DCII

În care-s Întorsura Buzăului* cuvintelor.
*în care-s pentru cuvinte ce este Întorsura Buzăului pentru frig.

Anunțuri

Alegeri de vătafi

Foto: http://www.35-33.com

Vorbim despre…niște alegeri? Atunci, azi ar putea fi vorba, printre alţii, şi despre vătafi. Vătafi de suflete, vătafi de slugi, vătafi de oraşe şi de ţară. Cu toate că ştim că viața nu-i un magazin de ursuleți de pluș, ci unul în care se vinde şi se cumpără pe măsura teșcherelei fiecăruia și că, bineînţeles, suntem învăţaţi că libertatea sau sclavia ne sunt opţionale, adică: „Cine te pune?… Tu ai ales!”. Da, poți alege, dacă nu ești laș, „indiferent” (nu-i așa?, doar toți ne naștem „egali”!) de resursele şi deşteptăciunea de care dispui, poţi alege libertatea sau capătul peronului, ori să tragi la jug mai departe. Iar aici, fiindcă alegerea e totuşi previzibilă, vin vătafii oferindu-ți cea mai bună bancă de pe peron, sub cerul înstelat și liber, fără jumătăți de măsură. Cine-s vătafii? Aş zice că-i putem recunoaște, mai ales acum în perioada asta, dacă vrem să privim cu puțină atenție în jur. Îi vedem în fiecare zi cum fac rondul de dimineață și de seară al întinselor lor proprietăți, însoțiți de argați atenți și conștiincioși. Proprietăți ridicate cu… „sudoare” sau moştenite de pe urma unei orînduri favorabile, proprietăți populate cu… tine, cu el sau cu ei… Îi vezi pînă şi la televizor sau pe facebook. Și asemeni unui stăpîn care se respectă, vătaful TĂU, la ore și date imprevizibile îți aruncă un zîmbet sau un ordin, după caz, dacă nu (ceea ce te ține zi de zi într-o sănătoasă teroare și sudoare) chiar biletul de voie spre acel peron. Apoi îţi va aminti să-l… (re)alegi ştiindu-te amnezic! Iar atunci, conform lecțiilor pline de citate altruiste acumulate în slujba stăpînilor te vei descoperi puternic și pur și gol şi împlinit – asemeni oricărui sclav cu obligaţiile cetăţeneşti achitate – în fața măreției restului tău de viață. Şi vă mai întrebaţi, „eu cu cine votez?!”.  😉

Servus, blogolume!
Toate cele bune!

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Sufletul ca o colibă

De mult, îmi plăcea joaca aceea cînd, cu ochii închiși, deschideam o carte la îndemînă și-mi așezam degetul pe un rînd sau paragraf al paginii citindu-l apoi. Am făcut-o și azi, căutînd surpriza de atunci dar și… răspunsul de acum, și aduc rîndurile cu pricina aici, unde mai pot dospi și respira, rezistînd tentației de a le arunca în neant, drept gînd al zilei, într-un bezmetic facebook:…
„12 sept. Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime și zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuțit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă oala era plină cu bunătăți, acum s-a acrit și ca să-i simtă gustul omul își mănîncă unghiile rupte. Și tot așa va face și mîine și întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet.” (Cesare Pavese, Meseria de trăi, pag.247)

Cesare Pavese - Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 - 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)
Cesare Pavese – Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 – 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un gînd pentru azi

„Cine salvează viaţa unui om, salvează lumea întreagă”, zicea cineva. Restul sunt povești și ipocrizii spoite. Poate, tot o ipocrizie e să spun și eu asta tocmai astăzi. Mai cred însă că îmi stă în putere, cum cred că ne mai stă în putere! Fiindcă e cel puțin stupid, mă gîndesc, să te grăbești să-ți repari televizorul sau frigiderul sau mașina cînd nu mai merg, dar să arunci ușor un om la coșul de gunoi cînd s-a stricat sau ți se pare vechi.
Față de alte zile, astăzi ghena de gunoi mi-a părut mai… plină cu oameni decît cu resturi menajere. Un gînd pentru azi… Atît.
Sărbători Luminate vă doresc, oameni buni!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Scriitori de primăvară

Foto: www.transport-in-comun.ro
Foto: http://www.transport-in-comun.ro

scriitori de vagoane,
scriitori de pietre,
scriitori de șervețele,
de foste ziare,
scriitori de pereți albaștri,
scriitori de alb
și de negru,
scriitori de asfalt
și de trotuare,
scriitori de cutii de chibrituri,
scriitori de cruci
panglici și bilete,
scriitori de ziduri
și de genunchi,
scriitori de rețete
și etichete,
scriitori de ferpare,
scriitori de priviri
de ochi mari,
de geamuri,
scriitori de păpădie,
de frunze,
de iarbă
și de ploi,
scriitori de primăvară,
scriitori de nisip,
scriitori de nimic…

Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Check-in din 5

„asta-i viața!”, a ținut să ne-nvețe
nea Mitică în cinciul de seară.
nu te-ai aștepta să vină de la chanel no. cinci,
da’ nici de la cei cinci ai lui repausați
în ultimele cinci luni:
unul, cel mai tînăr, „de la aprozar”,
abia ce apucase pensia și a făcut atac
de cord, al doilea, „finu’ de la circulație”,
cancer la plămîni, al treilea, camaradul de cătănie,
părăsit de nevastă, s-a agățat în ață,
al patrulea, „colegu’ de strung”, tot cancer, la ficat
(„e în noi toți, dom’le, da’ alcoolu-l scoate la lumină!”)
și-al cincilea, „cu el mai mergeam la pescuit”,
lovit de tren, acu’ o săptămînă…
îi fuseseră toți amici de viață pe linia cinci
și chiar și pe el, cu vreo doi ani în urmă,
îl încercase c-un accident vascular,
da’ l-a mai lăsat că fusese bun la matematică…
văd că de la o vîrstă te obișnuiești cu ideea,
ți-i aliniezi ca la apel și
povestești și-i numeri ușor,
da’ eu check-in din 5 nu mai dau!
asta-i viața!

Colțul de hîrtie

Foto: www.instagram.com/flavius_io/
Foto: http://www.instagram.com/flavius_io/

Nu mai e demult lesnicios să te locuiești  Apoi, „să-ţi mai și amintești de tine” în fiecare zi, așa cum spunea Borges, e evident și mai greu! Mai ales pentru noi, ăștia, „chirașii” vremurilor de acum, care mai știm cum erau cele de „dinainte” (ale altei ere, zice-se!) : și iarba și cerul și cuvintele și, mai ales oamenii și timpul care făceau din zile zile.  Mă uit la mine, mă uit în jur și lumea pe care o știu (o știam) îmi pare acum, și implacabil, suspendată (definitiv, aproape). Și nu spun ceva nou și o repet realizînd drama inutilității unei chirii mecanice forțate. O lume suspendată, amînată în neantul unor rețele așa-zis sociale (desigur, aceasta „conectată”, oricum într-o accelerată expansiune chiar și dinspre… urban spre rural!). Mă uit la mine, mă uit în jur, așadar… Oameni buimaci care nu mai știu încotro e stînga și-ncotro e dreapta, chiar dacă le desenezi cu vopsea săgețile cu pricina. Ore, zile, memorie șterse cu cîte-un click și cu emoticoane… emoționate. Viteză… Selecție „naturală” rezolvată din cîteva hîrtii și cîteva taste. Spuneam ieri că locuim într-un colț de hîrtie. Da, cei care încă mai locuim undeva (chiriașii)… Și cît de ușor colțul ălă de hîrtie (real sau pe un gadget) poate deveni scrum, se poate mucegăi sau poate fi aruncat la un coș de gunoi! Amalgamul de „socializare” și „realitate”, în loc să ne umple, să ne întregească, ne golește și ne lasă în mijlocul unui surogat de viață ornat pe deasupra cu toate cele… apucături (vezi… DEX online!) exagerat de omenești. Oh da, e minunat cît de frumoși, cît de poeți, cît de îndrăgostiți, nonșalanți și puternici suntem în mirajul suspendat!… Dar…mă uit la mine, mă uit în jur… și mi-e tot mai gol. Și încerc măcar azi să mă întorc la Borges, și poate-n felul ăsta să mai înțeleg ceva și să rup ce se mai poate rupe ca să agăț la loc colțul de hîrtie… Dar… ce contează! Nu?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Moft de-o iarnă

Spuneam cîndva… „mi-e vară încă…” Dar uite cum se-ntoarce vremea şi vremurile şi azi aş zice că tare-aș vrea să-mi fie iarnă! E nefiresc acest februarie, cum nefirești au fost și decembrie și ianuarie. „Prea cald pentru luna mai?”. Da, cald ca-n mai de cîntă dimineața mierlele buimace sub geam. Ce vrea să însemne asta? Niște tulburări meteorologice?… Probabil. Dar dacă-s pe-aici și alte tulburări? Mă uit în jur și oamenii-s parcă-s bolnavi de aripi și priponiți de semafoare. Eu însumi mă simt ca un zeppelin cu elicea ruptă. Și-n locul oamenilor ce-avem? Nervi care umblă liberi pe stradă. Isterii care se defenestrează în capul celor mai înainte amintiți. Glezne desculțe care mimează că se dau pe gheață pe asfaltul lucios și cu urme de sînge. Ba, chiar și mai prozaic: știri fără noimă, corpusculi sociali și politici inutili izbindu-se de ecranul televizorului, asemeni acelui Dracula iubăreț prefăcut într-o chiropteră sașie.
Nu ne-ar fi prins bine niște zăpezi mai zdravene, niște geruri mai temeinice, zău? Atît cît să ne așeze neuronii la loc și să ne bage mîinile-n mănuși iar amneziilor și asteniilor… mințile-n cap ? Cît să ne lase-n pace măcar urșii, ghioceii și pițigoii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Crize

criza „care arde mocnit” sau
probabila improbabilă
de mai încolo.
probabilul apropiat ce?
„- totuna-i!”
crize de nervi fără rost,
pretexte poetice la întîmpinarea liniștită:
neputința a avut un singur răgaz,
ăla-n care te-ai născut.
și cu asta ți-ai rezolvat
și autobiografia prozaică.

Potriveală

îi venea bine scîndura albastră,
și-i ținea de urît.
nodurile, nervurile fine,
scrijeliturile-inimioare semnate cu
inițiale dădeau frumos cu pielea,
cu ridurile, cu chiromanția,
cu amnezia.
i-ar fi dat like, i-ar fi dat share,
i-ar fi pus insistente
exclamări și semne de-ntrebare
de nu s-ar fi știut în van.
îi venea așa de bine scîndura asta albastră
asortată la pielea albă,
încît avea să și-o facă podea,
să-l țină minte – măcar ea.

Blue Wood (foto: pichost.me)
Blue Wood (foto: pichost.me, by Goofy)