameni, cuvinte, întâmplări, iubiri, ore. Poţi fărîmiţa totul. Am întâlnit destui oameni a căror viaţă aşa a fost mereu, ca un vitraliu. Ba cred că majoritatea celor pe care i-am cunoscut aşa au fost: vitralii fragile care-au exclus amplele, dezvăluitoarele si obositoarele treceri de lumină. Ca pe ceva nenecesar.
Încerc să-mi caut în memorie oamenii-ferestre sau oamenii-oglinzi sau oamenii care au reuşit să înlocuiască un cnp, un număr, cu un titlu. Oamenii-titluri. Au fost cîţiva… Nu mi-i amintesc acum…
Cred că parcurg şi eu un pasaj în care memoria mi-a fost fărîmiţată de această trecere. E ţăndări. Cioburi. Memoria, amintirile, cuvintele. Vitraliu temporar?. Iluzie? Poate fi un simptom periculos, bănuiesc.
Ăsta, comod, trebuia să fie un gînd scurt cu un număr deasupra (nu un aforism, nu un vers). Mi-a scăpat însă de sub control, a răbufnit, s-a revoltat cerîndu-şi dreptul la text, la cuvinte curgătoare unele după altele. Şi dreptul la titlu. „Cum rămîne cu restul”, mă întreabă? „Cu firimiturile? Ce va fi de acum înainte?”. „Nu ştiu, habar nu am”, zic. Şi îmi aprind o ţigară, privindu-l. Cu un fum fluid, indiferent.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Servicii complete de memorie

Într-o bună zi, a luat oraşul la picior, mînat de o neliniştită curiozitate, pornită dintr-o precară memorie, aceea de a revedea străzile, casele, împrejurimile lor, de a căuta semnele pe care le lăsase cîndva în urmă. Avea această obsesie: să lase urme. Erau cinci sau şase astfel de puncte în oraş, de la casa în care s-a născut, la cele în care a copilărit sau în care şi-a petrecut adolescenţa. A trecut şi a cotrobăit prin toate aceste locuri.
Căuta povîrnişul-derdeluş din spatele unui bloc, o groapă cu nisip străjuită de cîteva leagăne de fier şi-un balasoar, băncile scufundate în zăpadă, cutiile poştale – pline cîndva – de la porţi, copacii, frunzărişul îngheţat al gardurilor verzi şi îngheţate acum, scările înguste, balustrada… Unghiurile de privire, acelea din spatele unor ferestre comune care dădeau spre un anume aliniament al străzii şi al caselor de viazavi, toate, văzute acum i se păreau însă stranii. Pe ici, pe colo, a avut senzaţia aia de deja-vu, a simţit cîte un nod în stomac dar, de cele mai multe ori, în fapt descoperea „doar” straniul nimic… Clădirile acelea nu mai au aceeaşi culoare, nici aceeaşi tîmplărie, fragmentele de memorie pe care se aştepta să le recupereze i-au fost înlocuite prozaic cu alte sensuri ale străzilor şi cu alte vecinătăţi. A pătruns în fiecare astfel de incintă şi s-a apropiat, aproape ca un hoţ, pe ascuns, ca nu cumva să îl surprindă cineva, de uşile ştiute. Nici ele nu mai erau la fel cum le lăsase. A avut chiar tentaţia să sune la acele uşi, să încerce să zărească ceva din „cele de dincolo de uşă”, dar nu a îndrăznit. Nici pe pereţi nu a mai găsit semnele, scrijeliturile. Nici primprejur… A citit listele locatarilor, nişte nume oarecare, fără ca vreunul să-i mişte vreun muşchi de pe faţă. Tresăririle erau, dar altundeva, în el, zîmbindu-i parcă de departe ca în urma unei farse bune. Ciudat e că în niciunul dintre aceste locuri nu a întîlnit ţipenie de om. Teama ca nu cumva să fie recunoscut de cineva nu avusese astfel temei. Şi totuşi, emoţia venea de undeva… Locuise acolo, îşi amintea atîtea dar nimic din cele prezente şi reale nu-l îndreptăţeau să creadă că acele locuiri au existat cu adevărat.
Înainte să se întoarcă „acasă” un „flash” i-a străfulgerat mintea şi vederea. Se făcea că privea de la geamul etajului patru al casei scării spre sufrageria vecinului de la parter. Comisese de atîtea ori indiscreţia asta. Ei bine, în ziua aceea sufocantă de vară zărise prin ferestrele deschise agitaţia unor persoane ce se învîrteau iute, ca într-un film mut, în jurul unui coşciug  instalat pe masa dîn mijlocul camerei. Era în timpurile în care morţii încă se ţineau, chiar şi la oraş, două sau trei zile în casă, nu la capelă, ca azi.
Aruncă şi acum o privire, din colţul aleii, spre acel apartament şi tresări zîmbind la vederea unei firmei cu neon, instalată deasupra acelor ferestre: „Servicii funerare complete”. De bună seamă, se întorcea liniştit din această excursie buimacă: ştia că s-a vindecat definitiv de obsesia urmelor şi de reazămul deprimant al prezentului pe idilicele fantome ale trecutului.

Servus, Blogolume! 🙂
Toate cele bune!

Sex, pîine şi circ. Parfumul

Îl ştiu de ani buni şi îl întâlnesc în fiecare dimineaţă plimbîndu-şi ziarul pe aleea dinspre casă. „Ce faci nea Victore? Ce-ţi mai face piciorul?”, îl întreb dintotdeauna. De la un timp nu-mi mai răspunde. Se uită prin mine. Mă întristează asta. Bătrînul a fost gazetar. Apoi a devenit „Omul cu ziarul”. Demult avea un mănunchi de ziare în mînă dar cu vremea acesta a devenit tot mai subţire iar acum mototoleşte unul singur în palmă. Cred că e „Adevărul”, după desen. Este singur de multă vreme şi-i părea bine că mai făceam schimb de ceva amintiri. Ţin minte că acum cîteva luni l-am întrebat: „Ce mai găseşti în ziare, nea Victore?”. A râs: „Nimic. Doar sex, pîine şi circ! Asta ne e suficient, după piramida lui Maslow!”. „Şi atunci?”. „Îl iau pentru parfum, dragule! Parfumul ăla de cerneală, doar ştii!”… Rămăsese singurul meu cunoscut pe care-l întîlneam cu un ziar în mînă. Au mai fost şi alţii cîţiva dar au dispărut. Şi nea Victor va dispărea într-o zi. Şi cu el şi ziarele. Şi parfumul.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă cu asta. 😉

Buruieni. Cînd se termină neamurile…

Era o vreme cînd mergea o dată la două zile la cimitir. Răsădise şi cîteva rînduri de flori, după sezon: stînjenei, trandafiri bătuţi, panseluţe, gladiole, crizanteme pitice. De regulă smulgea beldiile cu palmele bătucite ca de pămînt, întorcea brazda cu o săpăligă, o uda din bidonul de apă… Aprindea o lumînare şi cobora dealul spre casă, împăcată. De sărbători sau la pomenirile din calendar se îngrijea, la fel, de toate cele. De cînd cu arşiţele astea, vara asta, nu a mai fost însă. De ceva timp se şi simţea tot mai slăbită, abia de mai reuşea să-şi care în casă, dimineaţa, găleata de apă pe care i-o lăsa băiatul vecinilor la poartă, da’ să mai urce pînă la cimitir! Acum îi veni în minte şi o vorbă de demult a bărbatului ei (lui şi maică-sii le îngrijea acum mormintele): „Măi femeie, tu ai început să mergi mai des la cimitir, decît să ieşi pe uliţă! Ce te bate gîndu’ să te obişnuieşti cu drumu’?” Vorbă spusă cu asprime, mai în glumă mai în serios, acum mulţi ani… Nu ştia de unde-i veni acum gîndul ăsta… Era aprig bărbatul ei, îi ştia de frică.
Azi şi-a adunat puterile şi a urcat iar la cimitir. A găsit buruienile cît un stat de om, uscate şi groase precum beţele de mărar: ambrozie, pălămidă şi pir uscat. Nu mai văzuse pămîntul aşa de crăpat de cînd era tînără, de putea scăpa jumătate din coada săpăligii prin despicăturile negre. A reuşit să smulgă tot, pînă şi trandafirii puşi în primăvară şi acum arşi i-a scos, a răvăşit pămîntul, a încercat să îndrepte un pic crucile de fier căzute într-o rînă… O usturau palmele şi îi dăduse sîngele. Locul mormintelor era acum curat de parcă abia îngropase pe cineva acolo… „Poate ar fi bine să pun pe cineva să acopere pămîntul cu un pietriş, cu ceva, să nu mai pună flori, să nu mai fie atîta de muncă mai apoi”, se gîndea aprinzînd lumînările… „Poate aşa n-o să le mai năpădească buruienile”, îşi zise  potrivindu-şi broboada neagră pe cap. O luă la vale spre casă. Pe la jumătatea dealului privi o clipă în urmă: buza cimitirului, cu cele două morminte lipite de gardul dărîmat urca parcă spre cer…
„Vine o vreme cînd nu mai are cine să aibă grijă de niciun mormînt, cînd se termină neamurile”
, îşi zise, imaginîndu-şi ceva, (re)văzînd buruienile de acolo, de cu o oră-două în urmă sau de peste… un timp, mari cît un stat de om…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Căldură mare! À propos de

Bresson - din "A Propos de Paris" (anii '50)
Bresson – din „A Propos de Paris” (anii ’50)

Din cînd în cînd, ce-i drept rar, mă duc să mai schimb cîte o vorbă cu taică-meu. Stăm aşa, pe o băncuţă, la o ţigară şi povestim. Ce am mai făcut, pe cine am mai văzut, cu cine am mai vorbit, ce am mai citit… Timpul se scurge repede mereu şi, ca de fiecare dată, ne dăm seama că nu-s prea multe de spus. Adică, dincolo de cuvinte, toate-s vechi şi lumile cam strîmte. De astă dată mi-a povestit despre dorinţa lui de a vedea Parisul şi m-a îndemnat, ca să înţeleg de ce,  să caut neapărăt şi să văd fotografiile lui Henri-Cartier Bresson! Pe el îl găsesc şi-l las mereu distrat şi convingerea-mi e că şi neîmpăcat. El, cred, mă vede îngîndurat, neliniştit, trist şi pe grabă, oricît i-aş spune că nu are motive. Şi tot aşa, de vreo 20 de ani încoace. Acum vara-i ceva mai greu cu aceste întîlniri ale noastre. Căldură mare. Şi, ca un făcut, mai mereu de pe o bancă, cu două alei mai în faţă, ne urmăreşte, parcă, o babă. Am senzaţia că trage cu urechea. Oi fi paranoic însă disconfortul există. Din cauzele astea ultima noastră întîlnire a fost nepermis de scurtă. Regret asta ştiind că probabil ne vom mai… vorbi abia pe la toamnă, cînd voi veni şi cu canistrele de apă să-i ud florile.
Vinerea trecută, aşadar, în drum spre ieşire, spre staţia de autobuz, mă gîndeam: „Eu mă întorc cel puţin la net, la FB, la mess. Mai schimb cîte o vorbă cu un amic, doi, în timpul liber. Dar el? De ar avea măcar Internet sau, ştiu eu, un mobil, ceva… „ Da, m-am simţit vinovat. Şi pe drumul ăsta, pe alei, mi-au sărit în ochi titlurile: Vasile Popescu – doctor în ştiinţe, Ion Stamate – doctor în drept, Dr. Virgil Toma – general de brigadă, doctor în medicină, Chira Protopopescu – doctor în fizică. Astea mi-au sărit în ochi. Voi descifra altele data viitoare fiindcă chiar descoperirea asta mi-a stîrnit o mare curiozitate în domeniu. Am să-mi iau şi-un carneţel şi ce voi găsi mai interesant o să notez. Cine ştie, poate-mi iese şi de-o lucrare de… dizertaţie! Nu că ar conta, da’ mai ştii?!
À propos, voi ce-aţi vrea să scrie pe crucea voastră? 😉


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gogoaşa de… cerneală

Nişte postări de-ale lui Răzvan, cărora le-am răspuns acolo aşa cum am considerat că se cuvine, şi cărora le-a răspuns şi Iulian aducînd o lămurire corectă şi necesară îmi amintesc de nişte vremuri… Vremurile cînd presa nu-mi era numai pasiune curgîndu-mi prin sînge (îmi mai e!), nu numai colegialitate, amicţie şi solidaritate întru o pîine amară şi neagră, ci şi unealtă definită prin vocaţia împotriva puterii. Ţin minte că pe atunci era o jale, o umilinţă, o jenă să scrii de partea puternicilor zilei, ba chiar dacă, prin forţa împrejurărilor,  trebuia să lucrezi chiar la o gazetă guvernamentală sau de partid şi nu-ţi funcţiona o minima autocenzură şi nu publicai inclusiv materiale împotriva acestora puteai să-ţi iei adio de la cititori.
Se vede treaba că timpurile, oamenii s-au schimbat. S-a schimbat şi faţa presei, modul ei de a fi, de a fi exercitată şi puterea acesteia. Vorbeam cîndva cu orgoliu despre o „a patra putere” – tare aş vrea să mai fim îndreptăţiţi să spunem asta cu tărie şi azi! Dar cum ar mai putea fi aşa cînd pînă şi şcoala şi cultura şi sănătatea şi armata şi biserica şi politica sunt unde sunt? Esenţiala libertate a cuvîntului există, slavă Domnului!, dar s-a fărîmiţat şi nu presa aşa cum era ea definită îi mai este purtătorul de steag. Migraţia spre on-line a făcut ca în fiecare zi să apară cîte un „ziar” electronic, ca ziariştii din redacţiile de altădată să-şi fi făcut singuri o puzderie de ziare care se vînd cred mai bine chiar decît cele, puţine,  rămase la tarabe. Şi nu zic că ar fi ceva rău în asta, dar!… Dominaţia audiovizualului a dus şi ea la împărţirea – de prea multe ori pe un teren în care dictează şantajul şi banii „de moment” – fără drept de apel a taberelor. Ca să nu mai vorbim despre cultivarea, cu scop cred!, a senzaţionalului ieftin, despre tabloidizare şi triumful fiţelor. În fine, senzaţia generală e aceea de… „neînsemnat”, de ridicol. Şi e, pentru mine cel puţin, care credeam cîndva că o ştire, o anchetă, un reportaj, un titlu, puteau să zgîlţîie un rău, o senzaţie amară.
Poate sunt subiectiv, poate rostul presei şi meseria de… gazetar au azi sensuri care mie îmi scapă. Nostalgiile şi iluziile mele legate de jurnalism, de un colţ de pagină tipărită sau de parfumul hîrtiei, cernelii şi plumbului mai sunt şi pe… aici, aici, aici, aici, aici sau aici… Şi nu sunt doar… gogoşi de… cerneală! Or de… ristic! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

UPDATE!: Citind articolul Viitorul ziarelor: sau inovează, sau dispar!” în Dilema aş răsufla uşurat: nu traiesc totusi o iluzie, nu sunt atît de naiv! De bună seamă… „emisfera” în care vieţuiesc e de… vină! 🙂

Citat: „În unele privinţe, acum e mai uşor ca oricînd să vindem marfă de calitate, nu în ultimul rînd datorită faptului că cititorii sînt mai sofisticaţi şi mai bine educaţi şi vor articole care să-i facă mai buni, ca cetăţeni şi ca oameni. Jurnalismul de calitate înseamnă: forţă de pătrundere, cunoaştere şi înţelegere a unei realităţi complexe; analize şi opinii calificate; poveşti bine scrise şi jurnalism personal de la cei mai buni autori ai momentului; surprize. Înseamnă, de asemenea, a fi selectiv într-o lume în care cantitatea de informaţii este uriaşă.” (Knut Olav Åmås, editor la Aftenposten, principalul cotidian norvegian.)

Mîna de full house

Nu sunt un colecţionar. Nu am fluturi într-un insectar, nici antichităţi într-un cufăr din pod. Nici măcar cutii de chibrituri, brichete or ţigări. Am avut timbre şi insigne în vremuri de copilărie. Nu ştiu dacă se poate numi colecţie suma mare de pixuri răspîndite prin sertare. Parcă Adrian Păunescu spunea, înainte să se stingă, că regretă că nu va apuca să consume toate pixurile pe care le-a adunat… Desigur, în ideea că ar mai fi avut multe de scris. Şi nu ştiu dacă despre o colecţie ar putea fi vorba în privinţa cărţilor din bibliotecă, nenumărate. Sau colecţie să fie blogroll-ul meu din blogolume? Habar n-am! În orice caz, pentru a fi colecţionar cred că e necesar să fii cît de cît sistematizat, să îţi aduni pe categorii sau alfabetic obiectele hobby-ului, să ai un catalog, ceva, unde să ţi-le pui pe toate în ordine. Iar eu prea sistematizat nu sunt…
Mă îndrept, cum am mai zis aci, din cînd în cînd, spre bibliotecă şi întind mîna şi scot de acolo o carte. Mai ales în zile ca asta, de sfîrşit de săptămînă, sau de weekend cum le-ar zice.
Cîndva aşezasem cărţile pe genuri: în raftul de sus poezia, în cele de la mijloc proza, în cele de jos dicţionarele şi istoria, pe stînga şi dreapta eseurile, filosofia, critica… Acum constat că toate sunt în devălmăşie şi de aceea gestul ăsta ar apucării unei cărţi la întîmplare mi-a devenit mereu surprinzător, mai surprinzător decît cel al unui colecţionar care ştie ce caută, cred…
Acum mi-a picat în mînă „La Lilieci” a lui Sorescu, ediţia din 1986. Şi am început s-o răsfoiesc. Minunăţie… „Ce-mi staţi ca nişte bizadele aci-n drum, cu mîinile-n/ Şolduri?/ Bă, bizadea! Bizadeaua dracului!/ Bă, puţă!” Şi aici am găsit o foaie de hîrtie, gălbuie, maronie pe spatele căreia stă semnătura maestului: „Marin Sorescu 1987”. Pe faţă: „Cetatea Braşovului – Scurt istoric”: „Cinci ani mai tîrziu, în 1529, un incendiu distruge întregul edificiu…”
Iată, am în schimb o „colecţie” de amintiri, de sentimente, de gînduri şi întîmplări vechi… Ţin minte două întîmplări cu marele Sorescu, în nişte împrejurări colocviale, îi ţin minte privirea vioaie, jucăuşă… Da’ nu ştiu în schimb cînd şi cum să fi căpătat acest autograf pe acestă hîrtie A4… Şi nu ţin minte ce mi-o fi zis, nu i-am reţinut vocea… Cum nu ţin minte şi nici nu ştiu unde-mi sunt alte multe autografe… Aştept să le descopăr.
Nu sunt colecţionar, e limpede. Am doar anumite amintiri, ceva sentimente, întîmplări amestecate… Şi în unele zile trag dintre ele, ca dintr-o mînă de cărţi de poker, cîte o pagină (PDA– Poezia de Azi, îi ziceam)…

Un autograf
Un autograf

43

Babă-ta, cînd a murit tac-tu,
M-a întrebat de cîţi ani este,
Şi i-am spus: 43.
– Ei, am visat la ursitoarele lui
Că eram peste Răculeţu,
C-o albie mare în cap.
Şi-a trecut un cîrd de gîşte sălbatice,
Peste mine, la deal.
Tot în deal, la apus.
Şi-am aplecat aşa albia, să mă uit în sus.
Şi-o femeie mi-a spus:
„Ei, nu te mai uita că sînt 43”.
Gîştele alea sălbatice – anii lui.
Aşa a fost ursit.

Marin Sorescu – La Lilieci

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi „uiţi” să cauţi sau să „produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… „pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către „Libris„, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi „Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la „Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o „salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

„Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că „nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii „România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de „aici”, „acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S – Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude… 😉

Prezentul definitiv. Şi…

Se întîmplă… Se întîmplă despărţiri şi (re)întîlniri în acolade de timp ce-ţi păreau definitiv închise. Şi cele dintîi, despărţirile, sunt anulate definitiv de (re)întîlniri, chiar dacă e posibil ca acestea sau aceasta din urmă să se petreacă o singură dată, pentru doar cîteva minute. Deloc paradoxal! Unii avem şansa asta, a acestei împăcări, alţii nu. Unii avem astfel norocul de a nu părăsi relativitatea acoladei sau a acoladelor noastre de timp. Iar odată conştientizate, acestea, cu un nod în stomac sau cu o lacrimă în colţul ochiului, ne rămîn, definitiv, în… definitivul prezent, în clipa definitivă, cu tot cu cei cîţiva oameni din ele, oricît de departe ar fi ei, fără de care nu ar fi fost cu putinţă…
Mi s-a întîmplat azi, lânga „Ceasul Rau”, la o negîndită şi (cum altfel?) frumoasă şi prea-scurtă întîmplare cu cărţi, aproape de… locul unde număram aricii noaptea când mă dureau maselele… Şi parcă a fost… ieri, cu multele întîmplate şi scrise „ieri”, şi de ieri pînă astăzi. Şi pe care ni le amintim atît de bine numai noi, atît de… tandru. Atît de bine le ştim şi le vom şti şi de azi încolo, încît nu mai e nevoie să le spunem. Şi parcă a fost azi… Şi pentru care îţi mulţumesc că se întîmplă din… definitivul nostru prezent.

P.S. – Anaïs Anaïs?… Nu era cumva într-o sticluţă „borcănată” pictată cu un trandafir roz? Nu cred că mi-ai povestit atunci despre acea întîmplare de pe Rue du Temple… Era, cred, după un Rolland Garos, nu-i aşa?… Sau… altcînd? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

A-ţi aminti de tine. Hibernare

Lucrurile se descoperă depănînd amintirile pe care le avem despre ele. A-ţi aminti un lucru însemnează să-l vezi – abia acum – pentru prima dată(Pavese – ” Meseria de a trăi”)

Minte călătorul care pretinde că zi şi noapte se îmbată de descoperirile lui, căci, dacă hula este mai puternică, îl vei vedea vărsînd. (…) Mint aceia ce-şi plîng mortul zi şi noapte. Pentru ce l-ar plînge zi şi noapte, dacă nu-l iubeau zi şi noapte?” (Saint-Exupery – „Citadela”)

Există un cuvînt în spaniolă, bănuiesc că-l cunoaşteţi. Mă întreb dacă se mai foloseşte încă. În loc să spui a se trezi, spui recordarse, adică a-ţi aminti de tine. Mama mea obişnuia să spună: Que me recuerde a las ocho („vreau să-mi amintesc de mine la ora opt”). În fiecare dimineaţă am acest sentiment, deoarece sînt mai mult sau mai puţin inexistent. Cînd mă trezesc, de fiecare dată mi se pare că am fost trădat. Ei bine, iată-mă. Iată acelaşi joc vechi şi stupid care continuă. Trebuie să fiu cineva. Trebuie să fiu exact acel cineva. Am anumite obligaţii. Una dintre obligaţii este să trăiesc ziua pînă la capăt(Borges – „Borges despre Borges”)

Probabil, destinul nu e chiar orb. M-a trimis pe un drum unde defectele mele pot folosi la ceva… (Paler – „Viaţa ca o coridă”)

Recunosc, hibernez de ceva vreme şi mă mint, mai mult ca niciodată, că de mîine vine primăvara. Hibernez (cu tot ceea ce înseamnă asta) recitind cărţi vechi, precum cele mai de sus, şi descoperind mirat sublinierile vechi precum cele mai de sus. Am observat că, de mai mult timp, nu mai am acea relaţie tandră cu cărţile noi pe care o avem cîndva: nu mai mîngîi rîndurile cu acele sublinieri şi nu mai fac însemnări pe margine. În cărţile „vechi” pe care, iată, am început să le (re)citesc ele îmi sar însă în ochi încercînd, parcă, să-mi atragă atenţia asupra ceva, să-mi amintească ceva poate chiar despre… mine. Să fie ăsta un semn cum că am devenit peste poate de zgîrcit, de superficial, refuzîndu-mi, de la un punct, sub scuza puţinătăţii timpului, chiar şi viitoarele amintiri… livreşti? Sau nu numai?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gambitul Damei. Sau alte deschideri…

Îl ştia de mult pe profesorul de şah, de cînd cocheta şi el cu acest sport. Îl vizita periodic pe domnul Tudor şi nu pentru cîte o partidă de şah, cît pentru a vedea care-i mai e starea ştiindu-l singur, prea bătrîn şi cu minţile tot mai plecate de aici. Nu, nu era nebun, avea doar o boală al cărei nume profesorul nici nu-l ştia, chiar dacă lună de lună îşi lua punga de pastile de pe reţetă… Domnul Tudor îşi amintea foarte bine amănunte despre lucruri petrecute acum 20 ani şi încă mai putea să-i explice gambitul Damei, Indiana Benoni, apărarea Caro Kann sau alte deschideri… În schimb nu ştia ce s-a petrecut acum cinci ani, anul trecut sau ieri sau ce se întîmplă azi. Cu el şi cu lumea din jur…
Ca în fiecare început de an, s-a dus la profesor cu obişnuita sticlă de vin roşu, cu grija ca ora să nu fie prea înaintată ştiind că bătrînul rar se înduplecă să aprindă vreun bec în casă după lăsarea serii. Viaţa „Domnului Şah”, aşa cum îi plăcea să-i spună, se învîrte între firimiturile aruncate porumbeilor pe pervaz, între cele cîteva mişcări de gimnastică zilnice şi răsfoitul sutelor de caiete cu partide de şah. Rar iese din casă de teama frigului sau, după caz, a arşiţei şi atunci mai ales dacă este necesar să mergă la doctor. O nepoată îndepărtată trece săptămînal pe la el să se îngrijească atît cît e posibil că profesorul e bine, că emfizemul nu l-a ţintuit în pat, să-i deretice prin casă, să-i spele cîte ceva, să-i plătească dările sau să vadă dacă nu cumva şi-a uitat, tot pe pervaz, prea mult la rece, vreun borcan cu supă sau pacheţelul de unt.
De data asta nu mică i-a fost mirarea văzînd că dom’ Tudor îl aştepta cu jovialitatea-i ştiută dar cu… televizorul deschis supunîndu-l, cu o privire nedumerită, unui tir de întrebări:
– Cine-i, măi băiatule Băsescu ăsta? Cum adică ne-au tăiat pensiile? Da ăsta cu mîna-n ghips, Vadim, ce-i cu el? Ce-o avut Sobaru ăla de s-a aruncat acolo peste deputaţi? Şi tot mai plătim datorii la străini, nu le-o plătit Ceauşescu pe toate?… Da’ Şengăn ăsta cine-i?!
– Nea Tudore, Băsescu-i preşedintele… Vadim e şef de partid şi deputat român prin parlamentul Europei… Tânărul ăla, Adrian Sobaru s-a aruncat, cum aţi văzut, disperat de ce se întîmplă în ţară… Şi da, cheltuim din bani împrumutaţi 600 de euro pe secundă! Ce-am plătit pe vremea lui Ceauşescu a fost de mult şi a fost o nimica toată! Şi Schengen e un fel de tratat care, vezi doamne, ne lasă liberi prin Europa…
– Hmm… făcu, profesorul, înmuindu-şi buzele în licoarea din pahar, dîndu-i de înţeles că a cam priceput…
Chiar dacă memoria îl părăsise undeva departe, inteligenţa-i era încă de invidiat…
– Deci cam asta e?… Adică văd eu că-i de rău pe afară… Moaşta lor pe gheaţă!, îngăimă bătrînul…
– Da, dom’ profesor… nu ştiu să fi fost mai rău de cînd mă ştiu eu… Eu n-am mai prins, poate matale…
„Domnul Şah” închise televizorul vechi şi lăsă ca mileul gri să-i acopere ecranul, spunîndu-i cu faţa luminată deodată:
– Hai să vezi ce am găsit! Uite, în caietul ăsta ai scris tu primele tale deschideri. Vezi?… Ce zici te mai încumeţi la o partidă?…
– Nu acum nea Tudor…  se înoptează, dar vin eu într-o sîmbătă dimineaţă şi încercăm, îi răspunse…
– Bine, bine… mereu eşti grăbit, nu ai timp niciodată… Atunci, hai noroc! Bun vinul ăsta de l-ai adus! La mulţi ani, băiete!, îi spuse văzînd că se pregătea să plece.
– Ştii ce, data viitoare adu pe cineva să-mi ia măgăoaia asta de televizor… E prea mare şi n-am trebuinţă de el… sau ia-l tu, aruncă-l fă ce-oi vrea cu el, da?
– Da, dom’ profesor, sigur că da… îi răspunse din uşă zîmbind…
Ştia că sîmbăta viitoare profesorul de şah va fi uitat şi de promisa partidă şi de caiet şi de vinul de azi şi de televizor şi de Băsescu…

Servus,  Blogolume!
Teo îşi recuperează timpul, cuvintele, serile… Gabriela pune în ordine nişte lucruri de care unii, pare-se, nici n-au auzit… De uz nu numai… casnic! 😉 O felie de cotidian, pe un trotuar, alungînd „ceva? văd la Dumitru. Corina găseşte un… unghi de privire pentru bloggeri. Da, parcă sîntem mai puţin activi pe măsură ce ne… învechim şi da, parcă mai atenţi la cei din jur… Victor e în… construcţie! 😉 Cristi îmi povesteşte ceva despre două personaje iar povestea-mi pare… teribil de cunoscută! 😉 Ana îşi lasă gîndurile să se ducă.  Dreptul doar al unei zile?… O turlă marocană pe sonuri de Dream Theatre nu puteţi găsi decît prin… călimara meşterului Adi! Delicatese, de astădată dulci, sunt de gustat la Rontzi. De încercat! Dese(m)ne baroce îmi încîntă ochiul la Gabi… La Cati regăsesc protestul împotriva benzinarilor. Sunt solidar dar tare mi-e că o minune ţine numai trei zile… 😉 Camelia găzduieste uneori povesti de… găze… Ilinca, de astă-dată… 🙂 La Onu, o poveste cu tîlc despre un alt fel de… copilărie.  O întîmplare cu tîlc şi un… bricolaj blogosferic (mi-e dor de-un… „metatext”, aşa ca pe vremuri!) 😉 regăsesc la Adrian. Tot despre un… televizor alb-negru, îşi aminteşte Gina! 😉 Lilick ne arată lucrurile şi… fauna aşa cum sunt…  De la Andi aflu cum trebuie să „caut” un film… 😉 Virtualkid îmi arată căile dintre insule. Uneori închise… Un cîntec găsesc la Deea. Sau cîntecul? Atît.  Cum vine treaba cu persuasiunea şi cu locul dănsei prin blogolume îmi zice Daurel. O luptă dreaptă, văd, s-a purtat (şi) la Cella… Prin alte părţi încă se mai poartă, cu rezultat… incert ;)! Un gînd de primăvară, poate? La Roxana… O liniştire a unor cai, pare-se că se poate la… Rodica 😉 Despre semnele anului se-ntreaba, ne-ntreabă Cristian… Tot cu un bătrînel prin preajmă 😉 despre un maclaivais facebookist spune Dramoleta. Cunosc, adică…  Aferim! 😉 La Mirela, inconfundabile, povestite parfumuri…  Mircea îmi aminteşte despre un leac de suflet: Eugenia Vodă. de regăsit! Ana lu’ Manole mai c-ar răsfoi o… Gheba… Mai că-mi aduc aminte! 😉 O poveste… din curte, aici şi la vară… cald! 😉 Am auzit că s-a vîndut… Rondul de noapte! La Vania! 😉

Toate cele bune!

P.S. Din muzichie, desigur numai titlul! 😉


Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui

Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…

Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: „la ce bun”?

Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte.  Şi cîteva ore „împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…

Abia acum înţeleg şi eu: de ce „Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: „Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, „Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur! 😉

Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi „revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o „revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate „fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…

Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: „N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o „oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.

Sunt „fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: „Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”

Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, „statul sunt eu”. „PPPS” („vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o „instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale! 😉
Afară plouă.

Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei...  Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor 😉 Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald! 😉 Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui CorneliusMircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce ! 😉 Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo! 😉 Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi.  Omul şi… căţelul, la Cristi! 😉 O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov! 😉 O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras! 😉 Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!

Un zvon şi-o emoţie. Înţelesuri…

Un zvon care m-a… electrocutat astăzi m-a pus pe gînduri şi am realizat că de multişor nu mi-am mai văzut mulţi dintre prieteni (şi nu că ar fi prea numeroşi!), că nici măcar n-am mai schimbat cîteva vorbe cu ei chit că telefoanele şi internetul îmi sunt la îndemînă… Din fericire, după aproape o zi de îndoieli (ştiţi senzaţia aia de om lovit cu lecuca-n cap?!) de priviri în urmă şi de remuşcări aproape, în cele din urmă zvonul… fatal a rămas doar zvon… fatal. După mai multe ore de întrebări, cum spuneam, am apelat, cu inima-n gît, numărul vechiului prieten aşteptîndu-mă fie să nu-mi răspundă nimeni fie să mi se confirme implacabilul… Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia asta… Însă mi-a răspuns chiar el: „Eheheee, ce faci bătrîne, mai trăieşti!?”... mi-a zis jovial eu înghiţindu-mi aproape limba! Şi zic că mi-am înghiţit… limba fiindcă replica pe care, instantaneu, am fost tentat să i-o aplic ar fi fost: „Ce mai faci tu băi băiatule, c-am auzit c-ai… murit?!” Dar mi s-a părut o glumă sinistră, chiar dacă doar eu, prietenul-zvoner şi-un alt bun amic căruia-i încolţisem şi lui întrebarea, cunoşteam contextul acestui deznodămînt! Ei… şi am stat apoi un pic la poveşti cu promisiunea că-i musai să ieşim la o bere zilele astea fiindcă altfel ea s-ar putea transforma în… ţuică fiartă, prin aburii iernii, şi-ar fi păcat…
Nu vă daţi seama ce uşurare am simţit după conversaţia cu vechiul camarad în tot restul orelor şi pînă acum! De atunci îmi tot fac inventarul prietenilor şi rememorez involuntar întîmplări mai vechi sau mai noi. Toate, spumoase, toate încărcate în fel de fel de urmări de la momentul producerii lor şi pînă azi. Toate, descoperite acum parcă într-un cufăr prăfuit uitat prin nu ştiu ce colţ de pod. Pe unii i-am aflat prin nişte alte părţi de lume, pe alţii la o aruncătură de băţ, dar cît habar mai am de viaţa lor sau ei de a mea? Chestia asta mi se pare de neiertat acum şi, chiar dacă spun asta sub impresia emoţiei de azi, cred că vine un moment cînd unele lucruri ar trebui cîntărite, cînd foarte importantele obligaţii cotidiene ar trebui cernute în raport cu… măruntele întîmplări memorabile şi oamenii care ni le-au prilejuit la un moment dat… Trec veri, toamne, ierni şi am uitat pînă şi vocea sau chipul unora dintre ei. Şi? Pentru ce?… Ce contează cu adevărat? Da, mi-e tare bine să-i ştiu „acolo” şi cînd iată, ceva-mi zdruncină binele ăsta parcă se dărîmă cerul pe mine… Da, doar gândul ăsta şi e de ajuns să înţeleg „însemnătăţile” trecerii noastre…
Ei bine, dragilor, vă avertizez: pregătiţi-vă să vă… inoportunez de-acum cu cele mai… stupide întrebări sau… invitaţii! Nu de alta, dar o întâlnire cu… fuscelul de loitră mi-a ajuns! 🙂

Servus, Blogolume!
Ceva… mâncărimi de primăvară în apucături aparent de… poveste găsesc la Vania 😉 La Gigi, încă persistă sentimentul acela de… insulă. Mirela şi culorile ei extraordinare, mereu surprinzătoare! 🙂 (M)ilf, fără Petrov(?) le ridică o originală statuie pompierilor, cu ceva vreme înainte de 13 septembrie 😉 O leapşă frumoasă, despre cărţi, primesc de la Cati… Atîtea cărţi mi-s dragi… încît lepşele-mi par tot mai neîncăpătoare… Nea Costache pregăteşte ceva?… Aşteptîndu-i recomandările îl… frunzăresc 😉 Papillon îmi spune despre rătăciri şi pierderi… Da, ştiu…  Ceva senzaţii amare găsesc la Lollitta… cu iz de trafic electronico-blogheristic. Cred că m-am lecuit de asemenea… alergări 😉 La Ioan descopăr un… dacă… 😉 Despre ţiganii… înţeleniţi pe sub podurile Franţei mai aflu de la Karla. Onu a plecat într-un basm de concediu! 🙂 Ticke mă lămureşte în privinţa „rostului”… petiţiilor, pe hîrtie şi/sau on-line 😉 Athe e într-o tabără. Pe bune! 😉  Cella ştie – şi-am mai făcut referire la asta… – toate-s fugare. Atunci?… Picături de dor şi buze cu gust de mere… la Cristian. Senzaţii şi cumpeni, undeva, aprope de o piaţă din Gibraltar, dinspre DanaAndi îmi lasă un bob de nerăbdare şi n-ar fi prima oară ;)… Roxana priveşte dinspre un azi bolnav spre un mîine iluzoriu… Deea-mi vorbeşte despre lei şi… leoaice 😉 Ionutu e de ceva vreme… internaţional 😉 dar scrie ca şi cum ar fi aici… Jos pălăria şi baftă! Angela are o poveste cu… miliţieni. Scrisă meşteşugit, ca de obicei, întîmplarea-mi pare… cunoscută, doar că nu era vorba de… Miliţie 😉

Toate cele bune!

Pe o margine de şpalt

Găsesc în revista „Cultura” a lui Augustin Buzura un text cel puţin interesant şi în orice caz care, îmi trezeşte nostalgii: „Cum se corecteaza „The New Yorker“”, de Cătălin Sturza. Am privit mereu cu admiraţie şi cu jind la felul în care se nasc ziarele americane, la furnicarul acelor redacţii enorme, cu tipografiile ascunse în măruntaiele zgârie-norilor şi încheiate cu rampele de distribuţie de pe care sunt aruncate baloturile cu ziare în camioanele uriaşe. Din textul despre care vorbesc aflu cum se naşte un articol, care-i sunt paşii corecturii şi sunt din nou uimit. Un departament întreg de corectori citeşte un material de cinci-şase ori sau mai mult! Şi îmi aduc aminte acum de cele două corectoare ale noastre citind şpalturile o dată, „aruncînd” greşelile pe marginea acestora, făcînd, undeori „capetele de rînd” pentru a aştepta apoi paginile venite din zeţărie, pentru a le mai citi o dată alături de capul limpede, înaintea bunului de tipar, la miezul nopţii… Un articol era văzut, astfel, de cam cinci ori punînd aici şi prealabila viză a şefului de secţie şi a secretarului de redacţie, dar nu cred că în România a existat vreun ziar cu o corectură, doar, la cinci mîini! Şi ceea ce făceam noi era considerat pe atunci, acum mai bine de 10 ani, ca fiind ceva de… şcoală veche şi exagerat! Astăzi, bănuiesc, că din cenuşăreasa redacţiei corectura pe Dîmboviţa a devenit insignifiantă dacă nu inexistentă… Iată însă că în America, la un ziar cu un milion de exemplare tipărite tiraj – şi nu la un cotidian ci, ce-i adevărat, la un săptămînal de cultură! – astăzi corectura este un laborator care funcţionează cu precizie de ceasornic cîntărind fiecare cuvînt, fiecare virgulă, de cîteva ori! Mi se pare remarcabil acest fapt şi sunt convins că asta este o regulă sfîntă a ziarelor americane, alături de cultul huliţilor şi inculţilor yankei – în ochii noştri! – pentru cuvîntul scris.
Atunci, mai are sens să fac vreo consideraţie asupra stării presei scrise de la noi, să mai spun că nici în cazul ăsta n-am învăţat nimic de la americani? Are sens să mai fac judecăţi ce-mi vor fi considerate măcar desuete? Da, sunt nostalgic – îmi e că încep să fiu şi eu un rentier al trecutului, după cum zicea Paler! Mi-e dor de vremurile în care presa mai avea ceva greutate, trezea respect şi încredere iar chioşcul de la colţ era un mic templu care… chiar vindea ziare… În alte părţi asta încă se întîmplă, în vreme ce noi punem decăderea presei scrise pe expansiunea mediilor electronice! Tristă şi fadă scuză!

Servus, Blogolume!
Încă mai plouă cu stele, mă încredinţează Cati. Despre un soi de… cristalizare îmi povesteşte Saturnianul…  Mihaela îmi aminteşte de cînd n-am mai jucat şah!… Un jurnal de călătorie găsesc la MirelaOnu încearcă un… diagnostic. Politic 😉 Gabriela mă duce cu gîndul la o ghindă… 🙂 Parte dintr-o poveste lungă şi frumoasă descopăr la Dan… Vremuri şi locuri ştiute… O invitaţie la respect, de la Deea! Manole mişcă lucrurile… tentant 😉 Un frumos periplu transilvan desenează Carmen… Se apropie… şcoala şi înţeleg asta de la Vania 😉 Un pic de viaţă la… Brightie 🙂 şi-o amintire din… Piaţa Steagu’ unde-am vîndut şi eu ceva, cîndva… Şi alta despre nişte… mafioţi! (pluralul îl pun eu fiindcă ştiu… senzaţia!) ;)… Athe are nevoie de-o mână de ajutor… pe motiv de… laptop…

Mori de apă… Mori de vieţi…

Nu ştiu dacă nu cumva ploile astea prăbuşite peste noi nu amintesc sau nu prevestesc ceva. Nu ştiu, nu cred că sunt printre cei care (mai) ştiu să le asculte. Mă gîndesc însă la posibilele consecinţe… vizibile. Morile de apă sunt pesemne foarte obosite acum şi şi-au chemat în ajutor morile de vieţi. Asta după ce vor fi fost refuzate, cred, de morile de viaţă sau de vînt!… Cum aş putea înţelege altfel ducerea poetului Mircea Micu? Am băgat de seamă asta tîrziu, recunosc. Probabil simţurile-mi şi, vai, da!, interesul mi s-au mai tocit şi recunosc… Aş da vina însă tot pe morile de viaţă din moment ce am fost mai atent la un suicid egoist decît la plecarea aşa de discretă spre cenuşă a unui poet! Şi mă judec fără a constata din nou, şablonard, ce şi cum a văzut lumea!
Mircea Micu era din stirpea, din timpul, unora deveniţi, pe nesimţite şi cu nesimţire, deodată, „bătrîni”, „prăfuiţi”, „trecuţi la index”, odată cu cele petrecute acum vreo douăzeci de ani: Nichita, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu. Mai despre toţi, sau cu toţi, am lăsat ceva semne pe aici prin blogolume (în care şi el îşi găsise un tîrziu şi liniştit şi neterminat refugiu), amintindu-mi, poate,  inconştient de acele savuroase „Întîmplări cu scriitori!” găsite în nu ştiu ce anticariat!…
Mircea Micu? Poetul? I se părea că-i nemuritor şi mai apoi, cînd începuse să miroasă a bătrîn era înspăimântat privindu-şi fotografia de copil… apoi a devenit… „Miere şi fum”. Şi cuvinte emoţionate care se vor, se cer, citite… Fără umilinţă!…

Mircea Micu
Mircea Micu

Mircea Micu
Amintirea morilor de apă

Maşinăria morilor de apă,
Biserici părăsite de atei
O mai aud în somnul meu cum sapă
Şi încărunţesc de dorul ei.
Era aşa: o roată lenevită
De lună şi de lemnul ei încins
Pe care ochii astăzi o evită
Timpanul nu-i percepe ritmul stins.
Intram nedumerit şi mirosea
A lemn bătrân şi-a pulbere de grâu
Şi ca să nu mă vadă nimenea
Mă ascundeam în saci până la brâu.
Dantelării de roţi, jgheaburi sublime
Cu zgomot surd, ca zumzetul de stup
Şi morăriţa cu mişcări delfine
Insinuantă-n firavul meu trup.
Şi se intra aşa, pe nicăieri
Prin geamurile mici, ca nişte guri
De crapi bătrâni ce-au vrut să moară ieri
Şi-au invadat pâraiele-n păduri.
Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:
Zgomotul surd, dantelării rapace.
Şi morăriţa cu sfânta revărsare
A sânului ce-n clopot se preface.

Servus, Blogolume!
Gabi Hulea chiar are ceva de spus! Gabriela ne întoarce spre Helios gîndind la Ilie… O… reconstituire găsesc la IoanLollitta îmi trimite gîndul la pasiuni, neapărat roşii!  😉 Copilării şi jocuri într-un proustian oracol, la Gala… Un antivirus te poate întoarce la… tine şi la ale tale, mă încredinţează Ana… O mîntuire compromisă, la unchiu’ Vania 😉 Şerban, despre incredibila, paradoxala realitate din… colivii. Ce poate dezveli o femeie, se-ntreabă Angela… Despre-o întîlnire liberală aflu de la LilickCody are o întrebare nu tocmai… retorică 😉 Ginei îi împărtăşesc revolta… Nu, şcoala nu-i de… vară!

P.S. Muzichia lui Augustin Frăţilă, dus şi el şi… uitat… pe versuri de Mircea Micu…

Post-scriptum la ocazii banale

Nu este zi în care să nu întîlnesc, aici în apropierea locului în care îmi îndeplinesc cotidienele îndatoriri, două, trei autocare ticsite cu turişti. De cîteva ori le-am răspuns respectivilor străini feluritelor curiozităţi, am intrat în vorbă… Ceea ce m-a frapat, aş putea zice, e că marea lor majoritate sunt oameni în vîrstă, pensionari cum le zicem noi, veniţi din ţări  care mai de care mai… crizate precum Grecia, Spania… Israel sau de te miri de unde. Cei cîţiva cu care am povestit zilele trecute erau oameni absolut obişnuiţi. Ţin minte că unul fusese la viaţa lui brutar, altul cismar, altul zugrav, altul fermier… Toţi aveau agăţate de gît camere de filmat şi aparate foto şi dincolo de preocuparea imortalizării unghiurilor inedite ale tîrgului exprimau detaşare, destindere. Mi-au spus că în fiecare an au cîte una sau două astfel de „ieşiri” şi că „la ei” acest mod de a-şi petrece timpul este absolut firesc ba chiar că asemenea recompense după anii de muncă li se cuvin fără doar şi poate. L-am întrebat pe unul dintre ei cum de îşi permite două astfel de ieşiri pe an după ce îmi spusese că după România se va îmbarca pe un vas de croazieră şi va ieşi din Mediterana pînă în Canare… Mi-a explicat că nu i se pare scump deloc şi că în caz că nu i-ar ajunge banii ar putea apela la copii sau chiar la un împrumut pentru a-şi satisface dorinţa de a se odihni colindînd lumea… Aproape banal…
Cum la fel de banală este imaginea bătrînilor noştri, mult mai îmbătrîniţi, atît de cenuşii, stinşi, confuzi, speriaţi, disperaţi că nu-şi pot plăti reţetele, fără camere digitale atîrnate la gît…

P.S. Găsesc că este pe zi ce trece fatalmente inutil să mai încerc să scriu ceva „la zi” pe marginea celor pe care suntem nevoiţi să le trăim… Am senzaţia că am spus totul de mult şi de prea multe ori… Ne împărtăşim unii altora aceleaşi impresii, ne revoltăm, găsim figuri de stil, ne înţelegem şi ne acceptăm frustrările în unanimitate… Mi se pare acesta un joc tot mai inutil în cercul nostru nebănuit de strîmt, nebănuit de nebăgat în seamă…
Rămîn doar anumite stări, senzaţiile, instantaneele blogolumii care nu ar prea trăi nefiind împărtăşite… Acestea însă sunt tot mai puţine, eu unul le găsesc tot mai greu…

Servus, Blogolume!

Andi mă încredinţează că visele pot fi regenerate… Asta mă duce cu gîndul să caut un hap sau un ceai sau un cuvînt sau o privire pentru o regenerare totală…
Mirela îmi aduce catrene de fată frumoasă. De Blaga. Şi mult prea multe blogolumi de citit deodată… De unde atîta răbdare?
Gigi îmi povesteşte despre un instalator, pensionar de… dreapta şi despre amărăciunea votului lui 😉
Dispecerul
… blogosferei lansează un colocviu despre „vinovăţiile” momentului şi despre tratamentele la un picior de lemn cu… bocamicină şi băselol 🙂
Emoţie… rînduri pe care le-am simţit citindu-le… nefiind în stare să le scriu la rîndu-mi cu doar o zi în urmă, în opt mai… Poate cu altă ocazie… Ar fi fost despre… „victoria” tatălui. Nu, nu aş fi putut scrie aşa, nu a fost o victorie… era mult prea curînd pentru o victorie… Mulţumesc, Onu...

Braşovul lui Bresson. Şi al meu…

Henri Cartier - Bresson: Braşov, 1975
Henri Cartier – Bresson: Braşov, 1975

Văd o ştire în „Time„: Muzeul de Artă Modernă din New York a deschis o nouă expoziţie dedicată lui Bresson. „Henri Cartier-Bresson: The Modern Century”, aşa-i zice… Arunc, bucuros de descoperire, o privire. Îmi regăsesc admiraţia faţă de acest pionier al foto-jurnalismului, al realismului fotografic. Da, îmi zic, aşa arată lucrurile şi acum… Şi… aceasta este adevărata fotografie… Doar că, poate, nu mai are cine să le fotografieze aşa. Ba nu… sunt convins că fotoreporterii ăia sunt printre noi, numai că încă n-au găsit calea spre marile simeze, spre agenţii, aşteptînd prin colţurile de pagină ale tot mai coloratelor şi puţinelor noastre ziare…
Apoi, pe blogul lui Alex Gâlmeanu găsesc, surprins, fotografiile lui Bresson din România! A fost pe aici prin anii şaptezeci. Una dintre ele este din Braşov (îmi permit să o reproduc), de la intersecţia Căii Bucureşti cu Poienelor şi Saturn. Oră de dimineaţă şi mii de… oameni ai muncii (şi părinţii mei, printre ei, probabil!…) se scurgeau spre „Steagu'”, (defuncta acum) „fabrică de autocamioane”… Privesc fotografia… Recunoaşteţi locurile, oamenii poate? Da, lucrurile arată aproape la fel şi acum… Nu-i aşa? Mai puţin miile de… muncitori…
O să-mi dau aparatul de fotografiat pe… alb-negru… În ton cu realitatea.

Servus, Blogolume!

Geanina caută răspunsuri în trandafiri… Şi găseşte, mereu, iubire.
Îl văd pe Nea Costache şi la televizor… împreună cu limba-i inconfundabilă şi cartea domniei sale…
La Vania găsesc o teorie a involuţiei… şi o fotografie de-a Mirelei

Fur Timp. Sunt hoţ de timp

„Întîmplarea” Hospice sau „povestea” Hospice „Casa Speranţei” la Braşov îmi este cunoscută de mult. Încă din nouăzeci şi ceva cînd această fundaţie – ce avea să devină o instituţie remarcabilă în România – lua naştere aici. Ţin minte că atunci i-am vizitat de cîteva ori (aveau sediul undeva pe Bălcescu sau mai sus, pe Poarta Schei) ca să scriu despre ei… De la bun început m-a impresionat esenţa Hospice-ului, sinonimă cu un termen nou, aproape ciudat românilor pe vremea aia: caritatea.  De atunci văd, aud, remarc ceea ce fac oamenii de la Casa Speranţei şi de fiecare dată mă declar impresionat. Oamenii ăştia sunt de-a dreptul extraordinari şi, în treacăt, am mai amintit despre ei aici şi aici… Şi poate, tocmai din cauza asta, îmi este foarte greu să scriu ce fac şi cum fac. Prea multe cuvinte sunt de astă dată cu totul inutile.  E inutil să spui despre nişte Oameni că sunt Oameni! E suficient să te bucuri că ei există şi să le dai un semn că simţi asta, că asta contează pentru tine.  E suficient să le spui şi altora că ei există iar aceştia, sigur, vor descoperi apoi ce fac şi cum fac şi îi vor preţui măcar în aceeaşi măsură ca tine… Gesturile „mărunte” sunt cele care contează. De aceea fur timp. Sunt hoţ de timp şi vă chem să cercetaţi cum şi de ce… furăciunea asta poate da o consistenţă incredibilă timpului vostru. Al nostru… Al lor…

P.S. – Mîine ne găsim, cred, printre Juni, în centru, chiar dacă o să plouă. Nu vor mai fi „Serbările Braşovului” sau „Iubesc Braşovul” (e criză, austeritate, nu-i aşa?!) însă esenţa rămîne, Junii Braşovului…

Servus, Blogolume!

La Ciprian am răsfoit un original Jurnal marocan. Mi-aş fi dorit mult mai multe pagini…
Scriitorul Marius Ianuş ne îndeamnă la solidaritate. Solidaritatea cu Polonia, cu polonezii…
Camelia îmi spune despre uitările imposibile. Aş fi scris aproape la fel…
Cati povesteşte despre „Măgarul Tăvălit”, piaţa copilăriei… noastre. A mea era undeva „La Gemenii”…

Înţelesuri tîrzii… În oglindă

Nu mai ţinea minte de ce, atunci cînd venise să-şi recupereze de la criticul cu barbă, fumător de pipă, dosarul cu poezii lăsate spre publicare, acesta-i spusese doar atît: „Hmm… Mallarmé... Pune mîna şi citeşte Mallarmé. Şi după aceea Apollinaire!” El începuse cu acesta din urmă lăsîndu-se probabil furat în mirajul său aparent uşurel şi, fără îndoială, erotic… Mallarmé i se părea mai colţuros, mai „abscons” şi pe vremea aceea nu se dădea în vînt după descifrări, după esenţe, ci după toate cele… fruste. Toate gîndurile astea acum se mai leagă doar de o fişă, de un bileţel agăţat cu o agrafă de coperta acelui dosar care nu-i mai spune nimic. Chiar nimic.
Şi totuşi, într-o zi ca asta, amorţit şi doritor de primăvară, cu nostalgii franţujite, se apucă să citească în oglindă: Mallarmé – Apollinaire. O „Citire” în gîndul că-i va aduce ceva din senzaţiile de atunci şi, eventual, un tîrziu înţeles al celor spuse de criticul cu barbă, învăluit în fum de pipă:

Stéphane Mallarmé
Desprimăvărare

Morbida primăvară, din nou, a încălcat
Seninul regn al artei, o, iernile lucide,
Şi-n trupul meu de care un sînge trist decide,
Se-ntinde neputinţa într-un prelung căscat.

Crepuscule zac, albe, în craniul ce mi-l strînge
Un cerc de fier ca între pereţi de sarcofac,
Pe cînd eu dibui după un vis frumos şi vag
Pe cîmpul unde seve se lăfăie, nătînge,

Şi cad, răpus de-atîtea arome mult prea tari,
Iar visului săpîndu-i cu propria-mi faţă groapa,
Muşcînd din brazda caldă sub lilieci amari,

Mă-ntreb dacă plictisul o să-şi retragă apa…
– Azurul, însă, rîde pe gardurile vii
Şi ciripitu,-n soare, al păsărilor mii.

(Traducere de Şerban Foarţă)

Guillaume Apollinaire
Aud o pasăre-undeva

Aud o pasãre-undeva
Cred cã-i sufletul tãu de veghe
Printre soldaţii de-o para
Şi vraja-mi picurã-n ureche

Ascult-o cît de tandru cîntã
Pe care creangã nu pot spune
În zi de lucru si-n zi sfîntã
Cîntarea-i rostul meu pe lume
Ce mai pot spune, zice despre ea
Când totul e metamorfozã
Sufletu-i tril pe o zmicea
Inima-i cer si ceru-i rozã

Pentru soldati ea e iubire
Iubirea mea e doar o fatã
Iar roza-i mai putin uimire
Ca pasãrea-n azur zburatã

Inimã-albastrã de copil
Iubire-a inimii celeste
Repetã-le prea blîndul tril
Mitralierelor funeste

Ce latrã-n zare ca si cum
Însãmînteazã frig în astre
Zile si nopti îsi vãd de drum
Iubire-a inimii albastre

(Traducere de Ion Roşioru)

Un tip de modă veche. Cravata mov

Era un tip de modă veche – asta în ciuda vîrstei, fiindcă oricine îi dădea cu cel puţin zece ani mai puţin. Nu s-ar fi votat niciodată singur şi nici nu ar fi angajat pe doi lei aplaudaci să-l perie, de exemplu. Era dintre naivii care credeau că nu se cade să vii şi să te aşezi fudul într-un fotoliu de la prezidiu fără să fi fost printre ăia care au bătut înainte măcar nişte cuie în scîndurile respectivului loc… În sfîrşit, de la credinţele astea i se trăgeau toate, era convins de asta: şi trădarea şi urmăririle şi ascultările şi batjocura. Acum bătea străzile la pas şi găsea în asta mici satisfacţii, împreună cu gîndurile primăverii înşelătoare. Şi ar fi vrut să ierte. Totul. Să nu mai dea vina pe nimeni şi nimic. „Uite casa asta n-am văzut-o niciodată. Şi cînd te gîndeşti că suntem vecini! Crescuseră multe în jur, iar aleiile şi copacii pe care se plimba odinioară i se păreau mici, prăfuite, triste. Se minuna recunoscînd bucuria acestor descoperiri. „Dacă lucrurile ar fi rămas la fel, poate nu aş mai fi revăzut niciodată locurile astea” îşi zise încercînd, fără succes, să-şi amintească chipurile vecinilor. „Hmm… uite că se deşteaptă filozoful din mine„, se miră mai departe văzîndu-se atins de ispita vorbelor de duhZiua se lungise deja şi la preţ de cîteva ceasuri de umblat fără ţintă se aşeză pe băncuţa de lemn din faţa scării unui bloc privind spre un petec de zăpadă, rămăşiţă a iernii. „Cred că aici stătea Maria, cred… Maria sau?…” Da, băncuţa era aceeaşi, vopsită doar altfel. Şi vegetaţia era mai îngrijită cîndva… Petrecuse multe ore aici cu fata aceea pe care o conducea seara acasă… O iubire, dintre primele… Acum nu voia să recunoască, dar începuse să uite tot mai tare, tot mai multe detalii – şi nu se gîndea la amintiri ci la întîmplări curente. Tot aşa, nu voia să recunoască durerea aia surdă din partea dreaptă şi amorţelile pe care le resimţea în mîna şi-n piciorul stîng… Adevăru-i că nu-mi strica o pauză, o vacanţă. Obosisem, asta e… Cînd Excelenţa Sa mi-a spus că fac tot mai multe greşeli, că nu mai nimeresc nici măcar cuvintele, pe taste, că abia mi-am reamintit parola blogului i-am rîs în nas… Na, uite… avea dreptate! Sunt incoerent şi nici nu ştiu ce caut aici!” Se ridică şi porni spre casă, împăcat cu descoperirile acestei lungi plimbări. După ce o să-şi facă un ceai de sunătoare şi o să asculte ceva muzică veche, o să se bage în pat pînă la zece cum nu mai făcuse de ani buni… Apoi osteneala asta îi va provoca un somn adînc. Mîine avea să se ducă la Procuratură să depună plîngerea aia, o să treacă pe la Pensii să vadă cum vine treaba cu recalculările alea şi poate o să treacă şi pe la doctorul de familie. Poate… De asta nu era sigur niciodată. „Ah da, mîine-i şi ziua lui Victoraş!… Mda… prieten vechi… Să nu uit să-i iau o cravată movE ziua lui…” îşi zise, iuţind pasul spre casă…

Gînduri obişnuite. Cu Allan, Janis şi Paul

A nins aşezat. Zăpadă un pic mai spumoasă, mai sclipitoare decît cele de pînă acum. Aceasta ar putea fi fotografia iernii ăsteia slute. Slută mai curînd din senzaţiile provocate de oameni asupra ei cît dinspre ea însăşi. Probabil avem şi iarna pe care o merităm sau iarna ia chipul şi asemănarea faptelor noastre… Şi dacă aşa este, e puţin probabil să mă mai minunez de norii de zăpadă atîrnînd grei prin copaci, de plapuma grosă şi albă îngreunîndu-mi paşii spre casă în luminile roşietice ale serii, de ninsul liniştit cu fulgi liniştiţi, mari cît palma… Întîmplarea face cumva ca hibenala-mi şi repetata-mi constatare să fie însoţită azi – previzibil, nu-i aşa? 😉 – de Edgar Allan Poe, Paul Cézanne şi Janis Joplin…  Ştiu, una cu alta contrastează flagrant… Sau, poate… nu!

Paul Cezanne - Muntele Sainte Victoire (1885)

E.A Poe – din „Berenice” (1835):
„Restriştea are multe chipuri. Felurite sunt nenorocirile pe pământ, încununând ca un curcubeu nemărginita zare, culorile lor sunt tot atât de variate, tot atât de deosebite ca ale curcubeului, şi totuşi la fel de apropiate şi contopite, încunună zarea fără margini ca un curcubeu! Cum se face că din atâta frumuseţe am scos o pildă de ceea ce e urât? Din simbolul păcii ceva asemenea suferinţei? Dar, aşa cum în morală răul e urmarea binelui, tot astfel din bucurie s-a născut durerea, fie că amintirea fericirii trecute este durerea zilei de astăzi, fie ca suferinţele clipei de faţă se obârşesc din extazele care ar fi putut fi cândva (…)
În această cameră m-am născut. Şi astfel, trezindu-mă din lunga noapte a ceea ce doar părea, fără să fie însă, nefiinţă, pentru a cădea deodată în chiar inima unui ţinut fermecat — într-un palat al închipuirii, pe tărâmurile ciudate ale cugetării şi erudiţiei monahale — nu e de mirare că mă uitam în jurul meu cu o privire uimită şi înfrigurată, că mi-am petrecut copilăria între cărţi şi mi-am risipit în visuri tinereţea; dar ceea ce pare ciudat e că, după trecerea anilor, amiaza vieţii mele de om matur m-a găsit tot în castelul părinţilor. Ceea ce e cu deosebire ciudat e stavila abătută asupra izvoarelor vieţii mele. Uimitoare a fost acea întorsătură petrecută în caracterul celor mai obişnuite gânduri ale mele, schimbându-le cu totul. Realităţile acestei lumi mă impresionau ca nişte vedenii, şi numai ca vedenii, pe când bizarele gânduri din ţara viselor ajunseră nu numai hrana vieţii mele de toate zilele, ci însăşi adevărata mea viaţă, întreagă şi unică”
, îşi zicea Egaeus…

Mă simt… Popescu. PDA

Îl mai ţineţi minte pe Popescu, pe Cristian Popescu, poetul? I-o mai fi văzut oare cineva tramvaiul plimbîndu-i familia prin oraş pe şinele de poezie? I-a mai citit oare cineva „Caietul de citire şi caligrafie”? Ştiu, Cristian Popescu, poetul, a murit de vreo 15 ani, după ce îi ridicaseră statuia aşezînd-o lîngă un Labiş sau Nichita, şi, probabil, unii l-au uitat iar alţii habar n-au de existenţa lui… Era „cel mai important poet nouăzecist!”. A murit la 36 de ani. A murit de mult, la o vîrstă pe care eu am depăşit-o deja – asta vizavi de postul de ieri ;). Chiar mă gîndeam am început să depăşesc vîrstele unor morţi cunoscuţi si să mă apropii de vîrstele morţii unora dintre cei mai apropiaţi ai mei… Ce contează! Azi, fără legătură cu nimic, citesc şi mă simt un pic… Popescu. Poezia de azi, de duminică:

Cristian Popescu
Telefonul din colţul străzii

„Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită,culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde, te va chema în glas de sirenă.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri.
Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa, ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodata să baţi cu pumnii în telefon până iţi vine tonul şi formând numărul de acasă îţi va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ţi mai încălzeşte mâncarea, că ea te lasă.”

Cristian Popescu
Cristian Popescu

Garsoniera de la etajul 10

Pe Rilke şi pe Kandinsky nu i-a prea plăcut de la bun început. Poate fiindcă auzise de prea multe ori şi despre unul şi despre altul. Pe atunci. Îşi aminteşte că numele astea făceau furori prin „saloanele” şi „seratele” dansante cu ceai de tei ale „elitelor” de… dinainte. Pe atunci îi părea ceva suspect în proslăvirea abstractităţii lor… superioare. Dar picau bine în nopţile albastre afumate cu muzici de la pick-up-ul Tesla, din garsoniera de la etajul 10. Pînă într-acolo încît se credea important coborînd îndrăgostit în strada cenuşie, spre troleibuzul trei cu geamurile îngheţate, spre coada de la pungile cu lapte pe cartelă…

Rainer Maria Rilke: „Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent.”

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescînde…

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescânde
ce peste făgaşuri se-ntind.
Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde
şi totuşi râvnesc să-l surprind.

Mă-ncumet cu turnul străvechi împreună
spre veşnicul cerului sens.
Şi încă nu ştiu: sânt un şoim, o furtună,
ori numai un cântec imens.

Vasili Kandinski: „Arta este rostirea tainei prin taină.”

Kandinsky - Cer albastru
Kandinsky - Cer albastru

Amintiri în festival. Teatru

Printre întîmplările frumoase „de Braşov” nu ai cum să treci cu vederea Festivalul de Dramaturgie Contemporană. Eu unul cred că am prins drag de teatru tocmai datorită unei asemenea ediţii de festival, din vremea în care era un privilegiu să pui mîna pe un abonament la serile evenimentului, din vremea în care te întorceai acasă în frig şi la lumina lămpii cu gaz rămîneai încălzit doar de cele văzute pe scenă chiar dacă şi scîndura pe atunci era neîncălzită. Adunasem o plasă de programe de spectacol pe care încă n-am reuşit să le regăsesc deşi ştiu că sunt pe aici pe undeva. Ţin minte apoi că prin anii ’90 veneau la Braşov şi trupe de afară, iar „sus la Sala Studio” se petreceau întîlniri mirabile cu artişti sau cronicari pe care n-ai fi putut îndrăzni să-i atingi. Pe vremea aceea îmi făceam în serile festivalului şi „mîna” într-ale cronicilor de teatru or interviurilor de prin spatele scenei… Oameni, momente, piese… Apoi au fost cîteva pauze şi cîteva ediţii ori prea „ţipate” (la propriu şi la figurat) ori prea şterse şi mulţi dintre cei ce colorau festivalul printr-o anume boemă s-au dus… Festivalul de Dramaturgie Contemporană a intrat şi el în showbiz, în culise, şi şi-a mai pierdut din trăirile şi sensibilităţile vechi. Sau poate le-am pierdut eu inclusiv prin lipsa mea de la destule din momentele mai din urmă, remarcabile desigur, ale Festivalului. De aceea nici nu numesc acum anumiţi oameni, anumite piese, care au făcut din această frumoasă întîmplare a oraşului… frumoase întîmplări ale mele. Mă bucur că se întîmplă mai departe, că începe de mîine a XXI-a ediţie, cu casa închisă pentru cîteva dintre piesele din program. Cum regret, de pildă, într-o măsură asemănătoare, că nu se mai petrece, la fel ca în anii săi buni, „vechiul” festival braşovean de jazz, un alt prilej de… patriotism local. Aşa că, vreme de zece zile parte din lumea bună a teatrului românesc se mută la Braşov fiindcă, deh, mai vine şi muntele la… Mahomed 😉 O să trec pe acolo să văd dacă pot „lega” lucrurile cu acelea despre care mi-am amintit acum…

P.S.Jon Lord… dacă tot vorbim despre atîtea lucruri de-astea dragi 🙂

Avertismente. Dependenţe. Drumul spre casă

Ar fi bine să-ţi convoci la referendum celulele, moleculele, gîndurile, după care să faci bine şi să te autoreglementezi! „Exist sau nu exist?”, „Sunt sau nu sunt?”, asta trebuie să întrebi. „Da sau nu?”. Bagă la cap, atitudinea ta lasă mult de dorit în ultima vreme! Nici nu le mai răspunzi oamenilor la salut şi eşti dispreţuitor în faţa vecinilor. Te crezi superior şi nu-ţi mai îndeplineşti sarcinile care ţi-au fost trasate. Partea ta de grădină e năpădită de buruieni şi au trecut cîteva luni de cînd nu ţi-ai mai plătit contribuţia pentru curăţenia, căldura şi siguranţa obştii… Autoreglementează-te sau vei fi expulzat! Lumea aia cu care cochetezi în ultima vreme nu o să-ţi sară în ajutor, o să-ţi întoarcă spatele la primul tău semn de oboseală sau lîncezeală, o să vezi! Ăsta ţi-a fost ultimul avertisment!
După vorbele astea în loc de „bună dimineaţa” ai plecat îngîndurat spre… birouri. Pe drum ai cules cele zece frunze cu care erai dator pentru ora săptămînală de amenajări ale anotimpurilor interiorare. Dacă mai aşteptai o zi sau două nu le mai găseai nici pe astea. Vorbele alea ţi-au zăngănit în minte toată ziua. Nici măcar nervii, suspiciunile, ameninţările mitraliate printre dinţi, nici măcar obişnuitele şicane sau termenele imposibil de respectat din cauza convivilor ingraţi şi aberanţi nu te-au activat. La un moment dat ai fost chiar tentat să ceri o cafea dar ţi-ai adus aminte că ai promis că renunţi măcar la drogul ăsta. Una din puţinele promisiuni pe care de altfel ai reuşit să ţi-o respecţi de cînd cu criza asta. O cafea ţi-ar fi făcut şi mai rău, te gîndeai, trăgînd cu nesaţ din ţigară, pe drumul de întoarcere, recunoscător ţie însuţi că ai rezistat ispitei, că ai făcut şi tu ceva bun în ziua asta. O zi goală în plus…
Străzile, pe care le fotografiai zilnic, ţi se par acum cu totul străine. Cetăţenii care îţi erau atît de familiari ţi se par acum din altă rasă, de altă culoare. Ai senzaţia că toţi te urmăresc cu privirile, că vor să-ţi ceară ceva, că îţi respiră aerul cu cît încerci să te fereşti mai mult. Locul din care dimineaţă îţi culesesei frunzele e împînzit acum cu panouri albe de tablă. În spatele lor, nişte tipi fără feţe ung cu clei, absorbiţi, direct pe pămînt, foi mari de hîrtie pe care ghiceşti ascunse imaginile altor tipi, tot fără feţe…
Într-un tîrziu te apropii de curte, o curte mare şi necunoscută chiar dacă bănuieşti că acolo este „acasă”. Dalele de beton au formă de litere. Nici pe acestea nu le recunoşti. Respiri uşurat odată ce ai încuiat uşa în urma ta. Aprinzi lumina, ceva măcar aici ar fi trebuit să îţi limpezească amintirile, senzaţiile. Nu este aşa. Pe masă, acolo unde-ţi lăsasei dimineaţă laptopul deschis vezi doar cablul tăiat şi un bilet: „Autoreglementează-te sau vei fi expulzat!!!”… 😉

Un rest de zi. Cu Montale şi Pavarotti

Mi-am făcut un obicei din a privi din cînd în cînd spre istoria zilelor. Şi asta fiindcă am observat că în felul ăsta nu uit ceea ce, altfel, sigur aş… uita. Istoria unor zile mă bucură ca o jucărie pe un copil. Cîteodată scriu despre astfel de zile (sau, mai bine, mărunte resturi de zile, fiindcă din păcate doar resturilor de zile le rămîn aceste bucurii), despre astfel de încîntări mirabile, pur şi simplu, şi nu din apucături… emfatice sau… comemorative. Scriu despre ceea ce simt, încerc să exprim trăiri, nu să fac savante fişe de lectură (nu e momentul şi nici locul pentru acelea). Şi fac asta cu gîndul că, poate, mai încolo, mă voi întoarce să mă bucur şi de aceste note la… resturile mele de zi. Şi dacă nu eu, poate altcineva, poate chiar fetiţa mea, Ina…
Restul zilei de azi mi i-a readus pe Eugenio Montale şi pe Pavarotti. Întîmplător cu Montale m-am mai întîlnit exact acum o lună. Pe Pavarotti îl ascult, din cînd în cînd, şi nu pot şi scrie despre el. Amîndoi s-au născut într-un 12 octombrie, primul în 1896 al doilea în 1935.
Însă cu Eugenio Montale m-am întîlnit prima dată în 1988 şi am în faţă acum cartea pe ale cărei pagini am lăsat sublinieri în 1988, în 17 septembrie (Eugenio Montale – Poezii, Editura Dacia, ediţie îngrijită de Marian Papahagi). De atunci, Montale este unul dintre poeţii ale căror versuri le ţin la capul patului, cel care mi-a adus Italia aproape, alături de Pavese… Poet frust, cotidian, şi totuşi atît de muzical, spirit erudit şi biciuitor asupra unei existenţe nu tocmai… poetice.
La finalul volumului amintit, într-un interviu imaginar cu sine însuşi, Montale scria, modest (şi şi de aceea mă plec mereu în faţa lui): „Am urmat calea pe care mi-o impuneau timpurile, mîine alţii vor urma căi diferite; eu însumi pot să mă schimb. Am scris mereu ca un biet om şi nu ca un om de litere profesionist. Nu posed autosuficienţa intelectualistă pe care unii ar putea să mi-o atribuie şi nici nu mă simt investit cu o misiune importantă. Am avut simţul culturii de azi, dar nici măcar umbra culturii pe care aş fi dorit-o, şi cu care, probabil n-aş fi scris niciodată niciun vers. Cînd mi-am dat la tipar primele poezii m-am ruşinat o vreme, acum pot vorbi de ele aproape cu indiferenţă. Poate aş fi făcut rău să nu le scriu şi să nu le fac cunoscute. Mi-am trăit timpul cu minimumul de laşitate care era îngăduit slabelor mele forţe, dar sînt unii care au făcut mai mult, mult mai mult, chiar dacă n-au publicat cărţi.”

Ajunşi aici

Ajunşi aici, încetează,
zice umbra.
Te-am însoţit în război şi în pace şi încă
în răstimpul dintre ele,
am fost pentru tine exaltarea şi plictiseala,
ţi-am insuflat virtuţi pe care nu le ai,
vicii pe care nu le-ai avut. Dacă acum mă desprind
de tine nu te va durea, vei fi mai uşor
decît frunzele, mişcător ca vîntul.
Trebuie să ridic masca, eu sînt gîndul tău,
sînt ne-necesarul tău, inutila ta coajă.
Ajunşi aici încetează, smulge-te din răsuflarea mea
şi umblă prin ceruri ca o rachetă.
Mai sînt încă lumini la orizont
şi cine le vede nu e un nebun, e doar
un om şi tu înţelegeai să nu fii astfel
din dragoste pentru o umbră. Te-am amăgit
dar acum îţi spun ca ajunşi aici să încetezi.
Mai binele şi mai răul tău nu-ţi aparţin
şi pentru ceea ce vei avea te poţi lipsi
de-o umbră. Ajunşi aici
priveşte cu ochii tăi, şi chiar fără ochi.

Eugenio Montale – Jurnal din ’71

Din întîmplare. PDA

În seara asta, puştoaica mea, Ina, îmi spune: „Tati, am o întrebare problemoasă: De ce eu sunt eu?”… Dilemă mirabilă pentru mine, da’ pentru cei şase ani ai ei? Nu m-am aventurat în răspunsuri alambicate şi cum la toate jocurile ei trebuie să fii spontan i-am zis doar că „Tu eşti tu, fiindcă numai tu poţi fi tu, adică minunată”. Nu cred că răspunsul ăsta a mulţumit-o – sper că nu i-am stricat farmecul – şi mă va mai chestiona sigur… Probabil că întrebarea asta o va pîndi din sertarul cu misterele şi amintirile acestui timp al ei în care un dinţişor musai trebuie mişcat ca să-i facem o surpriză doamnei doctor, în care pare simplu să desenezi litere la fel cu cele din cartea colorată, iar uneori se poate să te doară burtica încercînd să aduni aceleaşi litere unele după altele, aşa încît să sară din pagini cîte un cuvînt, în care rîsul este rîs, bucuria, bucurie şi tristeţea, tristeţe…

Poezia zilei de azi (nu de vineri, nu de sîmbătă, nu de duminică, ci de azi) mai vine şi de la Miron Radu Paraschivescu şi nu doar fiindcă azi e o zi care se leagă de numele lui ci… aşa, pur şi simplu, din întîmplare. Uneori aş putea identifica zilele, lunile sau anii cu cîte o poezie sau cu cîte un nume de poet. Adormeam, într-o vară cîndva, cu volumul MRP-ului la capătul patului. A fost o vară MRP, o vară ţigănească, frumoasă, liberă ca o şatră, sau e doar o întîmplare a amintirilor mele puse pe şotii ? Poate îl voi reciti să îmi explic de ce…

Suvenir

De-ncerc pe sub rugina atâtor ani să caut
Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei,
Aş regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scântei.

Precum mireasma florii pierită de demult
Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
Şi-n nevăzuta strună a vântului ascult
Ţipându-şi tânguirea echere de cocori,

Acum, când cu amurgul cobor lângă pământ,
Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veşmânt,
Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.

(Din „Laude şi alte poeme”, 1959)

P.S. Şi ascult Sting şi încerc să uit de unele întîmplări ale zilelor ăstora şi să mă pregătesc să ignor alte întîmplări, asemănător stupide, cu oameni seci, convenţionali, întîmplători şi fără memorie, ce vor veni… Da, şi Sting face parte din (puţina?) poezie de azi… Nu întîmplător!

Sticle aruncate-n mare. Răsfoiri

Din cînd în cînd trec prin paginile virtuale ale revistelor culturale de la noi, cele ce mai rezistă, cele care au descoperit, benefic, internetul, asta cu nostalgia răsfoirii revistelor adevărate. Îmi tot spun: „voi trece pe la chioşc şi voi lua asta şi asta…” Însă văd că nu o fac niciodată. În orice caz, „trecerea prin” despre care vorbesc mă limpezeşte, asemeni cărţilor de seară de la capul patului… A fost o sîmbătă bună pentru asta şi pentru amintirile pricinuite de aceste pagini. Acum şi cîndva.

În „Adevărul” (şi „Literar şi artistic”) am găsit un interviu reconfortant cu Andrei Pleşu. Reconfortant nu fiindcă ar fi într-o notă optimistă despre „situaţiunea” zilei (rubrica lui Pleşu din „Dilema Veche”) ci deoarece are răspunsuri limpezi şi la îndemînă de a fi asimilate. Spune Pleşu acolo: „Lucrurile nu se pot schimba esenţial nici cu un guvern bun, nici cu un preşedinte bun, nici cu instituţii eficiente (deşi e nevoie de toate acestea). Lucrurile nu se pot schimba fără mari schimbări la nivel individual: la nivelul ăluia care scuipă pe stradă, trăieşte din mici potlogării, îşi batjocoreşte aproapele, nu-şi face treaba în mod corect.” Şi întrebat despre speranţele sale privind România zice: „Îmi dau seama că n-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări. Să dea Dumnezeu să-l apuce alţii, dar sunt sceptic. Când mă uit la scena noastră politică, îmi pierd orice urmă de speranţă. Nu pentru că toţi sunt o apă şi-un pământ, dar pentru că niciunul nu mi se pare cu adevărat impunător.” Cu toate astea, eseistul recomandă implicarea valorilor, a celor oneşti, în treburile cetăţii. În concluzie, abandonînd, încă o dată, speranţa l-aş întreba pe domnul Pleşu: „dar domnule, Dumneavoastră de ce v-aţi retras de la prezidiu cînd aţi fi putut rămîne şi împinge lucrurile de acolo?De ce nu aţi mers pînă-n pînzele albe măcar cu ideea aia a impunerii votului obligatoriu?”…

Îl regăsesc pe Nicolae Breban în Contemporanul, cu un editorial despre vîrste şi mai ales despre „Moartea cea cu două feţe”. „Da, ce să facem, – întreabă scriitorul – în ochii celor care se despart cu violenţă de viaţa în care nici nu au pătruns de-a binelea, în ochii miilor şi miilor de adolescenţi sinucigaşi, noi, „supravieţuitorii”, cetăţenii unui secol sau al altuia, vom trece cu siguranţă drept cinici. Sau laşi, dezertori; de fapt trădători ai veritabilei existenţe, aşa cum ea ni şi li s-a promis! Acest sentiment difuz şi real l-au simţit mulţi, foarte mulţi utopişti şi „revoluţionari” care ne incită – unii doar prin fraze şi cărţi, alţii printr-o tenace şi abilă organizare „subterană”! – să „schimbăm viaţa”, ordinea socială, dar şi ordinea valorilor şi a principiilor. În numele unei „echităţi” şi repartiţii „normale”, echitabile a bunurilor şi valorilor, care în fapt nu a existat niciodată, în ultimele milenii cunoscute.” Acesta s-ar vrea un răspuns la „de ce, deznădăjduţi, se sinucid unii tineri?”… De fapt, cred, tot textul acesta al lui Breban este un portret al deznădejdilor noastre… primordiale.

Din ultimile mele răsfoiri ale „internautelor” reviste literare,cea a lui Dan Ciachir, din „Convorbiri literare”, „În preajma micii revoluţii culturale” nu numai că m-a întors spre vremuri pe care le găsesc mereu de… „redescoperit”, dar dincolo de concluzia articolului privind „revoluţia culturală a lui Ceauşescu”, „revoluţia” de după 1971, de după „anii dezgheţului”, care a schimonosit România prin „binefacerile” proletcultismului, m-a făcut să mă întreb: unde suntem azi, acum cînd excludem („elitele”, nu noi măruinţii”) a priori orice revoluţie, şi cu atît mai mult una culturală?

„Zădărnicie”. Acesta e titlul editorialului lui Augustin Buzura, din revista Fundaţiei Culturale Române, „Cultura”. Marele scriitor, pe care din păcate, nici pe el nu-l aud altfel este dezamăgit. Îi este aproape lehamite: „În ciuda zgomotului şi a gălăgiei infernale din jur, în acest spaţiu nu se intâmpla de fapt mai nimic: fiecare se incapatâneaza sa faca exact ceea ce nu se pricepe. Astfel, in loc sa ne arate ca stiu sa conduca, mai marii nostri tund oi, dau cu coasa, ba chiar si scriu cu oi! Ceea ce  nu le-a trecut prin minte nici generalului Potemkin si nici admiratorilor lui Ceauşescu. Ţării de dragul careia susţin ca s-ar fi sacrificat, n-au reusit saă-i ofere decât reduceri de salarii, învrăjbiri intre diferite categorii sociale, poze si strângeri de mâna. E tot ce se vede indiferent de banca in care te afli. Si nu cred ca de vina este oboseala, lipsa mea de imaginatie sau incapacitatea de a sesiza noul. Cine mai suntem azi?  Ma obsedeaza un reportaj de la Biblioteca Nationala in care cartile zac printre sobolani si excremente. Imagini paralizante caci, indiferent prin câte dificultati si crize ar trece o tara,  o conducere inteligenta, responsabila nu-si distruge memoria, trecutul, spiritul, adica identitatea si viitorul. România este o tara prea saraca incât sa-si poata permite conducatori chiar si mediocri. Dar si acest adevar a fost spus.  Textele noastre nu sunt, în realitate, decât nişte sticle aruncate pe mare în speranţa că le va găsi cineva la timp. Scrii şi le încredinţezi mării ca sa atragi atenţia asupra unui pericol cu toate că ştii dinainte rezultatul.  Scrii ca să scrii. Pentru că nu ai incotro.” Dacă o voce de talia lui Buzura vede aşa lucrurile…

„Dilema Veche” face vorbire despre un experiment „revoluţionar”: introducerea internetului la sate. Printr-un proiect guvernamental 255 de sate au fost dotate cu internet de mare viteză. În acele sate s-au înfiinţat nişte Puncte de Acces Public la Informaţie de unde sătenii vor descoperi legăturile online cu lumea. Foarte bine, zic, Căminele Culturale de odinioară renasc virtual, se întîmplă şi puţine „lucruri de bine”, de ţinut minte… Să vedem ce se va alege şi ce vom mai auzi despre chestia asta.

Din „Observatorul Cultural” aflu cum se vede rezultatul alegerilor din Moldova prin ochii unor tineri intelectuali. Mihnea Blidariu zice aşa: „Probabil că Marian Lupu va fi pentru Moldova ceea ce a fost Ion Iliescu pentru România: un ex-comunist, reciclat în semi-democrat, un preşedinte agreat de Moscova. Cu deosebirea majoră că Lupu nu va fi nevoit să cheme clasa muncitoare să bată studenţi, pentru că studenţii vor fi mulţumiţi, cel puţin pentru cîţiva ani buni, cu dispariţia lui Voronin şi, implicit, a unui sistem opresiv ce împiedică libera circulaţie şi exprimarea opiniilor. Şi chiar dacă din acest sistem a facut parte şi Marian Lupu, oamenii vor fi dispuşi să uite, cel puţin deocamdată. Vedeţi, pentru un dram de normalitate, pentru păstrarea relaţiilor dintre noi, sîntem dispuşi să facem destule compromisuri morale.” Consimt. Şi da, mai e drum lung, ca şi în România de altfel…

În „Orizont”-ul timişorean, l-am regăsit pe Mircea Cărtărescu, aşa cum îl ştiam, adică altfel decît în editorialele cotidiene cu iz de eveniment al zilei. L-am regăsit scriind despre Mircea Nedelciu, scriitorul atît de drag mie. Mircea Nedelciu, liderul generaţiei ’80, putea fi, potrivit lui Cărtărescu:
unul dintre acei scriitori fericiţi care îmbătrânesc într-un cerc de prieteni şi discipoli devotaţi, fără duşmani şi fără îngrijorare pentru viitorul operei lor.” Despre „Marele Mircea” scrie la fel de frumos, dacă nu şi mai şi, şi Robert Şerban… Cele cîteva pagini dedicate de „Orizont” lui Nedelciu sunt un exemplu despre cum ar trebui recuperate multe dintre valorile despre care am şi uitat că există…

Mai departe… „delicatese”: două texte inedite de-ale lui Octavian Paler într-un Supliment de Cultură un picuţ mai vechi (dar ce mai contează timpul?) şi cîteva poezii inedite ale lui Nichita în „Viaţa Românească
Şi cum este sîmbătă s-ar cuveni o PDS, nu? Da, şi n-ar putea fi altceva decît un Nichita dintre cele găsite mai sus. Nu de alta dar, pînă la urmă, despre „păsări cu aripi retezate” e vorba aici, la fel cu „sticlele aruncate-n mare”…

Nichita Stănescu

Catre M. S.

Se dedica Domnului Sora

Insomnia avea o eleganta de balet
de tocmai
de la Leningrad.

Prezenta era o adunare de cartuse trase
si cazute într-un pamânt visiniu,
de alta data,
din sud de Paris.

Cuvântul n-avea nevoie de aripi.

Pasari cu aripi retezate voi n-ati vazut zburând?

Bat din sânge ca din aripi.
Aerul se murdareste de rosu.

Dar de zburat, vulture,
îti raportez ca pasarile zboara
întocmai si la timp!

La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă poezie

Ina0001Astăzi e cea mai importantă zi! Ziua Inuţei, Ina, Irina. Codruţa. Şase ani! La mulţi ani, Ina!… La mulţi ani, Ţucă!… La mulţi ani, Tati!… La mulţi ani, Mami! Vă Iubesc!
Nu-i aşa, Inuţa, că astăzi toate cuvintele, toată lumea de cuvinte este doar a noastră? Şi nu-i aşa că sunt prea puţine? Cuvintele. Ce altceva să conteze? Ce altă bucurie, fericire? Ce altă minune?
Suntem prea ocupaţi! Suntem prea mîndri! La mulţi ani, împreună, scumpa mea!

P.S. – Las’ că o să vină ea şi vremea aia cînd… nu o să ne mai doară burtica de emoţia, de efortul, de fascinaţia buchisirii paginii întregi de miracole şi de litere apoi, de cuvinte şi desene… 🙂

Nina Cassian

Cartea nouă

Oana a primit o carte;
Pozele-s frumoase foarte.

Uite-un ţurţur, o albină,
O broscuţă, o tulpină,

Uite-un munte, uite-un pom,
O căsuţă şi un om.

Poze sunt nenumărate-
Şi-încă toate-s colorate.

Lângă ele, nişte rânduri…
Oana noastră stă pe gânduri:

Cât mai e pân-o să crească
Şi-o să-nveţe să citească?

Bucăţi de suflet

Ieri seara, artista Oana Pellea a lansat o carte, „Jurnalul”… Remarcabil. Îl voi căuta. Alaltăseară, în amintirea altui actor, a lui Adrian Pintea s-a lansat un album, cu o piesă a lui, „Lumea de rouă” şi memoria i-a fost încă o dată binecuvîntată la doi ani de la plecarea-i fulgerătoare. Se întîmplă lucruri… Îmi plac mie vorbele astea pentru întîmplări la care de cele mai multe ori aş vrea să fiu prezent.
Ca de atîtea ori în viaţă, se întîmplă lucruri pe care doar le ghicim sau după care scrijelim mai tîrziu cu unghia, să mai găsim ceva din ele… Scrijelim, tardiv, ascunşi să nu ne vadă cineva, în muşchii de piatră ai unor cruci, în rugina unor porţi de fier închise ori în coaja unor copaci care nu ne mai ţin umbra…
Pe Oana Pellea am văzut-o în cîteva roluri, pe Adrian Pintea l-am ascultat recitînd Eminescu şi mi-au rămas în minte asemeni altor fiinţe intangibile, parcă de pe altă planetă. Pe Oana Pellea am remarcat-o apoi coborînd pe pămînt atunci cînd se lupta cu îndîrjire şi forţă să apere memoria părintelui ei. Pe Adrian Pintea l-am mai văzit doar plutind peste noi…
Şi, parcă, pe amîndoi, şi pe alţii ca ei, i-am văzut şi auzit mult prea puţin. I-am aplaudat prea puţin. (Uneori am sentimentul ăsta şi faţă de cei dragi, faţă de ai mei, cîţi mai sunt, faţă de prieteni, cîţi au mai rămas…) Găsesc în lipsa asta a mea (a noastră?) de atenţie prea multă ingratitudine.
Parcă încă avem prea mult timp pentru fleacuri şi prea puţin timp să mai scrijelim cu unghiile întru regăsirea unor bucăţi de suflet (aşa cum le zice Oana Pellea). Printre care şi ale sufletului nostru… tot mai flendurit şi impersonal.

Mişcarea omului printre animale şi plante, materiale şi imateriale

Flavius, dezbracă-ţi inima
şi scoate-ţi durerea de pe tine
şi spală-ţi amintirile Flavius
Miroşi tot din prea multe aduceri aminte!
Mai odihneşte-te şi tu
în timp ce îţi spun adevărul, în timp
ce îţi spun timpul.
Ah, tu, cît de puţină avere
poate avea lumina.
Nu e vorba de a face un cimitir
şi nici de a ne găsi un loc pustiu
pentru nefiinţă, Flavius.
Un cuvînt în care să locuim
sau în care să fi locuit vreodată,
un cuvînt care să ne dea dreptul de-a avea un trecut,
dreptul la naştere,
Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.

Nichita Stănescu – 1983

nichita1

Prilej de amintiri

Ninge frumos, domol, dar cu fulgi mici, aproape aşa cum ne doream de Crăciun. Am în faţa geamului un brad, falnic şi parcă, pentru prima dată, sub atîta povară albă de zăpadă… Stăm în casă, la gura sobei, Ina ne îndeamnă la jocuri. Încercăm să schiţăm nişte planuri casnice pentru anul care vine, proiecte cuminţi de sănătate în toate… Dar nu-i aşa că şi zilele astea sunt, parcă, mai scurte faţă de odinioară? Încerc să îmi reamintesc acest „acasă” de acum 20 de ani şi poate mai mult… Străzile erau la fel de pustii ca acum dar, parcă, zăpada mai grea iar paşii noştri mai puţin grăbiţi. Era mai linişte… Ca stare de spirit, eram oricum mai liniştiţi de noi şi de lume, chiar dacă trăiam într-un întuneric mai rece, mai dens… Străzile? Multe din străzile, din casele, din staţiile, pieţele, troleibuzele, din oamenii de atunci nu mai sunt. Plimbările de după Crăciunul acelor ani erau mai lungi, cu paşii număraţi, pe alte străzi, acele străzi… Frigul acela era parcă mai puţin aspru… Şi gustul ţuicii fierte de la capătul drumului era altul, mai puţin iute, mai dulceag, nu?
Ninge frumos, mărunt acum şi poate în liniştea asta ar fi bine să ne reamintim, să ne re(re)găsim… Mai suntem în stare? Şi din toate aceste amintiri să scriem, toţi, o carte… şi să o publicăm împreună, pe un blog „universal” 🙂 Fiindcă, dincolo de aceste zăpezi, experienţa comunicării, a urărilor de zilele astea, a mesajelor trimise şi primite prin aceste bloguri este şi a fost pentru mine ceva ce a făcut parte, firesc, din Sărbători… Mulţumesc. Poate şi ăsta va fi prilej de alte amintiri, cîndva… Cine ştie?

PS – Între timp am „tras” o oră de zăpadă proaspătă, de bulgăreală cu micuţa mea Ina… Încercaţi! Face bine să simţi zăpada rece, să te trezească, să te iuţească, nu doar să vorbeşti despre… zăpezile de altădată.