Prin casă

ce faţă de toamnă
rătăcită,
cu ochi spălăciţi,
furioasă prin casă
respiră depresii şi trage storurile,
trînteşte uşile şi molfăie tăceri.
ar coafa soarele cu cenuşă de cuvinte,
ar izbi cu mere-n gînduri,
ar stoarce de vînt frunzele din glastră,
ar face din aşternuturi scînduri.
o verific la unghii: pămînt.

Anunțuri

Atelierul de poezie

în această bună zi
şi-n acest bun loc
tu mă întrebi
care-i distanța
dintre dispreț și ură…
cum să-ţi spun?…
ştii flașneta
sau gramofonul cu manivelă?
aş zice că-i la fel ca
distanţa dintre mînă
şi pîlnia urechii.
nu, nu le ştii…
nu căuta pe google
n-o să găseşti măsurătoarea asta
dar poţi întreba la
atelierul de poezie
prima pe dreapta după colţ.
ei o să-ţi confirme.

Foto - Francis Barraud: “Dog Looking At and Listening to a Phonograph.” (1899)
Foto – Francis Barraud: “Dog Looking At and Listening to a Phonograph.” (1899)

La ce te gîndești?

Piatra craiului a adăugat o fotografie nouă
ținutul sălbatic a distribuit un link
ada milea a distribuit postarea publicată de
gina și-a actualizat starea
natașa și alte 82 de persoane
au reacționat la un link distribuit de tine
nature pictures te-a invitat să apreciezi pagina sa
lui dumitru, norei și altor 13 persoane le place
o fotografie distribuită de tine
mihai te-a menționat într-un comentariu în grupul
iguazu national park a distribuit o postare
gheorghe și-a actualizat starea
donald j. trump a adăugat un clip video nou.
La ce te gîndești?
Astăzi, acum 5 ani, ți-ai dat
întîlnire cu tine
și n-ai mai ajuns.
Și să-ți fie (de) bine.

pe sub tîmpa

în care stai pe o bancă
și împarți niște alune prăjite
cu veverița coborîtă din cimitirul eroilor
„știu ce-ai făcut astă-iarnă!
tu știi ce-am făcut eu astă-iarnă?”
îți zice.
cred că-i primăvară pe sub tîmpa.

Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

Cu sifon

„Ce să-ți iau de la Cooperativă?”,
te-ntrebam.
„Umple sifonul
și un carpați
și creveți
și-un sirop de zmeură.”
Era în locul acela,
numit „la crucea nuștiucui”,
în curba dintre biserică și
Căminul cultural.
La pas puteai face un sfert de oră
pe drumul principal,
dacă n-aveai chef să faci un ocol
pe deal.
Cooperativa nu mai e
și nici sifon
și nici tu nu mai ești.
Nici brazii nu mai sunt.
Pentru el, pentru ea,
toate astea n-au fost,
nici măcar n-ai existat.
„Unde se duc postările astea
cînd se duc”,
atît i-aș întreba.

Scriitori de primăvară

Foto: www.transport-in-comun.ro
Foto: http://www.transport-in-comun.ro

scriitori de vagoane,
scriitori de pietre,
scriitori de șervețele,
de foste ziare,
scriitori de pereți albaștri,
scriitori de alb
și de negru,
scriitori de asfalt
și de trotuare,
scriitori de cutii de chibrituri,
scriitori de cruci
panglici și bilete,
scriitori de ziduri
și de genunchi,
scriitori de rețete
și etichete,
scriitori de ferpare,
scriitori de priviri
de ochi mari,
de geamuri,
scriitori de păpădie,
de frunze,
de iarbă
și de ploi,
scriitori de primăvară,
scriitori de nisip,
scriitori de nimic…

Check-in din 5

„asta-i viața!”, a ținut să ne-nvețe
nea Mitică în cinciul de seară.
nu te-ai aștepta să vină de la chanel no. cinci,
da’ nici de la cei cinci ai lui repausați
în ultimele cinci luni:
unul, cel mai tînăr, „de la aprozar”,
abia ce apucase pensia și a făcut atac
de cord, al doilea, „finu’ de la circulație”,
cancer la plămîni, al treilea, camaradul de cătănie,
părăsit de nevastă, s-a agățat în ață,
al patrulea, „colegu’ de strung”, tot cancer, la ficat
(„e în noi toți, dom’le, da’ alcoolu-l scoate la lumină!”)
și-al cincilea, „cu el mai mergeam la pescuit”,
lovit de tren, acu’ o săptămînă…
îi fuseseră toți amici de viață pe linia cinci
și chiar și pe el, cu vreo doi ani în urmă,
îl încercase c-un accident vascular,
da’ l-a mai lăsat că fusese bun la matematică…
văd că de la o vîrstă te obișnuiești cu ideea,
ți-i aliniezi ca la apel și
povestești și-i numeri ușor,
da’ eu check-in din 5 nu mai dau!
asta-i viața!

Crize

criza „care arde mocnit” sau
probabila improbabilă
de mai încolo.
probabilul apropiat ce?
„- totuna-i!”
crize de nervi fără rost,
pretexte poetice la întîmpinarea liniștită:
neputința a avut un singur răgaz,
ăla-n care te-ai născut.
și cu asta ți-ai rezolvat
și autobiografia prozaică.

De ziua republicii

de ziua republicii
armata republicii de poeţi
defilează cu pieptul înainte
prin faţa comandamentului de statui de poeţi
aliniate matematic din marmură şi cupru
şi lustruite în prealabil de găinaţi.
la capătul procesiunii îi aşteaptă
c-un ceai cald şi sandwichuri în
hîrtie de ziar
şi salve de tun
porumbeii zilei
degeraţi şi ţanţoşi.

Vecinul de seară

de la trei pîn’ la parter
ai destul timp să eviţi
întîlnirea cu vecinul de scară
şi n-o faci.
şi e a doua zi cînd în loc de ochelarii de orizont
îi porţi pe ăştia de litere şi te doare capul
şi-ţi vezi realitatea mai aproape de cît e.
acum i-a rămas cheia înţepenită în butucul uşii
şi i s-a rupt punga de gunoi
i-a curs pe șosete.
e miop şi e seară
şi automatul de scară stinge prea repede lumina.
în aia a mă-tii spune imparţial vecinul de jos
ori de cîte ori treci pe lîngă el.

Tot un fel de van Gogh

n-am apucat să vă zic
tocmai l-am văzut pe van Gogh
ieşise pe câmpul galben
(colţ cu strada albastră de după copaci)
şi culegea frunze şi castane medicinale
ma gîndesc că am fost ultimul care l-a zărit
cum la fel de uşor pot fi
ultimele mele vedenii de toamnă
şi ultimul e-mail pe care mi-l scriu
şi la care nu-mi răspund.
Vincent van Gogh - The Mulberry Tree
Vincent van Gogh – The Mulberry Tree

luni

la 8 dimineaţa
luam amîndoi cinciul
de pe Berzei pînă aproape de Unirea
cînd, la pas, pe Eroilor
mă-ntreba de soarta
ziarelor din oraş.
nici depresive, nici nevrotice,
un pic obosite,
îi spuneam într-o doară,
ca o acoladă, pînă ce,
pînă cînd i-am rămas dator
c-o frumuseţe de ferpar,
la o aruncătură albă de băţ
de poza din care mă priveşte,
jovial şi tînăr,
bodiu andrei.

Cu bicicleta

În cîte feluri poţi tu să scrii?
Eşti un cameleon!
Uite eu dacă-i zic pomului pom,
pom e,
dacă-mi dezvelesc o coapsă,
soră cu sînul şi cu pîntecu-mi-e
şi genunchiul, genunchi,
ca tu să le doreşti!
Dar tu? Eşti dizarmonic,
narcisist şi suferi grav
de amnezie.
„Eu? Eu nu scriu.
Eu mă dau cu bicicleta
pe timpanul lunii!”

Fiindcă

fiindcă aveai aşa un gînd
că timpu-i stricat
pietrele făină
vîntul secat
apa fără rouă
albastrul înverzit
drumul cît un ochi de ac
soarele netreaz
luna nedormită
mintea neamintită
şi ochii pe uitatelea,
ai aranjat lucrurile:
Ctrl+Alt+Del.
fiindcă tot erai
din născare
pe picior de plecare.

Foto de F.O.
Foto de F.O.

Poezie naivă

pui mîna
și desenezi un deal
și mai jos o casă
(sau un bloc)
cu creionul
tremurat
o fereastră și o prispă
(sau un fotoliu)
și o mamă
sau un tată
și scrii de mînă
bună ziua
și mulțumesc
și semnezi
și îți faci din asta
un coif
sau un zmeu (de hîrtie)
și asta-i o viață
sau după caz
o poezie naivă.

Dimineaţa mov

nu lăsăm niciun cuvînt în urmă
cum nu abandonăm niciun suflet
şi nu pierdem niciun trup prin tranşee.
aşa-i la război
şi dezertăm cu toate acasă.
aşa-i cînd din prispă ne îmbie un înger cînd
ne aruncăm raniţa plină în patul jilav
din sufragerie şi
dimineaţa mov ne face-un hatîr:
n-o să mai vină!

Lîngă mare

ai ascultat sonata
ploii surdă
lîngă delfini,
lîngă mare,
lîngă statuia ideală
şi-ai plîns.
nu-mi cere acum să-ţi scriu
o poezie
pe timpanul gol,
pe limba muşcată
de dinţii spaimei.
nu-mi cere acum să spăl
acvariul de gînduri.
mai bine să ungem cu ciocolată
pîinea îngerilor.

Sunetul oránj

cum se aud lucrurile?
pietrele? ca nişte gogoşi:
le prinzi în dinţi şi pocnesc.
lemnele de foc, vitraliile,
fluierele picioarelor balerinelor?
le prinzi între degete şi pocnesc:
fracturi deschise să treacă prin ele
tunelul oránj.

Un gang prin Braşov
Un gang prin Braşov

Ciornă

am înţeles că-n second life
viaţa nu doare
şi că moartea-i un
anti-perspirant
invisible
for black & white
ce-mi plac ciornele astea
vechi şi electronice
din care nu-nţelegi nimic:
„Adică, ce te costă un zîmbet, o-ntrebare?!”

Foto:
Foto: „Life Is Beautiful” (pe o plajă la Marea Neagră – F.O.)

Chemarea elefantului

„Cum, şi-n ce-ţi cîntăreşti singurătatea,
în vii sau în morţi,
în frunze, în pietre sau în covoare?
Nu că ar conta,
dar tot a venit vorba şi vremea
să te legeni pe o pînză de paianjen…”,
„Pînă cînd?”, am dat să întreb.
„Pînă cînd vor mai chema un elefant!”,
mi-a mai zis dresorul.

Foto:: Gregory Colbert -
Foto: Gregory Colbert – „Ashes and Snow” (Nomadic Museum”)

Tupeu

fuma assos și bea efes
și-avea unghiile murdare
de alge mediterane.
azi am tupeu,
străbat pînă departe-n amintire,
ca un burghiu prin scoarța
putred-a unui copac
adus la țărm de-o mare.

Dimineaţa

oraşu-i tot mai scurt
şi are gustul sîngelui tău
nici nu ştiu dacă nu cumva
tu eşti chiar oraşul
de la intersecţia asta
pînă la intersecţia aia
inudată
de-o hemoragie matinală.

În care poezia…

…poezia ta-i mîncare pentru îngeri, Vasile,
stai liniştit, le-ai lăsat destulă
şi de sub verdeaţa pămîntului
oamenilor nu are cum să le cadă
vreo firimitură,
îngerii tăi nu mor de foame, Vasile.

Salvador Dali - "The Fallen Angel" (Illustration for Dante's "Divine Comedy" 1951)
Salvador Dali„The Fallen Angel” (Illustration for Dante’s „Divine Comedy” 1951)

De faptul poeziei

geamătul ierbii traversează
şinele de fier ale frigului,
la fel cum durerea de piatră izbeşte
punctul albiilor ridicat de peşti,
la fel cum piatra, chiar ea, îşi potoleşte setea
din umbra pulpelor tale căzute pe cuibul de vrăbii
omorîte de sunet, de faptul poeziei
greu de purtat ca sîmburele alb
ce-mparte lumea-n două ca un vierme căldura.

Blues cu cireşe

fără de teamă-ţi strîngi amanţii
prin cafenele de dans nebun,
pe toţi odată,
dar noaptea trece
tristeţe oacheşă
şi ca un fum te pierzi
pe pragul cu cireşe-nzăpezite.

iarnă, visezi
să-ţi vină odată
mînzul uitării albe
din tine să se-adape,
izvor fără cuvinte
pe un pervaz cu flori.

Ceasul cu turn

la orele de miazăzi,
gărgăriţă-riţă,
cu mîinile spălate de cuvinte,
prin oraşul traversat de ape uituce,
pe acolo alergam
să-mi fac chitări din tei
şi aruncam cu ochii verzi în primăvară.

concertul de miazăzi,
din turnul cu ceas,
gărgăriţă-riţă,
a avut un succes nebun,
biletele s-au vîndut pe-o lacrimă.

Despre zbor

la început au stins bucăţile de piatră
pe malul roşcat,
apoi au aruncat cu trupuri în aer
şi cu trestii
şi-au retezat porumbeii din zborul
pieţii sfatului…
după un timp au aruncat şi statuile
în marea cu gust de-ntuneric,
fiindcă uitaseră de ce-au venit.

Hangarul de cuvinte

fugar obosit, acest quijote,
de-o futilă dulcinee,
printr-un hangar de cuvinte.
şade-ntr-un colţ de sticlă albastră –
chioşc de bilete pentru
spectacolul cu lemne al nopţii,
scuipă seminţe şi din căşti îi curge
king crimson prin vene.
ar socializa pe cea mai frumoasă copertă,
pe cea mai vîndută tandreţe,
da’ nu-i mai vine,
într-un hangar de cuvinte,
fostă tarabă de orhidee.

Salvador Dalí - Study for Don Quixote (The Metropolitan Museum of Art, New York)
Salvador Dalí – Study for Don Quixote (The Metropolitan Museum of Art, New York)

Mai ştii codul?

Mai ştii codul galben de cuvinte amare pus pe suflet,
codul roşu de cuvinte-nsîngerate de pe cord,
codul portocaliu de singurătate de pe banca de zăpadă,
codul verde de cuvinte acre căzut pe-o pleoapă,
codul violet de atingeri de pe coapsă?
Da’ mai ştii codul albastru de priviri,
ostatic pe aşteptările cu punct şi cu virgulă?…

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

Un abur fără nume

una, două, nouă?…
unşpe, 11 linguriţe de cafea trebuiau să fie,
pentru două căni mari, negre, întregi.
să vrei să-ţi aminteşti parfumul, cînd privirea-ţi
prinde să-nflorească cuminte ca un ochi de geam în ger,
cînd din tot trăitul zilei rămîne singură,
musca de iarnă-n firul păianjenului amnezic,
agăţat de colţul de sus al aburului fără nume,
fără zahăr, fără memorie?

Foto: Kenneth WF Zawlacki – „Canon T4i (650D) Slow Motion Test, Coffee Steam.” vimeo.com

 

Strada suficientă

poţi uita drumul,
poţi să n-ai răspuns la
„ce-i în mintea ta?”.
poţi să nici n-o ai,
să înşeli aparenţele,
oraşul să te creadă mintos…
poţi uita liniştit,
urmele rotulelor în zăpadă
o să-ţi arate drumul pînă acolo,
pînă-n capătul străzii suficiente,
unde doi jandarmi îşi răsucesc cîte-o ţigară.

Foto: Snowy Day, Warsaw, Poland (bluepueblo.tumblr.com)

 

Cărămizi de cuvinte

prin re-
ducere la absurd
din trupul tău
se poate
împrăştia
o clipă,
un fir
cu plumb
străpuns între două ramuri.

prin ab-
surd din trupul tău
pot să plutească
linişti.

e absurd să desenezi
pe trupul tău
ceva din toate astea,
să îl îmbraci în cărămizi
de hîrtie,
cărămizi de cuvinte
şi să te aştepţi să transpire.

Muzică de nuntă

am ars nişte hîrtii dinspre colţuri
una cîte două două cîte patru
am scos din minţi consoanele
vocalelor le-am încolţit îndoieli.

ascultam o muzică veche
din flaut şi chitară
doi trubaduri plus doi trubaduri
mi-au cerut nişte bani
le-am dat
o cană cu apă, două căni cu apă
şi-o scrisoare-ncepută
s-o dea mireselor bogate.

Cel verde şi teafăr

azi
las pentru voi aici
ciolanul ăsta de timp.
uit de fîntîna din cumpeni
uit de turma de zimbri indecişi.

cu o săgeată
ca o sîrmă
îmi închid ochiul stîng
cel verde şi teafăr
astăzi
vă uit rătăciţi
în hamace.

pictura e gata:
îngeri cu tatuaje de pofte
himere-n galere
prin poduri
sub poduri
pe scări de tramvaie.

Timp

îl plictisisem pe Dumnezeu cu insomniile mele
coboram noaptea pe fereastră
să număr muşuroaie
să agăţ pe sîrmă la uscat
aricii trişti aricii treji de ploaie.

aşa că în zori
mi-au prins cuvintele în ciment
mîinile mi le-au legat de răsărit
aşa ca să mă mai întindă încă o zi peste lume.

Van Gogh roz

cînd peste copaci
plouă ecvestru
cînd linia lungă
lungă de tramvai
e atît de îngustă
cînd poţi să treci prin ea
un picior de girafă
cînd cîntăreşti
felia de măr cu arătătorul
cînd săruţi pe ochi statuia fără sens
măcar atunci muşcă urechea somnului
visează galben cînd pînzele roz
gravide-l visează pe van Gogh.