Alegeri de vătafi

Foto: http://www.35-33.com

Vorbim despre…niște alegeri? Atunci, azi ar putea fi vorba, printre alţii, şi despre vătafi. Vătafi de suflete, vătafi de slugi, vătafi de oraşe şi de ţară. Cu toate că ştim că viața nu-i un magazin de ursuleți de pluș, ci unul în care se vinde şi se cumpără pe măsura teșcherelei fiecăruia și că, bineînţeles, suntem învăţaţi că libertatea sau sclavia ne sunt opţionale, adică: „Cine te pune?… Tu ai ales!”. Da, poți alege, dacă nu ești laș, „indiferent” (nu-i așa?, doar toți ne naștem „egali”!) de resursele şi deşteptăciunea de care dispui, poţi alege libertatea sau capătul peronului, ori să tragi la jug mai departe. Iar aici, fiindcă alegerea e totuşi previzibilă, vin vătafii oferindu-ți cea mai bună bancă de pe peron, sub cerul înstelat și liber, fără jumătăți de măsură. Cine-s vătafii? Aş zice că-i putem recunoaște, mai ales acum în perioada asta, dacă vrem să privim cu puțină atenție în jur. Îi vedem în fiecare zi cum fac rondul de dimineață și de seară al întinselor lor proprietăți, însoțiți de argați atenți și conștiincioși. Proprietăți ridicate cu… „sudoare” sau moştenite de pe urma unei orînduri favorabile, proprietăți populate cu… tine, cu el sau cu ei… Îi vezi pînă şi la televizor sau pe facebook. Și asemeni unui stăpîn care se respectă, vătaful TĂU, la ore și date imprevizibile îți aruncă un zîmbet sau un ordin, după caz, dacă nu (ceea ce te ține zi de zi într-o sănătoasă teroare și sudoare) chiar biletul de voie spre acel peron. Apoi îţi va aminti să-l… (re)alegi ştiindu-te amnezic! Iar atunci, conform lecțiilor pline de citate altruiste acumulate în slujba stăpînilor te vei descoperi puternic și pur și gol şi împlinit – asemeni oricărui sclav cu obligaţiile cetăţeneşti achitate – în fața măreției restului tău de viață. Şi vă mai întrebaţi, „eu cu cine votez?!”.  😉

Servus, blogolume!
Toate cele bune!

Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! 😉

„Ciocu’ mic, că acu’ suntem noi la putere!”

O madamă, doamna „Ciocu’ mic”, al cărei nume chiar că nu contează, a fost, după chipul şi asemănarea-i, chipul şi asemănarea fostei puteri portocalii. E drept, cucoana şi-a pierdut mandatu’ prin 2008, da’ monumentala-i strigătură s-a lipit de PDL mai cu… succesuri decît brandu’ ţaţei Nuţi de Ţara Românească. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, dar la nivelul percepţiilor mele, ori de cîte ori se produceau aroganţele şi sfidările unora ca de-alde Macovei, Anastase, Boc, Igaş, Pogea, Videanu, Udrea, Blejnar, Berceanu, Ritzi, Baconschi, Ghe. Ştefan, Flutur, Olteanu, TRU, Ungureanu şi cu Neamţu etc. precum şi ale puiuţilor lor locali, vedeam şi auzeam isteria umflată în sine a acelui: „Ciocu mic!”
Sunt încredinţat că unora stridenţele astea, aerul puturos, stătut, de cameră de bolnav, neaerisită de mai bine de opt ani, le plăceau şi ar fi vrut să le mai adulmece măcar încă vreo cîţiva ani. Văd chiar că hăhăitele păcănele marinăreşti ale prim-preşedintelui de partid şi de stat li se păreau unora dovezi de înaltă înţelepciune şi competenţă tinzând spre genialitate! De bună seamă, eu şi respectivii facem parte din nişte Românii diferite, ţări pe care, eu unul, din această parte le-am privit şi le-am descris de cînd mă ştiu cu pixul în mînă. Ce vreau să spun e că, pînă la urmă, după atîta amar de vreme, mi se pare firesc ca alternanţa la putere şi ciclurile electorale să-şi arate efectele. Adică, mi se pare sănătos ca, din cînd în cînd, să deschizi fereastra şi să aeriseşti camera.

De bună seamă că fac parte din acei vreo 40% din românii care şi-au spus cuvîntul prin vot (procent al celor care contează, nu al celor ce au preferat să-şi anuleze identitatea politică prin ne(re)prezentare) şi al celor care azi se declară satisfăcuţi că au făcut-o. Era cazul să se schimbe cursul întru legitimitate şi un pic de încredere. Recunosc, nu mă aşteptam la un asemenea scor. Oricît aş fi vrut, instinctiv, subiectiv desigur, să-i văd pe coji de nucă pe toţi aceşti ipochimeni nu aş fi bănuit că voi asista la o umilinţă de asemenea dimensiuni, bună de trecut în cărţile de istorie. Ştiu că se voiau intraţi în istorie, dar nu la acest capitol! Ba chiar e o grozăvie cînd mă gîndesc că fosta putere oranj a cîştigat un singur colegiu şi, dacă redistribuirile nu ar mai fi fost posibile, USL-ul ar fi populat într-un nevereosimil 95% Parlamentul! Azi PDL-ul, cu PPPS-ul în frunte, are de cules ce a semănat (să mai amintesc oare de cei 7,4 milioane de români şi de referendumul lor?!) sub prelata acestui defunct ARD (Alianţa Redistribuiţilor, vorba unui post tv) amintindu-mi de sărmanul repausat PNŢcd!

În rest, nu-mi fac iluzii şi nu mă dezic de scepticism. Îmi place aerul curat însă şi aştept să văd cum se vor trata vanităţile unora dintre cei de mai sus şi ale slugilor lor – poate inclusiv cu procuratura aşa cum a fost mersul unor… lucruri. Cât despre ieşirile vremelnicului prim-preşedintele de partid şi de stat, îi doresc (dar!…) mintea rumânului cea de pe urmă şi cît mai… fructuoase vizite de lucru (sau de plăcere, după caz!) departe de surprinzătoarele plaiuri ale Mioriţei! Apoi, sper şi chiar mă tem, să nu aud pe nimeni din chiriaşii noii puteri spunînd: „Ciocu’ mic, la ei, nu la noi, că suntem la putere acuma!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un decembrie de pus sub obroc. Alegeţi-vă-ţi!

Aş face un exerciţiu de imaginaţie duminicală. Ce va fi cu România peste două săptămîni, după alegeri? România lui Ion, Gheorghe, România lui Vasile. Nu, nu România iluzoriu-publicitară a lui… Andrei! Eu văd că principala miză a acestor alegeri este cea personală a candidaţilor care vor să se pună la adăpost sau să-şi perpetueze traiul liniştit şi interesele aferente pentru încă patru ani. Apoi e miza „conştientului colectiv”, aceea a punerii pe coji de nucă a regimului băsist. Fapt care ar aduce un singur beneficiu perceptibil: ar face atmosfera ceva mai respirabilă, ar aduce o brumă de legitimitate aleşilor, ar fi o supapă pentru „m-am săturat de ăştia”. Atât. Nici aceste alegeri (prin actorii lor, candidaţi şi electorat) nu ne obosesc măcar cu o virgulă din nu ştiu ce program economic sau din vreo proiecţie privind încotro cu ţara asta. La aşa aşteptări, la aşa superficialitate şi dezinteres (şablonard spus, ştiu!), aşa ofertă. Din matricea noastră politică fundamentală, cu „fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită”, n-avem cum ieşi, e clar!
Nu am văzut campanie electorală mai searbădă. De parcă nici n-ar fi. Este limpede prin asta că interpreţii scenetei nu au de ce să se întrebuinţeze mai mult: rezultatele se cunosc. Sunt de admirat naivii romantici care se aşteaptă la altceva decît atît.

Ce va fi după 9 decembrie? Aş pune în discuţie cîteva variabile – sau combinaţiile lor:
1. Prim-Preşedintele de Partid şi de Stat va desemna un premier potrivit „interesului naţional”. Interesul său naţional, desigur, chiar provenit din rîndul USL! Dacă acesta nu poate aduna voturile majorităţii pentru investitură, în 60 de zile PPPS-ul va face o nouă propunere şi mă îndoiesc că proaspeţii parlamentari îşi vor juca mandatele la ruleta anticipatelor! Aici, lucrurile vor rămîne „cum s-a stabilit” şi cu „‘om mai vedea”!
2. Prin jocul validării, al contestaţiilor şi al „fraudei”, potenţat de CCR şi de fraţii din UE, vom intra într-o criză politică care va bagateliza din nou scorul votului. Cu suspendarea PPPS-ului pe masă, România se va afunda într-un tablou al haosului, guvernată fiind pe mai departe de provizorat şi de o… „ocultă” nelegitimă, abonată, oricum, la toate butoanele şi resursele. Scenariul se va opri tot cu nişte anticipate, după vreo cîteva luni bune de bălăcăreli.
3. Alegerile vor fi câştigate de USL, premierul va fi cel… dezirat (Ponta) iar locatarul de la Cotroceni va asista „liniştit” la guvernarea noii majorităţi pînă ce (într-un termen previzibil de timp!) primul ministru îşi va rupe gîtul pentru ca PPPS-ul să-şi facă jocurile prin aranjarea altei majorităţi şi desemnarea altui premier (deja-vu!).
4. USL-ul va reuşi să-şi impună premierul şi va purcede, din a doua zi, la schimbarea Constituţiei, demiterea PPPS-ului şi organizarea anticipatelor prezidenţiale. Totul în tranşee şi fum şi într-un orizont determinat.
5. USL-ul şi PPPS-ul vor „coabita”, cu luptele intestine de rigoare obişnuite, pînă la obştescul sfîrşit al mandatului chiriaşului Cotrocenilor, adică în 2014.
Aveţi alte variante? Aş fi curios să mi-le supuneţi atenţiei.

După părerea mea, prin forţa lucrurilor, fiecare din aceste… scenete exclude a priori şi fatalmente interesul alegătorilor pe ale căror voturi „se bat” azi catindaţii. În toate aceste variante guvernarea (bună) va fi un amănunt nesemnificativ lăsat la ş.a.! Ce dacă suntem încredinţaţi cât se poate de limpede şi de rece că ne aşteaptă culmea-culmilor recesiunii, că urmează o apocalipsă economică pe lîngă care criza din ultimii ani a fost blîndă glumă? Asta, cu presupusele urmări dramatice pentru muritorii de rînd pe care unii îi şi văd schelălăind în chinuri pe caldarîm. Chestia asta e un amănunt nesemnificativ pe Dîmboviţa şi nu are treabă cu votul şi cu firescul serviciu public ulterior. Votul din 9 decembrie 2012 nu va fi decît o extensie a paradigmei începute şi asumate din 12 decembrie 2004 şi continuate în 6 decembrie 2009. În 2004 ne-am pus soarta în paranteze pentru zece ani şi mai bine. Restul sunt discuţii sau, după caz, iluzii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Nu sunt superstiţios, dar parcă a treia oară „de decembrie” e prea mult! Aş schimba ceva în calendarul alegerilor noastre: le-aş duce mai la vară! Aş pune acest decembre sub obroc, la gura sobei! 😉

Flyerul şi fraierul

Cică a-nceput campania. Electorală. Aţi băgat de seamă de ceva nou în atmosferă? În afară de zemuiala televizoristică, în afară de cearşeafurile întinse pe pereţi, de viermuiala postacilor pe FB şi de flyerele fără conţinut întinse cu jenă pe stradă de nişte indivizi în fîşuri mov? Probabil că asta e campania şi asta trebuie să văd. De fapt nici nu ştiu la ce altceva ar fi trebuit să mă aştept. Probabil ca să-mi aleg „uninominalii” de pe liste pretenţia mea de a-i cunoaşte, de a-mi fi făcuţi cunoscuţi sau, mai mult, de a-i fi remarcat de suficientă vreme este o nerozie. Este evident că alegerea nu va ţine de calităţile candidaţilor, nici de doctrine, ci numai de aversiunile noastre din acest moment politic. După mintea mea campania asta nu-şi are rostul fiindcă oricum nu are ce să aducă nou. Doar cel mult nişte subiecte în plus pentru televiziuni şi pentru chibiţii într-ale politichiei de alcov – dornici de un plus de lături şi ipocrizie. Votul, poate, va face lucrurile mai respirabile pentru o vreme şi va schimba nişte feţe de anonimi cu alte feţe de anonimi, printre care se vor găsi, poate, rătăciţi, şi cîţiva chemaţi care vor conta doar la numărătoare. Desigur, votul cu cîtimea lui de speranţă este important dar e prea incert (prin definiţie şi metehne istoriceşte dovedibile) în a pune ţara pe un făgaş fundamental altul. Asta e altă discuţie, fără sfîrşit, pînă la urmă. Referindu-mă la campania asta insesizabilă, la „marketingul” ei, mă întreb numai: cine-i fraierul? Ăla care s-a tipărit pe flyere şi e aruncat în primul tomberon de pe trotuar sau eu care le întorc pe toate feţele?…

P.S. – Dacă ţin de acest peisaj, ieşirile chiriaşului de la Cotroceni, rămîn cum am stabilit!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Who the fuck is „Alice”?

Scandalul stenogramelor, cu prim-preşedintele de partid şi de stat printre „eroi” prefigurează două ipoteze tot mai vehiculate. Pe de o parte ar fi semnul că „ppps”-ul a început să fie scăpat din braţe de către „servicii”, acesta fiind, se ştie, semnul definitivei căderi. Pe de altă parte, şi ca reacţii la decădere, va fi previzibil scenariul cu „hoţul strigă hoţii!”, respectiv portocaliii vor striga instantaneu odată cu exit-poll-urile: „Fraudă!”, cor întărit cu surle şi trîmbiţe de rudele lor europene. Dealtfel, iată că se anunţă deja sosirea unor obervatori europeni (nu doar ai OSCE, bănuiesc) la parlamentare, observatori mînaţi de…”neîncrederea în imparţialitatea instituţiilor publice în organizarea alegerilor”. Care va fi rolul vestitului „soft” de numărare a votului, care va fi rolul statisticii, al BEC-ului şi al Curţii Constituţionale, cum, în ce fel şi dacă se va experimenta invalidarea scrutinului este un subiect pe care se poate paria deja. „Coabitarea” întru… bune alegeri va arăta, cred, prin urmare, încă o dată, că suntem foarte… demni de prima pagină a jurnalelor europene „dezinteresate”.
Pe de altă parte, în acelaşi cadru insalubru, nu pot să nu remarc ipocrizia cu damf. Ipocrizia mediilor (jurnalişti, comentatori, guru!) şi ipocrizia a însăşi personajelor de pe liste, împreună cu cei/cele care au şi făcut listele. Unii, virginali şi cu memoria netedă fac apologia celor mai înalte calităţi democratico-morale în aprecierea catindaţilor dar sunt gata să le şi vîndă, în chip de PR, pe o simbrie satisfăcătoare (e cel mai bun sezon pentru aşa ceva, o dată la patru ani!). Alţii, hămesiţi cvasianonimi (uninominali, nu?) sau „vedete” de carton şi cu gulere albe, revopsite în tot curcubeul „spectrului politic” sunt gata să recite poezele cu „realizărili” şi „planurili” lor măreţe dar din care nici măcar ei nu cred o iotă. (Nu că ar conta, fiindcă oricum votul va fi din nou unul pe contre.) Ipocrizie care, iată, pînă la urmă nu putem zice că nu ţine şi de doleanţele cetăţeanului turmentat!
Să ne aşteptăm aşadar la un spectacol pe cinste şi să ne pregătim fotoliile şi să ne facem provizii de pop-corn şi doze de bere. Despre rezultate şi cronicile meciului vom mai vorbi cu aceeaşi patimă, pe parcurs. Mai ales despre cronici, fiindcă pare-se rezultatele nu prea mai contează în fond ci doar de formă. Eu sper la un pic de salubritate, la un aer respirabil si la mai puţină… ciordeală şi la mai puţine stenograme, dar cred că sper degeaba. Sau, în orice caz, am greşit locul, dacă nu şi timpul!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

P.S. – Ce-i cu titlul ăsta? Chiar, ce-i cu titlu ăsta!? 🙂 Găzduit, generos, şi aici, pe Power&Politics World.

De ce trebuie să… trebuie? Poporul

Nu ştiu dacă textul de mai jos chiar îi aparţine în această formă celebrului lingvist şi politolog socialist Noam Chomsky sau este doar un… „viral” ce i-a fost atribuit. Cred că nici nu contează asta pînă la urmă. Dacă a intrat în „folclor” înseamnă că place. Eu aş întoarce acest decalog şi aş transforma fiecare afirmaţie în interogaţie, apoi în negaţie şi aş pune-o pe masa electoratului şi a celor aleşi. Pun astfel în paranteză nişte „nu-uri” şi nişte semne de întrebare.
Încercaţi acest exerciţiu simplu şi, dincolo de rumoarea teoriilor conspiraţiei, ale manipulării sau anarhiei veţi găsi, poate, un alt răspuns celor ce (ni) se întîmplă (desigur, în caz că nu aveţi unul… altul…)

Decalogul lui Chomsky

1. Poporul trebuie să (nu) aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate
Pentru aceasta: Să distragi permanent atenţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoţional (?).

2. Poporul (nu) trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai naţiunii
Pentru aceasta: Inventează false ameninţări, ori creează probleme grave, care îngrijorează real şi angajează opinia publică, iar apoi oferă soluţiile (?).
Un exemplu: Favorizează insecuritatea cetăţenilor, apoi guvernarea providenţială salvează naţiunea în temeiul legilor represive cerute de popor, cu preţul limitării propriilor libertăţi democratice (?).

3. Poporul (nu) trebuie permanent pregătit pentru mai rău
Pentru aceasta: Mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral asumată de guvern), “gri” (parţial asumată) şi “negre” (niciodată asumată) trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamenţă preocupat pentru ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului. (?) Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine suportabil dacă e administrat în porţii anuale, conform unui program anunţat (?).

4. Poporul (nu) trebuie să creadă că şi ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trai mai rău este tot pentru binele său
Pentru aceasta: Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat (?).

5. Poporul trebuie să (nu) aibă o gândire care să nu-i permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte
Pentru aceasta: Să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre un tip de gândire superficială, naivă şi cu predispoziţie la intoxicări informaţionale (?).

6. Poporul (nu) trebuie dezobişnuit să problematizeze realitatea şi să acţioneze sub impulsul emoţiilor
Pentru aceasta: Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manipulat (?).

7. Poporul (nu) trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine, care să-i ocupe timpul şi să-l demotiveze în atingerea unor idealuri superioare
Pentru aceasta: Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ideal de a tine cetăţenii în ignoranţă şi a manipula opiniile colective după bunul-plac (?).

8. Poporul nu trebuie să (nu) aiba acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă
Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul şi îl ţin legat de emisiuni şi seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos (?).

9. Poporului (nu) trebuie să-i fie indus spiritul turmei
Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turmă şi sunt uşor de controlat (?).

10. Poporul nu trebuie să (nu) creadă în existenţa strategiilor şi mijloacelor oficiale de manipulare
Pentru aceasta: Să apelezi la toate cuceririle ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunoştinţe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare (?).”

Mă întreb şi eu, naiv precum Ilie Moromete, de ce oare mereu „poporul trebuie”?! De ce nu trebuie şi ei să… trebuie? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Trei zile fix. Mănuşa

Avem o presă… miloasă. Nu-i spun nici obedientă, nici interesată, nici astenică. Da’ ce zic presă! La urmă nici nu-i vorba de presă cît despre noi cu totul. Aşa că nu mă miră că nunta odraslei a ocupat gros-planul scris, văzut şi online. Indiferent de „culoarea” acestuia, cu mici nuanţe. Ba mai mult, observ chiar un armistiţiu acordat sine die realesului din acelaşi neaoş motiv mondeno-familial. Dulceagă şi compătimitoare înţelegere. „Săracu’, lasă-l maică, îşi mărită şi el fata”, parcă ar zice în piaţă două precupeţe septuagenare, numărîndu-şi firfiricii. Pe altă parte, firave nedumeriri de trecut cu vederea: „Da’ de ce-o fi tăcînd dom’le! Cloceşte el ceva!”. În vremea asta, undeva, pe un trotuar nişte oameni-sandvici încă se mai plimbă… Cîţiva. Păcat că n-avem şi noi un Palat Buckingham că s-ar fi văzut totul mai… frumos! Desigur, cu îngăduinţa necesară unei eventuale lezmajestăţi, acordată boborului, pe măsura evenimentului! Spuneam că avem memorie scurtă (dar poate mă înşel!). Că o minune ţine trei zile. Trei zile fix. Amnezie. Omenească mănuşă – ce bine-a picat! 😉

P.S. – Aştept sezonierele replieri ale… organelor, peste iarnă sau peste doi ani. Ca elemente de decor mediatic, desigur.

P.P.S. – Super clipu’! Tot despre o nuntă-i vorba! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Noua noastră realitate. Bostănăria

„QED!”. Sau: „Veni, Vidi, Vici!”. Sau: „Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate să plece!”. Oricare dintre aceste celebre ziceri ni se potriveşte de minune. Cum stabilisem şi scrisesem acum cîteva zile, nimic surprinzător nu s-a petrecut în aceste două luni de „rebeliune”. Timpul trecea oricum, pierdut sau cu folos. Ne-am privit în oglindă şi am văzut cine suntem. Ştim cine-i Maurul (sau maurii, după caz!). Am aflat că 7,4 milioane de români suntem o cantitate neglijabilă. În ultimele ore am aflat chiar şi mai mult: că 19 milioane suntem, pînă la urmă, tot o cantitate neglijabilă. Am simţit pe buze, pe limbă, în gură, gustul amar al nedreptăţii şi gustul amar al democraţiei şi al legalităţii ei. În schimb, poate ne-am vindecat în sfîrşit de iluziile acestor ultimi 20 de ani şi ceva. Am fost trataţi (sau ne-am tratat!) cu o… erată!
Desigur, rămînem solidari în noua noastră realitate, după ce toate „erorile materiale” se vor fi corectat. Treji sau nu, amărîţi sau nu, ne băgăm minţile-n cap, ne întoarcem la locurile noastre şi să trecem la treabă! La ordin sau de bună voie. Unii, mai norocoşi, vom încerca, şi ni se va îngădui, să ne păzim chiar şi bostănăria. Poate se va cuveni chiar să şi mulţumim pentru această îngăduinţă! Restul sunt detalii care se vor pierde în ceaţa toamnei ce vine. Eu unul nu mai am trebuinţă de Don Quijote!
Acum, la ceas de seară şi de ploaie zdravănă, numai bună să ne vînture de pe străzi, v-aş mai recomanda spre o liniştită lectură, acest text, de aici, din blogul lui Alexandru Racu.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Sunt curios să văd care vor fi cuvintele Realesului la sosirea la Castel!

P.P.S. – Mulţumesc prietenilor de la Most Wanted Blog Romania pentru atenţia acordată Genunchiului meu în acest august fierbinte. Mă-nclin!

Prezumţii. Cu oglinda la gură

Mă simt redus la absurd. Boicotat. Invalidat. Umilit. Furat. Probabil la fel s-ar fi simţit şi… ceilalţi, cîţi or fi fost pe bune, în… sinceritatea lor. E dreptul lor. E dreptatea lor. Nu, nu mă aşteptam la altceva şi mi-am mai dat cu părerea despre asta. Dincolo de impresiile de moment, cred că (şi mă refer, ca mai de fiecare dată, la mine) pot încerca să trag linie şi să adun. Şi aş zice că e ridicol să crezi că în politică e loc de naivităţi, de amatorism, de pulsiuni. Cine amestecă aceste ingrediente în politică, cine îşi stabileşte scopurile şi mijloacele politice pe genunchi ar trebui să se aştepte la amare şi mioritice deziluzii. Episodul la al cărui punct culminant am asistat azi, 21 august 2012, (am asistat fiindcă nu aş mai zice „l-am trăit”, tocmai ca anticorp la aceleaşi deziluzii şi la aceeaşi umilinţă) mi-ar putea fi o lecţie de pragmatism, după o mică radiografie, subliniez, personală!

Continui să cred că suspendarea prim-secretarului de partid şi de stat a pornit de la un calcul politic greşit şi a fost pregătită şi aplicată greşit, cu gafe infantile de parcurs. Un calcul care l-a scos pe acesta din morţi şi a adus regimului portocaliu voturi cîte nici nu ar mai fi visat vreodată. Cum altfel decît gafe au fost acelea de a nu şti, la virgulă, pe ce te bazezi, ce populaţie aştepţi la votul pentru referendum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a accepta, în mod gratuit, fără să gîndeşti, impunerea unui cvorum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a încasa pumni, cu garda jos, fără a face un pas măcar spre mijlocul ringului, ştiind ce adversar ai în faţă? Cum altfel decît gafă a fost să-ţi laşi în offside doi miniştri (dacă am pleca de la ideea că ei au fost puşi totuşi acolo cu cap!) în plină bătălie la baionetă – semn de maximă slăbiciune? Cum altfel a fost decît să taci şi să înghiţi sau doar să şopteşti duios cînd instituţii ale aceluiaşi stat aflat şi sub conducerea ta, te boicotează şi te face pe degete pe faţă? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a nu dispune de un desant tăios şi de răspunsuri prompte la nivel extern? Cum altfel a fost cînd în loc să scoţi Parlamentul la treabă, în regim de urgenţă, tu nu ai îndrăznit să-i tulburi dulcea şi inexpugnabila, suprema vacanţă?

Beneficiul acestui episod este însă acela că a scos la lumină cu cine avem de-a face. Din toată încleştarea am văzut exact cine sunt şi cum se manifestă actorii din teatrul „nostru”: Antonescu, Ponta, Şova, Macovei, Preda, Blaga, Ungureanu, Neamţu, etc. Am văzut şi culisele şi rezervele aflate la încălzire. Am văzut cum vine treaba cu statul român, cu instituţiile lui „reprezentative” şi cu… democraţia! Am văzut cum e cu Legea (de la Constituţie încoace!) potrivit căreia anularea voturilor a 7,4 milioane de români este, moralmente cel puţin, egală cu zero! Am realizat inclusiv cum s-au „cîştigat” legislativele şi prezidenţialele din ultimele dăţi. Am văzut care ne sunt „aliaţii” externi şi în ce hal de colonizare am ajuns. Am văzut care ne sunt „societatea civilă” şi „opinia publică”. Cum am văzut care ne este şi presa, „a patra putere”, emfatic spus. Am văzut şi „ce se poate” şi „ce nu se poate” şi de ce! Acum ar trebui să ştim ce aşteptări mai avem, cum le capacităm şi cui mai suntem dispuşi să acordăm o prezumţie de nevinovăţie.

Da, am asistat la o la o sfidare inimaginabilă pentru orice om condus de logică şi bun-simţ care, ne dă măsura naţiei pe care o populăm, sau mai curînd a populaţiei din care facem parte. Da, poate dacă mai ieşeau la vot 500.000 de oameni părăsindu-şi pentru un sfert de oră cearşeaful şi umbreluţa de plajă, poate altfel vorbeam azi. Da, dacă 100.000 din cele şapte milioane ieşeau în stradă cîteva zile-n ultima lună alta era situaţia şi măcar azi le tremurau nădragii acelor „judecători”. Acest episod, fără îndoială istoric, a fost, repet, ca un turnesol care ne-a arătat cine suntem, cum suntem. Şi nu, nu e bine, nu e bine ce-am văzut, doamnelor şi domnilor!

Desigur, avem dreptul (şi obligaţia, după mintea şi putinţa fiecăruia) să ieşim în stradă, să ne apărăm votul, opiniile, să nu ne resemnăm, ar fi în asta ceva ce ne-ar mai spăla poate obrazul, ar fi ceva care le-ar şterge unora de pe feţe batjocoritorul rînjet al „victoriei”. Ar fi poate momentul naşterii şi la noi a unei Solidarităţi, o solidaritate a străzii (stradă care nu este pe un perete de Facebook!) nu una a elitelor de carton, o solidaritate de temut de care avem iată nevoie acum, dar de care vom avea nevoie, după toate aparenţele, şi mîine şi poimîine! Cum vom avea obligaţia, dacă ne asumăm o anume identitate politică or civică şi dacă avem pretenţia de a fi parte a demnităţii naţiunii, să alegem, mai la iarnă, masiv şi în cunoştinţă de cauză, aducîndu-ne bine aminte şi ce şi cum am votat acum cîţiva ani, fiindcă prea uităm uşor! Cum pînă atunci, şi după, ar fi cazul să nu mai rostim numele unui vremelnic chiriaş de la Cotroceni. Să fie sfidat şi boicotat pe măsura „demnităţii” şi funcţiei lui! Acela împotriva căruia am votat ar trebui, logic, să nu mai existe şi să nu-i mai dăm cuvîntul pînă la ultimu-i drum spre ieşirea din scenă!
Politicienii, în schimb, nu au dreptul să mai facă apel la oamenii din stradă, la umilinţa lor, la mobilizarea sau demobilizarea lor atîta vreme cît ei înşişi nu au fost în stare să iasă şi să scoată oamenii în stradă! Cum politicienii (şi mă refer la… „putere”!) nu pot să mai aibă pretenţia să mai arunce totul, drept scuză pentru impotenţa ei, exclusiv în cîrca unei curţi uzurpatoare de realitate, de bun-simţ şi de drept! Înainte, puterea ar trebui să-şi dovedească pe de-a-ntregul legitimitatea, pretenţia la încredere, la… coabitare. Puterea ar fi trebuit, şi ar trebui mai departe, să-şi exercite… puterea, cu tot ceea ce presupune asta, pentru români, nu doar să defileze în tricouri pe care scrie 7,4 milioane!

Dincolo de toate, viaţa ne e asta de prin bătăturile noastre, cu verile, cu secetele mortale, cu toamnele şi cu troienele noastre ucigaşe! Mulţi dintre noi suntem îndreptăţiţi să nu mai avem răbdare şi să reacţionăm mînaţi nu doar de raţiune. Pentru mulţi dintre români poate aceşti opt sau zece ani sunt sau au fost ultimii! Mulţi dintre ei nu vor ca într-o dimineaţă să vină cineva de la procuratură, sau vreun jandarm, să le pună oglinda la gură să vadă dacă mai respiră. Mulţi dintre ei ar vrea să ştie că pruncii lor nu fac parte dintr-o „marjă de eroare”!
Ca leac personal împotriva iluziilor, şi a bătăii lor de joc (!), însă, n-aş mai amesteca lucrurile şi aş continua să gîndesc, poate cinic, cu oarecare detaşare, fără patimă, fără lehamite şi fără ură, fără nesimţire chiar, mi-aş aminti că la meci poate fi exact ca… la meci! După partidă, se ştie, protagoniştii ţipă că i-a furat arbitrul, apoi îşi împart primele de joc, fac schimb de tricouri iar noi, plătitorii de bilet, rămînem doar cu huiduielile şi, pe ici pe colo, cei mai slabi de înger, cu cîte-un infarct, sau după caz, cu o legitimaţie de… puşcărie. Fiindcă… merge şi-aşa sau n-a fost să fie… altfel!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Text pornit de aici, din Power&Politcs World. Şi găzduit şi aici, de Cotidianul.

Cvorumul Curţii mele. Bérenger

Spuneam acum cîteva zile că „lucrurile vor rămîne cum au stabilit”. După tot tămbălăul acestei veri fierbinţi eu unul nu mai am nedumeriri şi nici speranţe. Probabil e ceva defect în mintea mea, în… cvorumul Curţii mele interioare. Astfel, întrebarile-mi rămîn condamnate şi închise în celula retoricii. Nu întrevăd o eliberare condiţionată a lor. Asta ar însemna un recurs la speranţă or eu cred că această noţiune trebuie să fie scoasă, dacă nu din dicţionare, măcar din programa de studiu a generaţiilor care vin. Împotriva deznădejdii ar trebui scris undeva că speranţa nu moare ultima ci moare prima, dacă nu cumva se naşte moartă, avorton…
Pe azi am doar o singură astfel de întrebare: la ce bun un Parlament, un Guvern, la ce bun alegeri şi referendumuri? La ce bun un „Stat”? Este limpede că ţara asta poate funcţiona foarte bine, „conform Legii”, cu o Curte Constituţională, un Parchet, doi-trei euroatlantici gardieni ai globalizării şi un tovarăş în tricou bleu. În definitiv din aceşti zece ani ai vieţii noastre – aşa cum ne-am aşternut-o – au trecut „doar opt”. Asta atîta timp cît o gloată de 7,5 milioane de oameni = 9 indivizi în robe vişinii. Trăim vremuri istorice. Aceasta e de acum paradigma existenţei pe o Dîmboviţă lină şi dulce populată cu rinoceri. Bérenger a capitulat. Circul s-a terminat. Atîta tot.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Cu România la psihiatru

E limpede, oameni buni, că nu mai suntem citovi la minte.  Nu că am fi fost foarte normali, foarte întregi înainte de această caniculară şi… fatală lună de graţie a lui iulie 2012, dar totuşi!… Cunosc, ştiu, simt pe propria piele, rude care au ajuns să se duşmănească, fraţi care nu-şi mai vorbesc, soţi în prag de divorţ, iubiţi şi iubite care în loc de miere-şi toarnă acum venin în urechi, prieteni care şi-au şters numerele de telefon! Desigur febra politică a ultimelor zile poate fi şi pretext pentru… repausarea unor relaţii oricum de faţadă, dar asta e altă poveste… Despre coabitările noastre virtuale nici nu mai vorbesc! Nu mai departe de azi, postînd o melodie am primit un răspuns de genul: „În ciuda opiniilor noastre politice diferite, îmi place!” Am rămas interzis. Victimizări, ură, răzbunări, ipocrizie, „fracturi” de logică, sfidarea raţiunii, declaraţii şi simţiri monstruoase, într-o horă frenetică şi enormă.
Naivitatea de a crede că ne putem impune adevărul „nostru” celorlalţi a transformat totul într-un cîmp de luptă neverosimil. Un cîmp de luptă din care nimeni nu va ieşi învingător, fiindcă, cred mai departe, bătălia nu e a noastră. Cei care pierd sau cîştigă ceva sunt doar o mînă de potentaţi.
Eu unul scriu de ani de zile în legătură cu prim-preşedintele de partid şi de stat (nu l-am votat niciodată) iar opţiunea-mi este evidentă (mă amuză insistenţele unora în a-mi demonstra contrariul!). Nu-mi doresc decît o atmosferă mai respirabilă, nu-mi doresc decît o ţară reprezentată onest şi civilizat. Atît şi mi-ar fi suficient. Eu m-am săturat şi pînă şi o zi trăită în plus sub acest regim mi se pare insuportabilă. Nu-mi fac însă iluzii. Nu văd ca la finalul acestei săptămîni, după ce se va fi consumat „lovitura de stat”, mintea românului cea de pe urmă să se limpezească, să ne liniştim, să găsim cît de cît un echilibru. Indiferent de rezultatul referendumului mă aştept ca ura să curgă mai departe pe străzi, mă aştept ca, pînă în noiembrie cel puţin, să rămînem la fel de rupţi în două (dar şi-n fund!) din pricina unor indivizi aflaţi la butoane şi nu din cauza unor principii sau a unor cauze care să ne aducă nouă, „poporului” ceva mai multă normalitate. România n-a prea fost nicicînd o ţară… principială!
Toată atmosfera îmi aminteşte de anii ’90 cînd cei ce votau cu Raţiu, Cîmpeanu sau Iliescu (ţărăniştii, liberalii sau feseniştii) îşi împărţeau nu numai opiniile şi ţara ci chiar pumni! Nimic nu s-a schimbat în 20 de ani. Nu am reuşit să ne dobîndim demnitatea, respectul de sine, şi nici să le impunem „Statului” şi „aleşilor” pe care-i legitimăm sau delegitimăm periodic.
După noiembrie, poate, s-ar cădea ca României (nu cea in nuce ci cea populată de orgolii, interese, politicianism şi demagogie!) să i se administreze nişte calmante, poate nişte şocuri electrice şi nişte duşuri reci. Probabil ar trebui în timpul ăsta să poarte chiar o cămaşă de forţă! Va urma o convalescenţă după care, sigur, se va face bine! 😉

P.S. – O Românie superbă am regăsit zilele astea pe traseul Tranfăgărăşan-Vidraru-Curtea de Argeş-Fundata-Fundăţica-Moieciu-Bran. Pentru limpezime aş recomnda oricui cîteva zile de plimbare „printre nori”, pe traseul şi înălţimile acestea mirabile! Pe acolo, şi prin alte părţi, se mai poate găsi România. De acolo, dintre nori, dintre înălţimi şi pajişti ar trebui să ne-o aducem acasă. Sau să… emigrăm acolo! Şi da, privind cel puţin la Tranfăgărăşan şi la Vidraru, alături de nişte ruşi şi italieni la fel de entuziasmaţi ca şi mine de privelişte, mă gîndeam la ce erau în stare, cîndva, să facă românii. Iar în faţa mormintelor lui Carol I şi al Elisabetei, al lui Ferdinand şi al Mariei, de la Curtea de Argeş nu mi-am mai permis să fac analogii, să îngîn cuvinte fără rost…

P.P.S. – Evident, muzichia n-are nicio legătură cu asta! Şi pe lîngă muzichie, atîtea altele cu adevărat importante! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Proprietate privată! Întrebări, Mitică?

Pentru început aş remarca faptul că Anul Caragiale este, iată, cinstit în chip fabulos. N-ar fi sperat, cred, nici Nenea Iancu şi nici Mitică la un asemenea festin de ziua lor!
În prelungirea acestui gînd apoi, fapt deloc surprinzător pînă la urmă, constat că românii (n-aş spune România, fiindcă nu are cum!) s-au rupt din nou în două sau trei. În cîteva zile s-au acumulat şi consolidat duşmănii pe cap de locuitor de ne-au cocoşat (adăugate la cocoaşele noastre oricum suficiente şi foarte concrete). Sunt de-a dreptul surprins cîte lecţii mi-au fost aplicate, cîte sfaturi, cîte învăţături mi s-au dat de către o sumă de cetăţeni (desigur binevoitori anonimi) sau de docte personaje cu nume şi prenume, aici pe această pagină sau pe altele ce-mi aparţin. Toţi au considerat necesar să mă îndrepte, să ma aducă pe drumul cel bun, spre binele meu şi al ţărişoarei, fiindcă sunt, nu-i aşa, o oaie rătăcită care nu poate sau nu vrea să înţeleagă răul la care e părtaş şi pe care-l propagă spre întortochiatele căi ale minţilor celor mulţi. Citind de-a curmezişul, ca să-şi satisfacă obsesiile şi să-şi justifice exhibările partizane, le-am surprins rînjetele satisfăcute în a-şi argumenta lipsa argumentelor, simptomatic, fie cu cîte o înjurătură sau aducere a mea la zidul epitetelor… dezonorante, fie cu ameninţări trecînd de benignul „las’ c-o să vezi tu!”…

În privinţa celor ce-au dus la această situaţie, da continui să cred că lucrurilor trebuiau să li se schimbe cursul. Şi eu am fost de părere însă că modul în care ele s-au schimbat ar fi putut fi altfel, fără derapaje. Dacă ele s-au produs asta nu însemnă şi că e sfîrşitul lumii. Cum am fost de acord şi cu faptul că, din grabă şi nepricepere, iată unui anumit personaj i se atribuie acum o nedreaptă statură de erou naţional, cu aferentele beneficii electorale. Eu unul aş fi preferat, şi aştept încă, anticipatele, cît mai grabnic. Despre insuportabilitatea „atmosferei” am scris de altfel constant pe aici de ani buni iar cine e curios să-mi afle motivele poate căuta ce şi cum. Lucrurile îşi urmează, iată cursul, şi vor intra, sper, în firescul lor, în sfîrşit, respirabil (în alte „avantaje” pentru noi, muritorii de rînd am învăţat de mult să nu mai cred!).

Binevoitorilor sau nu, de mai aproape sau de aiurea, aş vrea să le spun că mă bucură vizitele lor, mă onorează cu atît mai mult cu cît au a aduce argumente şi mă pot incita la dezbateri oricît de contradictorii ar fi acestea. Celor (postaci de meserie sau nu) ce au însă chef să mă „pună în discuţie”, pe… prispă sau la… telefon cu cunoştinţele, fiindcă am avut tupeul să le ating idolii de mucava sau convingerile n-au decît, în orice termeni o fac. Trăim într-o lume… liberă. Totuşi le-aş aduce aminte că gîndurile-mi, opiniile-mi sunt proprietate personală (pînă la o contrară asumare a… răspunderii pe tema asta!). Le-aş spune că e de bun-simţ ca atunci cînd te duci la cineva să baţi la uşă, să te ştergi pe picioare, să îţi laşi bocancii pe preş şi să dai bineţe. Pînă acum nu am închis nimănui uşa-n nas însă de azi voi avea grijă să nu mai dau satisfacţie rînjetelor celor care aveau senzaţia că li se cuvine să-şi verse cuvintele şi lăturile aici sau în alte locuri „virtuale” cere-mi aparţin. Din cînd în cînd, salubritatea e necesară!


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. Făceam şi în alt loc o analogie: ceea ce se petrece e ca în fotbal. Microbişti şi cunoscători înfocaţi fiind, asistăm la un meci. Cele două echipe joacă, cu trofeul pe masă, şi joacă pe prime grase de joc. Noi vociferăm, cîntăm, huiduim şi din cînd în cînd spargem cîte-o sămînţă şi mai bem o bere. La final, băieţii îşi încasează trofeul, primele în uralele mulţimii. Cîţiva microbişti îşi smulg părul de ciudă şi strigă că i-a furat arbitrul. Ascultînd „recursul etapei” mai căutăm o bere însă de cele mai multe ori constatăm că frigiderul nostru este deprimant şi trist de gol! Între timp băieţii şi-au schimbat şi tricourile şi dansează în vestiare.

Unghiuri de fugă. (Re)Capitulări

Cum spuneam, scrisul traieste uneori cu… mine. Unii zic că a devenit trist şi că şi-a pierdut umorul. Alţii, că s-a plictisit de mult. Unii spun că trăieşte bine. Eu le spun să nu se bazeze pe asta. Eu zic că oricînd mă poate părăsi.

În fiecare seara la 21.40 fix, zăresc un bărbat undeva la etajele superioare de peste drum, cum face cîteva mişcări de gimnastică, apoi îşi face două cruci mari după care stinge lumina, singurul bec din acea casă cred şi probabil se culcă… Nu îl urmăream, dar nu am putut să nu observ cît de punctual poate fi…

Şi-au dat capete în gură, şi-au sfîşiat afişele electorale, după ce ne-au servit o reformă la tavă, ne-au tăiat de pe ici şi colo, ne-au „scos” din criză, ne-au oferit şansa ieşirii naturale din sistem, ne-au oferit panseluţe, giratorii, agent termic şi borduri pe datorie, ne-au dat cît nu putem duce, apoi au pus mînă de la mînă de cîte-o furăciune şi s-au dus să se cinstească cu una mică. Nu, nu-i merităm. Ei ne merită!

Aţi observat superioritatea, dispreţul cu care omul puternic îl priveşte pe cel aflat pe marginea prăpastiei înainte să-i aplice ultimul bocanc? Aţi asistat la vreo astfel de scenă? Ştiu, „bogatul nu crede niciodată celui sărac, nici sătulul celui flămînd.” Dar… viceversa aţi întîlnit-o?

Unghiul de fugă… Sunt unghiuri „în habitaclu” din care un om sau umbra unui om în fugă nu pot fi zăriţi, mai ales dacă eşti cu gîndurile aiurea. Este foarte lesne să atingi, să calci acele umbre, acei oameni. Ca şi cum nu ar exista?…

Îi invidiez pe cei al căror timp este precum gumilasticul. Dar au pretenţia ca şi pentru noi, ăştilalţi să fie la fel!

”Într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul lui de incompetenţă”, zice celebrul Principiu al lui Peter (Laurence Johnston Peter). Principiul a fost publicat prin 1988 în „Urzica”! Abia acum pricep de ce! 😉

Încă mă amuz de nedumerirea Inei: „Tati, de ce-mi tot scrie mie mailuri nenea ăla, Mailer Daemon?!”. Sincer, şi eu mă întreb! Cred că ne e o cunoştinţă comună! 🙂

Facebookul ucide, precum picătura chinezească, bloggereala şi ştim asta. Văd că ucide şi mai repede pinterestul devenind o bună colecţie de fotografii. Oamenii nu mai pun vorbe pe pereţi, pun fotografii. Frumos, colorat. Deseori găsim adevărate creaţii fotografice. Oamenilor le este mai uşor să… citească fotografiile şi să le dea like. E de înţeles de ce „miercurea fără cuvinte” devine „lunea, marţea, miercurea, joia, vinerea, sîmbăta, duminica fără cuvinte”!

Ieri am găsit o rădaşcă, moartă, în curte. Un exemplar frumos. Nu am mai văzut de ani buni, buni. Ţin minte cele trei insectare şi cum în fiecare dintre ele aveam cîte o rădaşcă. Şi fluturi mari. Nu-i cumpăram şi nu-i dădeam la schimb. Şi acum cred că fluturii nu se pot da la schimb. Ţin minte şi cele cîteva clasoare cu timbre. Coliţe, serii neştampilate… Cu acelea făceam schimburi. Unde-or fi zăcînd?

„Mixul de canale potrivit in brand activation”. Sună bine asta. Ah, cît de savanţi, cît de scobiţi şi socializanţi suntem! Cum ştim noi să inventăm mersul pe bicicletă! 🙂

„Toată lumea vorbește despre moartea presei scrise, dar nu i-am simțit fiorul rece până când am răscolit 10 sate fără să găsesc un singur ziar. Măcar unul plin de slănină sau îmbrățișat cu un borcan de murături. Nimic.” (din TheIndustry.ro) Mi-a plăcut fraza asta. Mă întreb, în schimb, cum naiba în mai toate reportajele din Grecia de azi apar în imagini tarabe pline cu ziare?

"...de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis"
„…de parcă aș trece pe lângă un sicriu deschis”

Am „prins” ultima păpădie. I-am suflat puful şi s-a dus. „Papadia este o planta originara din Grecia si a fost numita Taraxacum Officinale, adica “Remediu oficial pentru boli”.” Plantă miraculoasă, zice-se. A mea era ultima care scăpase coasei unui ins „de la primărie”. I-am suflat puful şi s-a dus. S-a întors, pesemne acasă, în Grecia…

Sunt încă fascinat de Strada Sforii. Strada fără de numere. Fără uşi. Fără porţi. O poţi şi strînge în braţe. Viaţa pe sfoară… O fi marcă înregistrată?

Cimitirul Eroilor de aici de sub Tîmpa e plin de veveriţe…

Am ajuns ca, din cînd în cînd, să fac (re)capitulări. Ştiu, deja, sunt bătrîn. Urmează capitularea.

O vreme voi lipsi şi de p-aci. Fără blogolume, fără genunchi, fără tv, fără tranzistor, fără telefon (chiar!), fără e-mailuri fără răspuns, fără alte de-alea. ASAP! :))

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Lumea era ceva mai mare. Cubul igienic

M-am născut şi am trăit şi într-o vreme în care lumea era ceva mai încăpătoare decît acum. În vremurile alea zilele erau mult mai lungi, drumurile se parcurgeau în mai multe ore iar oamenii stăteau la poveşti faţă-n faţă preţ de mai mult de o bere. Lumea era mai largă cu o pădure, cu o potecă de munte, cu un rîu, cu un sat, cu o mare, cu o carte, cu un ziar, cu o muzică, cu un tei… Azi navigăm într-o aparent infinită combinaţie de conexiuni, prin biţi. Avem senzaţia că acolo pe „peretele nostru” este un univers întreg, de neîncăput într-o îmbrăţişare. Ni se pare că acolo cuvintele ne sunt citite şi muzicile ascultate. Ni se pare că suntem înţeleşi şi că celorlalţi le pasă. Avem impresia că vorba noastră contează şi că…  influenţează şi că ajunge în nenumărate minţi. Pe cînd, de fapt, ne învîrtim într-o cuşcă bine delimitată. O cuşcă, un cerc vicios care, ni se pare foarte populată dar în care, nu vrem să recunoaştem că zidurile sunt foarte bine trasate şi că toţi cei de acolo, la un moment dat, ajungem să ne ştim şi să ne transmitem unii altora aceleaşi… convingeri.
De aceea, zilele astea m-a amuzat şi frenezia cu care unii postaci nu au… pregetat niciun efort în a propaga de colo pînă colo aceleaşi afumate mesaje electorale partizane trăind cu impresia că ele ating nenumărate ţinte într-un univers „fără limite”. Iluzie! Toate aceste mesaje s-au rostogolit precum nişte bile de biliard pe aceleaşi trasee, lovind „pereţii” aceloraşi persoane gata lămurite oricum! Inutile eforturi, inutili bani aruncaţi în… virtual! Să fi avut îndrăzneala de a rupe cercul şi de a coborî în lume!
Uitaţi-vă numai la rezultatul estimat azi la locale al acestui simpatic Nicuşor Dan, făgărăşeanul matematician dus la Bucureşti, să cîştige prin nişte voturi preponderent virtuale. Candidatul- facebook, candidatul-virtual, candidatul-intelectual şi candidatul-altceva a obţinut la primărie (nu numai din pricina asta desigur!) în ceea ce a mai rămas din lumea reală doar un… 6,5%.
E o problemă, cred, aici. E o paradigmă defectă – dincolo de… bucolismul meu! – în care am ajuns să ne refugiem. Cred că e momentul să ne întoarcem (şi) în lume. Haideţi să nu îi lăsăm  pe copiii noştri născuţi (sau nenăscuţi!) să creadă acum că asta le e lumea!

Cum nu am mai făcut-o de mult, şi dacă chiar citiţi pînă la capăt, precum daţi „like”, v-aş propune azi, cu plecăciune, două poezii dragi, ale zilei, totuşi, de… azi:

Paul Gaugain - Passing time Sun
Paul Gaugain – Passing Time Sun

Petre Stoica
Oraşul Viitorului

Un singur cub cu o singură fereastră
un cer transformat într-o singură uzină
de măcinat rumeneala amurgului
un subsol transformat într-o reţea
de captat melancolia şi dorul de mare

aici nu există microbi poeţi sau oase fracturate
nu există nici cai nici paralitici
nici trandafiri sau homari

un oraş ideal

în cubul acesta există numai
cosmonauţi şi roboţi şi drogaţi
şi arhitecţi ai trupului uman fără gură şi sex.

suspinul amorului durează o fracţiune de secundă
plînsul şi mîncatul laolaltă
un minut şi un sfert
tubul digestiv şi maţul gros
sunt o tijă de plastic
modelată după indicaţia filozofilor antici

În cubul acesta igienic
există o unică direcţie o unică memorie
o unică tuse
şi un milion de crocodili

aici nu se moare niciodată

aici din laboratoarele istoriei
ies adevăruri cu chip de broască semeaţă
şi cu aripioare de lăcustă

un singur cub cu o singură fereastră
deschisă spre punctul unde veghează-n genunchi
îngerul de piatră
salvat de pe fostul meu mormînt
(1984)

Grigore Hagiu
Şi cum se însera încăpurăm cu toţii acolo

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre livadă către pădure
tăind cîmpia pe din două
un copil în rasă de călugăr

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

dinspre cîmpie către apusul de soare
tăind cerul pe din două
un bătrîn cu fesul de lînă

încercam să pictez pe natură
de-a dreptul cu oameni vii
în mişcare

şi cum se însera
încăpurăm cu toţii acolo
în cîmpia ce nu mai era
(1985)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Duminica Tuturor Sfinţilor. (Ne)potriviri

Bisericile rupestre de la Şinca Veche
Bisericile rupestre de la Şinca Veche

Întîmplarea face – desi nu-i totul întîmplător! – ca duminică asta să fie trecută în calendar drept „Duminica Tuturor Sfinţilor”. Sărbătoare mare în care „cinstim acum, laolaltă şi după cuviinţă, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc”… Nu am căderea să vorbesc despre asta şi aş îndemna, pentru această semnificaţie a zilei, lectura cuvintelor Părintelui Cleopa, de pildă… Duminică, sărbătoarea despre care vorbesc va fi marcată şi aici în apropiere, în binecuvîntatele locuri de la Şinca, la Bisericile Săpate în Piatră din Asezamantul Istoric Ortodox Cultural – Bucuria Neasteptata – Sinca VecheO minunăţie a credinţei şi liniştii ridicată în ultimii ani pe locul unei aşezări dacice prin grija Mariei Bâgiu, care ar trebui văzută de orice român…

Vorbeam de o întîmplare, referindu-mă, desigur, şi la duminica electorală. E o impietate ce spun eu acum, ştiu, adică potrivirea din cuvinte pe care o fac între cele sfinte şi cele ce ţin de această politichie searbădă cu ofertele ei electorale meschine. Nu pot însă să nu remarc faptul că destui slujitori în sutană s-au dedat în aceste zile la tentaţiile… votului. Ştiu că voi fi „blagoslovit” pentru asta de unii suficient de habotnici încît să nu vadă pădurea prin… marea de rahat (după cum bine zice un prieten) servit nouă drept „cotidian”. Evident că electoralele nu se asezonează cu nimic din cele ale sufletului cum nici măcar cele sufleteşti nu se brodesc cu cele povăţuite de clericii de bodegă. Aşa că potrivirea acestei duminici nu are cum să se… potrivească. Alegerile ne aparţin, zice-se. Potrivit cifrelor unii vor alege cu entuziasm minciuna, vor alege să li se bage mai departe mîna-n buzunar pentru cîteva panseluţe şi borduri în plus. Alţii vor merge încrezători pe mîna moartă a naivităţii. Cîţiva vor crede că votul lor chiar contează pentru o alternativă care ar putea amăgi lucrurile „la mustaţă”. Alţi cîţiva o să se ţină departe de orice urnă, undeva la Şinca-Veche, la schiturile săpate-n piatră…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Tangoul ăsta m-a urmărit toate zilele astea.

Nu, mulţumesc!

Mă întreb şi eu precum cetăţeanul… dezorientat: cine, ce are de cîştigat sau de pierdut în perspectiva apropiatelor alegeri? Fiindcă văd fervoarea cu care se sfîşie bannerele electorale, cu care mi se umple zilnic cutia poştală cu fluturaşi, broşuri, fiţuici, pliante. Eu unul trec pe lîngă ele, nicio promisiune nu mă mai atinge. Nu vreau alte pîrtii şi patinoare. Nu mai vreau alte giratorii. Nu mai vreau nici aeroport. Nici izolarea fonică dinspre calea ferată. Nu vreau bilete de transport gratuite. Nu vreau nici pieţe libere de intermediari. Nu vreau nici măcar parcări supraetajate. Nici impozite mai mici, nici şcoli sau spitale încăpătoare, nici analize de sînge gratuite . Nici apă mai curată, nici desfiinţarea firmei de ridicări auto. Nici statui, nici parcuri, nici piste pentru biciclete, nici siguranţa pe stradă. Nici zgărie-nori, nici sală de concerte, nici zoo, nici şosea ocolitoare, nici ajutoare sociale… Nu le gust nici măcar emoţiile, „tulburările”, suspansul, „îngrijorările”, „sondajele”. Efuziunile postacilor entuziaşti în dobitocia lor mă lasă, la fel, rece. Autodafeurile ulterioare, de asemenea, nu se primesc!
Nu mai vreau nimic. Nu mai vreau, am tot vrut şi am căpătat pe măsură. Cu nota de plată şi zîmbetul şmecheresc al ospătarului aşteptîndu-şi bacşişul, ataşate.  Refuz fervoarea despre care vorbeam, întreţinută cu credite şi dobînzi  nesimţite, trecute sau viitoare. Ea vine din frica unora („le ţîţîie curu’!„, cum îmi zicea un amic) că vor pierde totul, pînă la „lumina zilei”. Cruntă frică. (Să le ţîţîie, măcar!) Şi din îndîrjirea altora de a se cocoţa pe piedestalurile celor dintîi şi de a le continua matrapazlîcurile. În rest, rămîne cum am stabilit.
Nu vreau decît puţin bun-simţ. Dezinteresat. Asta nu-mi promite nimeni.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nu vă mai obosiţi!

Nu vă mai obosiţi! Nu cred în campaniile electorale şi niciun afiş, banner sau postare stupidă nu mă convinge acum cu cine şi pentru ce să votez. Zice-se că suntem în „tumultul” campaniei electorale. Zice-se, fiindcă eu unul nu văz nimic. Nu ştiu cum or fi alţii şi cum o fi în alte sate da’ aici, prin Braşov, e un haloimas, o lipsă de fantezie dezarmantă, ca să nu mai vorbesc despre „proiecte credibile” şi despre oameni care să îşi aibă ideile şi cuvintele la ei… Asta e, ăştia sunt, ăştia defilează şi n-am eu nicio calitate de a cere altceva, în postura mea, nu-i aşa?, de şezător ipocrit pe margine sau poate de… cetăţean turmentat.
Poate că unii concetăţeni, mai cu seamă cei nedumeriţi au încă nevoie de această campanie electorală care să le risipească albeaţa de pe ochi, eu unul chiar nu văd utilitatea şi decontul… democratic necesare acestei întreprinderi. În schimb, ştiu cîteva lucruri – cu titlul de naive năzuinţe…
Mi-aş fi dorit ca viitorul „sclipitor” al urbei şi al cîtorva generaţii de acum încolo să nu fi fost amanetat pentru a fi plătit din greu cu dobînzi nesimţite de către „alegătorii” de bună credinţă. Aş fi vrut să văd alte „realizări” decît acestea cu sclipici pe care oricine le poate face pe credit. Aş fi vrut să nu fiu furat pentru ca nişte „băieţi deştepţi” să-mi scuipe seminţe-n cap, de trei ori pe zi, din elicopterele proprietate personală! Aş fi vrut să ştiu că nu voi fi fost prostit în faţă că dînşii au grijă de stabilitatea, siguranţa, sănătatea şi viitorul cetăţenesc al subsemnatului sau copiilor lui… În fine, aş fi vrut să văd că le pasă că din urbea asta a mai rămas doar o umbră a ceea ce a fost, că oraşul ăsta e şomer la speranţă şi trăitor din „ajutoare sociale” şi un El Dorrado al şmecheraşilor şi fitzelor de Dorobanţi sau al celor asimiliaţi acestui „standard”. Nu-mi fac iluzii că năravurile, promisiunile (a se citi minciunile) si „realizărili” au fost, sunt şi vor fi după chipul, asemănarea, competenţa, performanţele, interesele şi ipocrizia „lor”. Ici, colo, cîteva mesh-uri, cîteva afişe din care dînşii mă privesc de la înălţime, zîmbitori, încrezători, stăpîni pe ei. În poze, dau bine, da’ nu ştiu de ce eu unul nu prea le înţeleg limba, chit că le este simplă şi pe alocuri stîlcită. Cum nu ştiu nici de ce nu-i prea cunosc sau nu-i recunosc şi nu ştiu de pe ce stradă să-i iau! Aşa că, zău, nu vă mai obosiţi, nu-mi mai înfundaţi cutia poştală cu hîrtii, ştiu prea bine ce-mi rămîne de votat.
Iar postacilor de toate culorile, declaraţi sau nu deontologi, cu toate că le cunosc şi înţeleg „altruismul” şi eforturile „dezinteresate” şi le doresc să se regăsească peste un timp exact acolo unde vor, în vreo mică… simbrie pe la primărie sau aiurea, le cer doar puţină decenţă şi să-mi respecte insignifianta intimitate (a se citi lehamite!) aşa cum eu, umil cetăţean şi cititor, încerc să le trec cu vederea ridicolele „producţii”, cu aferenta jenă de… jena lor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Bun acest 2012 al celor de la Vama!

Un marş funebru şi-o gură de aer

Votul de neîncredere, moţiunea de cenzură împotriva unui simulacru de guvern, nu au fost numai cele formale petrecute între actorii de pe scena parlamentului, cît mai ales rezultatul neîncrederii românilor în marea lor majoritate. Mizeria, ipocrizia, hoţia, dispreţul, diletantismul instalate în doze care au atins insuportabilul, de şapte ani încoace, au făcut din ţara asta şi din viaţa românilor un coşmar (dacă nu un marş funebru, fără a fi o metaforă asta pentru mulţi!). Acum, într-un tîrziu, s-a produs un fapt normal, o parte a „ciumei” portocalii – lipsită de orice suport! – a fost vînturată şi scoasă pe uşa din dos fiindcă nu se mai putea altfel. Au primit exact ce au semănat peste măsură cu trufie şi indiferenţă, sub pretextul „crizei”, faţă de realitatea sumbră a celor mulţi. Trebuia să se fi întîmplat asta de mult, dincolo de toate calculele electorale şi de oportunitate politică, fiindcă votul de neîncredere al străzii este cel care, în mod firesc, contează în orice stat care îşi zice democratic. Pesemne lucrurile acum s-au copt…

Cum, după desfăşurarea evenimentelor (şi trădărilor), nu se putea altfel decît ca USL-ul să îşi asume la modul serios formarea guvernului Victor Ponta (plecînd de la premisa că va fi şi investit în parlament!). Că asta este sau nu o ieşire convenabilă pentru Băsescu şi PDL, că era de dorit un „guvern de servici” „apolitic”, astea sunt calcule care au fost depăşite tocmai de mersul precipitat al întîmplărilor. La fel, cum de dorit ar fi fost – dacă timpul şi „procedurile” le-ar permite – alegerile anticipate şi suspendarea preşedintelui pentru definitiva salubrizare a tot ce a mai rămas portocaliu în politica şi administraţia românească (cealaltă „parte”, adică!).

Entuziasmul acestui moment este sănătos. E normal ca într-o „mare” românească infectată pînă la puroi în anii ăştia să prindă bine o undă de bucurie, o undă de mai multă speranţă. Aceste zile ne-au adus un pic de oxigen, dar să nu ne iluzionăm. Poate fi începutul cîştigării încrederii sau poate fi începutul sfîrşitului ei, fiindcă despre asta e vorba, despre nevoia ca de aer de încredere. Dacă USL-ul îşi va juca acum inteligent şansa, dacă va pune dreptul la locul lui, dacă va pedepsi ce trebuie pedepsit printr-o firească vidanjare, dacă va fi onest, dacă va vorbi cinstit cu amărîţii, dacă va recunoaşte că aşteptările sunt foarte mari şi va dovedi că nu este parte din acel convenabil, complice şi neruşinat „tot” – „o apă şi-un pămînt”, îşi va cîştiga pariul în faţa românilor. Dacă nu, căderea de la înălţimea frumosului cal alb îi va arunca în acelaşi loc în care zac deja muribunzi „ceilalţi” care rînjeau şi aplaudau acum nişte ani la vorba „Un fleac, i-am ciuruit!”.

Dobîndirea încrederii, păstrarea credibilităţii, rezistenţa în faţa tentaţiilor demagogice şi materiale imediate precum şi în faţa jocurilor şi manipulărilor prezidenţiale, în condiţiile unei presupuse „coabitări” împotriva naturii de încă doi ani, sunt mult mai dificile decît par în aceste momente de euforie. Speranţa e frumoasă, atîta vreme cît nu face loc zîmbetului hîd al deziluziei… Sper ca presimţirile mele, pe care nu le rostesc acum, să nu mi se confirme peste un timp, cînd o cădea frunza…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Iluziile de cafenea şi ciulinii de Dîmboviţa

Găsesc inspirat articolul lui Horaţiu Pepine „E posibilă şi utilă o politică înnoită radical?”, cum la fel de interesantă este şi o opinie privind a ceea ce a fost şi ce a mai rămas din Piaţa din iarnă… Eu unul, dincolo de entuziasmul romantic de moment al acelui „se poate!” am privit cu destul scepticism „mişcările revoluţionare” sau „occidentale”, mai mult sau mai puţin aşezate ideologic, apărute ca ciupercile după ploaie după momentele de emoţie dîmboviţeană publică sau politică. Dincolo de a fi nişte şezători (în covîrşitoare măsură „online”!) pe marginea unor manifeste mai mult sau mai puţin inspirate, aceste mişcări nu depăşesc nici măcar îndrăzneala ieşirii din cafenea, dar să mai ajungă la tribunal?! Avem noi românii marele, geneticul talent al încremenirii în proiect şi al „colocviului de prispă” care nu are cum să ţină de „activism” (în bună măsură voluntar). Cei care aşteaptă „un ceva nou” promiţător şi eventual sosit pe cai albi (că e partid, că e „catindat”) uită că un astfel de proiect are nevoie de cîteva ingrediente obligatorii: bani, interes şi „munca de partid”. Apoi o Românie preponderent rurală în mentalităţi şi cunoştinţe, cu o mare majoritate a românilor dependenţi de ajutoarele „de la stat” va rămîne încă multă vreme oarbă şi surdă la orice „revoluţie intelectuală” sau chiar „a bunului simţ”. Cred că, din păcate, se iluzionează toţi aceia care speră că vor intra în doi timpi şi trei mişcări pe scena „mare” a politicii mioritice… mici, inspiraţi sau însoţiţi de te miri ce chipuri imberbe „garnisite” cu doctorate pe Sena şi Tamisa şi de platforme cosmopolite de salon. Adecvarea la realităţile, paraginile şi ciulinii noştri este prima condiţie la care trebuie să răspundă cei mînaţi de dorinţa de a le face „bine” cetăţii şi cetăţenilor azi. Iar asta nu se prea poate decît în şi prin partidele „noastre” bine înfipte în teritoriu, aşa cum sunt ele: prăfuite, deformate doctrinar, pervertite de aceleaşi interese de gaşcă, populate mai mult decît pestriţ. Că acestora le vor creşte apoi „aripioare” mai… lustruite sau li se vor alipi apendice meşteşugite „independent” (de genul PPDD sau UNPR) asta e altă poveste care nu schimbă cu nimic lucrurile. Avem, pînă la urmă, nu-i aşa, politica pe care o merităm. Chestie care ţine de mult de fapt divers şi spulberă pînă şi cele mai frumoase manipulări ori iluzii de cafenea…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Scuze, Coane Iancule! Semnat: Mitică

Este, fără îndoială, un truism să vorbeşti azi despre actualitatea lui Caragiale. Potrivit unora e chiar desuet şi peste-poate de plicticos. Chiar dacă Tipătescu, Trahanache, Caţavencu, Farfuridi, jandarmul Pristanda, Brînzovenescu şi Dandanache sunt mai… unşi, mai fini, mai sofisticaţi, mai amorali, ei sunt departe de modelele actuale de rating… Joiţica şi Veta sunt mai… porno, mai adulterine, mai fiţoase, mai accesorizate azi, ce-i drept, dar tot degeaba! Doar Mitică, „Vocea patriotului naţionale”, ce a mai rămas în picioare şi priveşte de pe margine (sau, după caz, din faţa statuii de la Naţional), în ciuda gerului năpraznic, şi e singurul care mai ţine steagul sus:
” Mitică… şi mai cum?
– E destul atâta: Mitică – de vreme ce și dumneata îl cunoști tot așa de bine ca și mine. Firește că trebuie să-l cunoaștem: îl întâlnim atât de des – în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine pretutindeni.”
Noi, rumânii, miticii adică – nu toţi desigur! – fundamental liber-schimbişti, complicaţi şi simpli tototdată, suntem atît de previzibili şi cu prea mici marje de surpriză asupra metehnelor şi dedesubturilor noastre psihanalitice… Dincolo de teatrul zilei, efemer precum o gazetă, independentă sau de partid, un „Cănuţă, om sucit” ne aşteaptă la fiecare colţ de stradă şi „Multe şi de toate a-ncercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cîrpi de azi pe mîne. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică; a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care-n definitiv nu era aşa de vinovat, cu cîteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa.”
În felul ăsta, „Aurora democratică”, operă a soţietăţii noastre profund şi deplin reformate, îşi flutură steagul peste capetele noastre după vreo 127 de ani, ca şi ieri. Dar ce-s 127 de ani pînă la urmă? Două vieţi de om puse cap la cap, nimic mai mult!
„Simţ enorm şi văz monstruos”, spunea bonom şi tragic, mult-contestatul, la vremea lui, Nenea Iancu. Şi cu tot acest văz, cu dramu-i de naivitate, dînsul mai credea că: „Nu, hotărît, neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă,  nu e pîn-acuma dospit cumsecade.“
„Nene Iancule – aş zice eu, un Mitică de azi, „băiat bun, de-ai noştri, din popor“ – iartă-ne, dar nici pînă acum nu ne-am dospit cumsecade. Ba cred că suntem şi mai rău, semn care mă duce la gîndul că drojdia nu ni-i deloc bună, cu tot ambîţul nostru! Iartă-ne, Coane Iancule!”
„Al dracului Mitică!”, mi-ar veni cred, hîtru, răspunsul, de undeva de dincolo de scenă…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Alternativa care… „este”!

N-aş crede că mai sunt prea mulţi (atît de mulţi încît să conteze!) cei care să mai fie convinşi că anul viitor, în 2012 adică, puterea portocalie îşi va mai păstra… puterea. În ciuda tuturor alchimiilor electorale produse în laboratorul (seamănă cu laboratorul iluzoriu al doctorului Baltazar, cel din desenul animat, dacă-l mai ţineţi minte!) instalat la Cotroceni, alchimii în bună măsură – părerea mea! – cu miros puturos, este evident că românii vor, din nou, altceva. Şi asta măcar în virtutea tradiţiei mioritice ciclice a alternanţei la putere, a realităţilor care sunt împotriva acestei guvernări şi a efectelor ei nefaste!
Aşadar, după mine, nu asta e problema. Cum pe mine unul, nu prea mă interesează nici măcar cît de confortabil (şi cît timp) se va mai simţi preşedintele Băsescu „în pat” cu viitoarea guvernare sau cum vor arăta „dezvăluirile” viitoarelor DNA-uri, ANI-uri sau ale viitoarelor „structuri” şi parchete gata să satisfacă nevoia de justiţie a noii puteri în raport cu matrapazlîcurile oranj. Toate astea, şi cele colaterale, ca şi în prezent, vor ţine pînă la urmă de domeniul cancan-ului, al circului, al dezbaterilor sterile de azi pe mîine şi al rating-ului de presă. Problema, cred, este că actuala opoziţie (şi, deci, prezumtiv viitoare putere) nici nu spune şi nici nu arată încă nimic! Ba dimpotrivă, observînd măcar episoadele… intestine de genul Geoană (chit ca da, o salubrizare a „punţilor” bărcii USL-ului este cît se poate de necesară acum înaintea anului electoral), văd ce nu ar trebui să văd, respeciv spălatul rufelor în public. USL-ul nu va cîştiga localele şi legislativele de anul viitor fiindcă liderii ei sunt frumoşi, deştepţi şi imaculaţi, ci fiindcă 55% din români s-au săturat de mizeria, minciunile şi fărădelegile lăsate în urmă de vremelnicii puterii de azi. USL-ul va avea, poate, cît de cît un merit dacă va reuşi ca, într-un an de zile, să-i smulgă din convenabila lehamite – pentru PDL-işti şi-ai lor! – pe nehotărîţi, pe… ceilalţi încă văzuţi drept masă manevră pentru unele, cum spuneam, alchimii electorale portocalii (pe fond… roz, desigur! 😉 ). Asta ar putea duce pe moment la o entuziasmantă victorie „populară” anul viitor, la scene euforice în Piaţa Victoriei, de genul celor văzute mai ieri la Roma, în faţa Palatului Chigi sau la Atena, în Piaţa Syntagma, la plecarea lui Berlusconi şi a lui Papandreou de la putere. Nu va fi însă suficient, cum spuneam, dacă USL-ul nu va fi capabil să demonstreze şi „altceva” cu care să le aducă românilor ceea ce au pierdut demult: încrederea. Şi mă refer la un proiect realist pentru România care să dea certitudinea construcţiei unui stat de bun-simţ şi nu o reformă a unui stat batjocoritor împotriva cetăţenilor săi aşa cum se întîmplă acum.
Mai este un an şi sunt circumspect: nu văd şi nu aud nimic dinspre această opoziţie. Nu văd capacităţile şi oamenii care ar fi în stare să facă şi altceva decît să cîştige nişte alegeri care „se vor cîştiga de la sine” aproape! Iar după purgatoriul pe care-l vom fi traversat pînă atunci, tare-mi e că acea euforică Piaţă a Victoriei, dintr-un noiembrie sau decembrie 2012, va deveni în scurt timp de la consumarea singurei alternative, o Piaţă a Deznădejdii fără ieşire!
Ce-i drept, mai e un an pînă atunci şi… vom trăi şi vom vedea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Analistele, analiştii şi sănătatea neuronului meu

Analistele, analiştii…  Dar să zic mai bine, generic, analiştii, aşadar, pentru a nu fi considerat misogin… 😉 Îmi este limpede, şi o spun cît se poate de serios, că analiştii sunt rotiţa…  fundamentul întîmplărilor, ba chiar al evenimentelor care se produc în jurul nostru. Şi nu numai că ei sunt cerberii care observă, judecă şi dau tonul reacţiilor populare dar şi cei care ajung să provoace fapte de tot soiul. Iar, altfel nu se poate, analiştii sunt mijlocul, – pînă la un punct au fost creaţia – centrului universului, al vieţii noastre mioritice: mijloacele media în toată varietatea şi strălucirea lor copleşitoare. Dacă vorbim despre iarba verde de acasă, despre odraslele nu ştiu cărui miliardar, despre „Deşteaptă-te, române!”, despre manelişti, fotbal, bacalaureat, mişcarea populară, anticipate, pîine şi sînge, pensionari eutanasiabili/neutanasiabili, flux şi reflux, alchimie şi blasfemie, inflaţie şi deflaţie, sfinte moaşte şi catedrale, poezie sau proză, acestea nu pot „exista” fără „verdictul” analiştilor, respectiv fără steluţele de rating aferente. În atari circumstanţe, mă gîndesc de bună seamă, că existenţa noastră şi faptele noastre sunt mult uşurate iar efortul valorizării şi al alegerilor ne este binişor redus la minim. Aşadar, analiştii de acest tip au chiar şi o funcţie terapeutică de netăgăduit…

După acest model, şi după aceeaşi funcţionalitate esenţială aş mai remarca şi analistele şi analiştii de la nivelurile sociale „mici”: din adunări, societăţi, corporaţii, asociaţii de scară sau întruniri de familie. Ei sunt indispensabilii cu ochii-n patru care notează neobosiţi în caiet ce fac, cum fac, de cînd fac şi de ce fac ceilalţi membri ai „comunităţii”. Asta nu înainte ca fiecare dintre cei „examinaţi” să fi beneficiat de nişte „cataloage” bine trase la…  riglă. Care le sunt şi acestora criteriile (în afara omniscientelor şi eficacelor „îmi place/nu-mi place” sau al doctului şi democratului „de-aia!”) n-are nimeni căderea, experienţa sau „calificarea” de a judeca! Verdictul lor este decisiv prin… natura şi forţa… „lucrurilor” şi îşi are apriori locul în… analele locului respectiv. Cine se îndoieşte sau are a cîrti ceva îşi are condamnarea în alb la vedere! Bineînţeles şi legea de funcţionare a acestor analişti şi analiste e tot ratingul, respectiv cît de bine sunt… înfipţi în preferinţele… „publicului superior”. Şi cum serviciul lor terapeutic şi moral şi aici este absolut… fundamental, inclusiv pentru liniştea, confortul şi sănătatea neuronului meu, nu pot să nu recunosc, încă o dată, însemnata lor… contribuţie! Motiv pentru care le-am şi înjghebat şi închinat aceste cîteva rînduri de adîncă recunoştinţă! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ce toamnă-mi vine… prin vine!

Pe stil vechi, acum 130 de ani se năştea Bacovia. Poate nu ar conta data dacă am fi stăpînii propriei noastre memorii! Dar nu asta e povestea. Povestea e că e toamnă… Mai ieri înnebuneau salcîmii!… Întîmplarea face ca Bacovia să-mi fi amintit asta. Privind în urmă văd că mă declaram drept meteosensibil sau sensibil la trecerile şi farmecele diferitelor anotimpuri. Dintre acestea, toamna-mi era, şi-mi este, cea mai dragă. Ba chiar îi presimţeam sosirea, o adulmecam, o grăbeam… Nu ştiu cum de data asta nu-i aşa şi uite cum Bacovia-mi aduce toamna citindu-i pieziş şi pe Internet cîteva versuri. E toamnă şi o pîndesc să vină asemeni unui suferind la pat aşteptînd sosirea asistentei aurii ca să-mi „picure” mierea galbenă şi vie cu injectomatu-n vine!…

Duminică de piaţă. Am vîndut şi răvăşit iluzii şi am zăcut citindu-mi horoscopul. Am privit distrat spre un Bac plin de vini, aproape tragic (bacovianul Liceu, desigur!). Am deschis parantezele unor muzici. Am uitat să şterg praful. Mi-am tamponat rătăcirile provocîndu-le la norocul şi la iertarea de mîine. Luminile-s de seară şi de vară şi-mi fac din vinul rozaliu din pahar, vin negru… De mîine sigur or să cadă frunze şi o să plouă şi-a fost o vară-atît de scurtă că mi-i tare dor deja de ea. Aud zarva din jurul unor alegeri, aud că trebile statului devin din nou importante prin divane. Aud că încă suntem prea mulţi şi-ar trebui să mai fim… răriţi. Se va întîmpla, desigur, cu sau fără lehamitea noastră. E iar la modă verdele-brotăcel şi asta va revigora sigur… orăcăielile! Nu de mult era la modă violetul, movul…

George Bacovia
Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,
Şi-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Aurul apă nu se face. Nea Mitică

Nea Mitică e ştiut aici în cartier, de vreo trei-patru ani drept „Mitică Americanu'” sau „Mitică Milionaru'”. Înainte era doar unul dintre mulţii pensionari care se adunau zi de zi la părculeţul de pe Berzei pentru un şah sau o tablă. Chiar îl ţin minte cum îşi plimba alene pe aici punga transparentă de plastic cu piesele vechi de lemn… De cîteva ori intrasem şi-n vorbă şi ţin minte că se distra mereu pe seama mea, braşovean trăitor în… Iaşov! Acum vreo trei sau patru ani nea Mitică, la ai lui vreo 68 de ani si pensionar din armată de ani bunicei, văduv de alţi ani şi singur cuc, s-a trezit cu o pleaşcă de moştenire descoperită tocmai în America, de la bunicăsu’! Moşu’ George fugise în State prin anii ’30 ameţit de o febră a aurului. Şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Tatăl lui nea Mitică se ştiuse orfan de mic şi Mitică fără moş. Moştenirea lui Mitică, se zicea că ar fi fost pe la vreo două milioane şi ceva de dolari. Tot pe atît primise şi frate-su mai mic, Vasile, ţăran, fost ceapist de prin părţile Vrancei. La aflarea veştii cei doi s-au suit în avion şi au plecat în SUA, undeva pe lîngă San Francisco şi acolo au rămas pînă de curînd. Acolo au aflat că moşu’ lor prinsese binişor ultimul tren al aurului şi că a strîns fiecare cent iar cînd s-a prăpădit a lăsat o hîrtie ca banii să-i fie moşteniţi de urmaşii care îi vor mai fi rămaşi prin ţara lui.
În America Mitică Milionaru’ şi frate-su Vasile au trăit liniştit, româneşte, în căsoiul bunicului George Tziuka, după cum îi rămăsese numele americanizat după Ciucă, numele lui. Trăiau din renta care le ieşea din investiţiile în care nişte avocaţi le băgaseră banii. Mai mult, Vasile, om ceva mai întreprinzător se apucase de afaceri cu ceva tractoare sau maşini agricole, dacă nu mă înşel… Şi îi mergea. Nea Mitică nu s-a adaptat însă deloc, n-a prins o iotă de engleză, nu s-a lipit nimic de el. Aşa că într-o bună zi, acum cîteva luni i-a spus lui Vasile:
Băi frate-miu eu nu mai pot, eu plec. Mă duc acasă. poate oi mai veni să te văd da’ de dus mă duc. Ţie ţi-e bine aici, te descurci, eu nu-mi găsesc locu’. Numa’ să-mi trimiţi şi mie prin o bancă de-asta partea mea de bani acolo, în ţară şi văd eu mai departe…

Şi treaba aşa s-a făcut. după cum am aflat acu’ cîteva zile cînd chiar m-am întîlnit cu Nea Mitică pe aleea din faţa blocului.
– Ce faci, nea Mitică? Să nu zici că te-ai întors acasă?!, i-am zis surprins.
Eheheee măăăăi băiatu’, ce faci mă?!, mi-a răspuns lung arătînd cu bastonul de os spre mine.
– Mă bucur să vă revăd! Sănătos, voinic? Tot spre clubul nostru de şah?, i-am spus zimbind,
De-ai şti tu ce dor mi-era de foişoru’ ăla de şah! Tu-mi ştii povestea, o ştiu toţi. Da’îţi spun, uite de-aia m-am întors la căsuţa mea: pentru adunările moşilor de acolo! Şi,… rîzînd: tare-mi place acum să mă întind la cîte-o bere pe la terasele alea de pe Republicii! Nu dau toată America aia mare pe locşoarele astea!

– Păi cum nea Mitică, şi cu atîţia bani cîţi zice lumea că ai?… am încercat eu să-l cercetez.
Ei… şi mai e ceva băiatule… Am simţit eu că trebuie să vin… Am venit ca să aflu aici că am un cancer la maţe undeva… E şi ăsta un semn! Da’ nu-i bai că-l rezolv. M-am operat şi e spre bine după cum mi-o zis doctoru’… Doctoru’ ăla, Şerban, îl ştii doar, băiat tare bun!…
– Trece, trec toate cu bine, o să vezi, i-am spus aflînd vestea. Da’zău, ce o să faci cu atîta bănet mai departe?… Mă înghiontea curiozitatea asta…

Nea Mitică m-a tras de mînă mai aproape luînd un ton grav:
Măi băiatule, acolo în America am învăţat că fără cumpătare nu faci nimic. Ştiam eu de aici de acasă asta, da’ acolo mi s-a confirmat. Şi am stat şi am cercetat prin toate hîrtiile lăsate de bunicu-meu George.
– Şi?
Îţi spun numa’ ţie să ştii! Am vorbit şi cu frate-miu şi l-au învăţat americanii ăia ai lui să-mi zică să mă duc să investesc în aur că noi ştim bine ce-i aia!
Am făcut cred o faţă lungă, din moment ce nea Mitică rîdea iar văzîndu-mă…
Păi tu ce credeai? Doar nu le-oi da banii vreunor măicuţe sau catedralei ăleia cu mîntuirea neamului! Aşa mi-or zis americanii: mă duc la ăia de la Golden Company, sau cum le-o zice, la moţi acolo, şi le zic că vreau să investesc, ba chiar să-i învăţ eu cum se scoate auru’, ecologic, că am reţeta secretă a lui Moş George din America! Şi o să vezi tu cum îmi dublez sau triplez averea! Acu’ e momentul, să vezi! Ştiu ei, americanii! Da’ mă bag şi io şi le stric jocurile, o să vezi! Mă bag io, român acolo între ei să fiu cu ochii pe ei!

– Şi dacă nu vor?
– Cum să nu vrea? Dacă nu vor, investesc la bursă tot în ăia şi tot le arăt eu lor!, zise zîmbind mai departe. Iar eu năuc am întrebat mai departe:
– Şi după aia?
– Păi după aia.. o să le fac şi eu o surpriză la nişte nepoţi, din partea nevesti-mii, răposata. Să aibă de ce să-l pomenească pe Nea Mitică aşa cum îl pomenesc eu pe bunicu-meu…
– Şi dacă tot nu merge?
– O să meargă, o să vezi măi băiatule! Şi dacă nu merge, tot le voi da nepoţilor ceva şi restu’… Restu’… Hai să-ţi mai zic ceva, îmi spunea iar pe un ton tainic…  Mă, restu’ îi bag şi cumpăr io un preşedinte, mă, da un om bun, mă! Cu banii ăştia o să ung eu un preşedinte ca să scoată şi strada asta din criză, să-i văd şi eu veseli pe moşii mei amărîţi de la chioşcul cu şah!
– Nea Mitică… făcui eu definitiv interzis…

– Ce? Nu crezi? Las’ că vezi tu, aşa iaşovean cum sunt eu! Am învăţat şi eu cîteva de la americani, că doar n-am dormit pe acolo! Şi nu ţi-am zis tot! 🙂 Da’ rămîne-ntre noi, bine?, îmi aruncă peste umăr grăbind pasul spre parcul de pe Berzei…
Acu’ aştept să văd, să aflu… Poate o să-l mai trag de limbă pe Nea Mitică… Da’ zău buni ar fi vreo doi trei din ăştia să o pună de-o uniune, ceva… Mă gîndesc şi eu… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

România asta… România aia

„Gîndeşte pozitiv!” ne spun unii şi alţii. Şi mulţi dintre ei şi mulţi dintre noi vedem în asta îndemnul la un soi de abandonare sau de protest epic faţă de aproape tot şi toate. „Downshifting”, avansează alţii, mai savant, coborînd mai mult dinspre „cetate” spre individual… Reţele electronice de refugii, de tot felul, de aşa-zisă socializare, ne-au împînzit realitatea, ca parte a aceluiaş răspuns, mai mult anulîndu-ne revoltele şi potenţîndu-ne anomia decît viceversa. Autoizolaţi în iluzia binefacerilor schimbului nostru liber de frustrări şi de… fluide comunicaţionale, am devenit, iată, pozitivi. O „societate civilă” pozitivă (fiindcă nu mă refer aici la comunicările şi „like-urile” „intime” ale fiecăruia). Nu deranjăm pe nimeni (atîta timp cît ne respectăm limitele de limbaj, atitudine, morală, convenite tacit), cu atît mai puţin pe noi înşine, iar reacţiile ne sunt „în regulă”. Ne iubim ţărişoara, urîm, facem revoluţii, desfidem, argumentăm, alegem, suntem partizani roşii, galbeni sau portocalii într-o „oală” cu presiunea controlată căreia îi zicem încă, iată, România şi pe care o locuim, zicîndu-ne, iată, popor… Şi, de multe ori apoi, la un moment dat, tot mai mulţi ajungem, nu ştiu cum, să înjurăm acest loc şi această viaţă care, iată, ne… oferă prea puţin! Unii din noi alegem lesne surghiunul…
Senzaţia asta, gîndul ăsta l-am avut citind textul sociologului Vasile Dâncu: „Iubind cu disperare România”. Unul dintre puţinele texte simple şi remarcabile pe care l-am citit în ultima vreme, despre starea noastră de fapt, scris de unul dintre tot mai puţinii intelectuali lucizi şi implicaţi, zic eu, pe care-i mai avem. Intelectuali care, mai sper, adunaţi cumva în al treisprezecelea ceas, ar putea pune pe roate, cu curaj, un proiect pentru o Românie… România aia normală, reală, departe de asta schilodită de reforme, din minţile bolnave ale unora…

Vasile Dâncu: „Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Nu se întîmplă nimic. Citate

„Vreau să prind ziua în care cineva pune România la treabă şi sper să nu vină vremuri în care, mult prea târziu, căutăm vinovaţi”, am citit azi acest mesaj al unei jurnaliste de la Cluj. Mesaj optimist. Mai departe am găsit asta: „…decât să asist neputincios la acest prăpăd, aruncat asupra neamului meu, asupra ţării mele, asupra fiecărui om, mai degrabă accept moartea. Am iubit şi iubesc nebuneşte viaţa. Dar ţin la dispoziţia celor interesaţi acest final de existenţă, să-şi facă zi onomastică din el.” Citat dintr-un text, tot de azi, al lui Adrian Păunescu, un text cu un titlu prăpăstios: „Vă ţin la dispoziţie finalul existenţei mele”. Mesajul pesimist… Ţara azi pendulează între aceste două stări… Mă întreb care este cea dominantă şi cred că aceasta a mesajului din urmă.  Văd ce se întîmplă, văd cum se întîmplă şi peisajul mă face să asist neputincios: marea de vorbe – inclusiv ale mele – este inutilă. Nu mai văd rostul inflamărilor, revoltei, nesfîrşitelor dezbateri isterice de la televizor, al invocării trădărilor şi ale trecutului, iluziilor sau speranţelor…
Un copil a murit de la o fractură şi îi vor urma şi alţii, tot mai mulţi români vor cădea cu o reţetă în mînă în faţa cabinetului doctorului, sinistrul guvern invocă siguranţa statului şi nefericitele, moştenite, crize suprapuse, dar va continua să ne bage gîtu’ în laţ mai departe, moţiunea de cenzură va fi servită însă opoziţia va dormi mai departe în front fără alte soluţii, fără alternative, greva generală de mîine va face rating dar se va stinge în blazare, premierul şi cîţiva miniştri vor fi remaniaţi pentru că poporul cere sînge, dar nu se va schimba nimic… Se vor întîmpla destule zilele astea dar, aşa cum ne-am obişnuit, nu se va întîmpla de fapt nimic… Poate doar selecţia naturală, fără putinţă de alegere. Alegerile au fost făcute pentru multă vreme de acum înainte. Prea multă vreme pentru prea mulţi…
Da, ştiu „rolul” ăsta al pesimistului, al compătimirii şi al disperării, al jelaniei şi contemplării drobului de sare este jalnic, trist şi extrem de plictisitor…
Am mai citit o maximă azi, spusă de Roosvelt: „Pe termen lung, caracterul reprezintă factorul decisiv în viaţa indivizilor şi a naţiunilor”

Servus, Blogolume!
Orry mă îndeamnă la furie pornind de la un citat… motivant al lui Victor Hugo… Onu îmi arată o cale de… însănătoşire. Cristian îmi aminteşte de ruşinea soarelui, a răsăritului ;)… Gabriela reuşeşte un inspirat joc cu… musculiţe şi ţînţari… 🙂 Virtual Kid îmi povesteşte o reconfortantă masă… tovărăşească 😉 Teo face analiza unui măr al… discordiei 😉 Paul îmi oferă pretextul unor complicităţi cu zarzări şi beduini…
Toate cele bune!

Specii: românii-anvelopă

Acum cîteva ore mă apucasem să scriu, cu oarecare silă, despre nişte întîmplări nefericite cu nişte funcţionari ai statului afoni şi nesimţiţi puşi la adăpostul unor norme evident croite – politic – pentru a servi nişte interese bicisnice… Ar fi fost încă un text despre relaţia dintre un stat discreţionar şi un oarecare cetăţean privat pus la jug şi şfichiuit cu biciul pentru simplul motiv că îşi apără drepturile ba chiar, culmea (!), obligaţia de a plăti îmbuibarea şi incompetenţa biciuitorului…
Am şters însă totul în această seară şi nu fiindcă deodată m-ar fi mînat sentimente mai bune faţă de birocraţia de stat ci la auzul cuvântării lui Traian Băsescu, definitiv consfinţit drept prim-preşedinte de partid şi de stat. Dacă aş fi urmat cursul gîndului meu iniţial ar fi trebuit să mă bucur auzind cum preşedintele a recunoscut că un aparat de stat diform şi supraponderal păstorit de o mînă de nababi suge cu sîrg din ultimele picături de vlagă ale celor care mai sunt încă în stare să producă ceva în ţara asta. Nu a fost însă să fie, bulversat fiind la auzul deciziilor asumate de Preşedintele-Să-Trăiţi-Bine, o incredibilă curbă de sacrificiu, notă de plată aruncată în spatele amărîţilor care oricum abia îşi mai duc traiul cenuşiu de pe o zi pe alta, denumiţi sarcastic „anvelopă salarială”. O anvelopă (de fapt „plicul cu leafa „din franţuzescul „enveloppé„!) şi aşa vulcanizată şi reşapata de cîteva ori în ultima vreme căreia i se adaugă alte anvelope, ale pensionarilor, şomerilor, copiilor… Deşi previzibile, măsurile anunţate (discutabile, probabil, economic), realmente dramatice pentru majoritatea covîrşitoare a românilor, dau măsura realităţii recunoscute de însuşi Traian Băsescu: România a fost dată de mal sub această guvernare iar guvernul Boc este o sumă nulă incapabilă să producă soluţii. Cu toate astea, noul prim-ministru al ţării, Băsescu, dă credit mai departe aparatului său de partid şi de stat şi sunt convins că măsurile anunţate (care vor fi urmate, pare-se, inclusiv de creşterea impozitelor şi taxelor!) nu vor clinti nici măcar un fir de păr din creştetul nici unui beneficiar, de orice rang ar fi el, al Puterii. Anunţul cinic din seara asta ne duce către un nivel superior al… rezistenţei. Pentru cei mai mulţi români insuportabilul şi ultimul nivel…
„Să trăiţi bine!”, spunea acum cîteva luni acelaşi domn Băsescu, bulucind nişte milioane de români cu ştampila portocalie în mînă spre buletinul de vot?!… Cred că da…

Servus, Blogolume!

Onu mă aduce cu picioarele pe pămînt şi îi sînt recunoscător… Da, se poate şi mai rău!
După cîteva vizite pe nepregătite, Mihaela îmi arată ploaia aşa cum uitasem că este: frumoasă, de primăvară, mov…
Strumfiţa îmi povesteşte despre un serial: „The Vampire Diaries”. O alternativă de luat în seamă 😉
Gabriela priveşte viaţa prin lupă şi nu se miră de cele văzute…
Dispecerul… radiografiază momentul mult mai simplu şi mai bine decît mine…
Dan deschide o pagină de jurnal, cea a clopotului de la Rîmeţ care ar fi bine să bată mai departe fiiindcă atunci „cînd clopotul de la Râmeţ nu va mai plânge, România nu va mai exista!”…

P.S.: Paler… Trei ani fără Octavian Paler… Asta se simte!…

Toate zilele Prim-preşedintelui de partid şi de stat

De vreo cinci ani eu unul nu am preşedinte. Şi cum sunt bine antrenat, mă pregătesc să nu am nici în următorii cinci ani. O vreme chestia asta m-a revoltat, acum frustrarea mi-a devenit sictir, aşa cum am mai zis pe ici şi colo. Şi găsesc că sictirul îmi este chiar confortabil şi e singurul mod de a… pozitiva lucrurile. Pînă la urmă, mă gîndesc: şi dacă aş fi avut un preşedinte al meu ce ar fi fost, cum ar fi fost? Aş mai fi avut parte de voluptăţile exerciţiilor stilistice ale acestui sictir? Aş fi fost doar un simplu cetăţean satisfăcut mulţumindu-mă că mă simt reprezentat, că am un orizont de aşteptare, că nu mi-e silă să privesc spre nişte personaje care mă mint, mă fură, mă înşală, îmi sfidează inteligenţa şi morala prin a-mi vinde incompetenţa drept răsunătoare realizări iar criza drept scuză a impotenţei. Şi nu aş fi trăit cu senzaţia de existenţă sacrificată la dispoziţia unor vătafi grobieni… Aş fi fost mai puţin ironic şi… pamfletar şi mi-ar fi fost mai greu să mă dau… naiv. O, ce plictiseală, normalitatea!
Împrumut din „Dilema veche” o vorbă care mi-a plăcut, de-a lui George William Curtis: „Ţara cuiva nu este o anumită suprafaţă de pămînt, cu munţi, rîuri şi păşuni, ci este un principiu.” Da, ţara mea este un principiu inutil de definit şi este alta decît republica oranj instaurată de o populaţie rămasă la crizele pubertăţii, a cărei singură unitate de măsură este păşunea. Da, la mine în fiecare zi este „No Băsescu Day„, nu-mi place portocaliul vestelor celor de la salubritate şi mă dau în vînt după violet şi violete! La mine toate zilele sunt noi zile ale Prim-preşedintelui de partid şi de stat! 😉

Best of… Genunchiul Lumii 2009

Nu mă omor după statistici însă wordpress-ul mă mai ispiteşte din cînd în cînd să privesc… în urmă. Şi fiindcă tot se încheie 2009, ce mi-am zis: dacă tot se înghesuie rumânu’ după topuri ia să văd şi eu care mi-au fost cele mai citite… sticle aruncate-n blogolume? Şi exerciţiul mi-a părut chiar incitant atîta vreme cît am început chiar şi să uit unele… momente ca să nu mai zic de… fraze. Privind în felul ăsta „peste umăr” mi-am dat seama că în unele locuri n-aş mai prea fi de acord cu mine şi că timpul măsurat în cuvinte chiar trece altfel. Ani de cuvinte… Apoi, iată, revăd şi cam ce… fuse şi duse! 😉 Aşadar… „top ten-ul” Genunchiului Lumii, dintre cele 326 de „editoriale” ale anului care se încheie:
1. Vitas: vocea care vindecă! (18 februarie), cu 1635 de citiri. Cine ar fi crezut că o muzichie, şi a unui rus pe deasupra, ar fi putut trezi un astfel de interes? Probabil fiind vorba despre o „O voce asigurată cu 2,5 milioane euro, care atinge 5 octave, poate egala registrele fluierului, poate trece uşor de la tonalităţile unui tenor la cele de soprană, atacînd fără probleme partituri de operă”, lucrurile devin, aproape, explicabile! 😉
2. La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă poezie (25 iulie), cu 1118 citiri. Aici mi se pare firesc să fie aşa. Poezia este Irina, fetiţa mea şi bag de seamă că ziua ei e în fiecare zi, citită fiind din vară şi pînă azi aproape zilnic! E şi normal, nu? 🙂
3. Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte (19 decembrie), cu 961 de citiri. Am împrumutat doar o poezie de-a lui Esenin şi-un cîntec de-al lui Vîsotski ghicind cred că iarna asta nu seamănă deloc cu iernile ştiute… Lucrurille încă au rămas aşa, senzaţia e încă… bulversantă, ceea ce mă face să cred că postul ăsta va merge… mult mai departe!
4. Cuvintele au fost mereu ale lui (12 decembrie), cu 921 de citiri. Nichita e pe aici mai mereu, viu. „Cuvintele sunt EL”, cum ziceam. Cîtă vreme îl căutăm şi-l găsim înseamnă că nu ne-am pierdut de drum. Şi iată că îl căutăm şi îl găsim!
5. Evident, am orbul găinii! (8 decembrie), cu 769 de citiri. Asta a fost după alegeri şi ziceam: „Era de aşteptat oricum ca de luni viaţa noastră să fie identică aceleia de vineri ba chiar mai plină de datorii dată fiind apropierea scadenţelor. Peste alţi cinci ani – vom fi şi mai puţin tineri, aşadar mai înţelepţi! – de îndestulătoare binefaceri marca Boc, Udrea, Voinescu, TRU, Preda, Videanu, Flutur, Blaga conduşi cu destoinicie de către prim-preşedintele de partid şi de stat vom recunoaşte umili : “E adevărat, nu ne-a ciuruit nimeni… nici în plex cu pumnul, nici în faţă cu pumnul! Vă mulţumim!” Nu m-am mai gîndit la asta de atunci dar nici nu m-am răzgîndit! Fiecare zi de luni a rămas la fel, ba chiar mai rău decît atît! 😉
6. Nişte oameni normali (1 decembrie), cu 708 citiri. Asta era înainte de alegeri, pe vremea cînd încă îmi mai făceam iluzii. Probabil cercetătorii care mai încearcă să explice fenomenul… nostalgiei (ca să nu zic al… naivităţii!) vor găsi aici materialul potrivit de studiu. 🙂
7. Hustler şi Noua Ordine Mondială (8 ianuarie), cu 634 de citiri. Pe vreme cînd nu prea mă împăcam cu criza, găseam că e interesant să spun: „Aşa că mă amuz, iată, fac haz de necaz de felul cum se scrie istoria şi cum industria sexului se poate cupla cu industria enigmelor economice, în vremuri de restrişte…” Se vede treaba că sexul vinde bine indiferent de vremuri. Verificat, iată, fără glumă, fie şi doar cuvîntul „sex” aduce cititori! Precum Teoria Conspiraţiei şi Guvernul Mondial! 😉
8. Ultima defilare. Cu Obiectivu’ Paişpe (30 noiembrie), cu 552 de citiri. Povestea venită „pe surse” şi găsită în poşta electronică, cu un navetist nimerit lîngă un demnitar ce nu se dă dus, tocmai în ziua în care forţele armate treceau pe sub Arcul de Triumf are încă partea ei de… umor. 🙂
9. Conexiuni, între timp, muzică şi suflet (15 martie), cu 527 de citiri. E limpede că atunci cînd scrii cu drag despre ceva sau cineva atunci poţi spune că ai pus o cărămidă la locul ei. Cronicuţa-portret a trupei rock braşovene „Conexiuni”, subiectiv-pasională, a unui meloman amator mi-a rămas şi ea la suflet, acompaniată de muzica băieţilor, inconfundabilă.
10. Ultima zi de huzur. Prima zi de… retorică (5 ianuarie), cu 520 de citiri. Intersantă încheiere de „top 10”. În prima zi de lucru a lui 2009 mă întrebam dacă nu cumva tot anul va fi aşa ca ziua aceea: buimac. Şi mă gîndeam la întrebările retorice, ale mele, ce aveau sa-i urmeze acelei zile, alături de întrebările, 50 la număr, la obiect, privind mersul vieţii şi economiei româneşti, publicate de un ziar cu greutate aici. Da… de atunci zilele au rămas cum era stabilit: retorice. Iar întrebările alea din ziar chiar merită să fie citite pentru a ne da seama cam unde eram şi unde am ajuns. Ce urmează? Alte 50 de întrebări. Pentru 2010, desigur! 😉

P.S. Sună bine acest Grigori Leps, pe ceaţa asta lipicioasă şi rece, pe lapoviţa şi pe mîzga ăsta de sfîrşit de an, nu?

Gîndurile celorlalţi. Înaintea alegerii

Ascultam glasul sfătos al bunicului/Şi îl priveam cum taie pâinea mare şi rotundă/Nu înainte de a-i face o cruce pe spate. Apoi… mi-am dat seama că în toate amintirile mele un rol important îl joacă lumina şi liniştea din jurul meu.
Cu toate astea nu pot să nu mă gîndesc şi la bâlciurile de odinioară şi la trasul la ţintă în vreme ce întrebarea care rămîne, precum şi răspunsul este: se poate face primăvară cu o singură floare?!? Tare îmi este teama că nu!… Cum la fel de bine ştiu că biblia şi pumnul în plex nu au nicio legătură una cu alta. Ceea ce, fără doar şi poate, este la fel de important decît că nimeni nu va câştiga duminică alegerile. Doar vom afla cine va fi noul preşedinte şi atât. Nimic nou sub soarele românilor unde acesta apune cam des în ultima vreme. Dar numai atît despre povestea asta, pînă mîine, poimîine probabil.
Aşa că mai rămîn încă o seară, chiar dacă de decembrie, seară prevestind o alegere, la ale mele cu ciudata senzaţie că eşti omul care te naşti şi te risipeşti odată cu o toamnă, senzaţia că aş putea spune cuiva asta, sau să mi-o spun mie! Şi poate ar fi chiar mult mai interesant acum, înainte vîltorilor şi adrenalinei de mîine să conştientizez că locuitorii Planetei 51 trăiesc şi ei cu frica unei invazii extraterestre. Dar ce mai contează… Paşii mă poartă pe acelaşi drum astăzi bătătorit. Pe aceleaşi trepte măcinate de vreme. În acelaşi hol imens cu ecouri reci şi coloane care nasc fiori în suflet. Un mic ocol… Iar, în cele din urmă, o să citesc ceva din Pavese. Nu cred că o să adorm nici noaptea asta.
Confuz, încerc să-mi confecţionez o scuză: ca o cutie a Pandorei îmi simt sufletul şi încerc să nu împroşc lumea cu veninul urii şi negura dorului.
Mai bine, ştiu, ar fi fost să particip şi eu la un Moş Nicolae Tweetmeet decît să las iar şi iar liber gîndul că  supravieţuim zi de zi în seri plăpande fără aer, dar cu un optimism strecurat pe sub uşă…ce umple camera de picături de încredere şi…vise colorate. Dar vine mâine…şi suntem victime şi putem constata că fericirea a plecat în zori, nu m-a aşteptat cu cafeaua dulce pe care mi-o promisese…
Aşa a arătat, neinspirat, seara asta, dinaintea serii de mîine, a alegerii, împreună cu nişte dureri ascuţite şi încheiată nedesluşit, fără sens, într-o celulă…

P.S. Uneori e simplu să scrii cu gîndurile celorlalţi… Să ai impresia că pot fi ale tale, să ai impresia că le înţelegi. Pînă în momentul în care trebuie să le pui… diacriticele! Iar Dalma mi-a plăcut de la bun început, cum probabil cineva îşi mai aminteşte 😉

Nişte oameni normali

Mă uit la fotografia asta şi mă gîndesc că în politica românească nu am mai văzut de mult o imagine memorabilă. Şi cînd spun memorabil nu mă gîndesc la pumni, şuturi în fund sau pahare cu apă azvîrlite în faţă. Văd, în sfîrşit, trei oameni normali: Antonescu, Geoană, Iohannis. Trei bărbaţi frumoşi, tineri, drepţi la stat care şi-au asumat gestul de a se înhăma împreună la scoaterea României din fundătura în care se află acum, economică, socială, morală. Trei oameni care au şi determinarea şi faţa necesare pentru a ne reprezenta, pentru a nu ne face de rîs.

Mai mult, zilele astea am văzut cîteva întîmplări care fac parte din acelaşi spectru memorabil. La „Ştirea Zilei”, i-am văzut pe Varujan Vosganian şi pe Adrian Năstase purtînd un dialog civilizat la finalul căruia şi-au dăruit cărţi, ai căror autori sunt. Şi m-am întrebat în ce context şi la ce gesturi cu… cărţi l-am putut vedea pe Traian Băsescu? Apoi la Tîrgu Mureş am văzut lansarea cărţii lui Mircea Geoană, „Încredere”, la care Mircea Dinescu, da, tocmai el, a găsit de cuviinţă să spună – referindu-se la campania electorală şi la carte – asta:
„Fiecare a venit cu o biografie atât de încărcată şi atât de nenorocită din această ţară, încît, revenind la atmosfera din oraşul dumneavoastră, eu simt nevoia ca preşedintele României să fie un domn. Şi am sentimentul că Mircea Geoană îndeplineşte această cerinţă, cu atât mai mult cu cât va fi înconjurat de alţi domni. Mă refer la Crin Antonescu , la domnul Johannis. Este aproape un miracol că România va avea un prim-ministru german. Este o chestie absolute uluitoare, de necrezut. Nu se putea în România acum 10, 15, 20 de ani. Iată că se poate acum. Faptul că în România, când o să vină doamna Merkel, putem auzi vorbind limba lui Goethe in Palatul Victoria, este un lucru care ţine de domeniul fantasticului aproape. Sigur că este un coşmar pentru Traian Băsescu, e ca un desen animat. El a recunoscut odată că nu mai citeşte nicio carte, fiind tot timpul plecat pe valuri nu avea cum să ţină cartea în mînă, pentru că îi jucau literele în faţă şi a spus că el nu se uită decât la desene animate. Eu îi doresc să vadă acest superb desen animat în care doamna Angela Merkel va vorbi cu Johannis în limba germană.”

Acum cîteva zile, pe o scenă la Braşov, i-am văzut pe Antonescu şi pe Geoană ridicîndu-şi în faţa mulţimii, mîinile împreunate în semn de victorie. Apoi, la Timişoara, azi, am privit spre un alt moment mirabil: un liberal, un social-democrat, un „minoritar” şi doi ţărănişti (Antonescu, Geoană, Iohannis, Gheorghe Ciuhandu, Radu Sârbu) la aceeaşi masă, semnînd un simbolic „Pact pentru Timişoara”. Bineînţeles că acest nou gest politic, în premieră, a trezit umorile portocalii ale ultraşilor lui Băsescu, depăşiţi cu mult de cursul evenimentelor şi ieşiţi, din lipsa de altceva, să se afirme peste noapte (culmea anacronismului!) ca unici reprezentanţi ai anticomunismului autohton, şi nu oricum, ci aşa cum ştiu ei mai bine şi mai argumentat, cu huiduieli, îmbrînceli, pumni sau… în funcţie de unghiul de filmare, cu dosuri de palmă. Bineînţeles că atît Geoană cît şi ceilalţi au păcatele lor dar văd că, după 20 de ani, aceştia sunt, în sfîrşit, dispuşi să acţioneze matur, dincolo de orgolii şi false conflicte doctrinare.
De partea cealaltă văd un preşedinte ambalînd o armată fanatică care nu ştie să piardă, care nu are cultura dialogului şi care, în loc să încerce măcar să participe demn la mersul lucrurilor, face jalnica dovadă a contrariului a ceea ce clamează din gură de şarpe fiind retrograd, împotriva civilizaţiei, a dialogului, a democraţiei.
Cred că nu mă înşel spunînd că asist la momentele maturizării şi cernerii peisajului politic românesc. După 20 de ani, cred că de acum politica va fi mai altfel, şi în orice caz, mai cu ştaif, mai cu… carte! Cei trei din fotografie reprezintă trecerea la altă generaţie, la alte mesaje, mai aproape de politica profesionistă, occidentală.

Încerc totuşi să fiu prudent în ce spun şi trag nădejde că gîndurile astea ale mele nu vor fi contrazise peste un timp de manifestările golăneşti, clientelare, ale unor sfertodocţi şi parveniţi precum cele ale acelora de care acum cred că ne despărţim definitiv. Sper ca oamenii ăştia să rămînă şi să se comporte normal mai departe şi să atragă normalitatea după ei, să îşi asume pînă la capăt şansa unică pe care, în conjunctura actuală, o au. Sper ca poza asta să nu fie doar una de album sau de revistă… glossy!

P.S. – Johnny Răducanu
, fiindcă azi e ziua lui şi fiindcă are normalitatea bucuriei şi tristeţii, stări pe care le-am putea regăsi… La Mulţi Ani astfel, Maestre!

Mintea românului… La alegeri

Mă întrebam înainte de afişarea rezultatului votului dacă putem fi atît de hoţi… Cei ce au făcut asta au fost suficient de hoţi şi nu au mers pe o singură mînă, evident… „Calitatea” asta ni s-a instalat şi mai tare în gene o dată cu 22 noiembrie. Ştiu că încă suntem excesiv de subiectivi şi din cei cu care am vorbit în orele din urmă nici unul nu încerca să judece lucrurile şi din prisma celorlalţi. Mie mi-e greu să înţeleg acum că hoţia, sau coordonarea voturilor multor sărmani cu duhul, a fost „nesemnificativă”, „cîteva mii de voturi acolo” (!) sau că ea se întîmplă şi la case mai mari şi că de fapt chestia asta e doar o manipulare… Cum altora le e greu să înţeleagă rostul acesui vot, alţii nu-i suportă pe pesedişti şi ar vota cu oricine împotriva lor iar alţii văd în Băsescu un pericol.
În fine, asta nu mai contează… Cred că starea asta de emoţie ar trebui să ne părăsească spre finalul celor două săptămîni pe care le-am început. Asta ca să ne dăm seama pe ce lume trăim şi ce se întîmplă în realitate în jurul nostru. Este un truism şi o nerozitate ce spun: dacă trebuie să alegem dintre două… rele păi hai să cîntărim fiecare cele două rele. În parte, nu la grămadă, nu la… lot. Suntem în stare de aşa ceva, pentru a alege în aşa fel încît peste cinci ani să nu avem a ne reproşa prea multe? Ratînd o şansă putem să nu trecem asta prin sentimente?
Cred că tocmai cei care ne cerşesc voturile sunt mai iscusiţi în alegeri. Crin Antonescu a spus clar acum cîteva ore că exclude orice colaborare cu Băsescu şi că îl susţine pe Geoană cu nişte condiţii (Iohannis, cel mai probabil). Geoană a zis şi el că este interesat de soluţia Iohannis… Ei par să fi ales. Sper definitiv! Ce alegem, „noi ăştilalţi”? Cum arată România mai… puţin rea pentru românii votanţi, pentru următorii cinci ani? Sau, dincolo de surprizele cu iz politicianist, surprizele care ţin de mintea noastră întortocheată şi imprevizibilă pot fi şi mai mari? 😉 Eu am ales să votez răul cel mai mic, oricît s-ar obosi unii sau alţii să mă facă să mă răzgîndesc, dar mă aştept la orice de pe celelalte… fronturi.

Update: Am citit ultima declaraţie a… prim-preşedintelui de partid şi de stat. Este limpede: strugurii-s tare acri, domnule Băsescu, nu-i aşa?!

Cum mă paşte normalitatea. Şi cum (nu) mă căiesc

Mă întreb: ce va urma după „epoca marinarului”? Viaţa pe plaiurile Dâmboviţei nu ni se va părea, oare, plicticoasă? Normalitatea şi liniştea nu ni se vor părea suspecte? „Să ne vedem de treabă” toţi, noi „talpa ţării” şi ei „aleşii” nu va fi ceva… ciudat? Ce vom afla? Ce vor scrie ziarele? Despre ce vor mai vorbi de-alde Gâdea, Badea, CTP, Dinescu, Hurezeanu, Moraru? Nu, nu sunt atît de naiv încît să cred că peste o lună astea ne vor fi dilemele, că ne paşte… normalitatea. Cum nu sunt atît de naiv să mă întreb de ce niciun prezidenţiabil de azi nu ne spune: „Fraţilor, e de rău, lăsaţi-vă speranţele la uşă, ăsta-i adevărul crud! Să fim sinceri…”
Am citit azi în EVZ editorialele (singurul motiv pentru care mai deschid acest ziar) a trei „intelectuali de marcă”, dintre cei de la a căror înălţime România se vede în toată splendoarea ei, dintre cei ale căror gînduri pur democratice au gîdilat… scăriţa şi nicovala preşedintelui din ultimii cinci ani: H.R.Patapievici, Vladimir Tismăneanu şi Mircea Cărtărescu – deţinătorul cărţii preferate a preşedintelui, „întîmplător” carte preferată şi de mine, printre altele, încă din 1990! Şi mi-am dat seama, iar, că sunt… „pe invers” faţă de sclipirile inteligenţei lor în raport cu „situaţiunea” vremurilor pe care le trăim. Evident că judecăţile lor arată cît de neînsemnat pot fi în toată această ecuaţie şi cît de rupt de realităţi. Drept pentru care îmi fac mea culpa fiindcă îndrăznesc să-i citez. Iată:

Patapievici: „Fabricanţii fantasmelor şi fantasmagoriilor cu care a fost confecţionată, în mai puţin de doi ani, irealitatea prin care românii au ajuns să trăiască în realităţi divergente şi incompatibile, care i-au adus în situaţia de a se detesta între ei pe teme fictive precum „Traian Băsescu dictator”, formează azi cea mai puternică clică din România.
Forţa clicii care se luptă prin orice mijloace să obţină de la electoratul român debarcarea lui Traian Băsescu la aceste alegeri e incomparabil mai mare decât forţa manipulatorie care a convins electoratul român să îl plebisciteze pe Ion Iliescu la 20 mai 1990.
Cu tristeţe, putem consemna, la douăzeci de ani de la câştigarea libertăţii, succesul aceloraşi tehnici de manipulare a societăţii, prin intoxicarea cu fantasme şi fantasmagorii.” (Horia Roman Patapievici vorbind despre confuzia morală în „Captivi în irealitatea imediată”)

Tismăneanu: „Pe ultima sută de metri, disperaţi ca şi delegaţii la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989, pesediştii grupaţi în jurul echipei Iliescu-Hrebenciuc-Geoană recurg la orice metode, la orice fabricaţii, oricât de penibile, insalubre şi nocive. Ne putem imagina cum ar arăta o Românie încăpută pe asemenea mâini. A vota pentru Traian Basescu înseamnă a spune NU acestor recidive/sechele comunistoide şi a spune DA unui proiect de emancipare democratica, deci de ruptura categorică şi irevocabilă cu sistemul Iliescu.” (Vladimir Tismăneanu, siderat de… decizia lui Alexandru Sassu de a-i chema la dezbaterea tv şi pe CV Tudor şi Becali alături de favoriţi, în „Tertipuri, intrigi şi mascarade: disperarea PSD şi anexarea TVR”)

Cărtărescu: „Băsescu a fost învins de sistemul ticăloşit. El e victima unei extraordinar de concentrate campanii mediatice pur tate împotriva lui de marii moguli care deţin puterea reală în România. Este răzbunarea lor pentru
condamnarea comunismului şi deschiderea dosarelor CNSAS. Mai cu seamă acest ultim act, extrem de periculos pentru foştii colaboratori ai Securităţii, i-a fost fatal actualului preşedinte. Nimeni nu vrea scormonirea trecutului nostru recent.
Ofiţerii şi colaboratorii Securităţii au fost prea mulţi şi sunt azi prea puternici. Aici PSD-ul, continuatorul FSN-ului, e exact pe aceeaşi lungime de undă cu marii moguli ai cartelurilor politico-economicomediatice. În faţa lor, Băsescu n-a avut nicio şansă. Chiar dacă el ar redeveni preşedinte, e greu de crezut că va putea să-şi aplice programul în condiţiile unei ostilităţi generale a clasei politice.” (Mircea Cărtărescu, despre „Ordinea şanselor la Cotroceni”)

Iată cum cei trei… gînditori ne prevestesc, resemnaţi acum, un viitor sumbru. Toţi sunt de acord că preşedintele lor a fost învins dar sunt convinşi că aceasta ne va trezi la o realitate terifiantă şi că mulţi, căindu-se, le vor da dreptate… Nu are sens să încerc o analiză de text, nu-mi pot permite asta de la micimea anonimităţii mele, voi extrage doar cuvintele de bază din cele fragmente scoase din context care, musai trebuie citite pe de-a-ntregul: „clică”, „manipulare”, „sechele comunistoide”, „sistem ticăloşit”, „moguli”…
Da, sunt conştient şi înspăimîntat, ne aşteaptă vremuri grele şi eram atît de aproape de un viitor luminos! Mă anin doar la gîndul că voi avea şansa de a-i citi pe cei trei, care-şi vor fi trăit cu demnitate purgatoriul înfrîngerii din aceste zile, în postura mult mai tăioasă, mai puternică, de scriitori dizidenţi, apărîndu-şi cu şi mai mare ardoare Conducătorul din Opoziţie şi arătîndu-mi calea spre lumina izbăvitoare! Şi mă voi căi.  Sau… poate nu?! 😉

P.S. – Am căutat o orchestraţie rezonantă la… context dar mi-a fost greu să aleg între Morometzii, BUG Mafia, Puya, Codu’ Penal şi Paraziţii… 🙂

Cu ce m-am ales?… Tag-uri

Eram gata să închid, din nou pentru o perioadă destul de lungă, televizorul în seara asta, mînat de paranoia la care asistam de cîteva ore. Paranoia detaliilor bolnave, aberante, privind cine, ce şi cum să se petreacă dezbaterea prezidenţiabililor în faţa… ţării. Îmi este limpede că această situaţie absurdă a fost pornită din lipsa substanţei, voinţei şi a argumentelor pe care aceşti prezidenţiabili ar fi trebuit să le pună azi pe masă în conturarea unor soluţii cît de cît impezi pentru ieşirea României din criza generalizată în care se găseşte, criză rostogolită tot prin concursul direct sau indirect al respectivilor…
Ei, şi cum eram gata, zic, să închid televizorul, surpriză: Geoană şi Antonescu, la aceeaşi masă, la „Sinteza Zilei”, la Antena 3! Era pînă la urmă o parte din dezbaterea care mă interesa, cu care consider că ne erau toţi datori şi care mă ţinuse conectat, şi, iată, cu atît mai interesantă cu cît doar traiectoria celor doi este cea care mai contează. Antonescu şi Geoană, oricum cu o clasă peste ceilalţi din hora asta, în chip inedit ajunşi unul lîngă altul au produs, o cîtime de dezbatere, deloc pregătită de staff-uri.
În aproximativ trei sferturi de oră, principalii contracandidaţi ai lui Băsescu mi-au lăsat cîteva impresii, dar nu şi convingeri. În primul rînd, au încercat să se contreze, să se atace, ca doi cocoşi tineri, părînd să vorbească la început limbi diferite. La cuvîntul „minciună” rostit de Antonescu, Geoană cel vădit stingherit de postura în care se afla, adică aceea de confruntare care nu-l prinde, pe care evident că o evită, a alunecat pe panta „grelei moşteniri” a guvernărilor liberale. Antonescu, la rîndul său nu a putut să iasă din marota acuzelor legate de marile gafe ale şefului pesedist pedalînd încă pe temele astea fără nicio aplicaţie la nevoile curente ale românilor. Aceste schimburi de replici au consumat aproape tot timpul emisiei în ciuda aşteptărilor celor iluzionaţi să găsească o brumă de luciditate şi o ancoră în realitate în disputa cu pricina.
Am regăsit uşor tentaţiile politicianiste ale celor doi, puse faţă în faţă, în coloraturi şi intensităţi diferite, dar prezente, evidente. Ca atitudine am văzut încercările disperate ale lui Geoană de a se eschiva în spatele cuvintelor umflate cu pompa dar şi satisfacţia lui Antonescu de a-şi expune, cu plusul său oratoric, interlocutorul la aceleaşi subiecte prea departe de ziua de azi şi de… mîine a celor mulţi. Dar nu mă aşteptam oricum ca vreunul din cei doi să aibă în mînecă miraculoasa soluţie pentru rezolvarea problemelor neamului, cum bineînţeles ştiam că, pînă la urmă, nu Preşedintele e cel chemat să rezolve concret aceste probleme.
La urmă însă, şi la îndemnul moderatorului Mihai Gâdea, am zărit şi o umbră de luciditate, nu şi suficientă, deoarece cred că ea poate fi de tot… umbrită în timp de tentaţiile mai sus descoperite. Astfel, la urmă, cei doi au susţinut, la întrebarea lui Geoană, că după alegeri sunt dispuşi să caute soluţii împreună într-o formulă fără Băsescu şi PDL. Iar aici Antonescu i-a pus o condiţie lui Geoană: schimbările să fie fundamentale, adică fără de-alde Vanghelie sau Hrebenciuc la manete. Şi au bătut palma… Şi nu mi-au mai părut fundamental diferiţi… Apoi, desigur – tot din sfera concluziilor mele grăbite prilejuite de această emisiune – Antonescu l-a dominat de departe şi pe Geoană deşi, din păcate, nu cred că asta mai contează în economia scorului final al alegerilor.
Cum aveam de gînd să mă întreb ce am reţinut după toată această c(h)ampanie electorală sau dacă am reţinut ceva, acum am un răspuns. Am reţinut două confruntări: Băsescu-Antonescu şi Antonescu-Geoană. Probabil vor mai fi vreo două de acum înainte cam în aceleaşi tonalităţi… Confruntări în care cineva „îl bate” pe altcineva fără ca, în cele din urmă, eu sau ziua mea de mîine să se fi ales cu mare lucru… în afara previzibilei schimbări a chiriaşului de la Cotroceni şi a unui dram în plus de speranţă.

P.S – Una peste alta, am reuşit acum să şterg dintre „tag-uri” unul care mă deranja peste măsură şi prea folosit pe aici: „Băsescu”. Katie Melua rămîne! 😉

„Nebunia zilei latră”. La cîntarul cu voturi

Ce fierbere, ce forfotă în redacţii… C(h)ampania iese din letargie. Probabil, avioanele spre Cluj zboară acum ticsite de reporteri 😉 Prima confruntare directă, faţă-n faţă, între doi prezidenţiabili îi grăbeşte pe români să-şi termine mai iute gospodăreştile treburi de sîmbătă şi să dea o fugă la prăvălie după petul de bere şi punga cu seminţe… Adrenalina-tv intră în funcţiune ca la un meci de fotbal sau de box aşteptat după luni de plictiseală… Neaşteptată ocazie pentru rating şi vicleşuguri manipulatoare, îşi zic şi îşi freacă mîinile fericiţi mogulii, transmiţînd „trimişilor” prin sms, twitter sau fax întrebările încuietoare pentru Băsescu şi Antonescu… Care e miza? Cît contează acest spectacol făcut pe genunchi la cîntarul cu voturi? Se oftică Geoană că a zis pas şi că a rămas în offside din moment ce acum ar vrea şi el altă întîlnire cu cei doi, luni, la ASE? Sau dezbaterea-surpriză de la hotelul de cinci stele din Cluj a lui Băsescu şi Antonescu va fi doar începutul aducerii în derizoriu şi a acestui instrument electoral care s-ar vrea, altfel, determinant, după manuale? Cît este în această întîlnire show şi cît eveniment lămuritor? Cine va fi numărat la puncte în ring sau cine va suferi un knok-out? Sau va fi o remiză călduţă dîmboviţeano-mioritică? Vom afla puţin mai tîrziu azi, le vom comenta, probabil, cu pasiune. Sau, poate, nu? Mass-media zbîrnîie, au de lucru, rumânii se aşează, cu o plăcere supremă, să-şi spargă seminţele… Voluptatea uitării zilei de mîine.
„Nebunia zilei latră”, zice prea frumos, iar, Florin Chilian!…

Update: Antonescu a fost mai fresh dar nu foarte concret, nu foarte exact, a cîştigat prin prezenţă, spontaneitate, umor fin şi curaj arătînd că are mijloacele să-l înfrunte pe preşedintele actual. A cîştigat la puncte şi la ascendetul moral şi psihic asupra competitorilor. Băsescu nu are, cred, după cîte am văzut, capacitatea să mai aducă ceva nou, singura lui armă periculoasă rămîne lovitura sub centură (a insinuat un astfel de atac mizerabil la adresa vieţii intime a lui Antonescu!) pe care ipocrit o condamnă. Astăzi acest mijloc nu avea cum să aibă efect la Antonescu, cel mai puţin atacabil la nivel personal. Efectul a fost invers fiindcă Băsescu este foarte labil la subiectele sensibile care-l privesc pe el însuşi iar răspunsurile adversarului cu aceeaşi monedă, a atacurilor sub centură, îl pot dezechilibra serios dacă vin prompt şi cu tupeu. Băsescu mi-a părut însă mai la curent pe datele concrete ale guvernării. Geoană a ratat startul şi este categorisit drept laş, a pierdut cel mai mult, cred, inclusiv în ochii pesediştilor înfocaţi. Audienţa emisiunii, slab organizată, nu cred că a fost semnificativă într-atît încît să cîntărească voturi. Rămîne de văzut dacă vom avea şi emisiuni „decisive”.

Mierea spălată cu apă de ploaie

Alegerile o să vină şi o să treacă. Cel mai probabil Puterea se va schimba. Va veni o scurtă perioadă de euforie şi de anunţuri revoluţionare privind salvarea ţării. Astea vor concide cu cele cîteva focuri de artificii, sărace, ale anului nou… Apoi vor apărea pe ecran cîteva figuri proaspete. După care vom avea nişte meciuri de ligă superioară cu împărţirea puterii şi cu formarea altei majorităţi şi a altui guvern. Toate astea vor ţine vreo trei luni, vreme în care ţării şi rumânilor nu le va fi mai bine, ba dimpotrivă. Însă rumânii şi ţara vor avea o stare de satisfacţie poate prin percepţiile create de vizionarea noului film, după un nou scenariu, cu alt regizor şi alţi actori. Ce va fi însă după aceea? Ce va fi după ce mierea va fi spălată de apa de ploaie? Ce va fi cînd senzaţiile speranţei or să dispară şi cînd nici măcar dorinţa de sînge şi de răzbunare a unora nu va fi fost satisfăcută? Ce o să rămînă după ce spectacolul de acum se va termina? Ce va fi cînd filmul o să se rupă iar viaţa, realitatea va sta goală-goluţă, rînjind plouată în pragul fiecărui român? 20 de ani degeaba? Parcă aşa titrează un cotidian central…

Constituţia bloggerilor. Sub Înaltul Patronaj…

Mîine, la Bucureşti, începe „The World Blogging Forum 2009” un eveniment care are ambiţia să adune la aceeaşi masă, aici pe Dîmboviţa, ceva din floarea cea vestită a jurnalismului online şi blogosferei. “Evenimentul vizeaza lansarea publica a unei declaratii globale a principiilor jurnalismului online, o constitutie a libertatii pe Internet adoptata la Bucuresti, la care sa adere bloggerii din toate colturile lumii” spune Mihaela Draghici, presedinte al ASLS Romania (Asociaţia Studenţilor din Facultatea de Limbi Străine). Tot pe acolo se face vorbire despre dinamica industrie de blogging si online media şi despre… „promovarea identităţii şi valorilor culturale româneşti prin intermediul blogurilor.”
Minunat, îmi spun: uite dom’le că blogosfera e recunoscută la adevărata-i valoare (sic!)… 😉 Numai că, aşa cum mă ştiu cîrcotaş cîteodată şi privind mai atent afişul îmi zic:  Da’ la ce bun „constituţie a libertăţii pe Internet”? Şi ce e aia o „declaraţie globală a principiilor jurnalismului online”? Asta seamănă or a… Republică de la Scăieni (sau falanster, mă rog) or a altceva voit organizat şi oricum aproape instituţionalizat. Da’ să zicem că nu se va lăsa cu o altă creaţie utopică ci doar cu o altă… deontologie.  Şi tot aş întreba: la ce bun? (întrebare la a cărei dezbatere, de altfel, am asistat de multe ori pe aici prin blogolume)…  A, dacă pînă la urmă constituţia aia va fi un manifest care va atrage atenţia lumii privind încălcările libertăţilor fundamentale prin Burma sau aiurea, atunci aş înţelege pretenţioasa şi vestita adunare de la Bucureşti. Cum aş înţelege-o şi mai bine dacă, de fapt, ar fi acolo un blogmeet la un vin fiert, cu participare internaţională, întru beneficiul turismului românesc.
Însă (ne)înţelegerile mele o iau razna cînd văd că libertatea, principiile, în fine toate, sunt aşezate… Sub Înaltul Patronaj al… Preşedintelui României! Şi cum ştiu cine este El acum (persoana, nu instituţia) nu pot să nu mă gîndesc ce minunată oportunitate de campanie, mai ales că va veni vorba şi aici de o… Sfîntă Constituţie! Organizatoarea citată zice: “Suntem onorati sa-l avem pe domnul Traian Basescu, Presedintele Romaniei, la deschiderea lucrarilor WBF2009 si speram ca acest lucru sa fie un semnal spre modernizarea Romaniei si un pas inainte spre adoptarea politicilor de e-democracy si transparenta oferite de Internet”… Adică… cum?, aş zice tot eu, precum Moromete… Blogofera nu este legitimă fără girul şi autoritatea unui Preşedinte? Blogosfera ar avea de cîştigat prin prezenţa unui preşedinte în exerciţiu, spune tot cineva dintre organizatorii evenimentului… Care e căştigul? E nevoie de botezul Preşedintelui Băsescu, sau oricare ar fi el, pentru ca această lume să fie recunoscută? Pînă şi aici trebuie să-şi bage coada?!…
Sau, mai ştii, poate că domnul Băsescu a intrat şi el în rîndul bloggerilor şi n-am prins eu de veste?! Da, că tot se plînge că-i urgisit de presă şi de moguli, ce cale mai bună decît asta pentru a se exprima şi el după pofta inimii, pentru a-şi fi pînă la urmă propriul mogul?! Şi nici n-ar fi singurul preşedinte-blogger fiindcă mai ştiu unul, absolut onorabil, devenit „bloghist” după ce a plecat din Cotroceni… 🙂
Ah da, şi aş mai întreba ceva: care-s bloggerii ăia autohtoni ce vor avea onoarea să „voteze” acea Constituţie a libertăţii pe Internet, în numele pălmaşilor blogolumii mioritice, Sub Înaltul… Patronaj? Nu de alta, dar am băgat de seamă că ar fi vreo… doi, aşa de sămînţă, aleşi în… „spirit democratic”, să participe „din oficiu”!. Altfel, e pe bază de, normal, „registration” sau „partnerships” şi „sponsorship” (aha, aici era cheia!) ba chiar, în cele din urmă, pe „invitations”… Dar cred că, pînă la urmă eu n-am priceput nimic! Drept pentru care nici n-o să votez nimic, dacă i-o trece cuiva prin cap, vreodată, să mă cheme la vreun… referendum sau la altceva de genu’ ăsta privind, încă, libertăţile mele. Trăiască! 😉

Preşedintele. Sincronizări

Întîmplător, mi-au căzut azi ochii pe o vorbă de-a lui Petre Ţuţea care, mi-a plăcut mult, apropo şi de perioada asta electorală: „Domnule Ţuţea, dacă aţi fi fost ales preşedinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărîre pe care aţi fi luat-o? – Prima hotărîre: privatizarea, însemnînd construcţia celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci şi priceput, şi comuna urbană, guvernată de întreprinderi, de aceşti giganţi ai lumii moderne. Şi aş fi creat institute care să sincronizeze poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spaţiul valah. Că eu nu contest poporului român că limba lui şi geniul lui intelectual îi permit să mute creaţiile speciei om la el acasă.”
Şi aş zice acum, după aproape 20 de ani de fel de fel de… sincronizări, oare care ar fi fost răspunsul idealistului, mucalitului înţelept Ţuţea la întrebarea: „Domnule Ţuţea, dacă aţi fi ales preşedinte la 6 decembrie, care ar fi prima decizie pe care aţi lua-o?”… 😉


De vînzare. Spaime

N-am prea consemnat din istoria crizei politice. Privind criza economică am lăsat să se întrevadă destule din rîndurile mele. Despre criza noii gripe nu am scris mai de loc. Toate astea au devenit aproape banale prin mediatizarea excesivă şi apoi cred că fiecare dintre noi avem anumite mecanisme de autoapărare împotriva lor. Mai solide sau mai străvezii, mai argumentate sau mai naive.
Şi totuşi, orice vaccin ai avea la îndemînă, este imposibil să nu te întrebi: „cum naiba am ajuns să trăiesc toate aceste crize deodată?”. Este imposibil ca niciun virus dintre cei răspîndiţi de aceste boli să nu te atingă, să nu te dezechilibreze cumva, oricît de tare te-ai arăta. Fiindcă, nu-i aşa, „noi rumânii suntem dîrzi şi am trecut prin „alte de-alea” şi mai rele şi nu ne-o pune în genunchi acum… contextul ăsta nefavorabil! Fir-ar ea de soartă!”
Aş fi curios să aflu gradul de percepţie al românilor privind cele trei crize, care dintre ele deţine ponderea semnificativă în coşmarurile sau nopţiile lor albe? Aş fi fost inspirat să-i întreb pe oamenii din autobuzul ăla de ieri: „băi fraţilor, de ce vă e frică?!”, fiindcă asta se vedea pe chipurile lor, un soi de spaimă.
Eu unul, în orice caz, nu cred că vreunuia dintre ei i-ar fi păsat în vreun fel de declaraţia lui Băsescu, ce avea să urmeze a doua zi, prin care a promis că va lupta „până când le va ieşi din cap că pot să pună mâna pe ţară”, vorbind despre trîntirea croitoraşului şi despre toţi ce-i sunt împotrivă şi care, iată, ar vrea să-i ia ţărişoara de pe mînă! Mă îndoiesc că vreunul dintre ei se gîndea pe cine va nominaliza, din nou, preşedintele pentru funcţia de premier… Cît despre interesul pentru cei clasaţi pe primele două locuri la prezidenţiale, sunt aproape sigur că-i privea tot cam în aceeaşi măsură pe călătorii acelui autobuz… Resemnaţi, ei ştiau foarte bine că totul e de vînzare, că totul ţine de acel a „a pune mîna pe ceva”, fără a bănui, probabil, că tocmai existenţa lor a fost, a nu ştiu cîta oară, pusă pe tarabe, la vînzare. Şi mai ales fără a bănui măcar că soarta asta nu le-a fost „dată” şi că ar putea face aşa încît să nu le mai fie teamă. Şi uite cum subiectul devine, vrînd-nevrînd, din nou, retoric… 😉

P.S. – Un antidot, dintre cele care-mi plac în serile astea prea reci de noiembrie: Horia Brenciu. Braşovean, desigur. 🙂

Metatext de duminică. Alt bricolaj prin blogotecă

În timp ce îşi golea cutia poştală de la poartă de pliantele galbene, roşii şi portocalii, şi după ce le aruncă la tomberon fără să le deschidă, privind peste gard spre stradă îi tresări inima de bucurie: „Ce zi de toamnă frumoasă, gălbuie şi mierie… Hmm… Slavă Domnului, uite că taman azi aniversăm un an de criză. Bine că s-a dus, înseamnă că mult a fost puţin a rămas…  Noi să fim sănătoşi!…”  Nici azi nu s-a dus la biserică, noroc că e peste drum şi a auzit de la boxe măcar sfărşitul Liturghiei: „Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”…  Lumea se strînge către case, el abia s-a trezit şi unde mai pui că a dormit o oră în plus cu ora asta de toamnă…  Dulce leneveală… Deh, nu deseori copiii şi nevasta-i sunt plecaţi în raiul de la bunici
Încotro s-o apuce azi? Puţină ordine prin casă, ceva ziare, blogăreală? Cafeaua săptămînală? Sau să dea o fugă pînă la talciocul de vechituri, a auzit că s-a deschis iar… şi e curios să vadă ce-şi mai vinde lumea din lucrurile de prin casă, ca acu’ vreo zece-cinşpe ani. Prea multe de făcut, ca întotdeauna duminica, şi niciodată de ajuns timp încît să-i alunge din gîndurile săptămînii ce vine şi care i se bulucesc în minte aşa de timpuriu. Săptămîni bolnave, toate la fel, care trec aşa repede acutizîndu-i durerile… Şi mai e şi şedinţa de scară… „N-au decît să facă borş, doar le-a zis de la bun început că n-or să fie în stare să adune banii ăia pentru izolarea termică! Şi acu’ vor alegeri pentru alt comitet! Nişte tîmpiţi, cu alegerile lor cu tot!  Uite de-aia nu merge nimic în ţara asta… O să vadă ei peste două luni, cînd o fi gerul mai tare şi după ce vor fi ales ce au de gînd să aleagă!” Sau mai bine să-şi sune prietenul de ieri, regăsit după ani buni pe Facebook, să iasă la un pahar de vorbă? Nu, prea-i e lene… şi oricum orice reîntîlnire cu prietenii vechi e doar un alt motiv pentru o şi mai lungă despărţire…
O să citească, o să asculte muzică, o să fumeze în pace ultimul pachet de ţigări, o să şteargă praful de prin colecţia de soldăţei de plumb, de pe ramele tablourilor, şi o să caute veşti despre Damian Drăghici că tot a citit, tot pe Facebook, că e gata cu Drăghici şi fraţii lui… Mda… naşpa veste, îi plăcea mult taraful lui Damian şi cu ocazia asta o să-l cinstească cu o amiază de duminică şi cu o cană de must, mai spre seară…
Una peste alta, trebuie să-şi facă o duminică agreabilă şi să-i pară mai puţin rău că a pierdut-o şi p-asta… Şi mai ales să reziste tentaţiei de a porni televizorul. „Asta e curată moarte a pasiunii… cum naiba mai poate lumea asta să se uite în gura ăstora cu campania lor cu tot! Au trecut doar trei zile şi m-am săturat deja, mai ales de afişele şi caravanele lor mincinoase care, din oră în oră îmi violentează timpanele”… Realitatea e altfel, evident.
„Mmmmm… e clar, bine-i acasă!”… printre surprizele mărunte aduse de soarele de duminică de toamnă grăbită şi ce plăcută corvoadă de a se dezbăra o dată pentru totdeauna de nostalgiile, iluziile, iubirile şi metehnele vechi. Da, astea-s păcatele lui şi ar fi cazul să le lămurească o dată pentru totdeauna. E clar, asta o să facă: o să-şi scrie în jurnal ce şi cum, o să-şi mai facă un plan. Definitiv de astă dată. Pe care să-l ducă la bun sfîrşit. O să tragă linie şi o să adune, că tot a trecut un an de… crize.
„Fii bărbat, Ioane, mult a fost, puţin a rămas!” Apoi restul: muzicile, poeziile, tristeţile, cărţile şterse şi ele de praf, genunchii şi blogolumea dragă, mereu surprinzătoare, mereu neglijată, ca o ireală amantă credincioasă

P.S. – Ce ştire… Eftimie ne spune că a murit Mitel Popescu! Gazetar de spiţă veche, din cea nobilă a breslei, de aici, din Braşov… Parcă îl văd, nelipsit prin tot oraşul, trăind parcă prea intens… ce a trăit…  Cîte ore şi cîte şpalturi am chinuit împreună… E nedrept… Mult prea devreme… Vestea asta face din toată duminica asta… nimic… Iar cuvintele au plecat de aici, sunt toate la el acum, cu el, cu Mitel… Dumnezeu să-l odihnească!

Însemnare pe două… fotografii

Am mai scris pe aici despre „blogosfera care coboară în Cetate” vorbind despre efortul neintersat al unor bloggeri de a atrage atenţia asupra problemelor unor confraţi. Nu o dată mi-am exprimat părerea că blogosfera nu are cum să fie doar un teritoriu virtual în care nişte străini li se adresează altor străini ca să-şi mai omoare plictiselile sau în care nişte însinguraţi îşi bagă în seamă… operele sau opiniile pe care ştiu că altfel nimeni, nicăieri nu le-ar băga în seamă. Blogosfera este un organism viu, la fel de viu precum cei care-l… populează. Blogosfera este, oricît de fad ar suna, o tribună aşezată în piaţa publică. Blogosfera devine, oricît s-ar împotrivi unii, o autoritate de care mersul lucrurilor din Cetate trebuie să înceapă să ţină cont. Blogosfera este o parte a opiniei publice, vecină cu presa, care începe să conteze…

Urbanism cu pubele în buricul Braşovului
Urbanism cu pubele în buricul Braşovului

De ce spun asta? Bloggerii se întîlnesc tot mai des şi nu doar aşa, de dragul socializării, al unui ceai… dansant. Bloggerii au început să croiască campanii, să suţină proiecte, să facă lobby pentru un candidat sau altul. Uneori, unii bloggeri găsesc de… cuviinţă chiar să se şi îndrăgostească. Bun… şi… de ce spun asta? Păi zilele trecute am aflat că aici la Braşov o bloggeriţă, Claudia, a pus „pe hîrtie” o campanie şi a dat sfoară în urbe bloggerilor să se aşeze la taifas şi la dezbătut tema. Campania „Există viaţă fără CET” în Braşov, fiindcă despre asta e vorba, poate părea cam… anostă din punctul de vedere al subiectelor care au „căutare” însă ea este o atitudine de pe urma căreia pot avea de căştigat peste 20.000 de braşoveni. 20.000 de oameni care în anul „de graţie” 2009, într-un oraş privit de mulţi cu admiraţie, în Braşov, nu mai beneficiază de luni bune de două elementare „beneficii” ale civilizaţiei şi urbanismului: apa caldă şi căldura. De ce? Din motiv de robinete închise, din motiv de datorii, din motiv de ineficienţă a unui sistem centralizat şi învechit de termoficare, din motiv de interese şi politicianism local.

Omul şi pomul... Un obicei de împrumutat
Omul şi pomul... Un obicei de împrumutat

Ei bine şi bloggerii care susţin campania asta vor să-i tragă de urechi pe cei care sunt plătiţi să facă oarece, pe cei care sunt aleşi să găsească soluţii. Mai mult, campania caută soluţii şi încearcă să le supună atenţiei celor mai sus amintiţi. Poate unii ar insista cu întrebarea „de ce?” sau poate ar arăta cu degetul spre nişte… naivi sau idealişti. Probabil însă respectivii nu ştiu că, totuşi, cu toată aura sa superbă, Braşovul pute! Şi probabil unii cîrcotaşi de serviciu au uitat prea repede că acum vreun an noi braşovenii (şi alţii ca noi în ţara asta) ne-am dus să alegem nişte parlamentari uninominali, de circumscripţie, de cartier cum ar veni, pe care nu prea i-am văzut să sară ca să vadă de unde… pute şi să dea un pic cu… mătura pe străzile ălora de i-au ales. Ei bine, cam aşa stau lucrurile şi eu aş zice că implicarea de acest fel a bloggerilor este un început, chiar dacă ştiu că nu se face primăvară cu o floare.
Un început care ar putea duce la un anumit soi de… urbanism pe care eu încerc să-l şi ilustrez în aceste două fotografii de aici. Fotografii aparent fără legătură, imagini banale, dar care exprimă şi ele două moduri de a traduce ideea de civilizaţie, de cultură de respect al străzii şi oamenilor, aici la Braşov. 😉

P.S.: Pe acest Alex Chudnovsky probabil s-ar fi cuvenit să-l invit aici în alt… context. Sau nu?

Ruleta românească a cuvintelor

Am citit cîteva fraze interesante ieri. Toate în linia acelui „a fi sau a nu fi român”, cu metehnele sau fericirile care pleacă de aici. Şi astea şi ca reacţie la o temă predilect vînturată în perioada asta, aceea a românismului ca orgoliu şi binecuvîntare, provocată dinspre un Cotroceni deodată foarte harnic în a ne prezenta „studii” şi propuneri privind mersul ţării. Bineînţeles că temei respective i se pune în balanţă pericolul teribil al ticăloşirii şi al sistemului hapsîn şi corupt care-şi face preş din virtuţile noastre milenare. Că dintre concluziile cotroceniste răzbat şi încercări de soluţii precum cele cu prostituţia, drogurile, pensionarea la o palmă de… locul cu verdeaţă ori băgarea ţîncilor „în program” imediat ce vor fi fost înţărcaţi, asta cred că ţine de arhicunoscuta, şi inutila de acum, bolnăvicioasă deprindere de jucător a vremelnicului chiriaş al palatului cu cucuveaua. Că văd în asta tentaţii flagrant populiste şi naţionalist-comuniste, de un patriotism ridicol (desigur, reţetă bună la bobor pe vreme de criză şi alegeri!) e altă poveste uşor şi ea de decantat în chiar mai puţine rînduri.
Dar, vorbeam mai ieri, despre nişte tabere de intelectuali şi despre speranţa mea că aceştia îşi vor şi concretiza cumva opoziţia normală altfel, prin argumente, faţă de o parte sau de alta a găunoasei „noastre” clase poilitice (opoziţie de bun simţ, oricînd şi oricum, măcar în cazul presei şi a intelectualilor). Nu, nu am găsit mare lucru prin „meandrele concretului”, dar am dat de frazele despre care spuneam şi care, măcar îmi confirmă că totuşi mai sunt oameni care se exprimă limpede, în limitele firescului, chiar cu tot cu rezervele, esenţiale de altfel, privind limitele lor… morale. Limite morale ce pot trece de contradictoriu şi pot deveni… mortale pentru ei la un moment dat. Şi pînă la urmă nici măcar nu mă voi agăţa musai de noţiunea de intelectuali (nu-mi plac elitele) gîndindu-mă cu aceeaşi măsură la persoane din orice zonă de cultură, sau instrucţie care, deţin însă civilizaţia şi gramatica celor şapte ani de acasă şi care îmi pot da speranţa normalităţii. Speranţă, ştiu,… superfluă.

Aşadar… Andrei Pleşu (în ciuda orientării sale politice, îl contrazice iată, sper nu numai de faţadă, pe Băsescu cu comisiile lui cu tot) , în „Gîndul”, despre „mîndria de a fi român”: „Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile”. Şi Pleşu întăreşte ideea : „a spune «sunt mândru că sunt român» e totuna cu a spune «sunt mândru că am nasul cârn»”.

„Eu sunt român şi cu asta basta. Aici s-a întâmplat să mă nasc. Nu văd de ce ar trebui să fiu aşa mândru că sunt român”, zice Victor Rebengiuc, continuînd: „N-am înţeles niciodată fanfaronada asta: «Eu sunt român. Ce grozav sunt eu!». Eşti mândru că-ţi faci treaba bine, dar asta poate s-o spună şi un francez, şi un ungur”.

La rîndul său, Cristian Tudor Popescu – parcă mai anti-prezidenţial în ultima vreme, faţă de un Ion Cristoiu care a cîrmit-o, temporar aş zice, în sens invers! – spune: „Regăsesc în declaraţiile domnului preşedinte reflexele activiştilor PCR şi securiştilor reşapaţi după 1989, a căror primă grijă era să acuze presa de denigrarea României. Problema era presa, care vorbea de rău. Acum şi tinerii. Adevăraţii iubitori de ţară, potrivit unei alte declaraţii a preşedintelui, sunt agenţii serviciilor secrete. De parcă, dacă presa şi tinerii ar fi vorbit de bine, ar fi crescut nişte autostrăzi din pământ. Dacă cineva spune că roşiile umflate din import sunt mai bune decât roşiile româneşti, nu influenţează pe nimeni, e trimis să le mănânce el. Dacă însă spune că preşedintele Băsescu n-a adus României în 5 ani nicio roşie degerată, se pot găsi destui care să-l creadă.”

Dar cel mai bine m-au uns la suflet cuvintele, regizorului Cristian Mungiu (pe Realitatea .net), acum în preajma lansării comediei „Tovarăşi, frumoasă e viaţa” din trilogia, ce pare remarcabilă, „Amintiri din epoca de aur”, la întrebarea ce-l enervează la realităţile autohtone: „O! Politicienii care nici măcar nu mai mimeaza că ar sluji interesul public, televiziunile care popularizează idioţi, dobitocii care merg cu 4X4urile pe contrasens, nivelul înfricoşător de mitocănie din ţara asta, sistemul sanitar care te lasă să mori cu zile, impostura fenomenală din zona cultură, fiscalitatea aiuritoare, corupţia generalizată, şmecherii care cumpară o casă de patrimoniu azi şi mîine fac în locul ei un bloc de sticlă, ideea că producem 2 km de autostradă pe an cu costurile pentru 20 – şi, în general faptul că în România, la 20 de ani după căderea comunismului totul e dificil, complicat, ilogic, aproximativ şi că in general toate legile şi valorile sînt relative. Bancul ăla cu cele două bile care ni s-au dat dintre care pe una am pierdut-o şi pe cealalată am stricat-o ne caracterizeaza perfect ca naţie. Cînd aud calcule de alea care socotesc în cîtă vreme recuperăm distanţa faţă de occidentali mă apucă rîsul. Ce să recuperăm, ecartul se măreşte continuu. Dacă ţara asta era un srl mai bine o închideam şi făceam alta.”

Cuvintelor ăstora nu li se cade o concluzie, cum nu le era potrivită nici introducerea mea, însă ele îmi aduc o veste bună: jocul la ruletă, electoral, cu noţiuni, cu cuvinte, de a anumită… altitudine poate fi penalizat elegant iar „barbugiul” poate fi uşor pus cu botul pe labe. Sper – o, dulce şi incurabilă naivitate! – într-o asemenea concreteţe a normalităţii începînd cu toamna asta, cum mai sper să aud tare vocile „nebunilor cu ochii închişi”. Ar fi, desigur după cum se vede, prea mult însă acum să mai sper şi la… verticalitatea de necontenit a unora dintre vorbitori… Deh, nu le putem avea pe toate! 😉

AMR-ul preşedintelui. Şi Ăia!

Mai sunt două luni pînă la alegeri şi nu pot să nu remarc ieşirile lui Băsescu la rampă. În spatele jocului feciorelnic de-a uite candidatura, nu e candidatura, preşedintele care ne zice chiar că am trăit bine în regimul lui îşi devoalează deja „temele” de campanie, ţintele şi susţinătorii. Eu sper să o ţină tot aşa, să fie la fel de prost consiliat pentru ca rezultatul urnelor să fie şi el cît mai previzibil. Neaşteptat, Băsescu a intrat într-o zodie a disperării, a suspiciunii generalizate, vede conspiraţii în tot ce îl înconjoară. În felul ăsta, prim-preşedintele de partid şi de stat a început să-şi subţieze „bazinul electoral” prin mişcări haotice: acuză „o anumită parte a presei” de ticăloşie, şi vede în tineri nişte unelte ale dispreţului faţă de valorile româneşti. Dacă va rămîne consecvent noului său discurs pînă şi românii ăia cu orbul găinii vor realiza, în sfîrşit, că regele e gol. Dacă va mai fi nevoie, atîta vreme cît sondajele, mai mult sau mai puţin cinstite, l-au coborît pe Băsescu de la 58% în primăvară la 30% acum!… Dacă va ma fi nevoie, şi nu cumva românii vor umple urnele cu pietre şi nu cu voturi, după felul în care le arată existenţa precară urmare a unei guvernări boccii bezmetic-dezastruoase. Sper ca Băsescu să se mulţumească, pe mai departe, cu penibilele… perii ale lui Patapievici şi Palelologu şi cu băile de tîrgoveţi, cum sper ca intelectualii care au semnat apelul lui Emil Constantinescu să aibă şi orgoliul concret al unui demers dus pînă la capăt. În felul ăsta lucrurile ar putea deveni mult mai simple, indiferent, şi mă repet, care va fi „răul cel mai mic” şi ce va face „acesta”. Mai sunt doar două luni…

P.S – „Ăia”, braşoveni de-ai mei, desigur, şi muzica lor, prea bună pentru textul ăsta şchiop şi pentru subiectul ăsta stupid…

Biscuiţi, oştenii mei! Biscuim, Măria Ta!

Bag de seamă că mass-media româneşti au fost lovite cu succes de nişte manifeste devenite imediat… „virale” (de la „marketingul viral” cetire) cu un conţinut social bine frăgezit însă la focul încă mic al campaniei electorale. Le spun „virale” plecînd însă de la prezumţia că nu s-au vrut a fi asta. Modul lor de propagare (covîrşitor virtual) şi aderenţa lor au transformat aceste texte, din păcate, într-un soi de „Citeşte şi dă mai departe!” pe nemestecate. Din păcate, spun, fiindcă nu contest, dimpotrivă!, parte din mesajele la care şi eu rezonez, mesaje pozitive împotriva stării de fapt a României de azi, dar observ cum ele se disipează, îşi pierd consistenţa, devin… viruşi la modă.

Totul a început cu  „Treziţi-vă! Asta nu e România NOASTRĂ” al Alexandrei Svet. Apoi a urmat acel „Cum stau lucrurile astăzi” sau „România, Altfel” al Principelui Radu Duda (la retragerea din campania electorală). Ulterior am găsit „Manifestul pentru recuperarea viitorului, m-am săturat de cine ne conduce” al lui Alex Bălţat. Iar astăzi am citit „Mişcarea de rezistenţă” a lui Marius Tucă, din „Jurnalul Naţional”. Mesajul comun al tuturor acestor texte este „Nu se mai poate!”. Fiecare dintre manifeste îndeamnă la luptă, la gherilă, la acţiune, la atitudine împotriva hoţiei, manelizării, incompetenţei, demagogiei, nesimţirii, împotriva clasei politice de azi. În fiecare autor găsesc cîte un pic din Marx şi Che Guevara şi lupta lor de clasă. Şi eu sunt un romantic şi, repet, nu-mi displace să citesc astfel de scrisori mobilizatoare însă revin şi spun: le privesc cu suspiciunea cu care bănuiesc viruşii gata să-mi atace „hard-ul”! Ba mai mult,  după ce îi „descarc” realizez că aceşti viruşi se mai şi aruncă unii asupra altora într-o luptă intestină bezmetică cu un singur efect previzibil: căderea în derizoriu. După ce citesc tot, asemeni cetăţeanului turmentat nu rămîn decît cu dilema clasică „Da’ eu cu cine votez?!”… M-ar bate gîndul să mă înregimentez în fundaţia sau partidul (puţin cam elitist, după gustul meu!) celor 8000 mobilizaţi pe Facebook de Alexandra Svet dar aş intra şi în mişcarea de rezistenţă cu iz de bun-simţ cultural şi poetic al lui Tucă, ba chiar m-aş duce, la un semn, să lupt în munţi alături de partizanii voluntari ai… României Libere!

Dincolo de virtuţile şi de imagistica textelor amintite, şi a altora ca ele făcute sau încă nefăcute, cred că lucrurile sunt mult mai simple. Simpatizănd or empatizînd cu o anume mişcare să fim totuşi realişti: acestea sunt doar picături într-un ocean. Chiar dacă semnalul lor este limpede şi exprimă nemulţumiri şi revolte reale şi un refuz limpede al „ofertei” celor care ne conduc din fotoliile pluşate şi moi ale Puterii sau Opoziţiei (o apă şi-un pămînt, de acord!) singura noastră soluţie este aceea de a ne exprima opţiunea, peste două luni, de a alege răul cel mai mic dar cu şansa cea mai mare de reuşită. Organizarea, structurarea unei mişcări coerente este dificilă şi necesită mult mai mult timp şi resurse decît cele pe care le avem azi la dispoziţie. La fel şi cu crearea unei stări de spirit, a unor noi mentalităţi cu greutate în… subconştientul colectiv. Cu atît mai mult cu cît aglomerarea de mesaje disparate pe „nişa” nemulţumirilor noastre este… virală şi uşor de… suspicionat. Aşadar nu ar trebui decît să… ţinem aproape pentru a schimba cursul şi să ducem vorba mai departe, fără încrîncenare, altfel riscăm să facem, în cele din urmă, doar figura… bulibăşită din titlu.

Nişte nesimţiţi şi România lor

Pînă la urmă am fost azi să votez. Nu fiindcă aş considera utilă prezenţa şi prestaţia unora care, cică fac politică pe Dîmboviţa, în Parlamentul European. Nu. Am fost să votez convins că doar în felul ăsta s-ar putea schimba ceva. Bineînţeles că nu mi-am făcut însă iluzii că şi se va schimba ceva din ceea ce eu am dreptul să cred că trebuie schimbat!. Am sperat doar cu acea parte a fiinţei mele, rezervorul meu de naivitate, că astăzi românii vor avea o tresărire şi vor zduncina, sau măcar vor da semne că pot zdruncina, un sistem care nu îi reprezintă în mod fundamental. Bineînţeles că asta nu s-a întîmplat. Nu sunt dezamăgit, nu mai pot fi, doar că simt o amăreală în gînduri şi am senzaţia că îmi bate resemnarea la uşă şi încă nu ştiu ce să fac: să îi deschid sau să o mai înec odată în rezervorul ăla aproape gol oricum…

Şi amăreala asta vine de la faptul că nişte tovarăşi pozează acum în mari învingători, că sunt în al nouălea cer fiindcă se simt legitimaţi ca stăpîni peste ţara asta chiar dacă doar 30% din români i-au „onorat” cu prezenţa la vot. De aceea satisfacţia lor suverană mi se pare acum nesimţire (poate unii, în sensibilitatea lor diafană vor considera cuvîntul drept ofensator!) Nesimţirea lui Emil Boc care s-a declarat, din nou, învingător alături de partidul lui chiar dacă, din nou, a ieşit pe locul doi. Nesimţirea Ebei, „fiica risipitoare” reîntoarsă cu ale ei trei procente la sînul iubitor al aceluiaşi partid portocaliu pe care însă nu l-a părăsit decît de ochii fraierilor, pentru a dovedi parcă cine face regulile în ţara asta. Nesimţirea altor Elene şi Monici care ţopăiau de bucurie pe covorul portocaliu presărat de flori al revenirii „fetei lu’ tata” şi al unei noi victorii împotiva celorlalţi 70% din romăni, împotriva celeilalte Românii. Nesimţirea lor şi a celorlalţi care, strigă „fraudă!” deşi ei sunt cei ce ţin frîiele jocului. Nesimţirea lui Geoană care îl acuză pe Băsescu, deşi este complice cu el la o guvernare jalnică şi fără soluţii pentru starea românilor..

Nesimţiţi sunt, în felul lor, poate, şi pierzătorii, liberalii, peremisto-penegiştii fiindcă nu s-au bătut destul, se mulţumesc cu puţin, îşi freacă palmele de bucurie că au prins bucăţica lor de ciolan, iar acum îşi scuză neputinţa victimizîndu-se însă, promiţînd însă că ne vor reprezenta „cu cinste” deşi ştiu că nu o vor face!. Mie, tot acest spectacol – cu riscul de a fi acuzat de… lezmajestate! – mi se pare o desăvîrşită operă a nesimţirii… „Victorioşii” de azi, cu gîndul la huzurul fără bătăi de cap şi asumări de responsabilităţi de la Bruxelles nu au aruncat parcă nicio privire, nici un cuvînt, spre restul României, nu au părut să simtă reproşul şi sila celorlalţi 70%. Pentru ei, 70% din români nici nu există şi unii din ei au luat asta chiar ca pe o binecuvîntare afirmînd într-un fel că „asta e! realitatea este cea de pe hîrtie!”. De aceea cred că e o nesimţire să îţi proclami victoria lîngă patul în care zace o ţară bolnavă, mizeră, săracă, adormită, anesteziată…

Dar dacă, de fapt, aşa este, 70% din ţara asta nu există? Nu cumva atunci, ei, cei 70% care acceptă, care înghit, care se mulţumesc cu ce li se dă, în patul ăla bolnav, care sunt indiferenţi, sunt cei nesimţiţi?! Nu cumva e aici o ţară de… nesimţiţi care chiar îşi merită, cu vîrf şi îndesat, şi confirmat din nou, soarta?
Părerea mea! 🙂

Speranţa moare… dar nu se predă!

Încerc să nu mă mai las „ispitit” de tentaţiile întîmplărilor politice care, în loc să nască dezbateri şi soluţii nu fac altceva decît să arunce totul în derizoriu ca să nu zic hilar. Încerc… Îmi este tot mai limpede că nu am de unde alege. Nu am ce alege, iar spectacole cu oi aliniate în litere pe dealuri, care l-ar face pînă şi pe Ceauşescu să crape de invidie, cu oi tunse, cu clopuri pe frunţi prezidenţiale ori cu prezidenţiabili cu lopăţica în groapa de nisip sau închinîndu-se smirnă în altare transformate în studiouri tv, nu mi se mai par nici măcar amuzante. Este aproape dramatic că nu avem de unde alege, atîta vreme cît aceste alegeri reprezintă, din păcate, o poliţă cu care ne „asigurăm” prezentul şi ziua de mîine. Edificatoare în privinţa realităţii în care ne bălăcim este, în cotextul ăsta, şi o frază a premierului Boc, frază care se adaugă puhoiului de enormităţi revărsate peste noi zilele trecute: „Constat, tot mai mult în fiecare zi, nu numai faptul că acest Guvern nu a avut nicio oră de lună de miere, tot mai mult parcă putem observa că analişti, şi nu numai, sunt extrem de supăraţi că lucrurile nu merg mai rău în această ţară. Sunt necăjiţi că Guvernul încearcă să ia măsuri care limitează efectele negative şi nu se înrăutăţeşte situaţia. Românii ştiu şi-i înţeleg pe oamenii care fac ceva pentru această ţară şi fac deosebirea de aceia care nu urmăresc decît să vadă totul în negru, şi nimic nu este bine, şi nimic nu poate fi optimist în perioada următoare”.
Ei bine, da, românii sunt optimişti, sunt bucuroşi că guvernul ia măsuri competente şi îndrăzneţe împotriva crizei, doar pe ici pe colo se găsesc „nişte răi şi nişte fameni”, care îndrăznesc să mînjească realitatea pură şi bombeurile lucioase ale demnitarilor cu noroi şi nu cu miere! Da, sunt ferm convins că unii români vor să o ducem şi mai rău dacă se poate, nerecunoscători fiind în faţa zdroabei iubiţilor conducători de ieri, azi şi mîine ai ţărişoarei ăsteia în care… speranţa moare dar nu se predă.

PS. Şi pentru ca, măcar în parte, să rezist „tentaţiilor” salut iniţiativa „implementării” în nevoile românilor a… „tichetelor pentru hrana spirituală„. Sigur măcar pe partea asta vom fi, iată, sătuli! Voi urmări subiectul.

De ce-aş sta la coadă, la Băsescu?!

Mi s-a părut cel puţin hazliu (ca să nu spun de-a dreptul penibil!) cum televiziunile au făcut azi din vizitarea Palatului Cotroceni, evenimentul zilei! Atît cît am văzut, cozile lungi de la porţile „casei lui Băsescu” – cum spunea cineva – au monopolizat această zi şi mi-au dat măsura a ce fel de ciudăţenii suntem noi românii. Nu cred că zecile de mii de cetăţeni ordonaţi în rînduri au profitat de această zi „a porţilor deschise” pentru a vedea un muzeu. Dacă ar fi fost aşa i-aş fi întîlnit, ştiu eu, şi la Muzeul Satului şi la Muzeul Literaturii şi la cel de Artă Contemporană. Cu atît mai mult i-aş fi văzut pînă în miez de noapte, intrarea fiind liberă în ideea de a pune pe tavă cultura, pînă la ultimul client, ca la restaurant…
Nu, toţi aceşti oameni toropiţi de căldură, mulţi dintre ei bolnavi, obosiţi, s-au dus la Cotroceni să vadă „unde lucrează Băsescu„, să vadă „biroul preşedintelui”. Au făcut-o şi anul trecut, de ce să nu o facă şi acum? Preşedintele… Instituţia asta este pentru noi, iată, mult mai importantă decît putem crede din scripte şi din ce ne spun analiştii… Pentru Preşedinte, iată, românii sunt dispuşi să capete insolaţii, transpiraţii şi bătături de la pantofi… Şi cred că dacă acolo ar fi fost chiriaşi Iliescu sau Constantinescu, tot aşa s-ar fi călcat lumea în picioare să vadă biroul nostru… oval. Este limpede că, noi românii, avem un cult special pentru „primul om în stat„, pentru „tătuca”, oricine ar fi acesta într-un moment sau altul. Şi este ciudat că, indiferent de prestaţia acestuia, ba chiar cu cît aceasta este mai… subţire, respectul nostru pentrui el şi pentru pămîntul pe care calcă este cu atît mai mare. Este limpede după această demonstraţie că la alegerile din toamnă Băsescu are un mare atu: este „omul de la Cotroceni„. Şi unii îl vor vota fie şi doar fiindcă el, Băsescu, i-a lăsat să îi vadă… corabia din biroul său prezidenţial…
Uite de-aia n-am stat eu „la coadă la Băsescu” să nu mă molipsesc. O să mă duc să văd muzeul, altădată, într-o zi a porţilor… nedeschise.

Cadoul ideal pentru cel dintîi bărbat?

Am asistat pe aici, prin blogosferă, la nişte controverse privind, pe de o parte la aducerea alegerilor prezidenţiale prin iunie, odată cu europarlamentarele, şi pe de alta la amendarea Constituţiei astfel încît preşedintele să poată fi ales cu o majoritate… cît mai simplă :), respectiv încă din primul tur… Discuţia a fost pornită atunci de Lilick, pe Auftakt şi a condus spre opinii cel puţin interesante. La un moment dat, posibilităţile amintite au fost evocate de către „editorialiştii de casă” ai preşedintelui Băsescu, şi de aici discuţiile iscate. Evident că mai toată lumea, din cei aflaţi la şuetă nu dintre susţinătorii lui Băsescu!, erau de părere că forţarea unor astfel de măsuri ar veni ca o mănuşă tentaţiilor autoritare ale chiriaşului de la Cotroceni şi ar pune cruce oricărei tentative mai serioase privind o alternativă la acesta. Unii văd încă în astfel de gesturi… ispitele dictaturii.

Este interesant de văzut dacă lucrurile nu vor evolua cumva în această direcţie, acum, la adăpostul atît de plin de oportuinităţi al crizei. Se afirmă deja (şi are o logică aceasta!) că prea se iroseşte anul pe lupte politice şi alegeri, cînd interesul naţional ar trebui să fie soarta ţării şi a… amărîţilor ei locuitori! Aşa că, nu ar fi bine ca show-urile electorale să fie reduse măcar la jumătate din an? La o asemenea întrebare tot românul va răspunde afirmativ uitîndu-se, în naivitatea-i, plin de griji şi la vistieria ţării şi vrăjit fiind de demagogia ieftină. Nici liderii coaliţiei nu vor da înapoi cu gîndul la prezervarea puterii – măcar teoretic, vrabia din mînă are preţul ei! – pentru încă patru ani… Şi cum s-ar putea ei opune apoi voinţei poporului?

Jocul ăsta ar putea prinde pe picior greşit orice adversar real al lui Traian Băsescu (nu mă găndesc că Geoană ar fi un astfel de adversar!) anunţarea momentului putînd fi lăsată la un termen optim şi la limita prevederilor constituţionale. Cît de eficientă, şi pentru cine, ar fi o campanie electorală pentru prezidenţiale începută brusc, să zicem, peste o lună? Să fie doar o întîmplare declaraţia, în sensul celor mai de sus, a lui Radu Berceanu, de azi de la Realitatea FM, venită cu corul de amortizoare ale ascensiunii neaşteptate din acest moment a lui Crin Antonescu? Să fie un semn că începe netezirea, perfect democratică, a căii spre al doilea mandat a… prim-preşedintelui de partid şi de stat?

UPDATE: Pesediştii au replicat prin vocea lui Valeriu Zgonea spunînd că aşa ceva nu se poate, fiindcă UE nu ar fi de acord… Să nu fie doar o declaraţie de complezenţă! Puţină lume mai crede acum în revolta, în împotrivirea PSD-ului lui Geoană, în ciuda declaraţiilor belicoase ale acestuia…
Între timp, la sugestia lui Lilick, găsesc dezbateri pe tema asta la… Robert Turcescu şi Cristian Pătrăşconiu. Acesta din urmă are şi un sondaj edificator. Ce este întîmplător?

Crin, file din poveste?…

Aşadar, previzibilul s-a produs. Crin Antonescu este preşedintele liberalilor… Partidul opoziţiei momentului şi al dreptei este primul care schimbă garda, după ultimile parlamentare. Un fapt firesc, aş zice, pentru un partid care a pierdut alegerile şi puterea. Am auzit la acest congres cuvinte mari: schimbare, încredere, modestie… Am auzit, cum era de aşteptat, destule trimiteri la Brătieni şi la „misia” istorică a PNL-ului… L-am văzut şi pe Dinu Patriciu în rol de star al serii… Şi pe toţi i-am auzit identificînd un unic „duşman”, indiferent de miza despre care vorbeau: Traian Băsescu, „aliatul” din D.A. care, acum vreo trei ani le rupea aproape în două partidul…

Ca spectacol politic au fost de toate, iar regiile ne-au arătat un partid modern, pregătit să joace la lumina reflectoarelor la nivel european, inclusiv cu atacuri în mănuşi de mătase între Tăriceanu şi Antonescu. Una peste alta, liberalii au făcut foarte bine că au grăbit aceste alegeri interne şi că s-au poziţionat primii la linia de start pentru alegerile viitorului împotriva lui Băsescu, oricare ar fi ele. Prin acest moment sunt cu o barcă în faţa competitorilor, PSD-ul în cazul de faţă. Social-democraţii sunt acum în cea mai proastă postură, prin comparaţiile ce se vor face, vizavi de acest congres liberal, în momentul în care Mircea Geoană va fi „reales” şi confirmat ca şi candidat la prezidenţiale.

Dacă vor reuşi peneliştii sau nu să profite de acest avantaj rămîne de văzut… Dacă este sau nu Crin Antonescu şi echipa lui, condusă de Victor Orban, Calul Troian al lui Traian, cum s-a spus intens, rămîne şi asta de văzut… În acest moment, Crin Antonescu are şi numele şi faţa şi morga unui partid de opoziţie modern, care îl pot incomoda vizibil pe Băsescu. Şi orice s-ar zice, figura şi transformarea PNL-ului, un partid mediocru (cel puţin ca procente) de la vremurile lui Radu Câmpeanu încoace, este una remarcabilă şi în măsură să îl transforme în primadonă…

PNL-ul este partidul momentului şi ar putea profita de şansa unică dată de opoziţia la o putere nefirească măcinată de Băsescu şi de anul de criză. Chiar de şansa unui val de simpatie faţă de dreapta şi liberali, de respiraţia celui de pe vremea alegerilor din anii 1990-1992. Sunt curios să văd dacă acest PNL şi noul său şef, Antonescu, vor şti să conserve, electoral, momentul şi vor fi în stare să se identifice ca „soluţia anti-Băsescu”, de „tip Obama”, indiferent de surprizele ulterioare ale acestei curse (gen Sorin Oprescu).

Doar dacă, nu cumva, nu este vorba decît despre… un PNL şi un Crin, file din poveste!…

Marea pierdere de timp

Azi începe c(h)ampania electorală. Vreme de o lună spaţiul fiecăruia dintre noi va fi invadat de o minoritate în goană după privilegii. Stîlpii ne vor zîmbi prin afişe cu domni şi doamne cu o identitate aproximativă, televizoarele ne vor bombarda cu sondaje şi „tolkşouri” fără argumente. Nu cred ca măcar din punct de vedere al marketingului electoral să asistăm la spectacole de calitate. Măcar dacă echipele de imagine şi-ar face treaba cu ceva imaginaţie pentru ca ambalajele să fie colorate… E ca la fotbal. Încă „evoluam” în Divizia B. La jucători mediocri nici măcar nişte antrenori geniali nu pot face mare brînză. Iar cînd şi clasamentul este previzibil e şi mai plicticos, ştiind şi ce ne aşteaptă după toate gogoşelele servite! Cei mai inspiraţi dintre noi îşi vor vedea de treabă ignorînd marea pierdere de timp. Votanţii vor fi şi ei tot minoritari. Cine mai crede azi că sunt în ţara asta politicieni care ar vrea şi ar putea să facă „să trăim bine”, care să poată da alt curs, decît cel al valului şi inerţiei, mersului lucrurilor? Cine mai are iluzia că am trăi ÎN ISTORIE şi nu în afara ei?…