Braşovul lui Bresson. Şi al meu…

Henri Cartier - Bresson: Braşov, 1975
Henri Cartier – Bresson: Braşov, 1975

Văd o ştire în „Time„: Muzeul de Artă Modernă din New York a deschis o nouă expoziţie dedicată lui Bresson. „Henri Cartier-Bresson: The Modern Century”, aşa-i zice… Arunc, bucuros de descoperire, o privire. Îmi regăsesc admiraţia faţă de acest pionier al foto-jurnalismului, al realismului fotografic. Da, îmi zic, aşa arată lucrurile şi acum… Şi… aceasta este adevărata fotografie… Doar că, poate, nu mai are cine să le fotografieze aşa. Ba nu… sunt convins că fotoreporterii ăia sunt printre noi, numai că încă n-au găsit calea spre marile simeze, spre agenţii, aşteptînd prin colţurile de pagină ale tot mai coloratelor şi puţinelor noastre ziare…
Apoi, pe blogul lui Alex Gâlmeanu găsesc, surprins, fotografiile lui Bresson din România! A fost pe aici prin anii şaptezeci. Una dintre ele este din Braşov (îmi permit să o reproduc), de la intersecţia Căii Bucureşti cu Poienelor şi Saturn. Oră de dimineaţă şi mii de… oameni ai muncii (şi părinţii mei, printre ei, probabil!…) se scurgeau spre „Steagu'”, (defuncta acum) „fabrică de autocamioane”… Privesc fotografia… Recunoaşteţi locurile, oamenii poate? Da, lucrurile arată aproape la fel şi acum… Nu-i aşa? Mai puţin miile de… muncitori…
O să-mi dau aparatul de fotografiat pe… alb-negru… În ton cu realitatea.

Servus, Blogolume!

Geanina caută răspunsuri în trandafiri… Şi găseşte, mereu, iubire.
Îl văd pe Nea Costache şi la televizor… împreună cu limba-i inconfundabilă şi cartea domniei sale…
La Vania găsesc o teorie a involuţiei… şi o fotografie de-a Mirelei

Peisaj cu antene… Dintr-o singurătate

Astăzi am poposit preţ de o ceaşcă mică de cafea neagră şi de o ţigară într-un balcon vechi, dintr-o casă veche cocoţată pe una din străzile vechiului oraş. De acolo de sus am văzut nenumărate antene, din cele vechi, spînzurate în te miri ce poziţii, răscrăcănate, oloage stînd în picioare într-un echilibru precar. Dinspre nicio astfel de sperietoare de porumbei nu mai pleacă niciunde nici un semnal, tuturor li s-au rupt firele care le legau de pămînt şi de lume. Am avut astfel ciudata senzaţie a unei expoziţii de antene din ţeavă, urcate pe acoperişuri de vreun artist extravagant, negăsindu-le alt rost, alt înţeles al prezenţei sau al uitării lor acolo. Cred că unele sunt înfipte printre ţiglele roşii de cînd lumea şi îmi imaginez scena cu fericitul proprietar al unui televizor alb-negru strigînd din toţi rărunchii spre vecinul temerar şi amator de bacşiş: „Mai la dreaptaaaaa! Un pic mai la stîngaaaa! E bine aşaaaaa, las-o aşaaaa!…” De bună seamă imaginea „clară” îi va fi ţinut pricopsitului pînă la primul vînt mai răsărit… Chiar, cred că făcea bani de-un rom, la cîteva zile, meşterul de antene!
O mai şti cineva, oare, vreo antenă din asta în stare de funcţionare? Nu cred. Şi cine-ar sta să-mi spună mie asta acum? „Auzi, antene! Noi nici nu mai ştim cum ne cheamă şi lui îi arde de… antene!” 🙂 Da, chiar aşa, într-„Un veac de singurătate” a oamenilor cui să-i mai pese de singurătatea antenelor sau a ochiurilor de geam din acoperişuri? „Căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”, după cum spunea eroul lui Garcia Marquez, dintr-o… cameră a oglinzilor, probabil tot la o mansardă.

PS. Plouă, de toamnă… Kumm...

Ochiul braşovean al tenebrelor Parisului

Brassai's Eye
Brassai's Eye, de John Loengard (1961)

Brassai şi nopţile Parisului. Brassai şi ceaţa. Brassai şi toamna, probabil… Brassai („Braşoveanul”), desigur. Fotografia alb-negru m-a fascinat de mult şi, cred, extrem de intens din clipa cînd, acum mulţi ani, frunzărind o colecţie de „Photo magazine” a unui amic, acesta m-a întrebat: „Ştiai că a fost braşovean?”. Aflasem atunci cînd umbrele arse, maronii, ale acelor fotografii mă încredinţau că aceea este Fotografia, poza realităţii şi istoriei descompuse, semnată în colţ cu o poezie. Şi mai ales, poate, „poza” a ceva ce pentru mine va rămîne doar aşa: o fotografie a unor locuri sau a unor oameni pe care nu îi voi vedea niciodată: Parisul decadent şi prostituatele lui şi galeria lui formidabilă de artişti ai anilor ’30.


Şi am mai înţeles atunci că fotografia de noapte este infinit mai adîncă şi mai plină de înţelesuri ce se vor descoperite, ghicite decît cea mai clară, vie şi colorată panoramă. De atunci, Brassai a rămas în memoria mea sinonim cu această artă mirabilă, cum îmi place să le spun acelor lucruri, oameni sau întîmplări pentru care nu am suficiente cuvinte. Mă mir şi acum de fascinaţia vie pe care mi-o provoacă acest fotograf cu pulbere de magneziu pe degete şi pe la tîmple. Nu sunt un cunoscător, habar nu am dacă el a fost sau nu cel mai mare sau printre cei mai mari. Sunt subiectiv şi recunosc că, poate, doar faptul că Gyula Halász s-a născut la Braşov a iscat această admiraţie a mea chiar dacă fotograful de fapt nu are alt merit aici decît acela de a fi plecat din locurile astea pentru a se întîlni cu Picasso, Kandinsky, Henry Miller, Dali, Thomas Mann, Jacques Prevert sau Matisse. Pentru a deveni artist francez…

Brassai: Henri Matisse (1939)
Brassai: Henri Matisse (1939)

Scriu toate astea însufleţit de faptul că peste două zile (9 septembrie 1899 a fost ziua naşterii artistului) acelaşi Muzeu de Artă din Braşov (unde cîndva i-am văzut şi pe Dali şi pe Miro şi fotografiile lui Brâncuşi şi pe Teutsch şi cîte şi mai cîte…) va fi gazda, pînă în 15 noiembrie, a expoziţiei „BRASSAÏ – 110”… Timp suficient, nu-i aşa?, să văd sau să revăd locurile, pe îndelete, oamenii pe care… nu-i voi vedea niciodată, să-mi tratez fantasmele…