Panegiricele hienelor băloase

Foarte interesant cum dau azi din coadă unii căţeluşi ce-şi zic cîini de pază ai democraţiei autohtone. Ar vrea ca noi, cititorii, cetăţenii, talpa ţării să îi credem pe cuvînt şi să ne minunăm de cît de bine ştiu ei să mînuiască şi condeiul şi tehnicile de învăluire… Citesc un editorial, „Palatul şi cîinii„, unde autorul de la „HotNews”, personaj cunoscut în lumea asta… vrea să sugereze, să fie subtil, să îi citim printre rînduri. Nu am mai văzut de mult un asemenea Omagiu adus unui conducător iubit… E uşor de ghicit cui îi este dedicată această… odă de cuvinte…  (Haios e şi că „eroul” sobru fără de uniformă al editorialului este descris cum „îşi pocneşte călcîile de-i sar fierturile, tresele şi galoanele”. Probabil se referea la „fireturi” scribul nostru de serviciu, dar nu i-a prea ieşit în ciuda… talentatei descrieri. Dar, sigur, corectura pe text se va fi făcut cu vigilenţă, ca nu cumva să se creadă că cineva face mişto de distinsul ministru… pus la fiert!)  🙂  Cine latră? Cine se gudură? Cine face haita? Acelaşi personaj, acum cîteva zile vorbea, nici mai mult nici mai puţin decît despre „Semnele disperării la PD-L şi Traian Băsescu” (!). Făcea praf PDL-ul şi îl muştruluia pe preşedinte că a înghţit prea multe partidului. Ar fi zis naivii: „da’ bine le zice!”, cînd de fapt analistul nu făcea decît să ridice cîteva mingi la fileu în direcţia „atacată”. Să pozezi că eşti „contra”, în opoziţie, că faci dizidenţă, iar asta să se vadă de la o poştă, este un sport la modă, dar de un ridicol absolut. O meteahnă care dă măsura „unei părţi a presei” mai ales cînd amuşină în jurul Puterii, ca nişte hiene băloase, cum plastic vrea să zică chiar autorul pe care nu îl şi numesc însă. Pe vremuri, lucrurile ori se făceau pe faţă ori se umbla cu inteligenţă la subtext. Acum totul e doar greţos şi, din păcate, la nivel mare…

PS. – Colateral: cît de distractiv e să vedem cum, care mai de care politician, ţipă ca din gură de şarpe cît de injust e noul sistem de vot… uninominal, doar fiindcă dînşii au rămas „fără coledzi”.

Patru ani degeaba. La bordel

În politică niciodată să nu spui „niciodată”… şi nici prea mare crezare să nu dai numărătorilor voturilor (cel puţin celor parţiale). Răsturnările de scor sunt încă posibile, jocul cu acest 1% diferenţă dintre PDL şi PSD este deschis tuturor posibilităţilor. E un scor periculos, ca în fotbal. Ne dăm însă seama că este foarte posibil ca indiferent de rezultate (la nivel naţional) alianţa DA să reînvie ca un făt frumos născut din seva înjurăturilor şi scuipaturilor ultimilor ani. În vreme ce PSD-ul se pregăteşte din nou de opoziţie, în ciuda declaraţiilor, această postură convenindu-i în perspectiva unui an de guvernare foarte dificil şi a alegerilor prezidenţiale care trebuie „pregătite”…  Numai de n-ar fi o opoziţie de mucava ca şi pînă acum! Cred că în acest moment România atinge apogeul curvăsărelii politice, încercîndu-se în văzul lumii o delicată operaţie de himenoplastie pentru întregul pluton de prostituate de lux de la vîrful stabilimentului nostru politic. Caragiale ne veghează frecîndu-şi mîinile încintat: nu s-a schimbat nimic de 100 de ani încoace, ba e şi mai rău, bordelul e şi mai animat şi mai piperat la preţ, desigur… Stolojan, Boc, Tăriceanu, supravegheaţi cu grijă de Băsescu se pregătesc să bea aldămaşul, să proclame marea iertare şi iubire naţională, să îşi strige marea victorie… modestă şi să înfrunte cu piepturile brave marea criză… Dar tare mi-e teamă că pe sub masă îşi vor ascuţi iar pumnalele şi vom începe iar să trăim alţi… patru ani degeaba! Alţi patru ani de circ, circ fără prea multă pîine, cred. Părerea mea 🙂

Adrenalina electorală

După orele 18.00 liniştea duminicii ăsteia se va duce ca un fum… Şi chiar, nu am văzut alegeri mai liniştite, mai blazate şi prezenţă la urne mai slabă (dar asta era de prevăzut)… Aşadar liniştea acestei duminici cu votanţi puţini şi leneşi se va transforma în agitaţie şi foşgăială la posturile tv de ştiri şi la sediile partidelor. Este interesant să urmăreşti disperarea candidaţilor, stresul şefilor de partide şi exaltarea „analiştilor” şi jurnaliştilor… Probabil pentru unii jocurile şi spectacolul din tranşee, cu miros de sînge, care urmează se vor lăsa chiar cu atacuri de cord sau cerebrale… De pe margine, e ca la meci, ca la microbişti… merge de văzut la o bere cu amicii şi scuipînd seminţe… Se fac şi pariuri… Pentru cine are acest hobby va fi o seară interesantă, captivantă ca o finală de campionat mondial ce se întîmplă la patru ani o dată. Pentru cine nu, cei mai mulţi, va fi o seară obişnuită, chiar amară şi plicticoasă poate. Şi printre bloggeri e o agitaţie on-line, ciudată.  Din ce văd eu antrenant mi se pare blogul lui Cristian Sutu… Dă şi niste estimări, este prezent în timp real, ia şi pulsul unora, înaintea „marilor jocuri” şi posibile „mînăreli” de la noapte… Pare-se, şi nu mira asta, că PSD-ul este la o barcă inainte de PDL acum (ora 16.00: PSD-38%, PDL – 31%)… Nu, nu e o surpriză pînă acum, era previzibil un astfel de podium, dar rămâne de văzut ce va fi dupa amintitele şi aşteptatele jocuri de dincolo de voturi, jocuri care pot băga… undeva, din nou, voinţa „boborului”!…

„Botul tău contează!”

Mă gîndeam ca pînă la alegerile viitoare să nu mai scriu pe teme electorale… Ba chiar mă hotărîsem să nu-mi exprim în niciun fel satisfacţia sau (in)satisfacţia faţă de rezultatul alegerilor. Evident opţiunea mea nu contează… şi oricum ursu’ trece mai departe indiferent de micile dorinţe ale oricărui alegător de rînd. Apoi am văzut că acum e pe tapet chestia cu fraudarea… Da, va urma după vot să se mai strige cîteva zile ce şi cum s-a furat, apoi ne vom juca puţin cu faza cu noul guvern şi alba-neagra pe tema asta… În sfărşit… aş fi vrut să nu mai scriu nimic pe tema asta daca nu m-ar fi distrat bine un text, „Vizita la biroul electoral central”, apărut pe www.times.ro şi însoţit de filmuleţul pe care îl ataşez şi eu aici. Da, ziua de mîine e importantă şi trebuie tratată ca atare şi băieţii ăştia de la „times.ro” chiar au găsit calea. Într-adevăr, miza e mare. Pentru unii. Aşa e: „Botul tău contează!” 🙂 Mă şi oftic că nu am spus-o eu!…

Ps. – Românii votează deja. La Wellington (Noua Zeelandă) s-a deschis secţia de vot cu nr. 158…

Bine că s-a terminat!

Pe bune! Bine că s-a terminat c(h)ampania electorală. Nu mi-a spus nimic, dar chiar nimic. N-am văzut o chestie inteligentă nici ca formă nici ca fond… A fost ceva aşa, ca o ciulama mediocră. Ăştia sunt, cu ăştia defilăm, sau defilează unii! A convins oare careva pe cineva cu ceva? Mai ales aici, la Braşov? Trist de-a binelea, dacă n-ar fi de… rîsu’ plînsu’. Zău, mai contează cine iese, pe cine votăm? Şi mai trist va fi pentru presa noastră dragă şi pentru dragii noştri de bloggeri cărora le va fi mai greu să găsească atîtea bîrfe suculente cărora eu, unul nu le mai făceam faţă… de silă.

Mai bine să mai ascultăm cîte ceva. Să-mi spuneţi cum vi se pare. Mi-a vîndut pontul un amic azi… Sună bine si ajută la schimbarea… percepţiei: Vitas!:

Lista neagră a delaţiunii pe Internet

Ce le mai trece prin cap „antreprenorilor” online, mai precis unora care se ocupă cu recrutări pentru felurite joburi? Ei bine, a apărut un site, care îşi zice „listă neagră” (nu-i fac reclamă aici), în care orice angajator sau slujbaş poate posta „referinţe” despre alţi agenţi economici sau slujbaşi… Adică îi poate pîrî pe aceştia pentru motive precum: minciuna, întîrzierile la program, neseriozitatea ori orice alte pricini care ar fi afectat şi ar putea afecta mai departe activităţile profesionale… Desigur, totul este contra-cost şi chestia se vrea un instrument de lucru mai ales la îndemîna firmelor de plasare a forţei de muncă. Faptul că e pe bani mă face să cred ca ideea nu va avea succes. Idee pe care, personal, oricum o consider ofensatoare. Oricum, nouă ca naţie, ne place mult sportul ăsta, trasul cu urechea, delaţiunea şi lovitul sub centură şi cred că încurajarea acestor metehne, „oficializarea” lor nu va însănătoşi cu nimic relaţiile dintre noi toţi, ba le va otrăvi şi mai mult, le va scoate şi mai tare în public, le va face şi mai… spectaculoase. În orice caz văd că delaţiunea on-line şi violarea on-line a spaţiului intim devin deja locuri comune.

Suntem un popor friguros…

Preşedintele ne îndeamnă să mergem la vot, fiindcă aşa, cică, vom avea un guvern responsabil care va diminua efectele crizei… Carevasăzică pînă acum am avut un guvern iresponsabil… Tot preşedintele ne zice că acum, în sfîrşit, vom alege oameni care să ne reprezinte şi nu liste de partid… Adică să credem că dacă „omul nostru” va cîştiga voturile meritate el va ajunge să ne reprezinte indiferent de scorul partidului… iar el, Preşedintele, va respecta voinţa noastră şi îl va pune şef peste Guvern… Preşedintele vrea şi să trezească în noi patriotismul şi să ne căutăm prin portofel, să punem mînă de la mînă şi să arborăm tricolorul pe la balcoane. Cît de înălţător! Da, ne vom alinia frumos şi vom merge la vot… iar a doua zi vom scoate steaguri la ferestre. Apoi vom ieşi în piaţă şi ne vom striga bucuria şi ne vom simţi mîndri că suntem români şi vom recunoaşte într-un glas că Preşedintele a avut dreptate… Apoi, conduşi de destoinicii noştri aleşi vom pune osu’ la treabă şi bocancul pe grumazul blestematei ăsteia de crize şi uniţi în cuget şi-n simţiri vom trăi un viitor luminos şi prosper. Cît de mult ne lipsea noua un îndemn atît de înălţător! Nu ştiam de ce nu ne mai deşteptăm odată! Păcat doar că e iarnă, e frig, şi atît Ziua Naţională (apropo, 1 Decembrie se scrie cu D mare!) cît şi Marea Zi a Alegerilor au picat în sezonul ăsta şi noi dăm deja semne de absenteism şi de plecat, pentru patru zile în vacanţă! Zilele astea nu ne prea prind, simt eu, noi suntem un popor friguros şi vrem să stăm la căldurică, nici măcar să deschidem geamul să atîrnăm steagul nu ne prea vine, ce să mai răspundem chemărilor înălţătoare! Bag de seamă că… aşadar şi prin urmare suntem un popor… solar şi de-aia „Deşteaptă-te, Române!” nu are niciun efect la noi de atâta amar de ierni. Păi da, altceva era dacă toate astea s-ar fi întîmplat mai la vară, nu? 🙂

Un tren numit dorinţă

pacificReuters, citat de HotNews zice că în 1900, un tren cu aburi făcea de la Bucureşti la Constanţa trei ore iar azi, un tren lectric parcurge această distanţă în şase ore… Chestia se referă la starea infrastructurii din România şi poate părea scoasă dintr-o colecţie de bancuri. Dar nu este! Suntem undeva pe lîngă Nepal, la coada clasamentului mondial cu drumurile. Cu toate astea la noi kilometrul de autostradă atinge sume astronomice ca şi cum am avea o concurenţă fantastică pe metrul de drum sau ca şi cum chiar nu am avea niciun interes pentru ca acele autostrăzi să fie construite. Cu toate astea constructorii noştri de drumuri fac cele mai mari averi din ţara asta… Am rămas ţara paradoxurilor. Trenul-maşină mică cu performanţe de melc a ajuns să fie unitatea de măsură a înapoierii noastre, a eternelor noastre tînguiri. La final de campanie electorală aş putea zice că îi voi vota pe ăia care au ştiut să mă convingă că vor face în patru ani autostrăzi, tot atîtea cîte au făcut cît au fost la guvernare la vremea lor! Sau dacă nu, măcar să fi promis că vor reintroduce locomotivele cu aburi, pentru reducerea… decalajelor care ne tot fac de rîsul lumii…

Nu ne luaţi în balon!

balon (foto de Ovidiu Eftimie - www.gtbv.ro, Gazeta de Transilvania)„A lua în balon”, potrivit DEX aduce cu „a lua peste picior”, a lua pe cineva „la mişto”… Nu ştiu, eu la asta m-am gîndit din prima secundă cînd am văzut imaginile cu respectabilii, dealtfel, candidaţi PSD pentru Braşov: cosmonautul Prunariu şi neurochirurgul Ciurea în faţa balonului electoral. Dacă era dirijabil tot aşa m-aş fi mirat. Adică ce au pesediştii ăştia (fără convingere) cu… balonul cu aer cald? Decorativ obiectul e atractiv, atrage privirea, este ceva inedit. Dacă îl vom şi vedea plutind vom face: „oaaaaaaa…”! Probabi! Însă electoral, şi imagistic ideea e mai puţin inspirată chiar şi decît cea despre care am scris mai jos, cu tractorul. E o fantezie, o fiţă, un moft, ba chiar o dovadă de lipsă de… imaginaţie şi argumente. Oamenii nu au nevoie să îşi sucească gîtul după un balon, nu au nevoie să fie priviţi de sus, din balon, nu au nevoie să se simtă luaţi în balon! Avem nevoie de soluţii. Neurochirurgul să fi rămas neurochirurg iar cosmonautul să se ocupe de industria aeronautică măcar, şi de acolo, din aria lor să ne convingă. Ar fi fost mai credibilă oricum o demonstraţie cu bisturiul în mînă (sistemul sanitar are atîtea probleme!) sau una despre răposata fabrică de avioane din Ghimbav, decît faza asta cu balonul gata să arunce realitatea în nori. Un balon şi el destul de scump în ochii lumii… adică nu prea de… stînga. Scriam aici mai demult că poate îi vine cuiva ideea să plimbe electoratul cu elicopterul din dotare, că tot e la modă… Ei nu, le-a venit altora ideea cu balonul!

foto: Ovidiu Eftimie, Gazeta de Transilvania

Patriotism local sau şantaj sentimentalo-electoral?

Ştirea cu primul tractor construit la Roman SA este menită să nască suspiciuni. Pe motiv de campanie electorală. Astfel, valoarea acestei informaţii riscă să fie diluată serios. Ba mai mult, chiar publicarea acestei ştiri ar putea fi însemnată acum cu un mic P electoral în orice colţ de pagină. Dacă Neculaie, patronul fabricii de autocamioane nu ar fi candidat şi nu ar fi plimbat braşovenii cu autobuzul portocaliu puterea de adevăr a acestei ştiri ar fi fost incomparabilă. Normal, suntem circumspecţi. Doar puţinul patriotism local care mai zace pe ici-colo în memoria noastră ne-ar face însă să fim încîntaţi. noul tractorVestea că s-ar face din nou tractoare în Braşov ne-ar bucura. Braşovul fără tractoare şi camioane, orice s-ar zice, nu mai este Braşov, de mai multă vreme… Ţin minte cum dimineaţa pe la şase şi ceva, de mult, regimente de oameni se scurgeau cîte o oră pe sub geamurile mele în drum spre porţile Steagului Roşu… Aşa era şi dincolo, la Tractorul. Nu sunt nostalgic. Nu erau vremuri mai uşoare… Cu un tractor, clar nu se face primăvară. Pe străzile alea, dimineaţa, nu mai trece nimeni, sunt pustii . Ne dăm seama privind peisajul ăsta ce vremuri sunt acum cind se anunţă panicard alte falimente. Aş fi încîntat să nu fie o veste electorală şi să văd şi eu tractoarele alea cum vor sta aşteptînd să fie îmbarcate. Dar tare mi-e teamă că e doar o veste electorală totuşi. Un tractor ambalat pentru alegeri şi nu unul cu o misiune economică limpede, vandabil… La fel, aş vrea să cred că vizitele preşedintelui Băsescu prin marile fabrici şi uzine nu sunt electorale ci căutătoare şi găsitoare de soluţii. Chiar, pe cînd vizite la micii producători autohtoni muribunzi, care chiar contează şi nu doar la platformele cu mii de oameni şi sindicate grele care pot dispune oricînd de armele şantajului politico-muncitoresc? Da’ să nu deviez de la subiect… Aş vrea să văd şi eu tractoarele şi camioanele alea cum readuc cîţiva oameni la lucru, ca să nu mă consider cumva… sedus şi abandonat în patriotismul meu local…

foto: Mediafax

Made in România?!… :)

Cîtă ipocrizie… Parcă îl şi văd acum pe Preşedintele, ghidonat în coloana oficială de Loganuri, depăşind sub protecţia girofarului coloanele de căruţe probege, cirezi de vite costelive şi bieţii români refugiindu-se spre vremi mai bune cu saci în spate, cu ghetele stîlcite, aburind în ger… De bine mersi, deputaţii au depus acum citeva zile anunt pe SEAP, să îşi mai tragă 50 de limuzine la 50.000 de euro bucata… E un razboi pierdut, născut mort, ăsta al egalităţii şi solidarităţii sociale şi umane în românica. Dar de fapt de ce acum, iar, să scriu despre ipocrizii de genul ăsta sau despre alte crize şi isterii nepotolite. ce rost mai are? Iarna sfîşie uşor obrazul şi sufletul şi plămânii. Sub bocanc crănţăne gheaţa de parcă ai călca pe nuci sparte… Simt o tensiune in aer… Parcă nimic nu se învîrte rotund şi pînă şi cuvintele parcă sunt din aluat, mult molfăite şi greu de înghţit. De asta ascult altceva. Furia, revolta gothică merg cu stările astea, te însufleţesc. Nightwish… Bine că nu e „made in Romania”, nu are cum sa fie…

Prima zăpadă. Tristă, rece şi udă. Bine organizată

hpim6800A nins ieri, pentru prima oara iarna asta. O zăpadă grea, rece, udă, să te străpungă lichid parcă pînă la oase. După o prima noapte dificilă, de 10 ani hiperdieni, dimineaţa m-a întîmpinat cu fulgii mari, frumoşi la vedere dar grei şi pătrunzători. Nu voiam să vină iarna aşa. Ina s-a bucurat cel mai tare, şi eu la glasul ei vesel. Dar a trebuit să plec mai departe la a doua zi şi noapte de 10 ani hiperdieni. Puţin mai relaxată ziua asta decît cea oficială şi protocolară de ieri, deşi cu unele emoţii în voci, decît conferinţa de presă cu emoţii, cu mape, broşuri şi pliante, şi cu cîţiva vechi prieteni…  „Organizare reuşitî”, a spus toată lumea.hpim68021 Noaptea de ieri, noaptea de la etajul 8, acţionari americani, israelieni, români. Aer de eveniment multinaţional parcă petrecut aparent în tipic dâmboviţean, pe la Marriot, nu la Aro… în provincie, făcut de nişte… „provinciali”, fără firmă de organizări de evenimente… Muzica antrenantului irlandez Dean, politichii la ore tîrzii, plachete aniversare, pungi de cadouri, la plecare, la patru dimineaţa… E ok, e ok aşa cu relele lui totuşi, relele acestui ok, desigur. Oraşul, circulaţia… dezastru. Edilii, prinşi pe jumătate pregătiţi. Tensiune pe şosea, în pedală, în ABS, în cauciucurile de vară… Oboseală, grămadă… În 36 de ore, doar vreo 4,5 dormite… Organizare de eveniment, da… Înca multe impresii ciudate de sedimentat. În Aro, dinamoviştii şi-au făcut lecţia tactică lîngă sala noastra, au trecut superiori pe lîngă noi aşteptînd să îi urmărim cu privirea (nu s-a uitat nimeni după ei 🙂 au şi luat bătaie pînă la urmă, cu 2-0, de la stegari! )… Sala noastra în care se vorbea de PACS şi RIS, sub camerele de filmat ale Realităţii TV… Aceeaşi organizare. Resentimente, desigur. Seara a venit, dupa alte discuţii, neprotocolare. În Barul de Noapte, program reuşit, cabaret, surpriza „Hava Nagila”, „Braşoveanca”, sârbe, rock-n-roll… Dl. Roth, destins şi distins. Ne-a scos în faţa lumii mulţumindu-ne pentru reuşita celor două seri. Da, povestea cu organizarea. Important e să nu vadă ceilalţi cît de greu a fost, cîte emoţii. Şi să nu te plîngi. Am ştiut ce trebuia făcut şi ne-a ieşit. O lecţie. Prof. dr. A.V. Ciurea, la dans, ca în campanie, normal… şi în fum de trabuc. „A ieşit bine”, surprizător, voci din public… Hazardul? Nu, nu a fost hazard ci vrerea de a ieşi bine, cu chin destul şi rezolvări la moment. hpim6815Deci se poate. Desigur! Nicio problemă! Pupături, cunoştinţe noi, bucurii de întîlnire, apoi pupături de plecare… Şi suspiciuni, şi priviri piezişe, în urmă, destule. Asta e. Inevitabil. Vom vedea ce va fi. Sper că bine. Feeling… Sper ca mîine sa ies cu Ina, să facem un om de zăpadă. Mi-a fost dor de ea, tare dor. Şi de Miha, dealfel, aceste două zile lungi şi grele, şi zilele premergătoare acestora. Prima zăpadă… A doua va fi frumoasă şi uşoară…

Parlamentari de cartier. Herghelii de cai verzi pe pereţi

toboganÎmi găsesc cutia poştală plină de pliante, de broşuri, de bileţele de la candidaţii din cartierul meu. Unele sunt bine colorate, altele mai… bicolore (deh, după buget!). Însă toate îmi promit: „Cartierul nostru va fi cel mai frumos…”, cel mai tare, cel mai bine izolat termic, cel mai jucăuş, cu multe becuri, cu căldură, cu apă caldă, cu panseluţe şi fără şomeri, plin de armonie adică…  „Cartierul nostru” zice… Hmm, o fi locuind şi el, catindatul X aici în cartier?, mă întreb eu…  În fine… Bun… O să avem şi aqua-parc şi patinoar şi zoo si grădiniţe şi şcoli bune şi cabinete medicale, şi post de poliţie şi pompieri şi bănci şi salvare şi eoliene şi panouri solare şi gropi ecologice fără tomberoane şi multe locuri de joacă securizate şi centrale nucleare de cartier, ba chiar şi staţie de helicopter şi… tiribombe. Nu, spital de nevroze nu o să avem, nu ne trebuie… 🙂  Măi să fie, zic… să vezi noroc ce s-a nimerit pe capul nostru de îi alegem pe ăştia… Cartierul nostru vechi, cenuşiu şi muncitoresc va fi o floare, o… splendoare! O să vină ăia cu gipane din rezidenţiale să se mute aici, peste noi… Cu recesiunea asta nu se ştie… Măi fraţilor, mai ho cu tata, mai opriţi-vă!… Brrr… Herghelia cu cai verzi pe pereţi nu mai e de mult pe strada noastră. Şi mă întreb din nou, cum o să facă brumă din promisiunile astea de acolo, de la Bucureşti, cînd nu am văzut picior de consilier local sau primar pe aici prin cartier? Cum or să dea viitorii noştrii parlamentari legi aplicabile aici, în Fundătura H? Cum vor bate ei palma pentru priorităţile lor (ale noastre, cică), ca să se împace cu priorităţile aleşilor locali, şi pe bugetele cui? Zău, dincolo de faptul că niciunul (fie el patron, avocat de vază, artist, cosmonaut, revoluţionar, vedetă tv sau neurochirurg) nu m-a convins încă (parcă sunt cam fără vlagă, fără convingere, nu?) nu pricep funcţionalitatea lor viitoare de parlamentari pornind de la aceste „proiecte-program”. Uninominalul ăsta vopsit bagă lumea în ceaţă. Deci viitorii noştri aleşi, chiar vor avea normă dublă (pe aceiaşi bani…:)) adică se vor îngriji şi de marile trebi organice ale ţării şi de micile nevoi din cartierul meu cenuşiu şi muncitoresc?… Lămuriţi-mă, rogu-vă!…

Pupincurismul la români

Pupatul în fund, observ zi de zi, a devenit un fel de sport la români, un sport de performanţă la care se întrec prin antrenamente serioase cohorte de indivizi care mai de care mai şlefuiţi… sau nu. Linguşeala şi apoi împunsul pumnalului pe la spate fac parte din „curricula” majorităţii candidaţilor la funcţii şi posturi călduţe atît în vestitele companii de top (multinaţionale) cît şi mai jos sau în politică. Cu sau fără argumente profesionale în preajma noastră stau şi zîmbesc şi aprobă „yesmanii” de serviciu care pînă la urmă reuşesc să se caţere pe cadavre spre vîrful incompetenţei lor. Pupatul în fund nu ţine de sex, nu ţine de vîrstă şi se practică în orice poziţie şi în orice loc şi în orice ocazie favorabilă, cu discreţie desigur. Prin acest sport bruma de competenţă existentă ici-colo se anulează cît ai bate din palme. Nu contează că ai făcut ceva şi cît ai făcut, toate îţi pot fi anulate rapid după cîteva şedinţe de pupat în fund. Ei da, dacă tu nu ai aplecarea necesară şi buzele destul de fine şi glasul destul de dulce nu are niciun sens să îţi faci iluzii că vei căpăta ceva respect. Interesant este că pupincuristul are şi un deosebit simţ al orientării în teren. Şefuţul care a acceptat ieri să fie astfel „toaletat” prin dos va fi abandonat deîndată ce doar se va fi zărit un pretendent cu şansă la tron. Iar soarta acestuia va fi pecetluită deîndată. Aşa a fost de cînd lumea, dar parcă de acum sportul ăsta se instituţionalizează. Alături de alte curvăsăreli (a se înţelege „stricto sensu” – adică sportul „alb” al multor femeiuşti de carieră, care găsesc rapid, pe măsura „competenţelor”, drumul către aşternutul virtualului „iubit conducător”) pupatul în fund ar trebui să devină materie opţională în şcoli, ca românii, de mici, să ştie exact cum să se orienteze, cum să se descurce în viaţă, să îşi doboare cu ştiinţă „duşmanii” reali sau potenţiali. Da, sunt vremuri tulburi, vin vremuri grele. Să ne adaptăm dragi şoimi ai patriei, dragi tovarăşi şi tovarăşe!

Cîţi dintre noi nu suntem mineri?…

r574198276Ce zile negre… Nu cred să fie printre noi prea mulţi care să nu fi stat înmărmuriţi în faţa televizoarelor urmărind succesiunea de evenimente privind tragedia de sîmbătă de la Petrila. Deodată totul în jur a devenit prea puţin important (şi măruntele întîmplări electorale şi şocurile crizei şi orice altceva…) în faţa morţii celor 12 mineri. Şi nu numărul lor şi nu grozăvia morţii lor în condiţii groaznice mă mişcă, nu… Ci că asta se întîmplă în România ca un fapt divers… Adică: „ei, asta e… nu e nici prima nici ultima oară… asta le e soarta”.ROMANIA MINE EXPLOSION În ciuda presiunii presei pe acest moment, în ciuda oficialilor care îşi vîntură acum girofarurile acolo în Valea Jiului, ceva ma face să cred că totul e de faţadă. Da, nefericiţilor ălora le aruncă nişte bani să îşi uite durerea şi să vadă lumea că statul e atent cu suferinţa lor… Dar zilele astea vor trece şi oamenii ăia vor rămîne acolo cu moartea lor şi în mizeria lor şi vor suporta… Cine mai crede azi că această tragedie va îndrepta lucrurile? Că Valea Jiului va fi scoasă din Evul Mediu în care zace la discreţia cîtorva grofi contemporani cu noi? România este din nou în atenţia presei internaţionale prin dramele şi nu prin nu ştiu ce fapte de ispravă. Şi mă mai cutremură faptul că acei nefericiţi mineri mor fiindcă vor să îşi ferească de foame copiii, mor fiindcă în fiecare zi înghit umilinţele şi sfidarea grofilor de care vorbeam şi care îi obligă să înfrunte moartea în orice condiţii, îi obligă să renunţe la demnitate… ROMANIA MINE EXPLOSIONAsta e România în care trăim… o ţară cu sclavi, o ţară în care teroarea zilei de mîine, teroare mînuită dibaci de favoriţii tranziţiei face din cei mai mulţi dintre noi… mineri!

Realitatea e… verde-brotăcel!

REALITATEA.NET – Românii au cheltuit deja mii de euro pentru vacanţa de iarnă
Adevărul e că (indiferent de linkul postat deasupra, doar ca exemplu… de culoare) unii ar putea spune că văd lucrurile în negru, în alb şi negru, alţii cred că situaţia e… albastră, cu toate astea cei de la Realitatea (TV) s-au făcut verzi… Verzi de ce? E vorba de un „cod verde”, de o acţiune profund civică, ecologică. Însa e ciudat, arată rău… arată aiurea. Verdele ăsta „brotacel” nu-i prinde. Poţi să crezi că asta e noua lor identitate grafică şi nu doar o chestie de… campanie. Campania de implicare în politicile de mediu, nu alta cum v-aţi fi gîndit! Altfel, m-aş fi speriat ca tocmai în campania electorală Realitatea să treacă de la roşul ei la… verde! Aş fi zis că, cine ştie?, i-o fi obligat cineva să nu mgreentreefrogai poarte atîta roşu să nu dea de gîndit! Sau, mai cîrcotaş, aş fi zis: „băi să vezi Vîntu i-a pus pe ăştia să se… deghizeze, să nu mai spună lumea că pozează în roşii ca să nu se zică de fapt că sunt… portocalii!” Da’, e vorba doar de raţiuni ecologice, nobile, dezintersate, nu ecologiste… chiar dacă aşa cum mai spuneam deunăzi politica e doar o chestie de simplă… cromatică… Adică, de exemplu, portocaliul nu e altceva decît o combinaţie între roşu şi galben. Nu? 🙂

ps. Ovidiu (Eftimie, după… părerea lui!) a sesizat chestia verde mai de mult, aşa e:)

Nu-l băgaţi în şomaj pe Moş Crăciun!

poor-santaÎn vreme ce occidentalii aplică cu sârg (de nevoie) „cost-cutting-ul” începînd cu propriile garderobe şi frigidere, noi românii zicem – nu mă refer la toţi ci la unii, eşantionaţi pentru anumite sondaje – că vrem să cheltuim mai mult de Sărbători ca anul trecut. Cum naiba, cînd zi de zi lista neagră a firmelor care intră în faliment creşte văzînd cu ochii? Probabil optimismul nostru funciar ne îndeamnă să jucăm la risc. Mergem pe principiul „ce-am avut şi ce-am pierdut!” sau ne zicem „fie ce-o fi”… E un mod de abordare a lucrurilor, să profiţi şi să te îmbuibi pînă în ultima clipă… Apoi, „om trăi şi om vedea” mai zice rumânu’… Şi dacă tot suntem la zicători, probabil vrem să probăm şi chestia cu „Nu-i da, Doamne, omului câte poate duce”, după care vom schimba placa cu mioriticele noastre lamentări şi… schelălăieli pe marginea şanţului. Şi cum tot începe postul, cel de 40 de zile al Crăciunului nu m-aş mira dacă l-am lăsa şi pe ăsta pentru vremuri mai… bune chefuind cum ne e obiceiul, ca la parastas, la capul mortului 🙂 Apropos, la ce vor fi dispuşi fiţoşii de români să taie de pe lista cheltuielilor cu care s-au obişnuit: telefoanele mobile, ţoalele de firmă, ţigările, poşetele, plasmele, vacanţele exotice, cluburile de noapte? Să vezi atunci tăvăleală şi tînguiri de ciudă şi durere… Probabil vom asista la schimbări comportamentare şi structurale serioase în mentalul colectiv obsedat de libertăţile consumiste de pînă acum, libertăţi care, în parte, au şi facilitat criza.  Şi vorbesc de fiţoşi, fiindcă în cazul celor cu viaţa de azi pe mîine lucrurile pot fi dramatice şi nu merită o abordare la mişto… Cel mai dureros ar fi în această ipostază să te gîndeşti, pur şi simplu ce ar fi, cum ar fi dacă l-ai trimite pe Moş Crăciun în şomaj? (fapt desigur mai puţin important în cazul primilor despre care am vorbit aici şi foarte important pentru publicitarii, care nu ştiu cu cît zel şi pe banii cui, îşi vor mai lansa obositoarele şi prea grabnicele campanii cu reni, zurgălăi şi moşi în roşu)!

Cum o punem noi de mămăligă!…

Ne-am obişnuit oare cu un trai artificial, cu o viaţă pe datorie, cu o existenţă de supraconsum? Ne-am obişnuit oare cu un confort aproximativ, ne-am lăsat alintaţi în iluzii? Am crezut oare în creşterea duduitoare şi sănătoasă a economiei româneşti sub o guvernare făloasă dar catastrofală? Oare nu astea sunt defapt cauzele crizei noastre? Oare nu este asta mai ales criza noastră şi a incompetenţei ultimei legislaturi şi guvernări mai curînd decît un efect al crizei mondiale? Aş crede că criza internaţională e doar un pretext pentru incompetenţele noastre, ale românilor, care acum ating apogeul. La asta mai lipsea să vină Traian Băsescu să ne mai pună o bomboană pe colivă cu „strigătul lui disperat”: „Looooviiiituuuurăăăăăăă deeeee staaaaat!”

Sărim dealu’ pe Dobrogeanu Gherea

Surpriză în dimineaţa asta. În sfîrşit au terminat strada Dobrogeanu Gherea dinspre Răcădău spre Centru… Mai e cîte ceva de peticit pe ici pe colo dar se circulă. Şi este cît de cît o variantă să mai scapi de ambuteiajele de pe traseul obişnuit. Desigur pînă apare gheţuşul… Nu am auzit să se fi şi tăiat o panglică, ceva. Sau urmează? Nu scapă… edilii ocazia, nu?

trecerea

Azil de bloggeri. Securişti de blogosferă…

Pe undeva prin Burma, spune Ovidiu (Eftimie, după… părerea lui :)) un blogger ar fi fost condamnat la 15 ani de puşcărie, iar un altul la alţi doi ani şi jumătate pentru criticile aduse juntei militare din Myanmar… Ca să fiu corect ştirea vine practic de la Razvan care face referire la articole din presa internationala. Ovidiu dealtfel urmează sfatul lui Răzvan, anume de a scrie pe această temă… Mă raliez şi eu sugestiei. Preventiv, cred că ar fi bine să fim cu ochii în patru… Nervozitatea din politica autohtonă, tendinţele monopoliste ale presei, încurajate de politic, şi care trag spre dreapta acum, acuzele aduse tot mai vehement unor jurnalişti, mai ales celor vădit împotriva Cotrocenilor conturează un teren propice pentru acţiuni mai hotărîte împotriva presei. Iar blogosfera, prea slobodă la gură pentru tot mai mulţi, şi tot mai vizibilă, ar putea fi o pradă destul de uşoară. Pe fondul problemelor economice, al austerităţii ridicate la absolut după un scenariu evident, la adăpostul căreia se pot comite abuzuri extrem de fine, nişte măsuri legislativo-fiscale, pentru început, sunt foarte posibile. Deja s-a făcut vorbire (potrivit lui Constantin Codreanu, blogger cu state vechi) de încercarea de a se impozita anumie postări (bannere, s.a.) pe anumite categorii de bloguri. Am senzaţia că farmecul discret al libertăţii blogosferei pe care îl trăim acum, care ţine de o epocă romantică a genului, se va evapora într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat tocmai din cauza intervenţiei statului în mod direct sau prin forţarea mîinii furnizorilor de un tip sau altul de Internet. Pentru ce atîta libertate moca? Pînă cînd? Chiar, pe cînd vom fi interceptaţi şi de nişte securişti ai blogosferei care să ne treacă pe fiecare la index? În China de pildă se vrea declararea „dependenţei de Internet” ca boală, iar clinicile de „dezintoxicare” sunt încurajate să îşi facă treaba. Un altfel de abordare şi mai subtilă a… problemei. Aşa că, să ne pregătim pijamăluţele, să le punem în săculeţ, sub pernă, şi să ne pregătim pentru… azil. Nu, nu politic, Doamne fereşte!, ci unul mai vesel… azil de bloggeri! Glumesc, desigur! Niciodată nu ni se va putea întîmpla una ca asta în patria noastră scumpă şi iubită! 🙂

Daţi poporu’ cu elicopteru’!

helicoFaza cu autobuzul electoral e fumată. Unii plimbau electoratul dintr-o circumscripţie în alta, să îi ducă la vot, tot cu autobuzul. Americanii bat ţara în lung şi-n lat, la fel, e drept cu autobuze mai dichisite, de cursă lungă… Ba am văzut destule autobuze electorale, adică tapetate cu afişe. Chiar şi autobuze electorale decapotabile am văzut, de la munte pînă la mare… Taxiuri, la fel. E adevărat nu am văzut căruţe cu mîrţoage electorale şi nici tractoare electorale. Da nu zic că nu-s… Mă mir însă că încă nu s-a gîndit nimeni să plimbe poporul cu elicopterul! Zău, nu ar fi frumos? De exemplu de aici, de pe la Micşunica, pînă la Gară şi înapoi… Nu ar fi cool? Nu s-ar face coadă ca la urs la aerianul taxi electoral? Nu de alta, dar să vadă şi omu’ de rînd afişele alea mari şi frumoase lipite pe blocuri, de sus în jos! Alta e perspectiva! Altfel se vede votu’ dom’le. Păi nu? Să vadă şi alegătorul cum se grăbeşte viitorul domn deputat să-i rezolve problemele, ca vîntu’ şi ca gîndu’, făr’ să se uite la pungă – chiar dacă s-a mai ieftinit benzina. Că doar nu şi-o fi luat „helicopter” să se plimbe cu el degeaba şi să polueze inutil liniştea oamenilor? Că doar nu degeaba bîzîie elicopterele, zi de zi pe aici, prin Steagu’, mai ceva ca la o bază NATO? Or fi ambuteiaje şi circulaţia naşpa, dar chiar aşa, să te dai cu elicopterul degeaba, de ici până colo, la cumpărături ca să nu stai la roşu, la semafor, şi să nu ştie şi alegătoru’? Aşa, fără niciun folos civic? Chiar nu se face! Zău, daţi poporu’ cu elicopteru’, pînă nu o să le vedem şi pe astea parcate printre blocuri ca pe „gipuri”… Atunci chiar nu o să mai aibă nici un chichirez!…

Hailavot… sau haisictir?

În vreme ce o parte a presei se isterizează şi stresează pe marginea crizei mondiale, altă „parte a presei” e în campanie. În primul caz, fericiţi ar trebui să fie cei ce nu citesc ziarele şi nu se uită la ştiri, fiindcă ar umbla pe stradă cu nodul stresului în gît. Nu zic că nu e „naşpa”, ba e!, dar nici să pui toată ziua pe prima pagină ştiri de genul: „Uzina Z dă afară 800 de oameni”, „Clujul aruncă 3000 de muncitori în stradă”, „În Bihor se închid 8 fabrici”, „La Vaslui investitorii fug ca potîrnichile…”, etc. Acum orice faliment, orice resturcturare (unele plănuite cu multe luni în urmă) sunt puse pe seama marii crize şi recesiunii… De aici pînă la nevroză e doar un pas. De aici şi pînă la a vedea în oamenii de pe stradă potenţiale victime sau în a ne vedea noi înşine condamnaţi şi pierzători e un singur pas.
În al doilea caz, presa de campanie îşi face treaba fără entuziasm. Ziarele nu mai cred nici ele în propriul succes şi în tiraj, nici măcar în „liniile” trasate de patroni şi îşi respectă „contractele” cu candidaţii la deputăţia de cartier. Şi aşa, din păcate puţini sunt cei ce mai cumpără ziarul dimineaţa. Dar tocmai de aceea ziarele au migrat pe Internet. Aici e o luptă mai vie, mai interesantă. Jurnalul de campanie şi blogul de campanie încearcă să obţină votul internauţilor (mulţi, pestriţi, da’ mulţi). Pe ediţiile electronice ale ziarelor apar bannere fel de fel, politicienii care se respectă şi-au făcut site. Şi nu vorbesc doar de ziarele mari ci şi de blogurile „mici”… Nu aţi remarcat că jurnaliştii de la ziarele mari şi-au făcut şi ei nişte ziare mai mici, blogurile? De ce oare? E ca o evadare spre un fel de independenţă, spre un tiraj personal mai bun decît cel tipărit al ziarului la care lucrează, evadare ce poate aduce şi ceva bănuţi? Posibil. Da, şi pe aceste pagini îşi pun candidaţii reclamele.
Mai mult chiar, un astfel de blogger, a găsit de cuviinţă să aducă lumea la vot prin site-ul http://hailavot.org/. Şi ne îndeamnă el acolo să votăm sau să nu votăm dar să aducem argumente pentru alegerea noastră. Şi aşa se mai rotunjeşte o comunitate în blogosferă: asta a polemicii cu a vota sau a nu vota. O comunitate cu aer cetăţenesc, cu pretenţii de responsabilitate civică şi cu ambiţia de a reduce absenteismul măcar prin… votul bloggerilor. Vot pentru ce, zic? Pentru deputăţia de cartier sau senatorul de sector… Parcă alegerile locale se repetă. Am senzaţia asta. Parcă e aiurea să văd cum posibilul deputat vine la mine în faţa blocului şi îmi promite că ghena de gunoi va mirosi mai puţin daca îî voi alege pe el, şi drept bonus îmi va planta şi un mesteacăn în faţa geamului! Nu?… Ce deputat o să-mi fie ăla care aşa înţelege să îmi ceară votul? Ce treabă va avea el cu chestiile astea promise acum, de acolo de la Bucureşti, din Casa Poporului, de unde m-aş aştepta la deciziile strategice pentru patrie?… Da’ primaru’ ales în primăvară, ce treabă mai are? Nu-i cam multă confuzie aici? 🙂 Hailavot?!… Da’ dacă partea cu criza, povestită la început, va pune nodul în gîtul alegătorilor mai repede şi mai grav decît ne aşteptăm? Tare mi-e teamă că atunci „hailavot” va deveni un mare şi indiferent haisictir.ro!

Sfîrşit de toamnă cu Andre Rieu


Încă o zi de toamnă frumoasă, lumina e mieroasă şi parcă se scurge pe geamul ferestrelor… Probabil e unul dintre ultimele week-end-uri calde… Ah, la mulţi ani, Mihaela! Acum 11 ani exact aveam noi frumoasa nuntă de pe Cetate!… La mulţi ani, iubire, împreună!… Parcă a fost ieri, nu?… Acum, frunzele copacilor s-au rărit aşa încît acum văd pe geam detalii pe care nu le vedeam acum o săptămînă: bordurile, aleea de pămînt răvăşit… Nu m-am bucurat însă destul de spectacolul colorat al Tîmpei… Am zărit doar copacii arşi în tonuri de toamnă… şi nu m-am lăsat fermecat de peisaj… ca altădată. Nu am avut timp… Acum totul e brun, copaci goi încadraţi de verdele rarilor brazi… Nu am imortalizat momentul… La anu’ poate! Acum bate vînt de iarnă… O simt pe aproape… Ne vom bucura de ea dar ne vom şi sătura destul… Pîna atunci, azi e o zi de toamnă frumoasă… Poate printre ultimele… Toamna, atît de scurta toamnă adevărată. Şi merge teribil de bine cu veselia acestui extraordinar Andre Rieu. Un om-spectacol desăvîrşit…

Obama, preşedintele românilor!

Staff ObamaProaspătul preşedinte al Americii, Barack Obama trezeşte o isterie mondială bine palpabilă şi la noi. Nu ştiu dacă acum există mijloace media care să nu imortalizeze istoricul moment. De la piţifelnici pînă la piţipoance, mă refer aici la spaţiul nostru mioritic, cum ar zice cineva, fiecare îşi arogă libertatea de a-şi da cu părerea despre Obama. Eu unul mă feresc să fiu entuziasmat. De la star media pînă la a fi erou Obama mai trebuie să şi convingă. Ar avea această şansă. Trebuie să facă ceva, un pic mai bine, în disperarea crizei de acum din State… Interesantă e similitudinea dintre tzunami-ul financiar declanşat în SUA şi care şi-a întins şocul pînă în Români(c)a şi cel mediatico-emoţional al alegerii lui Barack Obama. Cît de sensibili suntem la astfel de şocuri!… Efectul Obama iată, asemeni unui domino care îşi răspîndeşte piesele în toată lumea anulează aproape pînă şi campania electorală românească. Eu, unul, nu remarc nimic din aceasta ci doar imaginea lui Obama, posibilul salvator al Americii. Parcă nici România nu mai este aici, ci acolo, în America! Adevărul este că statura noului preşedinte american, discursul său proaspăt şi revoluţionar, popular totuşi, dimensiunea intelectuală şi la obiect a vorbelor sale fac în aşa fel încît catindaţii noştri să pară nişte viermişori cu un conţinut albicios şi fără consistenţă. Obama exprimă aproape perfect interesul american, îl numeşte, îl defineşte. La noi interesul românesc a fost în aşa hal demonetizat încît sună ca o vorbă goală în gura politcienilor noştri. Cine să îi dea din nou valoare acestui interes naţional? Handicapul poate fi zdrobitor pentru dorinţa şi frustrarea românilor de a alege şi ei ceva care să le trezească măcar parte din speranţele pe care Obama le trezeşte americanilor. E valabil acum… Dar poate, până la anu’ Obama îşi va fi pierdut aura şi nu va mai fi un contracandidat serios în faţa prezidenţabililor noştri şi nu vom mai fi atît de trişti că nu avem parte şi noi de oameni… mari!
Americanii, în criză, aveau nevoie de o mare speranţă ca să supravieţuiască. Aceasta se numeşte Obama. Aceasta le-a fost servită… Că este sau nu o speranţă prefabricată în mod special, dar artificial, la nivel mai mult sau mai puţin ocult, pentru a pansa rănile Americii rămîne de văzut. Cum rămîne de văzut şi dacă această criză financiară mondială nu a fost fabricată la aceleaşi niveluri, de aceeaşi mari actori care l-ar fi fabricat pe Obama acum, pentru interese stricte, precise, exacte. Însă revin şi întreb: speranţa noastră, a românilor, care mai este? Nouă ce ne este dat să alegem? Fiindcă disperarea (produsă tot din alchimia mediatică a panicii inconcrete) începe să se iţească la uşă mai abitir decît la americani!… Probabil, ne-ar prinde bine să ne iluzionăm un pic cu gîndul: Obama, (şi) preşedintele românilor!

REALITATEA.NET – Barack Obama, la prima sa conferinţă de presă în calitate de preşedinte: SUA se confruntă cu o criză economică ” foarte gravă”

Şpagă pe viaţă

spaga_2Citesc azi în Jurnalul Naţional: „Reputatul profesor Dan Gavriliu, primul chirurg din lu­me care a reuşit, în 1951, înlocuirea completă a unui or­gan inventând procedura de reversie a tubului gastric, trăieşte astăzi, la 93 de ani, cu o pensie de 749 de lei pe lună. După o carieră de şase decenii şi vreo 50.000 de vieţi salvate, ar avea dreptul la mult mai mult” Doctorul Gavriliu este membru emerit al Academiei Române de Ştiinţe Medicale şi nişte funcţionari nu ştiu să-i calculeze pensia… În altă parte, în Gândul citesc că: „Şpaga la doctor: 700 de lei operaţia, 200 anestezia”. Astea fiind preţurile pentru bolnavii mai prost îmbrăcaţi şi pentru operaţii curente. Vezi spune: subiectul e vechi, e fumat. Adevărat… În Gardianul mai citesc că: “Un medic iesean a recomandat unui pacient de sex masculin, in varsta de 41 de ani, sa faca timp de 56 de zile spalaturi vaginale” Probabil ieşeanul nostru nu dăduse cuvenita şpagă, sau nu cît ar fi trebuit… Să comentez? Are sens? Să întreb dacă doctorul Gavriliu a luat vreodată şpagă? Mă îndoiesc să o fi făcut. Să plîng de soarta medicilor care vor salarii mai mari? Unii poate ar merita, sau cadrele medii, sau rezidenţii… Dar restul? Micile şi marile VIP-uri care te tratează în zeflemea sau ca pe un obiect, ca pe o piesă de strung, care dacă nu iese, asta e, poate fi aruncată la rebuturi? Micile şi marile VIP-uri în halate imaculate, a căror fericită existenţă este sponsorizată din plin, „ca la botu’ calului”, la propriu şi la figurat. Doctorii care se poartă prin turismul de congrese şi nu înţeleg mare lucru, moţăie pe acolo, bifează, punctează la CV şi care au lăsat pînă la urmă România în urmă cu zeci de ani ca ştiinţă medicală şi pricepere şi profesionalism şi devotament. Doctorii care se cred Dumnezei şi se vor purtaţi pe braţe şi încununaţi cu lauri şi vor să le pupi mîinile ca la popi şi să le ştergi picioarele… Doctorii din sistem, care nu vor legalizarea şpăgii în sănătatea publică, fiindcă acest sistem le convine. Exagerez, nu? Daaa… Sunt şi medici modeşti, buni, care ştiu meserie, care stau cu burta pe carte, care învaţă zi de zi ceva, care te fac bine şi îţi strîng mîna, care îţi devin prieteni de suflet… Norocoşi cei ce-i găsesc! Să mă mai întreb ce se întîmplă cu sărmanii, care pentru a trăi trebuie să dea şpagă mii de euro? Probabil se resemnează, sau probabil îşi vînd casele sau îşi vînd viaţa băncilor. Probabil dau şpaga aia blestemată şi apoi… apoi mor liniştiţi că au făcut totul…

Viaţa e nasoală

Nu o să scriu azi despre Obama. Nu o să scriu nici despre celulele „de criză” şi nici despre Mihaela Rădulescu şi Dani, şi nici despre şampania electorală care fîsîie şi nu pocneşte. Nu vi se pare că toate astea miros a stătut după atîta şezut pe retinele şi timpanele noastre? Fiecare zi, defapt MEDIAZI, vine cu un frustrant sentiment de deja-vu. Frustrări isterizate, mediazile fără noimă, fără contur, fără direcţie. E ca şi cum te-ai rostogoli într-un butoi de tablă, la vale, pe un grohotiş fără sfîrşit… Nu aţi avut senzaţia asta niciodată? Nu v-a venit să vă băgaţi dopuri în urechi şi vată în ochi ca lucrurile să se liniştească un pic? Probabil astfel de senzaţii, resimţite acut de oareşce generaţii mai sensibile, îi fac pe unii să scrie (virtual, cum altfel?) pe un site căruia îi zice http://www.sinucigasi.ro...
Libertatea totală a netului (încă!) aduce în faţă scenete tragicomice, toate scrise într-o română aproximativă şi majoritatea, aici, de amor. Nici urmă de spleen, cum mă aşteptam. Doar plictisuri aproximative, şi tînguiri de emo. Probabil sinucigaşii serioşi nu intră pe Internet! Unul din protagoniştii site-ului a scris:„Vreau sa ma omor pentru ca viata e nasoala”, altul i-a răspuns: „Nu uita ca tu nu trebuie sa mori, trebuie sa te lupti cu tine si sa-ti invingi gandurile malefice care te guverneaza.Nu trebuie sa fii pesimist,viata oricum e scurta,si de aceea trebuie sa lupti ,sa fii tu,pur,fara ganduri negre…FIE CA BINELE SA INVINGA SI IN MINTEA SI TRUPUL TAU.” Ei da, nici sinuciderea nu mai e ce era odată… şi nici pe Bacovia nu-l mai citeşte nimeni. Da, clar, viaţa e nasoală! 🙂

Parcări cu sacu’

p1000869Acum vreo trei zile cam aşa arăta o parcare din plin centru vechi al oraşului. Zonă în care se poartă zilnic bătălii între riverani ca să prindă un locşor liber, zonă în care au fost instalate şi dezinstalate (mai bine dezinstalate totuşi pentru un centru medieval de oraş turistic) opritori din fier galben cu lacăt pentru posesorii de abonamente de parcare, zonă pentru care pînă la urmă nu s-au găsit soluţii mai inteligente. Pe individul care şi-a rezervat cu saci locul de parcare, pentru aproape o zi, cred că nu l-au căutat inspectorii de la Primărie. În schimb, cu un exces de zel formidabil, periodic gardienii primariali iau la ochi şi la amendat orice nefericit de şofer cu număr de înmatriculare necunoscut, care a nimerit să oprească pe cîte o jumătate de dungă de pe asfalt ce trasează parcarea interzisă. Şi am auzit că amenzile au ajuns şi la 10 milioane (lei vechi) deşi aş fi curios să aflu cam în ce temei amendează aşa comunitarii pe chestii care ţin pînă la urmă de circulaţie. Să vezi distracţie atunci cînd accesul auto nu va mai fi permis în centrul vechi al Braşovului, cum ar vrea dom’ Georgel. Nu de alta da’ pe cine vor mai amenda gardienii, cum o să-şi facă bieţii planul, şi la mardei dar şi la rînjete superioare?!…

Managerul de condicuţă

Într-o lume în care este trendy să te afişezi la fel de fel traininguri, simpozioane, congrese şi să îţi pui pe perete diplome care de care mai colorate (spre profitul docţilor care îşi fac o meserie din prostia altora) mai sunt mulţi „manageri” de condicuţă. Vă sună cunoscută condica de prezenţă? Îi întîlneşti la tot pasul şi nu în nu ştiu ce fost CAP ci chiar în aşa-zisele multinaţionale. Sunt acei indivizi căţăraţi în fotolii înalte şi care nu ştiu altceva decît să îşi mascheze incompetenţa prin terorizarea celor care le fac treaba. Respectivii au grijă, în primul rînd, să urmărească sosirile şi plecările subordonaţilor. Cu ochii pe ceas contabilizează fiecare minut de întîrziere al supuşilor şi au pretenţia (lege nescrisă) ca nimeni să nu părăsească locul de muncă înaintea lor, adică cel puţin după o oră două de la terminarea programului. Evident că la respectivii noţiunile de gestiune a timpului, de deadline sau target figurază în vocabular însă fără niciun rezultat practic. Managerii de condicuţă au grijă să se facă văzuţi de şefii şi mai mari, să se plîngă tot timpul cît au de lucru, să se dea cu curul de pămînt că au mai primit o sarcină „imposibilă” şi să delege tot altora. „Fă aia”, „Hai să facem asta” (dar fără să pună mîna pe ceva), sunt singurele instrumente de care sunt capabili respectivii. Mai mult, tipii sunt rafinaţi. Lasă pe ultima clipă lucruri ce puteau fi rezolvate cu săptămîni în urmă (fiindcă mereu au lucruri mai importante de făcut!) şi umplu atmosfera cu o mare de stres fiindcă, deh, subordonaţii „nu îşi fac treaba” şi ei trebuie „să facă tot”, să rezolve „problema” în ultimul ceas. Apoi să defileze cu trofeul marii sale responsabilităţi şi al chestiunii terminate cu… succes. Desigur, mai mult chiar, nu îşi asumă nicio răspundere, nu iau nicio decizie, le este frică să nu greşească şi lasă pe alţii să îşi pună prima semnătură pe o lucrare. Cînd o dau în bară, roşii ca sfecla, scrîşnind din dinţi şi pocnind din picior non-stop ca şi cum ar bate ritmul sîrbei se reped la tine, urlă scoşi din minţi, şi fără alte argumente te scot ţap ispăşitor. Merg pînă la a călca pe cadavre. Apoi iar se tînguie că nu îi sunt recunoscute meritele. Vreţi o definiţie? Este cel mai des lipsit de iniţiativă, nu se adaptează la schimbare şi este rutinat în toate „procedurile” pe care le urmează. Altfel spus, i se potriveşte cel mai bine zicerea „sunt incompetent, deci muncesc!”. La o asemenea stare de lucruri firma cu astfel de specimene este prin definiţie incompetentă şi doar ici-colo cîte un lider autentic mai poate, cu greu, salva lucrurile. Chiar îmi spunea cineva, acum ceva vreme, apropos de începutul „pledoariei” mele: „compania eficientă şi bine organizată este aia în care nu se fac ore suplimentare”… A, şi încă ceva: managerii de condicuţă au viaţă lungă, „no stres” scrie pe ei şi dacă mai şi ştiu cum, unde şi pe cine să pupe în fund îşi pot lua liniştiţi pensia de la singurul job pe care l-au avut vreodată. Bineînţeles că toate simptomele astea nu au nevoie nici de caracter şi nici de alte calităţi de personalitate. Mustrările de conştiinţă produc migrene, aşa că mai bine, nu! Şi dacă îl vedeţi dimineaţa intrînd în birou, trîntind uşa şi cu telefonul lipit de ureche fără măcar să dea „bună ziua” şi dacă aşa va sta toată ziua, cu celularul lipit de timpan, absorbit de importanţa prezenţei sale, să ştiţi că el este: managerul de condicuţă!

Nu e în regulă!

Vi s-a întîmplat vreodată să rămîneţi fără net, într-o seară şi să vă simţiţi parcă „amputat”? Să vă simţiţi cel puţin neconfortabil? Ei bine atunci îţi dai seama ce a rămas din normalitatea ta, îţi dai seama cît firesc a mai rămas în tine. Şi vei constata că frustrarea vine nu din a nu avea net ci din faptul că netul te-a făcut sclavul lui. Aşa am păţit aseara… Aşa am văzut o emisiune cu Damian Drăghici. Şi l-am (re)descoperit, remarcabil! Un tip care vrea să ia Oscarul şi să îl aducă în România şi care chiar face lucruri cu totul speciale şi care se poartă şi vorbeşte fără emfaza de a fi star asemeni piţipoancelor şi piţiponcilor de tinichea autohtoni. Apoi, frustrarea despre care vorbeam s-a desăvîrşit nemaifuncţionîndu-mi nici măcar televizorul! Şi mi-am dat seama cît de mult îmi lipseşte normalitatea aceea de a pune mîna pe o carte şi de asculta radioul… Ce vremuri, nu? Să adormi lăsînd un semn de carte şi nu sleit de buzzuri ori de spaima că downloadul tău se va fi oprit brusc sau de teroarea că nu mai poţi intra pe „sfîntul google”!

„Băselu” o comite din nou. Corupţi pînă în măduvă…

Ziarul israelian „Haaretz” (http://www.haaretz.com/hasen/spages/1033348.html) comentează, sub semnătura lui Cellu Rozenberg faptul că pentru Băsescu Israelul este „statul pe care presedintele Romaniei l-a uitat”, fiindcă la întoarcerea din Siria acesta ar fi spus ca statul tocmai vizitat e vecin cu… Palestina şi nu cu Israelul… Cineva va poate spune că e o chestie de nuanţă şi că ziaristul respectiv cam exagerează şi că nu, românii şi preşedintele lor nu sunt antisemiţi… Ori se va zice că un comentariu într-un colţ de pagină nu reprezintă cine ştie ce… Ba contează! Dacă presa din Israel te ia la ochi, nu prea te mai spală nimeni şi vestea se duce. Faptul că… „Băselu” comite gafe, una după alta (Marea Neagră, lac rusesc… să vă mai amintesc?) cîntăreşte tot mai greu într-un context internaţional în care ar fi indicat să ne arătăm stăpâni pe noi. La asemenea prestaţii să ne mai mirăm de tot felul de atacuri, de speculaţii, de campanii de presă şi financiare împotriva noastră. Sau se vor găsi unii care să spună că aici e mîna unor… Finkelstein şi Silberstein? 🙂
În rest, toate bune şi frumoase. Un sondaj INSOMAR publicat în astă frumoasă duminică de noiembrie zice că mai mult de jumatate din populaţie (54 la sută) consideră ca, faţă de anul trecut, nivelul corupţiei din Romania a crescut şi că Parlamentul e cea mai coruptă instituţie. Ne miră? Nu. Vin alegerile!

Cumpăr „România”! Dă cineva mai mult?… Adjudecat!

"A", de la Arici„Cuvîntul meu”, marcă înregistrată, adică Registrul Cuvintelor din România, este un fel de magazin virtual, pe net şi vinde cuvintele limbii române! Adică:www.cuvantulmeu.ro
Desigur, totul se întâmplă aici, nu în realitate, adică nu vinde cineva cuvintele din DEX, la un euro bucata, cu drept de proprietate de 12 luni. Deşi, dacă stau bine şi mă gîndesc nici aia nu ar fi fost o idee rea, aşa, ca afacere! Fiindcă despre ce vorbesc eu acum poate părea o chestie trăznită, haioasă pentru unii sau o crimă „de lezmajestate” la adresa limbii române pentru alţii, dar este pînă la urmă o idee excelentă. Cînd vorbeşti azi despre afaceri şi afacerişti cei mai de invidiat sunt cei care fac ceva fără să fie moştenitorii averilor de pe vremea lui Ceauşescu, cei fără capital. Să vinzi cuvinte este ceva excepţional! E ca şi cum ai vinde aer, şi fără să îl îmbuteliezi în prealabil! Este ceva similar cu povestea domeniilor de pe internet. Normal, asta nu înseamnă că restul poporului nu va putea folosi cuvîntul „tău” fără acceptul tău, însă cu puţină inspiraţie cuvîntul „tău” poate fi sinonim cu tine, pe Internet. De pildă, eu dacă sunt cioban şi am firma sc.telemeaua srl. şi cumpăr cuvîntul „brînză” păi atunci e probabil ca oricine va căuta brînză pe net să dea prima dată de oferta mea de la telemeaua srl, mai precis de pe www.telemeaua.ro, sau punct altceva. Şi dacă vreau să mai beneficiez de cuvîntul ăsta pe mai departe, trebuie să licitez mereu, an de an… Super marketing! Să vedem cum vor omologa băieţii aştia nu brandul ci ideea, fiindcă bănuiesc se vor mai găsi amatori să vîndă cuvinte şi să vezi concurenţă la o aşa marfă neperisabilă! Şi pun pariu că clienţi se vor găsi destui.
Apropos, aş cumpăra şi eu „România”. Nu că aş avea ce face cu ea, sau vreun folos de pe urma acestui cuvînt, ba dimpotrivă! Dar măcar să o pun la borcan, sau la naftalină, sau să duc cuvîntul ăsta la doctor sau la muzeu… Da, aş vrea proprietate exclusivă pentru „România”, că prea şi-a bătut toată lumea joc de el (de cuvîntul ăsta) şi l-aş scoate din uz, definitiv… Şi am văzut că în lista băieţilor ăstora cu taraba de cuvinte virtuale nici măcar nu apare „România” (nu îşi face banii!), aşa că probabil l-aş lua singur, ieftin, fără licitaţie. Doar 149 de cuvinte s-au vîndut pînă azi, din cele „de mare căutare”: sex, escort, vilă, imobiliare, maşini, gsm, pvc, etc… Păcat că nu au şi diacritice! Ah, mai bine nu spuneam, le-am şi pus pe tavă încă o afacere: după ce termină cu cuvintele astea simple, trec la cele cu „ş,ţ,î…”, etc… Profit dublu! Nu?

Marea pierdere de timp

Azi începe c(h)ampania electorală. Vreme de o lună spaţiul fiecăruia dintre noi va fi invadat de o minoritate în goană după privilegii. Stîlpii ne vor zîmbi prin afişe cu domni şi doamne cu o identitate aproximativă, televizoarele ne vor bombarda cu sondaje şi „tolkşouri” fără argumente. Nu cred ca măcar din punct de vedere al marketingului electoral să asistăm la spectacole de calitate. Măcar dacă echipele de imagine şi-ar face treaba cu ceva imaginaţie pentru ca ambalajele să fie colorate… E ca la fotbal. Încă „evoluam” în Divizia B. La jucători mediocri nici măcar nişte antrenori geniali nu pot face mare brînză. Iar cînd şi clasamentul este previzibil e şi mai plicticos, ştiind şi ce ne aşteaptă după toate gogoşelele servite! Cei mai inspiraţi dintre noi îşi vor vedea de treabă ignorînd marea pierdere de timp. Votanţii vor fi şi ei tot minoritari. Cine mai crede azi că sunt în ţara asta politicieni care ar vrea şi ar putea să facă „să trăim bine”, care să poată da alt curs, decît cel al valului şi inerţiei, mersului lucrurilor? Cine mai are iluzia că am trăi ÎN ISTORIE şi nu în afara ei?…

Pierdut Pământ. Găsitorului, recompensă!…

Nu sunt adeptul propagării veştilor alarmiste. Ba chiar aş vrea să domolesc cumva, dacă aş putea, nebunia de ştiri care vor să ducă la panică. Nu este zi să nu ne mai lovească cîte o premoniţie sau previziune, venite să ne taie cheful de viaţă. Şi aşa oricum eram prinşi într-o nevropatie generală, soră dar oare chiar trebuie să fim împinşi să ne punem ştreangul de gît? Fiindcă noi românii suntem ştiuţi ca slabi de înger chiar dacă mai compensăm la capitolul haz de necaz… Dar deh, trebuie să se văndă şi ziarele, agenţiile de presă să îşi facă treaba iar televiziunile să ne… „informeze”. Cum altfel să judeci lucrurile cînd auzi că omenirea, peste 20 de ani, va mai avea nevoie de încă o… planetă pentru a-şi satisface toate trebuinţele. Datele astea provin dintr-un studiu, „Planeta Vie 2008” al Fondului Mondial pentru Natura (WWF). Suprapopularea, poluarea, defrişările, schimbările climatice vor face în acest ritm ca cei 20 de ani „brucanieni” să ni se pară nicidecum mulţi ci foarte puţini! Şi cum e cam puţin probabil să găsim în vremea asta acel al doilea Pământ (şi chiar dacă s-ar inventa, probabil „dezvoltatorii” imobiliari nu ar băga în seamă şi amărăşteni ca noi) nu ne rămîne decît să trăim intens ce avem de trăit… Şi mai ales să ne pregătim copiii pentru ce va să vină. Ori, mai bine, hai să închidem „geamurile” să nu ne mai tragă… curenţii acestor veşti. Pe bune!

FMI, fără bani. Neveste de vînzare!

Ştiri de azi: „Un român şi-a scos nevasta la vânzare pe Internet”, „Când dragostea nu cunoaşte vârstă: La 81 de ani şi-a găsit soţie pe Internet”, „Telegraph: FMI a rămas fără bani”, „Episcop anglican: Criza creditelor este o pedeapsă divină pentru că oamenii au devenit prea materialişti”, „20% dintre români nu au fost niciodată în concediu”, „Scăderea ratingului de ţară depreciază leul şi creşte costul finanţării externe”, „Purtătorul de cuvânt al BNR respinge informaţia potrivit căreia România ar avea nevoie de sprijin din partea FMI”, „Traian Băsescu: Suspendarea legii pentru majorarea salariilor profesorilor ar fi un gest nedemocratic”…
Cam asta e lumea în care trăim. De departe chestia cu tînărul de 20 de ani care şi-a scos nevasta la vînzare pe Internet e cea mai tare. Unde mai pui că respectiva, cu cinci ani mai mare, accesorizată cu doi copii şi plecată la muncă prin Spania costă cam 4000 de lire sterline şi s-au găsit şi amatori, dar pîrliţi şi care o voiau… pe bucăţi. Desigur, proprietarul spune că a fost o glumă, se săturase de cicălelile soţiei, însă chiar are umor la vremurile astea. Asa arata anuntul publicat pe okazii.ro, citat de ProTv:„Nevastă de vânzare. Model 1983, bune condiţii. Full option, suspensii mişto, spaţioasă, al doilea proprietar. Preţ negociabil, vine cu accesorii de trei şi cinci ani. Se cere seriozitate”. E tare nu? Şi bate de departe celalte întîmplări ale zilei, toate cu aer politicianist şi aducătoare de panică generală. Ah da, şi povestea cu episcopul anglican e de reţinut. Altfel spus, prin criza asta economică, Domnul a dat, Domnul a luat, Domnu’ fie lăudat! Primul pas fiind, iată, să ia de la FMI şi să dea sărăcuţelor ţări speculate de bogătani. În orice caz, episcopul spune că Dumnezeu va face ca această suferinţă să ia sfîrşit, după ce ne vom fi trezit şi ne vom fi vindecat de materialism!… Nu dialectic! Amin!

Sună bine, nu?

Cu nostalgia altor vremuri… şi fără chef de altceva… Ascultaţi: Metallica. Sau aţi prefera să îl vedeţi levitînd ori umblînd pe apă pe Chris Angel?… Poate altă dată. În rest? Să auzim de bine, sau… recesiune uşoară să ne urăm. Deşi am auzit o poantă: „nu vă temeţi! la noi ajunge peste 50 de ani!… ” (vezi Doamne, fiind noi mai înapoiaţi cu vreo cinci decenii). Noi să fim sănătoşi!!! „The day that never comes!”

Blogaţi… Prieteni şi vecini

Duminica asta am cam lenevit pe Net, în jurul nou-născutului blog şi căutînd să înţeleg ce e cu blogosfera. Eu unul credeam că blogul e ori doar un bîrlog, ca un caiet cu foi veline, în care scrii cînd ai chef, cînd te furnică degetele, cînd te apucă inspiraţia… poetică, ori o formă (neremunerată) comodă de jurnalism sau de participare civică ori profesională… Ei, hai da de! Lucrurile sunt mai complicate, mult mai complicate… Aici e vorba de tehnică, de html, de SEO, XML, de link juice, de OBL, plugin şi page rank (PR) sau de RSS şi SERP! Carevasăzică, am băgat-o pe mînecă. Blog ţi-a trebuit? Na, ia blog de-aicea să-ţi ajungă!, par să-mi spună toţi bloggerii pe care i-am vizitat azi… Ca să nu mai spun că am descoperit o tagmă de oameni aflaţi în competiţie, în goană nebună după vizibilitate şi bani (se fac, normal, cum nu am intuit?, şi bani pe aici). Şi uite cum deodată am ajuns să mă simt mic-mic într-o metropolă virtuală aglomerată şi parşivă :). Bag de seamă că am mult de săpat şi multe de experimentat şi învăţat pentru a atinge o cît de cît rezonabilă „audienţă” cu… genunchiul lumii mele. Fiindcă nu vreau doar să „postez” ci să şi înţeleg cum se face asta ca să fie ok. Pare a fi mai mult decît un joc pe Internet. E pasionant, asta e clar şi îţi antrenează mintea şi simţurile. Da, sunt forme şi forme şi linkuri care vor să te agaţe. Însă am descoperit şi destul conţinut interesant, de la bîrfă la tutoriale. Dar nu asta vreau să spun defapt. Refugiat azi pe aici am regăsit multe cunoştinţe: colegi de suferinţă prin presa braşoveană, acum ceva ani, şi prieteni chiar, de care aproape că uitasem. Asta mi-a fost surpriza şi bucuria de a vedea ce gîndesc acum şi aici! Să le văd şi să le citesc gîndurile aproape instantaneu cu producerea lor! Genul ăsta de contact, să nu zic de voyeurism, poate da dependenţă! M-a prins. Totul e acum să vreau să trec de la faza de observator la cea de comentator şi comunicator pe bloguri (asta însă depinde şi de cum voi reuşi să îmi optimizez şi eu acest blog, deci va mai dura ceva timp :)). Surpriză plăcută spuneam? Da, şi bănuiesc că nu sunt doar ei: http://eftimie.blogspot.com/, http://sebastiandan.blogspot.com/, http://mihaiberariu.blogspot.com/, http://razpopa.blogspot.com/, http://huidan.wordpress.com/, http://teaca.wordpress.com/, http://cameliacsiki.wordpress.com/, http://cbg.weblog.ro/. Îi voi urmări de acum, zi de zi aproape. Amici şi vecini. De blog :).

Vandali de secol 21

Nu sunt evreu, şi nu tratez această naţie altfel decît pe toate celelalte. Cred că toată omenirea trebuie privită cu egal respect şi fiecărui popor îî trebuie respectate meritele sau îi pot fi criticate greşelile. Cu atît mai mult mi-e greu să înţeleg în ziua de azi extremismele de orice fel. Am primit nişte imagini şi un comunicat de presă din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România pe marginea unui eveniment barbar petrecut în Cimitirul evreilor din Bucureşti. Au fost vandalizate zeci de morminte… Asta se întîmplă în toamna anului 2008, în România. Parcă ar fi un decupaj al anilor ’40… Şi nu înţeleg de ce unii ar vrea ca istoria să se repete astfel ştergînd cu buretele zeci de ani de civilizaţie. De ce în România? De ce se întâmplă asta? Fiindcă nu suntem nici pe departe poporul calm şi docil aşa cum am am vrea să pară şi cum ar vrea pedagogii să ne înveţe… Fiindcă la capitolul civilizaţie şi cultură progresele noastre sunt infime… Şi, din păcate, astfel de derapaje au ajuns să facă parte din cotidian iar sistemele de apărare ale statului sunt ca şi inexistente… La asemenea comportamente să nu ne mirăm de ceea ce trăim…cimitir-evreiesc-vandalizat-romania1

Suntem crizaţi. Ghid de supravieţuire

Criza, megacriza, ca şi schimbarea polilor Pămîntului, sunt pe buzele tuturor, în mintea tuturor. Iar media şi-a găsit un nou suport ca să mai crească un pic tirajele, ratingurile… Suntem aproape panicaţi. Orice ştire privind cursul valutar, privind mişcările de pe burse, sau şi mai rău închiderea unor fabrici din Franţa, de pildă, e pe cale să producă atacuri de cord aici… Nu zic că ar fi ceva roz, nu, nu e în regulă cu ce se întîmplă şi nici măcar nu înţelegem prea bine ce e cu noi şi de unde şi de ce intră aerul ăsta rece pe sub uşă de ne îngheaţă oasele… Dar hai să ne păstrăm cumpătul, da, hai să fim cumpătaţi… Poate chiar să ne scriem fiecare cîte un manual intim de supravieţuire şi să ne purtăm cu prudenţă. Fiindcă toată panica asta ne poate readuce la un mod de viaţă ceva mai normal… Prea scăpasem hăţurile, nu? Oricum, noi românii de rând, nu am trăit în puf niciodată aşă că eu cred că ne vom adapta. Ne va prinde bine un mic cutremur. Să nu intrăm în panică. Să încercăm să vedem iar limpede lucrurile, să le cumpănim, lucrurile şi banii. Da, să cumpănim banii! Cred că în asta stă secretul în a afla diferenţele dintre respectul şi lipsa respectului faţă de bani şi ceea ce ei reprezintă în realitate. Chestie de… valorizare. Iar la anul pe vremea asta vom şti sigur de ce şi cum şi dacă asta ne-a ajutat sau nu în supravieţuirea noastră :)… Şi apropo de ghidul intim de supravieţuire pe timp de criză economică. Cele mai reuşite sigur vor ajunge best-seller!

Sezon cu gogoşi

Mai e puţin şi România intră, oficial, în campanie electorală. Stau şi mă întreb cînd or fi trecut deja alţi patru ani… Au zburat… Şi iar vin cohortele de „catindaţi” să ne ceară votul. Pentru ce? Privesc în urmă şi nu ştiu dacă  votul de atunci a meritat efortul. Pentru parlamentari sigur a meritat, pentru ei anii ăştia au fost sigur cu folos. Acum mă uit pe harta „colegiilor” electorale şi la cei ce candidează uninominal pe acolo… Nu-mi sunt prea cunoscuţi, cel puţin în zona în care ar trebui să votez eu… Este limpede aranjamentul partidelor de a-şi pune oamenii în zonele vizibile. Mă îndoiesc că restul, cei „no-name”, vor convinge pe cineva să le bage votul în urnă. Şi senzaţia asta nu o am numai eu. Cred, şi vom vedea atunci, că absenteismul va fi covîrşitor urmare derutei generale. Mai mult ca niciodată întrebarea „da’ eu cu cine votez?” ne va bîntui dar nu cred că ne va mai şi păsa ca acum cîţiva ani… Alegerile astea vor consfinţi ruptura dintre popor şi politicieni. Ar fi un alt efect al „uninominalului”…

Aşadar se deschide sezonul de gogoşi. Să vezi spectacol şi bani aruncaţi ca la nuntă. Ghinionul celor care cred în astfel de spectacole este că electoralele din toamna asta se vor suprapune cu criza economică tot mai vizibilă, criză care cîntăreşte tot mai greu în buzunarul românilor şi produce deja coşmaruri chiar şefilor unor companii ce păreau stabile… Chiar dacă chiar asta va fi monedă electorală, sula din coaste e groasă. Şi poate şi mai groasă cînd vorbim de potentaţii zilei pentru care pierderile sunt şi mai grele… Mai este oare sexy să votezi şi să te uiţi la show? Nu prea cred. Dar de asta nu mai pot ei, pînă la urmă, ei uninominalii de sub fustele partidelor…

Ajunge criza mondială şi în Glod?

În acest weekend, la ştiri, s-a făcut mare tapaj pe faptul că o bătrînică din nordul Ardealului primeşte în fiecare lună doar trei lei, de la stat.. Un fel de pensie… Această ştire a venit defapt ca o „contramăsură” la noile informaţii, evident electorale, privind salariile cu adevărat batjocoritoare ale şefilor unor agenţii guvernamentale, salarii ce ating sute de milioane, sau la pensiile de zeci de mii de lei pe care şi le-au tras parlamentarii înainte de a-şi părăsi (unii dintre ei) mandatele moţăitoare. Asta e ţara în care trăim! Şi ne tot mirăm de 20 de ani de asta! Mai ales în preajma perioadelor electorale… Cui îi pasă de acea bătrânică? Presei? Autorităţilor? Nici vorbă. Poate cîtorva oameni care îi vor trimite vreme de cîteva zile ceva lei în plus. Ori va da cineva o ordonanţă pentru a-i acorda acelei femei sărmane o rentă… Dar se rezolvă problema? Da, aşa cum s-a rezolvat vreme de 20 de ani! Cîţi astfel de oameni trăiesc aşa, fără niciun venit, fără un acoperiş deasupra capului? Îi vedem in fiecare zi pe stradă, poticnindu-se pe la colţuri… Unii cerşind cu tupeu, alţii ruşinaţi cu ochii în pămînt, pămîntii ei înşişi…

Şi pentru ca potentaţii zilei şi odraslele lor şi afaceriştii de carton şi şmecheraşii de cartier sau judeţ, play-boy cu aere de Wall-Street, să fie cît mai vizibili, pentru ca România să fie definitiv ţara contrastelor, ne vin în ajutor statisticile. UN FERRARI DE 560.000 DE EURO, UN IAHT AZIMUT 43 DE 860.000 DE EURO, UN DIAMANT DE 980.000 DE EURO. SUNT CELE MAI MARI TRANZACTII DIN ULTIMA PERIOADA PE PIATA DE LUX DIN ROMANIA, REALIZATE DE ROMANI PENTRU ROMANI… Ei da, nu e rău să vezi cum dau în gropile patriei cît mai multe Ferrari, şi cum din colbul şi noroiul din Românica răsar tocuri cui de 10.000 euro bucata. Am intrat şi noi în rîndul lumii! În viteză, de-a dreptul! Stiaţi că firma care aduce Ferarri în ţară aparţine unui fost secretar de stat printr-un minister al Sănătăţii? Nu, nu e nimic rău în asta… E doar un pic paradoxal. Gusturile alese se deprind mai ales în cancelarii, acolo unde cazurile sociale sunt doar statistici şi prilej de bife electorale iar politicile şi strategiile se topesc în fundul unui pahar… de şampanie Cristal!

Dar mai ştii? Poate criza asta financiară mondială care ne este vîntură pe la nas pe post de sperietoare va mai domoli şi paradoxurile româneşti. Spre oftica beizadelelor de lux, desigur, şi a clienţilor politici, fiindcă amărăştenii oricum nu o pot duce mai rău de atît sau ar resimţi prea puţin… inflaţia. Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia „Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: „Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!

Revelaţie… cu Ivan

Hoinarind pe Internet, youtube mi l-a adus în faţă pe Ivan Rebrov (Rebroff)… Îl mai auzisem de mult, cîteva fragmente, aduse de un amic pe un CD… Prea în fugă pe atunci… Acum parcă îmi vine să tot stau să îl ascult, cît mai departe de lume. Cred că ar fi un exerciţiu… cum să-i zic, de salubrizare (era să spun chiar autovidanjare) interioară. Ce suflet cît stepa rusească are neamţul ăsta! Numai bun de pus la suflet cu gîndul la iarna lungă şi rece ce stă să vină. Ia ascultaţi:

si…

si mai cititi pe:
http://www.smh.com.au/news/obituaries/exceptional-voice-of-the-bear-from-berlin/2008/04/24/1208743144542.html

banchiză

cu şui apucături de nimfă

în ape tonice ascunsă şi-n podoabe,

răstălmăcesti culcuşul fierbinte pentru ploaie…

acel ce bate-n geam şi strigă

mi-e frate adormit cu faţa la perete.

transpir în neagra coborîtoarea grindă,

în colţ e

un ocean şi stă la pîndă,

de te apropii încă, să-ţi pui zăvor

la zestre, la glesna rece,

cu faţa la perete, îmbrăţişînd din vinuri

doar ultima secvenţă ce curge din răscruce!

recuperată din:

http://revistadm.idilis.ro/

Da’ cu Radio Romantic ce aţi avut? Zu?!

Pot găsi găselniţa asta cu ZU ca fiind interesantă, pînă la un punct, pentru puştime, în pauza din curtea şcolii… Dar ca orice chichirez fără greutate se va duce repede şi faza asta… Atunci, întreb, dar cu Romantic FM ce aţi avut? Fiindcă acest radio Zu emite pe frecvenţele Romanticului în ţară… Păi atunci trustul cu pricina pierde un public avizat şi matur, al unui radio cu greutate (Romantic) în schimbul a ce? În schimbul lui Morar şi Buzdugan care sunt… fumaţi de mult. Nu că nu ar fi băieţi deştepţi şi simpatici, sau că aş avea ceva cu ei, dar formatul lor e expirat… Ce rating are acest Zu? Nici nu mai contează, poate chiar are.  În ciuda regretelor fidelilor ascultători ai Romantic FM… repet, singurul radio de muzică bună din ţara asta (au mai fost cîteva, locale, dar s-au transformat în radiouri de ţambal şi manea!)  Goana după popularitate şi după rating, cu orice chip, se plăteşte. Scump. Sau poate mă înşel eu? Cum naiba aproape orice chestie reuşită în ţara asta se duce pe apa Sîmbetei?… Amărăciune, nimic mai mult…

Cerneluri de toamnă veche

Vine un moment când trebuie să te desparţi de ceva, mai curând decît de cineva. De cineva, într-un fel sau altul e mai uşor să te rupi şi oricum revenirea este posibilă. Cînd acel „ceva” te-a ţinut în viaţă ani întregi şi eşti obligat să pleci, se produce o mică dramă. Mică doar fiindcă orice dramă personală nu are nici o însemnătate pentru cei din jur. Despărţirea de ceva te macină, te usucă… te simţi deodată fără rost. Dar nu ai încotro. Desigur despărţire poate fi şi aceea când trebuie să renunţi la a mai merge cu taxiul şi să te înghesui în transpiraţia sufocantă a transportului public. Până la urmă simţi cam aceleaşi frustrări, nu? şi te obişnuieşti… privind doar cu coada ochiului spre cei ce încă se mai lăfăie, dîndu-ţi cu tifla, rânjind, în taxiurile care trec…
Mda… după mai bine de 12 ani a trebuit să pun pixul în cui şi să mă despart de presă, chiar dacă îmi curgea prin vine ca ceva firesc sau poate ca o boală. La un moment dat te poţi consola cu ideea că „oamenii serioşi nu se ocupă cu asta”, că de la o anumită etapă, că…. Dar dacă mizeria, interesele mărunte ale unor indivizi care şi-au făcut din presă o jucărie, iar din oameni marionete te-au umplut de scârbă? Dacă acest peisaj este fatalmente multiplicat peste tot pe unde te-ai putea refugia (mă refer la „instituţiile de presă” din orăşelul provincial)? Atunci evadezi… un pic şi spre bucuria alor tăi care voiau să te vadă acasă mai des … Dar cazi, fatalmente, în batjocura „colegilor de breaslă” care sunt încîntaţi că nu ai mai rezistat, că ai „eliberat” locul, care te arată cu degetul prin geamul vestitelor cârciumi din care îşi racolează zilnicele mici subiecte fredonând parcă: „Ce bine că ai luat ţeapă, ce bine că ai ratat…”
Doare al naibii. Ca dorul. O vreme. Apoi te obişnuieşti. Cred că e ceva similar cu atunci când pleci din ţară. Ca să ai o viaţă mai „aşezată”, mai liniştită, mai legală. Şi ca să nu curgă mult sânge, să nu se vadă urmele… să nu se audă lacrima dorului cum cade, te alini cu mirosul de cerneală ce vine din teancul de ziare de toamnă pe care nu mai ai răbdare nici să le citeşti darămite să le fi scris. Şi îţi spui, dulce amăgitoare ultimă speranţă, „iau doar o mică pauză. las’ că mă întorc, şi le arăt eu lor!”… Ei da, după orice despărţire poate urma o altfel de întoarcere care vindecă?

Strada Sforii

Este aici, la doi paşi de mine… Nu de casă, ci de locul în care îmi văd de treabă zi de zi… Mai mult, deseori straduţa asta este calea spre grădiniţa Inei, primul nostru… problematic popas al zilei :). Văd cum mai mereu se îngrămădesc aici grupuri-grupuri de turişti să o măsoare cu pasul şi cu braţele, să o fotografieze. Da, este o strada de măsurat cu braţul mai curînd decît cu piciorul… Este un loc în care încap adăpostiţi numai bine doi oameni îmbrăţişaţi sau în care poţi, dacă nu ai ce îmbrăţişa, să strîngi aerul la piept fără să te vadă nimeni, protejat de ziduri. Strada asta a suferit destule transformări. Nu de mult era un loc sordid, întunecos, mirosind a fecale şi urină… Într-un tîrziu a fost salubrizată de obiceiurile care ne fac mizeri în genere. Ba chiar acum este păzită de un gardian cu normă întreagă şi i s-a pus plăcuţă de identificare în circuitul turistic. Practic, strada asta nu duce cine ştie unde acum, aşa cum te-ai aştepta… Este doar o legătură spre altă stradă acum desfundată şi în proces de asfaltare.

Simbolic, mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină. Pînă la urmă e un loc frumos, de văzut, de parcurs, frumos prin inedit. De ce scriu toate astea azi? Mă gîndeam şi eu să-mi pun poza, să decorez cu ea acest blog, aşa cum am văzut la cei mai mulţi. Pentru ce? Strada asta a Sforii spune mult mai multe. Nu? Apoi, doar acum vreo trei ani încă mai umpleam colţuri de pagini de ziar cu editoriale împopoţonate cu mutra mea… Ajunsesem la saturaţie. Probabil de aceea nu mai vreau asta, probabil de aceea nici nu am mai scris atîta timp.

Lumea în genunchi

Nu am mai scris de mult. Aşa, cu sufletul. Pentru lume şi pentru mine. Cine mă mai ştie, mă mai ţine minte, ştie asta… Că scriam cu sufletul. E octombrie. Acel octombrie cu lumina de miere şi cu durerea frunzelor care mor. E o lună frumoasă. La fel cu luna mai, cu luna iulie.

Cu toate astea, din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi…

Bun venit aici.