Potriveală

îi venea bine scîndura albastră,
și-i ținea de urît.
nodurile, nervurile fine,
scrijeliturile-inimioare semnate cu
inițiale dădeau frumos cu pielea,
cu ridurile, cu chiromanția,
cu amnezia.
i-ar fi dat like, i-ar fi dat share,
i-ar fi pus insistente
exclamări și semne de-ntrebare
de nu s-ar fi știut în van.
îi venea așa de bine scîndura asta albastră
asortată la pielea albă,
încît avea să și-o facă podea,
să-l țină minte – măcar ea.

Blue Wood (foto: pichost.me)
Blue Wood (foto: pichost.me, by Goofy)

 

Tot un fel de van Gogh

n-am apucat să vă zic
tocmai l-am văzut pe van Gogh
ieşise pe câmpul galben
(colţ cu strada albastră de după copaci)
şi culegea frunze şi castane medicinale
ma gîndesc că am fost ultimul care l-a zărit
cum la fel de uşor pot fi
ultimele mele vedenii de toamnă
şi ultimul e-mail pe care mi-l scriu
şi la care nu-mi răspund.
Vincent van Gogh - The Mulberry Tree
Vincent van Gogh – The Mulberry Tree

Un sac de timp

Probabil, ar fi fost şi el un bun ceasornicar, dacă într-o zi n-ar fi văzut cum vecinul, bătrînul ceasornicar al oraşului, arunca, pe ascuns, la întunericul fiecărei seri de miercuri, la ghena de gunoi din spatele casei sacul cu ceasuri al săptămânii. Se spune că făcea asta de cînd îşi dăduse seama că ceasurile nu mai au nici timp, nici sens, nicio valoare aşadar, adică dintr-una din primăverile din urmă, de atunci de cînd rămăsese pur şi simplu singur.
Probabil, ar fi fost un iscusit vînzător de ziare, dacă nu l-ar fi surprins pe cocoşatul vînzător de ziare cum, dimineaţă de dimineaţă arunca cîte un teanc bun de ziare la tomberonul de lîngă intersecţie sau ar fi putut fi orice altceva, un oricine altcineva: un maratonist fără oprire, de pildă, ori un tăietor de spice sau un instructor de zbor, un voluntar nobil sau un coşar, un sacagiu sau un geamgiu.
Dar cum toate astea, precum şi… altele îi păreau atît de volatile, de rapid irosibile în fluxul gîndurilor lui albastre, hotărîse să nu facă nimic altceva decît să pîndească şi, în fiecare noapte de miercuri, să ia sacul cu ceasuri din lada de gunoi şi să i-l strecoare înapoi în mica sufragerie-atelier, omului singur.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Pereţii noştri albaştri

Suntem buni, frumoşi, integri, oneşti. Suntem altruişti, suntem calmi, suntem politicoşi, sinceri şi darnici. Fără doar şi poate suntem şi punctuali, corecţi, ne plătim datoriile, nu uităm şi iertăm. Iubim fără interes, nu înşelăm, închidem ochii şi gura, lăsăm de la noi şi zîmbim cu îngăduinţă. Nu ne vindem şi nu cumpărăm. Suntem campionii deontologiilor şi moralei, ştim toate poruncile şi ne arătăm emoţiile fără grijă. Suntem naivi, ca să treacă una-alta, şi brici de intransigenţi cînd cei de lîngă noi suferă vreun rău. Suntem spirituali, inspiraţi, modeşti, sensibili, ne ţinem cuvintele şi gramatica lor cu noi. Ne avem vorbele bune şi cei şapte ani, acasă.  Suntem sclipitori şi nu vrem să ieşim în evidenţă. Nu vrem să deranjăm cumva. Nu jignim, nu înjosim, nu strivim pe nimeni, nu umilim, nu înghiţim, nu ne facem din alţii sclavi şi nici nu linguşim pentru un scop sau altul, oricare. Doamne fereşte, nu călcăm pe cadavre, nu vorbim pe la spate, nu lovim sub centură! În fiecare zi plecăm şi venim mulţumiţi, fiindcă am îmbrăţişat, am întins o mînă, am ajutat, am scos din impas, am alinat… Adică, privindu-ne-n oglindă zîmbim, adică punînd capul pe pernă zîmbim. Orice altă realitate e pură scorneală, e maliţiozitate uşor de ignorat. Lumea doar, ea lumea e rea, ipocrită, meschină şi pute. Ea, nu noi! Nu-i aşa, ce frumos se vede totul: pereţii noştri sunt aşa de albaştri şi sunt, parcă, stropiţi cu busuioc! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!