În contra unui Brașov resemnat

În sinea mea, recunosc, credeam că mă resemnasem, dar faptul că îmi tot dă ghes ceva să arunc cu niște gînduri în (sau de pe?) Tâmpa, mă îndreptățește totuși să cred că resemnare-resemnare „nu se există”, cum ar zice… poetul. Și, uite-așa, mă tot întreb: ce ne lipsește?! Mă uit spre Cluj și spre Sibiu, zilele astea, cu ale lor TIFF (festivalul international de film) și FITS (festivalul international de teatru) și văd cum ele au ridicat aceste orașe în 15 sau 25 de ani. Sunt cifre, statistici, calcule care spun răspicat ce, cum și cît a făcut Cultura pentru Cluj-Napoca sau Sibiu doar de pe urma acestor două evenimente anuale, fără a mai aminti de altele, cum ar fi un Untold sau un Sibiu Jazz Festival… Cum, fără îndoială, pot fi găsite date interesante și despre altfel de întâmplări de acest gen, de la Craiova la Oradea și pînă la Iași și, firesc, București. Toate astea nu mă consolează ci mă amărăsc, însă, de ani.
Bineînțeles, avem orgoliul, avem binecuvîntatul „cadru natural” și arhitectonic al centrului vechi care ne fac de invidiat și de căutat, turistic vorbind, avem poveștile și istoria și muzeele și literele și oamenii… Le avem într-atăta măsură încît acum un an și ceva cu ambiția, justificată cumva, de a concura la titlul de Capitală Europeană a Culturii am putut propune doar un proiect sub titlul… „Civilizația Muntelui”. Onorabil demers și cam atît.
Avem, da, și oameni și consorții și instituții și… edili aleși și calcule ale hîrtiei care vorbeau acum vreo doi ani despre alocarea – „contributie a municipalitatii brasovene” – a 25 de milioane de euro pentru cultură în perioada 2016–2020!… Avem – ar fi și culmea să nu fie, deci nu-i o laudă în asta! – și mici evenimente punctuale, normale în orice tîrg mai răsărit, de teatru, film, carte, muzică prin cele cîteva săli, prin piețe sau pe după ziduri, însă nu în măsura de a ne scoate din provincialism, festivism, mondenități culturale „de pahar” și… resemnare. Și mai avem un răposat „Cerb de Aur”, cu ale cărui rămășițe, culmea, încă ne mai batem pe piept! Le avem, dar e de ajuns?
Așa că am impresia că ne place postura asta, pînă la victimizarea neputinței, de a ne justifica blazați „adn-ul” și genealogia de simpli tîrgoveți și industriași, apoi de muncitori destoinici „veniți cu sîrma” și de capitaliști prolifici. În definitiv, poate nici nu vrem mai mult de atît, dar atunci măcar să nu ne mai „bucure gîndul” la ideea de Capitală de orice fel, fie ea europeană sau regională, fiindcă lipsa unor argumente culturale de ținută nu ne justifică asta.
Ce ne lipsește? În 15 și 25 de ani, acele orașe au trecut de la proiecte la reușite de amploare, reușite de tradiție, de „temut” printre cetățile cu orgoliu și despre care vorbește lumea (și nu orice lume!), de la Veneția la Beijing. Și au mers mai departe grație cîtorva minți luminate și neresemnate care au știut să identifice UN PROIECT, 1 EVENIMENT singular, cu putere de brand, care au strîns… firimiturile de pe jos și i-au adus la un loc pe toți aceia care puteau pune umărul la o construcție serioasă și trainică. Ei au pornit ceva acum… 20 de ani.

Pe la 1868, hulitul, de unii, Titu Maiorescu* vorbea în „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” despre niște forme fără fond, fără… resemnare. Iar prin 1880, tot ca… fapt divers, Ciprian Porumbescu compunea o „Horă a Brașovului”

*Anul 2017 a fost propus de cineva să fie „Anul Maiorescu” (nu știu și dacă este!), prilejuit de comemorarea unui veac de la moartea cărturarului… oltean (17 iunie, 1917). Și aș zice că „Între 1850-1851, în pribegie prin țară fiind, cu familia, Titu Maiorescu a fost înscris la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters”. (wikipedia)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ușor de zis… Ș.a.m.d.

Pe o piramidă a simțămintelor, unde ați pune disprețul, mila, sila, ura și cireașa de pe tort, umilitoarea indiferență? Dacă în zilele de… zi cu zi, ați avea a le purta pe toate, deschizînd în fiecare dimineață același șifonier comun, cum le-ați îmbrăca, cum și cît le-ați putea duce? Ah da, parabolele marilor și bătrînilor înțelepți ne-ar învăța să înghițim și să întoarcem și celălalt obraz, iar dacă plămada de stări mai sus amintite și-ar avea în drojdie și prostia ne-ar zice să o tratăm cu zîmbete, cu o superioară compasiune și acceptare, ba chiar și cu dragoste. Dar, nu-i așa?, nu suntem de piatră și nervii ni-s arșice și…
Și dacă, mai mult, vom constata că tot acest cocktail nu vine doar din vecinătățile consimțite ci, el este ȘI produsul nostru sangvin chiar față de noi înșine?! Ei da, veți spune, atunci avem… încă o mică problemă. Și dacă paharul ăsta de ioni pozitivi dă într-o zi pe afară, ce ne învață magii calmului și bunăstării interioare – din… propriile lor experiențe, pesemne, fiindcă, nu-i așa, în fiecare zi suntem dresați să rămînem pozitivi? Păi nu ne învață nimic. Și atunci?
Teoria, ca teoria, însă despre practică e vorba și despre dramele disimulate în cuvinte, iar atunci, cred, dacă nu vrei să mori otrăvit ca un șarpe tîmpit, de propria-ți otravă, aș zice că ar mai fi timp să îți cauți… pașii dincolo de acele uși. În ce fel și încotro? „Băi, chiar nu știu, n-aș vrea să fiu în locul tău dar, zău, mai contează?”
Așa-i tot spun amicului meu bolnav de frică și de lașitate, începînd mereu, invariabil, cu: „Așa cum ți-am mai zis…”

Servus, Blogolume.
Toate cele bune!

Un an începător de ani de bine

Ce vă doresc și ce-mi doresc, pentru anul care vine? Știu, știm, cum a fost cel vechi și cei și mai vechi… Așa că… să avem un an cu „furnizori” de bine, un an fără defecțiuni și reparații majore, un an în care să ne putem privi liniștiți și cu încredere în oglindă. Un an fără ipocrizii, fără egoism, fără patimi și ură, un an mai puțin nervos, fără exclamări și cu „bună ziua, ce mai faci?”, un an cu mai multe cuvinte, dar și cu o memorie mai bună. Știm cum ne-a fost, ne-am mai deșteptat, așadar hai să începem un an, niște ani, cu minte bună. Un an începător de ani de verde, de dimineți și de soare, un an de suflet și inimă zîmbind, un an de timp bun, tihnit, pentru voi și cei din preajma voastră, vă doresc! Așa să vă fie de bine!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Alegeri de vătafi

Foto: http://www.35-33.com

Vorbim despre…niște alegeri? Atunci, azi ar putea fi vorba, printre alţii, şi despre vătafi. Vătafi de suflete, vătafi de slugi, vătafi de oraşe şi de ţară. Cu toate că ştim că viața nu-i un magazin de ursuleți de pluș, ci unul în care se vinde şi se cumpără pe măsura teșcherelei fiecăruia și că, bineînţeles, suntem învăţaţi că libertatea sau sclavia ne sunt opţionale, adică: „Cine te pune?… Tu ai ales!”. Da, poți alege, dacă nu ești laș, „indiferent” (nu-i așa?, doar toți ne naștem „egali”!) de resursele şi deşteptăciunea de care dispui, poţi alege libertatea sau capătul peronului, ori să tragi la jug mai departe. Iar aici, fiindcă alegerea e totuşi previzibilă, vin vătafii oferindu-ți cea mai bună bancă de pe peron, sub cerul înstelat și liber, fără jumătăți de măsură. Cine-s vătafii? Aş zice că-i putem recunoaște, mai ales acum în perioada asta, dacă vrem să privim cu puțină atenție în jur. Îi vedem în fiecare zi cum fac rondul de dimineață și de seară al întinselor lor proprietăți, însoțiți de argați atenți și conștiincioși. Proprietăți ridicate cu… „sudoare” sau moştenite de pe urma unei orînduri favorabile, proprietăți populate cu… tine, cu el sau cu ei… Îi vezi pînă şi la televizor sau pe facebook. Și asemeni unui stăpîn care se respectă, vătaful TĂU, la ore și date imprevizibile îți aruncă un zîmbet sau un ordin, după caz, dacă nu (ceea ce te ține zi de zi într-o sănătoasă teroare și sudoare) chiar biletul de voie spre acel peron. Apoi îţi va aminti să-l… (re)alegi ştiindu-te amnezic! Iar atunci, conform lecțiilor pline de citate altruiste acumulate în slujba stăpînilor te vei descoperi puternic și pur și gol şi împlinit – asemeni oricărui sclav cu obligaţiile cetăţeneşti achitate – în fața măreției restului tău de viață. Şi vă mai întrebaţi, „eu cu cine votez?!”.  😉

Servus, blogolume!
Toate cele bune!

Un gînd pentru azi

„Cine salvează viaţa unui om, salvează lumea întreagă”, zicea cineva. Restul sunt povești și ipocrizii spoite. Poate, tot o ipocrizie e să spun și eu asta tocmai astăzi. Mai cred însă că îmi stă în putere, cum cred că ne mai stă în putere! Fiindcă e cel puțin stupid, mă gîndesc, să te grăbești să-ți repari televizorul sau frigiderul sau mașina cînd nu mai merg, dar să arunci ușor un om la coșul de gunoi cînd s-a stricat sau ți se pare vechi.
Față de alte zile, astăzi ghena de gunoi mi-a părut mai… plină cu oameni decît cu resturi menajere. Un gînd pentru azi… Atît.
Sărbători Luminate vă doresc, oameni buni!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Colțul de hîrtie

Foto: www.instagram.com/flavius_io/
Foto: http://www.instagram.com/flavius_io/

Nu mai e demult lesnicios să te locuiești  Apoi, „să-ţi mai și amintești de tine” în fiecare zi, așa cum spunea Borges, e evident și mai greu! Mai ales pentru noi, ăștia, „chirașii” vremurilor de acum, care mai știm cum erau cele de „dinainte” (ale altei ere, zice-se!) : și iarba și cerul și cuvintele și, mai ales oamenii și timpul care făceau din zile zile.  Mă uit la mine, mă uit în jur și lumea pe care o știu (o știam) îmi pare acum, și implacabil, suspendată (definitiv, aproape). Și nu spun ceva nou și o repet realizînd drama inutilității unei chirii mecanice forțate. O lume suspendată, amînată în neantul unor rețele așa-zis sociale (desigur, aceasta „conectată”, oricum într-o accelerată expansiune chiar și dinspre… urban spre rural!). Mă uit la mine, mă uit în jur, așadar… Oameni buimaci care nu mai știu încotro e stînga și-ncotro e dreapta, chiar dacă le desenezi cu vopsea săgețile cu pricina. Ore, zile, memorie șterse cu cîte-un click și cu emoticoane… emoționate. Viteză… Selecție „naturală” rezolvată din cîteva hîrtii și cîteva taste. Spuneam ieri că locuim într-un colț de hîrtie. Da, cei care încă mai locuim undeva (chiriașii)… Și cît de ușor colțul ălă de hîrtie (real sau pe un gadget) poate deveni scrum, se poate mucegăi sau poate fi aruncat la un coș de gunoi! Amalgamul de „socializare” și „realitate”, în loc să ne umple, să ne întregească, ne golește și ne lasă în mijlocul unui surogat de viață ornat pe deasupra cu toate cele… apucături (vezi… DEX online!) exagerat de omenești. Oh da, e minunat cît de frumoși, cît de poeți, cît de îndrăgostiți, nonșalanți și puternici suntem în mirajul suspendat!… Dar…mă uit la mine, mă uit în jur… și mi-e tot mai gol. Și încerc măcar azi să mă întorc la Borges, și poate-n felul ăsta să mai înțeleg ceva și să rup ce se mai poate rupe ca să agăț la loc colțul de hîrtie… Dar… ce contează! Nu?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Răbdarea cuvintelor cu noi

Bine-ar fi să ne citim… Să ne mai citim cuvintele, rîndurile, întregi, şi gîndurile. Pornind de la faptul că ele există! – ar spune scepticul de serviciu… Dar sunt, vă zic eu că sunt, chiar dacă nu le vedeţi scrise sau credeţi că nu-s gîndite. Şi de-am face-o ca-n vremurile alea-n care fugeam acasă, avînd destul timp ca să nu ne măsurăm tihna, ci rarele scrisori ronţăite de bucuria găsirii. Eşti nostalgic, îmbătrînit în gînduri! – ar zice zeflemitorul de serviciu. Tot ce se poate! Şi atunci asta ar înseamna că de fapt lucrurile stau invers? În inversul acelor ceasornicului iluziei adică? Şi că ne sorbim cuvintele, că şedem, ne ascultăm gîndurile şi le scriem, că nu alergăm, că nu gonim, că nu urlăm, că nu suntem jivine turbate şi că atunci cînd ne privim nu ne uităm prin sticlă? Că nu-i doar filantropie şi „a te face că”, ci înţelegere, aşezare şi îngăduinţă? Dacă aşa-i, aşa să şi rămână atunci, şi pentru mine aşa să fie pornind cu anul cel nou încolo!
Dar prea am văzut cum e să te usuci pe dinăuntru atunci cînd te laşi uitat de sine – alergînd după te miri ce „misiuni” – şi cînd primele senzaţii sunt nescrisul şi necititul, uitarea celorlalţi. Am văzut cum e să atîrni doar în nădejdea singurătăţii, şi singurătatea să obosească, să nu te mai ţină, aproape să te scape, şi ştiu cum e. Dar vă întreb (unii din voi puteţi răspunde!): cum e să rămâi aşa, la nesfîrşit, ca într-o cameră fără margini? O cameră fără uşi, ferestre, pereţi, infinită, a ta, desigur, pe care o crezi plină de suflet şi-n care nu ajunge de fapt nimeni? Cioran vorbea, cred, despre o „aparentă sociabilitate”, cu mult înainte ca lumea să devină o precară aglomerare globală şi virtuală atît de… familiară. Dar azi, când aproape că nu mai suntem dacă nu ne dovedim a fi si virali, când chiar daca ne vedem nu suntem?!… Ştiu, viaţa-i pe cont propriu, ba chiar e o cursă, pentru care antrenamentul asiduu a devenit obligatoriu, în aşa fel încît în colbul Colosseumului („amfiteatrul Flavian” 😉 ) să rămână destui, suficienţi sclavi (sau nu) striviţi în picioare. Dar parcă ajunge! Hai să ne aşteptăm, să ne trăim, să ne scriem din nou şi să ne citim. De acum înainte – câtă vreme or mai avea răbdare cu noi şi ne-or mai recunoaşte de fraţi, cuvintele. Pe îndelete. La gura sobei. Ce ziceţi, mai încercăm o dată?…

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Toate cele bune! 🙂

Poate

12187793_10153372849707690_1100342122245864262_n_3-696x696.jpg.pagespeed.ce.JYmfS0Bp3N

Probabil că tinerii aceştia frumoşi vor avea parte de balade, poate de o operă rock, de filme sau de o piesă de teatru, de cercetări sociologice sau juridice, poate de medalii post-mortem, poate de poezii de durere… Aşa s-a întîmplat şi în Decembrie 89 şi, păstrînd proporţiile, aşa va rămîne şi vineri, 30 Octombrie 2015, o dată undeva… Se prea poate. Cum, poate, de aici, de la această tragedie înainte, va începe, în sfîrşit… Revoluţia. Revoluţia împotriva nimicniciilor noastre, a indiferenţei noastre, Revoluţia solidarităţii noastre, a limpezirii, trezirii, demnităţii, umanităţii şi curăţirii sufletelor noastre. Vineri nu a fost un cutremur de pămînt, nu a fost un uragan, un potop, un cataclism natural ci o dramă cumplită produsă de om, care a ucis în foc oameni, aşa cum se mai petrece doar în tranşee, scene de crime sau în atentate. Asta a dat, şi mai dă încă şi în aceste clipe, măsura nesfîrşitului şi complicelui nostru şir de meschinării, hoţii şi ipocrizii. Să fi fost aceasta, ironia sorţii, purificarea noastră prin foc, sînge de copil şi lumînări sau „doar” ocazie pentru trei zile de… aproximativ doliu naţional, tot atîtea cît ţine(a), îndeobşte, memoria cotidianului nostru colectiv? Trei, şase luni – sau atîtea cîte ar fi necesare pînă ce şi ultima victimă de la „Colectiv” se va fi vindecat – un an sau doi de doliu naţional ne-ar fi mai de folos?…

Servus, Blogolume!…

Pîndarii. Despre ură

Ador indivizii pe a căror frunte scrie ură. Îi admir sincer, mai ales pe aceia care se ştiu aşa şi care îşi poartă stindardul cu semeţie. Şi cred că aceeaşi preţuire le-o poartă mulţi din moment ce calitatea asta, după ce a devenit un canon, s-a propagat ca primă lecţie spre frăgezimile conştientului colectiv şi s-a însinuat pînă în ADN-ul celor ce trebuie să devină cei dintîi. Ştiu, exagerez însă văd că în ciuda nevoilor de omenie şi a inflaţiei de neputinţă din jur, creşte ca o pîine grasă şi permanent proaspătă indiferenţa în forma ei pură, poleită, ura.
Probabil cei ce urăsc, de la înălţimea convingerii că ei sunt cei buni şi de neatins, cei drepţi, cei intransigenţi şi performanţi, chiar resimt o anume frustrare cînd cineva nu le arată supunere, nu-i acceptă sau îi arată cu degetul. Ei sunt convinşi că aceasta e calea şi cheia şi ca să o dovedească îşi perfecţionează uneltele zi de zi pe orice fiinţă care le merită atenţia.
Cum fac asta? Eu unul îi percep şi-i recunosc după cîteva atitudini. În primul rînd sunt liberi la vorbe şi la căutătură. Satisfacţia cu care administrează sudălmile cele mai grozave le luminează faţa, nu ca la cei care nu înjură din suflet, cu convingere. Apoi îi recunosc cum pîndesc ocazia să strivească sau să se răzbune, oricît de mărunt ar fi motivul. Şi o fac cu bucuria misiunii bine împlinite. În felul ăsta ştiu că mai urcă o treaptă pe scara evoluţiei.
Am mai scris cîndva, tot într-o notă din asta moralizatoare, că indivizii de felul ăsta sunt cei de la care ar fi bine să nu te aştepţi să ţi se aşeze vreodată la căpătîi sau, dacă o vor face, o vor face o dată, rece şi scurt, impersonal, fără a-şi asuma prin asta ceva, atît cît să-şi hrănească egoul. Cu toate astea, nu îi văd neapărat în chip de Robocop, reci şi distanţi. Nu, jovialitatea îi poate însoţi, ba chiar le este un instrument de folos. Zîmbind, colocvial, haterii îţi vor explica ori de cîte ori este necesar că şi-au cîştigat dreptul de existenţă asupra ta, că te detestă şi că generozitatea, iertarea şi înţelegerea sunt pentru cei slabi şi de nepemis pentru ei şi că nu o să-ţi aducă nici măcar un pahar cu apă cînd va fi să fie. Ba îţi vor spune în faţă că aşteaptă momentul suprem în care îşi vor înfige talpa în faţa ta, ajutîndu-te să nu te mai ridici. Iar momentul acela vine, fără doar şi poate. Fiindcă, nu-i aşa, legile evoluţiei, ale conservării speciei şi puterii au fost de oameni făcute pentru a le da argumentul suprem pe drumul perfecţiunii şi tăriei umanităţii.
Cu toate astea, mai au de depăşit o singură slăbiciune. Cea despre care vorbea, cred, Richard Nixon: „oricît de mult te-ar urî ceilalţi, n-au cum să te lovească dacă tu nu îi urăşti deloc.” Nu mă îndoiesc că vor rezolva şi asta.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Vine o vreme

Vine o vreme cînd întorci iarba, soarele, norii, căldura ca pe o cămaşă şi-ţi dai seama că asta ţi-e de ajuns. Când nebunia lumii (oamenilor tăi, nu de aiurea!) e-un ghem de hîrtie scris/nescris pe care-l arunci la coş. Şi cînd grozăvia timpului se obişnuişte cu sine în tine. Atunci pragurilor de dor le urmează pragurile de linişte. Începi să le zăreşti, să le numeri şi să te obişnuieşti, aşa cum se obişnuieşte orbul cu întunericul.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dor de blogolume

(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)
(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)

Bloguri… bloggeri… draga blogolume. Țin încă, aici pe dreapta, un blogroll bogat, nețesălat din vremuri imemoriale. Și o bună parte din el, văd, e ca un insectar (sau fluturar?) în care au mai rămas doar boldurile, ace de oțel lucitoare. Nu știu de ce le mai țin, atîta timp cît ele nu-mi mai spun mai mult de: „… is no longer available.”, „blogul a fost eliminat” sau „blog protejat” sau „not found”… Și sunt destule. Ar fi ușor să le șterg, dar… Era o vreme, nu-i așa?, cînd blogosfera respira, cînd în ciuda subțirimii mijloacelor acesta era „locul” de tihnă și povești, de grație cu parfum de viață și amiciție. Și mă refer la blogolumea asta liberă, nefeliată de corporații, „specialiști”, vînzători, lideri de tot felul sau… influenceri. „Cealaltă” e altceva, doar un mall cu vitrine și instrumente, măsurabil în trafic și profit. Dominația like-ului asupra cuvintelor și sufletelor va fi fiind, mai devreme sau mai tîrziu, lovitura finală dată acestei blogolumi. Probabil de aceea tot mai mulți vom fi… „no longer available”, probabil de aceea mi-e tot mai dor de blogolume.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Greu de găsit

Cum ar fi fost azi poetul, cronicarul, „figura”, boemul căzut și el prizonier pereților albaștri? La Ermil Rădulescu mă gîndesc, dus de mult și rămas așa cum erau „atunci” cronicarii, boemii și poeții liberi: greu de găsit.

 Poem de dragoste pentru cuvinte

ce zgomotoase
cuvintele
în tramvaie pe scări
la ghișeul poștal
la alimentara din colț
la magazinul universal
luni dimineața la chioșcul de ziare
la bufetul gării
se izbesc
ard
tropăie
nu mi-e milă de ele
nici nu-mi plac
în insectarul gramaticii
sau în dicția actorului
zarva lor
ține de sănătatea publică
tîrziu
obosite
stoarse
sîngerînd
ca după o noapte de dragoste
amuțesc
în poem
(Ermil Rădulescu – „Ochiul din lacrimă”, Editura Dacia, 1995)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un sac de timp

Probabil, ar fi fost şi el un bun ceasornicar, dacă într-o zi n-ar fi văzut cum vecinul, bătrînul ceasornicar al oraşului, arunca, pe ascuns, la întunericul fiecărei seri de miercuri, la ghena de gunoi din spatele casei sacul cu ceasuri al săptămânii. Se spune că făcea asta de cînd îşi dăduse seama că ceasurile nu mai au nici timp, nici sens, nicio valoare aşadar, adică dintr-una din primăverile din urmă, de atunci de cînd rămăsese pur şi simplu singur.
Probabil, ar fi fost un iscusit vînzător de ziare, dacă nu l-ar fi surprins pe cocoşatul vînzător de ziare cum, dimineaţă de dimineaţă arunca cîte un teanc bun de ziare la tomberonul de lîngă intersecţie sau ar fi putut fi orice altceva, un oricine altcineva: un maratonist fără oprire, de pildă, ori un tăietor de spice sau un instructor de zbor, un voluntar nobil sau un coşar, un sacagiu sau un geamgiu.
Dar cum toate astea, precum şi… altele îi păreau atît de volatile, de rapid irosibile în fluxul gîndurilor lui albastre, hotărîse să nu facă nimic altceva decît să pîndească şi, în fiecare noapte de miercuri, să ia sacul cu ceasuri din lada de gunoi şi să i-l strecoare înapoi în mica sufragerie-atelier, omului singur.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Purgatorii şi purgaţii. On-line

„Liber la păreri”… Democraţia asta totală, întruchipată de lesniciunea exprimării prin vastele canale media pe care Internetul ne lasă să navigăm fără griji, mie unul îmi pare un soi de purgatoriu. Şi nu „acel” Purgatoriu, cât cel care ţine de… purgaţiune. Desigur, n-aş fi primul şi nici ultimul care constată asta, însă senzaţia-mi e că peisajul devine tot mai agasant. Dacă astăzi cineva vrea să facă o cercetare despre „starea intelectuală a naţiunii”, de aici ar putea să plece: de la comentariile, afirmaţiile, îndoielile şi gramatica prezente pe pereţii facebook-ului sau aiurea. La fel, din lipsă de subiecte, poate, ar putea încerca să se inspire de aici un dramaturg sau scenarist al absurdului. Cum, ce să înţelegi cînd vezi că o proporţie… dărîmătoare din comentarii „bat” ca nuca-n perete pe lîngă subiect, cînd afirmaţii făcute cu tărie glorifică ignoranţa sau interogaţii foarte sigure năucesc prin paralelismul cu subiectul? Şi toate astea, fără nici cea mai mică urmă de pudoare sau autocenzură, altfel ingrediente obligatorii (cîndva!) în spaţiul public, ba chiar, dublate de o nesimţire, de o golănie demne doar de cauze de cartier. De fapt, că veni vorba, cred că şi de aici pleacă ceva din aceste purgaţii: de la invazia cartierelor, cu toată fauna lor, prin ţevile (sparte) ale Internetului. „S-a dat liber la nebuni pe stradă” era vorba unui amic. O fi în asta o defulare socială, habar n-am!  Însă mai e ceva de unde cred că pleacă aproape totul: cum a apărut şi a înflorit fauna străzilor, cum şi cît, statistic, a ajuns să ocupe din spaţiul public? Păi atunci răspunsul e mai simplu decît pare: hai să ne uităm la „scara noastră”, la ce pleacă din casele românilor şi la ce trece, şi cum, prin băncile şcolilor de 20 de ani încoace. Degeaba sunt eu mîhnit şi agasat. Sau tu. Trist e că nu văd nicio îndreptare, nici dacă aş pune taxă prostiei care năvăleşte spre zonele mele de impact (taxă la propriu: cinci lei pentru comentariul acceptat!), doar, poate, tăierea conductelor cu pricina care mă privesc. Însă peisajul, prezent şi mai ales viitor, tot rămîne sumbru, de data asta al „acelui” Purgatoriu mioritic! Probabil, spre o salubrizare necesară…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Spune-mi de tine

Spune-mi despre tine… Cum o mai duci? Ce mai faci? Nu, nu vreau să ştiu de vreme, nici despre vremuri. Nu mă mai interesează ce-i acolo şi pe… dincolo, ce-i cu hîrtiile, cu trotuarele, cu soarele, cu vîntul, cu frigul… cu feţele şi mîrîiturile alea isterice, cu autobuzul pe care, uite, îl pierzi din cauza mea… Zi-mi de tine!
Ce-ţi mai face băieţelul, da’ mama, dar bunica? Ce-ai mai rezolvat cu boala aia a ta? A fost, mai e, n-a fost? Pe-aici pe unde mergi în fiecare zi, mai vezi pomii, oamenii, ochii lor? Chiar, ai ieşit pe undeva sîmbăta trecută? Ce carte ai mai citit? Pe unde-ai mai fost? Pe bune, spune-mi de tine! Cum mai stai cu banii? Ţi-ai plătit datoriile alea? Cum îţi merge? Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva? Zi-mi! Îmi pari, aşa… singur! Acasă? Toate-s în regulă? Căutai parcă un instalator pentru nu ştiu ce maşină de spălat… L-ai găsit, că am aflat eu unul… Da’ la un teatru, la un concert, ai mai fost? Ce zici, am văzut un afiş… mergem?… Ce ai pe suflet? Te doare ceva? Ţi-ar prinde bine, cred, cîteva zile… acolo. E primăvară, uite… A trecut şi iarna asta. Ai ceva planuri pentru la vară? Te văd neliniştit, abătut, obosit sau… cumva… Ce mai faci? Cum eşti? Mai trăieşti?! Hai să-mi povesteşti pe îndelete… Spune-mi de tine, pe bune! Pe bune, spune-mi de tine.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Aerul de deasupra cuvintelor. Inegal

 

 

 

http://laurehinckel.over-blog.com/album-1238006.html
Gheorghe Crăciun (Foto: LAURE HINCKEL, LE BLOG, ALBUM – BALADES)

În vremurile astea, mai ales în aceste vremuri, mulţi dintre noi, ca să supravieţuim ne sprijinim de paranteze. Parantezele, ca o plapumă, ca un refugiu. Paranteze de timp şi de cuvinte. Nu ştiu cum rezistă cei care nu le au, care habar n-au că există.
Trăitor la Braşov fiind, l-am privit mereu ca pe unul dintre iluştrii Cetăţii. Cu sfială, de departe, neîndrăznind să ridic privirea, eu cititorul, chiar dacă în cîteva rînduri am împărţit ceva din aerul aceloraşi locuri: era Scriitorul, Profesorul Gheorghe Crăciun… Nu ştiu ca azi vreo stradă sau vreo librărie, bibliotecă ori şcoală să poarte numele Gheorghe Crăciun. Nici nu i-am zărit vreo statuie pe aici. Poate mă înşel însă… Dar despre nişte „paranteze” vorbeam… Inegale. Despre scriitorul, marele scriitor, despre profesorul Gheorghe Crăciun vorbim azi. Un azi multiplicat de opt ani încoace şi care trebuie dus în mai departele memoriei cu peste putere şi fără zăbavă, de către cei care ştiu, către cei ce nu ştiu. Şi despre o paranteză putem vorbi, nu aceea care minimalizează, nu aceea care exclude, ci paranteza care adăposteşte:

„(Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gînd. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. Nişte struguri roşcaţi, bobul mare, pe jumătate copţi. Mănînci absent, te familiarizezi repede cu lipsa de savoare a fructului, cu zgomotele monotone ale blocului, cu murmurul industrial al nopţii. Erai grăbit, te-ai mişcat repede, gesturi eficiente, stereotipe, cotidiene. Boabele ude brumate. Apoi scheletul vegetal uscat. Ţi-ai scos ochelarii şi încerci să priveşti mai de aproape ca printr-o lupă această armătură. Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gîndeşti, povesteşti. Povestirii i se întîmplă să apară acum acest autor-narator, acest deus ex abrupto, aceşti ochi obosiţi cerîndu-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat scaunul, masa, foaia de hîrtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea, paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop. Ai mai aprins o ţigară şi te-ai decis în fine pentru această scurtă paranteză. Ceea ce faci e omeneşte scuzabil însă extrem de plictisitor, extrem de neinteresant de redundant la urma urmelor. N-au mai făcut-o şi alţii? Despre biografia ta de serie şi ineditul ei n-are rost să vorbim. Altceva e jurnalul. Aşa eşti verosimil. O persoană. Subiect social la persoana I. Dacă ai obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. Respiră aerul. Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere. Este momentul să te retragi. Fă-ţi un ceai, o cafea, un duş rece. Creează o nouă distanţă. Textul e un ciorchine.)”
Gheorghe Crăciun, „Compunere cu paralele inegale” („Tema la alegere”, pagina 83) (Cartea Românească, 1988)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Despre aritmetici şi tîlhari

Cum să-i mai înțelegi și să-i înghiți pe tarabagiii de iarnă? Aşa cum unii ne vînd pînă şi guverne pe facebook, alţii se grăbesc să ne vîndă sărbători şi revelioane grăbite cu fundiţe roşii, impersonale. „Fie ca… spiritul…”, alergat bezmetic şi cheltuit în avans pentru serbedele zile de după? Şi ce rămâne? Toceala tarabelor obosite? „Sticleeee şi borcaneee, cumpărăm!” , mai ţineţi minte? Nu ştiu de la cine şi pentru ce le cumpărau, cert e însă că indivizii aceia au dispărut, cum au dispărut şi geamgiii ori lustragiii, de mult, sau cum sunt acum pe cale de dispariţie ultimii vînzători de ziare, de pildă…
„Comunitatea”, ca supermarket, frumos ambalată dar surdă, îmi pare că în 25 de ani a devenit o sleială asemeni unui organism suferind de o anemie totală. În ce mai constă „comuniunea” noastră în afară de contabilitatea brutală şi grăbită a vînzărilor şi cumpărărilor? Asta om fi vrut? Orice, dar orice se tranzacţionează, se înstrăinează, pînă şi amiciţii, sentimente, pînă şi existenţele se negociază la vedere sau pe sub masă, după aritmetici „subtile”. Nu spun ceva nou şi sunt sastisit să mi-o spun (mie şi pereţilor reci şi impersonali, în definitiv!) cu tot mai grele răgazuri, trăgînd de cuvinte ca de nişte pietre de moară. Farafastîcuri, doar?
Cred că, după 25 de ani, singura cale (speranţă?) care ne-a mai rămas de urmat este de a ne reinventa, la început fiecare în parte şi apoi în… „comunităţile” în care vieţuim. Probabil mulţi au început să o facă, cei pe care-i vedem rupîndu-se într-un fel sau altul. Cred că asta-i condiţia supravieţuirii de aici şi de acum încolo. Cine şi cum va îndrăzni? Cine va avea habar cum să facă asta? Cine şi cum nu-şi va fura, fatalmente, căciula (imposibil de altfel)? Cîţi vor reuşi? Asta se va vedea destul de uşor în „tablourile” convieţurii noastre viitoare, deloc suprarealiste, cele ale, deja, post-generaţiei Like. Atît de uşor încît, pentru a număra şi cîntări singurătăţile, va fi suficientă o altă aritmetică, mult mai simplă, cea de clasa a treia. Cea personală, vie, crudă, sinceră şi tristă, departe de aceea a beatitudinii albastre disimulate acum pe pereţii… frustrărilor noastre.
Presimt un pat al tîlharului Procust şi mai puţin confortabil decît cel de pînă acum. Şi nu doar unul al cuvintelor! Părerea mea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Despre eroi. Și…

Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)
Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)

Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți fereastra cu un zîmbet. Eroi sunteți voi care îi lăsați iernii un loc printre frunze. Eroi sunteți voi care auziți cînd sunteți chemați: „mama!”, „uite, tată!”, de pe o bancă din parc. Eroi sunteți voi care răspundeți. Eroi sunteți voi care aveți mereu pregătiți doi-trei lei pentru un corn, pentru un măr, pentru pauza de zece. Eroi sunteți voi care vă așteptați pensia și voi care încă mai nădăjduiți la o pensie. Eroi sunteți voi care vă citiți buletinul de analize. Eroi sunteți voi care iertați singurătatea. Eroi sunteți voi cei cărora lacrima le tace. Eroi sunteți voi care mai muriți cu cîte o linie, cu fiecare deadline. Eroi sunteți voi fiindcă vă e frică. Eroi sunteți voi care permiteți uitarea. Eroi sunteți voi care aveți timp și aveți nervi și răbdarea lor. Eroi sunteți voi care nu numărați nici zilele, nici oamenii. Eroi sunteți voi care aveți tălpi, palme și cuvintele lor. Eroi sunteți voi care aveți dinții și pumnii căutării. Eroi sunteți voi care suportați. Eroi sunteți voi care vă întoarceți acasă. Eroi sunteți voi care stați locului. Eroi sunteți voi care vă puneți capul pe pernă pentru nopți tot mai scurte. Eroi sunteți voi care citiți asta și acceptați înțelegînd. Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți ferestrele ca și cum ar fi prima oară.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ce-am făcut cu cuvintele?

foto: gofree.ro
foto: gofree.ro („Secretele de plumb ale Clujului”)

Fotografia uitării? Cum e o poză fără… poză? Adică numai rama ei agăţată pe perete? Vorbim tot mai mult în fotografii (şi nu mă refer aici la inflaţia de foto-artişti), indicăm chipuri şi peisaje, le arătăm cu degetul, zîmbim eventual şi trecem la alt frame. Şi după primul pas rămîne acea ramă pe un perete. Asta mă face să mă întreb ce neuroni ne mor şi ce ni-i ucide de cuvintele nu ne mai pot fi ele fotografii? Habar n-am dacă ar fi vorba aici despre o paradigmă a comunicării sau de una a amneziei, însă din avalanşa de cuvinte nu rămâne nimic, din cea de fotografii ramele rămîn.
Mă întîlnesc zilele trecute, pe stradă, cu o cunoştinţă de demult. Şi vorbim şi vorbim. Dar ştiţi senzaţia aia de cuvinte care nu se lipesc de nimic? La un moment dat îmi zice: „Stai că acum ştiu de unde să te iau! Faţa ta… Nu te-ai schimbat deloc! Dă-mi adresa de facebook să îţi trimit o poză ca să vezi!” Şi rămîn interzis. Hai să zicem că în situaţia dată, cu insul respectiv nu aveam nu ştiu ce amintiri importante, deşi ceva vreme am avut cîte ceva de împărţit pe vremuri. Dar… dar nu ni se întîmplă oare chestia asta şi în apropierea unor apropiaţi? Memoria fotografică o întrece pe cea a cuvintelor, de asta nu mă îndoiesc. Şi atunci care ne e soarta cuvintelor? Mai de mult, prin paginile astea şi aiurea mă revoltam că de ce o miercure fără cuvinte, doar cu poze (selfie…)? Era un început de modă. Uite că acum am senzaţia tuturor zilelor fără vorbe, în ciuda inflaţiei de cuvinte care ni se succed ameţitor din toate gadgeturile. Unde-s cuvintele, ce am făcut, ce aţi făcut cu ele? Voi le citiţi, voi le auziţi, voi le înţelegeţi – înainte să le însemnaţi cu un like? Dar pe oamenii care le nasc? Poate că mi se pare mie, poate de aceea preţuiesc colţul de hîrtie scrisă şi colţul ăsta de… „blogolume”. Aşezate, singuratice, statornice. Bănuiesc că la început a fost cuvîntul, dar mă întreb, din nou, după… ce-a mai rămas?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Şi păsările fac infarct, nu-i aşa?

„Nu-mi place aşa, nu arată bine!”… Fără completări. „Dar cum şi de ce?”. „Nu ştiu, altfel!”. Ok. Bun… „altfel”. „Altfel” va fi bine, înţeleg. Probabil într-un arest sau la închisoare, acolo unde nu prea ai luxul alegerilor, „dilemele” astea estetice n-au nicio valoare şi nu-s, evident, de grabă poruncite. Doar, poate, în chip de picătură chinezească, pentru ca musai „să-ţi placă” ceva întru întărirea carcerei. Precum puşcăriaşilor (de după zidurile reale sau „doar” interioare) cred că nici păsărilor nu le pasă de ele, de alegeri adică. Nici vara şi nici la amurg, în pragul iernii, verdictul „argumentului” absolut „îmi place – nu-mi place” nu le atinge. Doar noi, oamenii, avem satisfacţia şi infernul feţelor obiectelor, al căutărilor lui „altfel”. Nici măcar ale vieţii, fiindcă dacă ar fi ale vieţii ar mai avea un sens. Urît? Frumos? Util? Hmm… Adică? Efemerida ce şi cum e? Şi care-i e preţul? Cîte chestii agăţăm de-o… efemeridă, condamnaţi la dependenţă faţă de ea?
Am înţeles că şi păsările fac infarct. Şi mă întreb pentru ce? Sau pentru ce spaimă, mai precis? Iar ele, păsările nici măcar n-au un spital, un sanatoriu al lor şi, probabil, nici speranţa că se vor face „bine”. Dacă am pune nişte păsări să se uite la „Păsările” lui Hitchcock le-ar plăcea? Noi ne uităm la „Zbor deasupra unui cuib de cuci” şi ne place… De ce? Din considerente estetice.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Locul de respirat. Cinci minute

Ştiţi senzaţia aia dată de nevoia de securitate, solidaritate, compasiune, înţelegere, cînd privirile pierdute ale unui om îşi caută un sprijin în privirile şi vorbele şi soluţiile voastre? Dar aveţi idee cum e cînd aveţi de oferit o vorbă bună, un deget de ajutor, un umăr: „Hai mă, lasă că o rezolvăm, lasă că găsim noi o soluţie, îi dăm noi capăt”? Dar ştiţi cum e cînd înghesuit de un impas, de o nevoie, de o teamă, privirile voastre se izbesc, se agaţă bezmetice de cuiele din pereţi, de ferestre, de caturile uşilor, iar feţele şi gîndurile celor de lîngă voi rămîn ca de piatră, fără semne de răspuns, fără tresăriri, surde? Ştiţi singurătatea?…
Ei bine, dacă aveţi fie şi cea mai vagă idee despre ce vorbesc, staţi cinci minute şi încercaţi să simţiţi, să ascultaţi, să priviţi, să vă puneţi „în locul”… Lăsaţi retorica ipocrită, goală, lăsaţi profitul intim sau global sau „managementul personal”, lăsaţi „altruismul” socializării… „binefăcătoare” fiindcă, nu-i aşa, ştiţi bine, nu le luaţi cu voi mai departe de „liniştea” de-o noapte. Nu vă mai miraţi că unul sau altul îşi agaţă ştreangul de ţeava caloriferului, îşi pierde minţile şi se izbeşte cu 180 km/h în primul bolid ieşit în cale. Nu vă mai aninaţi în gîndul că toate astea li se întîmplă „altora”, „amărîţii de ei”, „săraci cu duhul”.
Am senzaţia, ba certitudinea întărită zi de zi, că după douăzeci şi ceva de ani nu mai convieţuim, nu mai vieţuim ci doar supravieţuim, fiecare pentru el, satisfăcuţi că şi azi ne-a ieşit să ne respirăm aerul şi să mai luăm „puţin” şi din porţia unuia sau altuia de lîngă noi! Ne-am extirpat omenia, solidaritatea, compasiunea, îngăduinţa, zîmbetul, vorba aia bună pe care altfel o ţinem în buzunar – şi nu spun eu ceva nou aici!
Mîine sau poimîine, într-un fel sau altul, viaţa cuiva vă e la îndemînă. E inevitabil asta. Poate că, mîine sau poimîine cineva, unii de-ai voştri chiar, vă aşteaptă neputincioşi pe o margine de pat de spital sau pe o bancă şi aşteaptă doar un gest,  pe cineva care să-i asculte cu răbdare sau să le vorbească, explicîndu-le că va fi bine . Poate că, măine sau poimîine, un pahar de apă, un colţ de pîine, o umbră de tihnă, un cuvînt, un răgaz, o privire senină, un drum, o iertare, vă sunt în putere. De cele mai multe ori ne este la îndemînă, nu ne costă nimic, avem resursele – care ni se par insignifiante – să  readucem pe linia de plutire o minte tulbure sau o viaţă oarecare.
Şi nu ştiu de ce, tot de cele mai multe ori, alegem cuţitul şi rînjetul indiferent, execuţia, spatele întors, umilinţa batjocoritoare, „intransigenţa” şi „corectitudinea”, dovezile „puterii” noastre adică! Sau poate ştiu de ce: fiindcă nu ne costă nimic, fiindcă „dă bine” undeva şi ne e mult mai comod aşa, să ne spălăm pe mîini şi să dormim, „liniştiţi”! Şi mai ales fiindcă ne gîndim că nouă, oricum, aşa ceva n-o să ni se întămple niciodată! Dar… măcar fie şi din „creştineasca” teamă că totuşi „roata se-ntoarce”, să ne punem, cinci minute, „în locul”!… Atunci, şi alţii se vor pune-n locul nostru, exact atunci cînd vom avea nevoie, fiindcă solidaritatea se-nvaţă şi e molipsitoare. Şi o să putem respira, cred, din nou. Simplu, nu?!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! 😉

Pereţii noştri albaştri

Suntem buni, frumoşi, integri, oneşti. Suntem altruişti, suntem calmi, suntem politicoşi, sinceri şi darnici. Fără doar şi poate suntem şi punctuali, corecţi, ne plătim datoriile, nu uităm şi iertăm. Iubim fără interes, nu înşelăm, închidem ochii şi gura, lăsăm de la noi şi zîmbim cu îngăduinţă. Nu ne vindem şi nu cumpărăm. Suntem campionii deontologiilor şi moralei, ştim toate poruncile şi ne arătăm emoţiile fără grijă. Suntem naivi, ca să treacă una-alta, şi brici de intransigenţi cînd cei de lîngă noi suferă vreun rău. Suntem spirituali, inspiraţi, modeşti, sensibili, ne ţinem cuvintele şi gramatica lor cu noi. Ne avem vorbele bune şi cei şapte ani, acasă.  Suntem sclipitori şi nu vrem să ieşim în evidenţă. Nu vrem să deranjăm cumva. Nu jignim, nu înjosim, nu strivim pe nimeni, nu umilim, nu înghiţim, nu ne facem din alţii sclavi şi nici nu linguşim pentru un scop sau altul, oricare. Doamne fereşte, nu călcăm pe cadavre, nu vorbim pe la spate, nu lovim sub centură! În fiecare zi plecăm şi venim mulţumiţi, fiindcă am îmbrăţişat, am întins o mînă, am ajutat, am scos din impas, am alinat… Adică, privindu-ne-n oglindă zîmbim, adică punînd capul pe pernă zîmbim. Orice altă realitate e pură scorneală, e maliţiozitate uşor de ignorat. Lumea doar, ea lumea e rea, ipocrită, meschină şi pute. Ea, nu noi! Nu-i aşa, ce frumos se vede totul: pereţii noştri sunt aşa de albaştri şi sunt, parcă, stropiţi cu busuioc! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Trăiască-ne neamul, să ne trăiască!

Sunt perioade de timp (nu doar zile în „cazul” de faţă!) cînd am senzaţia că mi-am luat şosetele invers sau pe dos, că vorbesc alte limbi decît ale celor din jur sau că sunt cel puţin saşiu. E starea aia cînd ai impresia că vocile „ambianţei” sunt date prea tare, că neînţelegerea (a se citi nesimţirea) unora îţi este destinată exclusiv. Şi îţi zici, naiv: ce naiba mă fac cu ei? Ce faci cu omul căruia pe o ureche-i intră şi pe alta-i iese – cu neuronalele-i amînări, bineînţeles!? Sau cu acela care, musai trebuie s-o întoarcă şi s-o sucească ca să rămînă-n crăci? Cu ăla care-o lasă moartă-n păpuşoi, doar-doar o să treacă oricum, fiindcă merge şi-aşa? Dar cu cel care ţi-se joacă-n dispreţ cu nervii şi cu voinţa, ba poate şi cu viaţa uneori, numai să-ţi iei cîmpii? Sau cu ăla care-ţi scuipă vorbe şi-ţi molfăie (sau sforăie şi plescăie) „deciziile lui” asortate cu destule întrebări, virgule, puncte-puncte, exclamări definitiv… fatale? Ce faci cu ăla care-ţi întoarce-n faţă, cu tupeu, vorbele, holbînd ochii că el n-a auzit, n-a zis sau, în cel mai fericit caz, că a uitat? Aaaa… aveai impresia că dacă un lucru-i stabilit, se face sau nu se face, că asta-i clar, merge sau nu, sau se mai vede de el într-un termen şi-un temei rezonabil? Te-nşeli, nenicule! Asta nu-i valabil aici, pe dulcele plai dîmboviţean şi-n dulcea limbă românească. Păi dacă tot ai tu şosetele îndesate pe dos să ştii că aşa-i, tu eşti vina! Tu eşti egoistul, tu eşti ipocritul, tu mizerabilul! Şi că de asta şi depinde mersul lucrurilor, să fii convins şi să tragi pe măsură! „Ei” să doarmă liniştiţi, nu-i treaba lor, ei au altele mai… capitale!
De bună seamă, veţi zice, terapeutic şi pozitiv-motivaţional: păi schimbă-i, la tine-i cheia, lasă-i, ducă-se pe pustie! Dar ştiţi prea bine, nu-i chiar aşa, dragii moşului! Ei sunt acei indispensabili strategici, căpătaţi, din vieţile noastre, fără de care „nu se poate”. Bine înfipţi, spălaţi, parfumaţi şi accesorizaţi pentru purtări pe termen indefinit. Desigur, nu voi generaliza, neintrînd nici în exemplele concrete. Probabil zodia şi timpul şi conjunctura şi alinierea planetelor… Poate oboseala şi ghinionu’. Poate.
Se zice că noi, rumânii, avem nişte inconfundabile talente: să ne furăm căciula, să ne tragem preşul de sub picioare, să ne facem troacă de porci avînd pretenţia mai apoi ca lumea să nu ne vadă altfel decît drept buricul neprihănit al pămîntului. Tocmai de-asta n-aş pica iar în păcatul acuzei doar de dragul ei, n-aş mai înfige şi eu încă un cui, chit că nădufu-i mare. Ştiu, înghiţim, înghiţim sau crăpăm, trăiască-ne neamu’, să ne trăiască!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Muzichia-i… muzichie!

Un tren fără titlu

Rareori o vezi aşa la televizor sau pe facebook. Nici celor, încă pătimaşi într-ale politicii, nu le este astfel arătată sau pusă în discursuri. Iar sociologii sau jurnaliştii ar trebui să o caute aşa, mai cu sîrg, şi mai cu sîrg să o scoată din laboratoare sau redacţii. Şi vorbesc despre ţară. Iar ca să o vezi „aşa cum e”, nu ai decît să te urci într-un tren, un tren care să te ducă dintr-un colţ în altul al ei pret de, să zicem, vreo 20 de ore, cu opriri în 40 de staţii. Şi să nu ai, ca premisă de altfel favorabilă obiectivităţii tale, „norocul” unui vagon de clasa 1, ci acela al unui vagon ordinar de la a 2-a (mai sunt destule în ciuda opiniilor optimiştilor fani ai Cefereului!), un vagon slinos, înghesuit cu opt locuri în compartiment, survolat de nişte muşte insistente şi accesorizat cu odorurile inconfundabile care-l străbat spre şi printre geamurile şi uşile permanent deschise dinspre closet.

În şi din acest univers ţăcănit de roţile de tren, în care ce poţi face decît să priveşti şi să asculţi – după ce nu vei fi reuşit să citeşti mai mult de cîteva coloane din „Dilema veche” – vei întîlni şi, cred, vei înţelege. Ce? Că, indubitabil, ţara-i multă şi plină cu de toate. În primul rînd, prin compartimentele vagonului „tău” urcă, se aşează şi vor coborî cîteva zeci de persoane, atîtea cîte nu ai cum să întîlneşti, preţ de multe minute faţă-n faţă, în alte zile puse cap la cap. De la melteanul cu o cămaşa descheiată pînă la buric şi care reuşeşte să acapareze întins trei locuri dintr-o mişcare pentru a-şi satisface somnul bălos şi sforăitor, pînă la femeia deprimată căreia îi sună mobilul din zece în zece minute şi fuge pe culoar ca să răspundă îngrijorată unor scurte interogatorii… De la familia cu doi copii scîncind în pamperşi, în drumul lor spre „mare”, la ţăranul cu trei genţi burduşite mirosind a slănină şi balegă de stîna şi care, culmea, chiar aici îşi reîntîlneşte, după vreo douăzeci de ani, un văr de departe, „paralizat de mîna dreaptă” şi văduv, prilej bun de poveşti despre nurori, cumnaţi, averi făcute şi nefăcute şi alte ţaţe comune vii sau moarte…
O lume pestriţă pe care n-am auzit-o vorbind nici despre fotbalul din Brazilia, nici despre „prezidenţiali” şi fraţii lor şi nici despre guvern! Oamenii-şi duc cu trenul ăsta lung, care-şi va fi uitat pe drum şi categoriile şi titlul, singurătăţi şi nevoi, griji care pe o rută de cîteva sute de kilometri nu lasă loc fiţelor de halte scurte şi cu greu permit cîteva zîmbete care să amintească cumva de vacanţă.

Iar cînd din toate aceste voci nu rămîne, la un moment dat, altceva decît un murmur general neinteligibil, vezi de aproape sau zăreşti doar: case, biserici, uliţe desfundate, bariere, căruţe, căpiţe de fîn, biciclişti, alţi copii în fundul gol care-ţi fac semne cu mîna,  gări care mai dezlînate şi mai chioare, peroane căzute pînă la care îţi poţi rupe picioarele de cîteva ori, păduri pe jumătate făcute una cu pămîntul, dărîmături de fabrici, giratorii pustii, peisaje verzi şi înalte ce-ţi pot tăia uşor respiraţia şi chiar inimaginabile curcubee de noapte. Sau auzi un crîmpei suprarealist de vals, de dincolo de perdelele vînturate ale unei fereastre deschise incredibil de aproape.
O ţară multă şi cu de toate, spuneam. O ţară care se tîrăşte într-un timp al ei, timpul şi ritmul   lungului drum cu un tren obosit, cînd ajungi să nu mai ştii nici cît e ceasul, nici ce zi e şi nici în ce oraş ciudat şi necunoascut ai coborît deşi e chiar oraşul tău! „O, ţară tristă, plină de humor.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nervozităţi

Trîntesc, bufnesc, dau spasmodic cu tocul în parchet, le scapără negură, par a reproşa dimineţii că a venit şi soarelui că nu are umbrelă. Cînd au ceva de spus silabisesc greaţa, cînd au ceva de explicat ridică monumente durerii de cap. Tot universul pare să le atîrne pe umeri şi vor să arate din mersul pieziş şi preocupat că-l duc precum eroii neînţeleşi şi necompătimiţi. Nu ştiu cum se suportă-n pielea lor sau poate-mi pasă atît cît le pasă şi lor de pielea mea, dar cu ce sunt eu dator să le înghit, să le respir smogul greu, zbierat, mormăit, şoptit, rînjit? Indivizii ăştia ar trebui internaţi într-o colonie solară şi să li se administreze la fiece oră injecţii cu clorofilă. Desigur, vei spune că trebuie îngrijiţi şi trataţi cu îngăduinţă, cu o blîndeţe prevăzătoare. Cum mai e însă cînd constaţi, pînă la refuz, că pietonalele, pieţele, autobuzele, halele sunt pline de umbrele lor afectate, de paşii lor tîrşîind suferinţele pămîntului? Sau atunci cînd stresul le este dublat şi de doze consistente de nesimţire sfidătoare, atemporală, ce mai spui? Probabil vei gândi că tu eşti ăla defect, că percepţiile-ţi sunt prea „sensibiloase”, dacă nu de-a dreptul paranoice, că ţi se pare, că poate-n oglindă eşti aidoma sau, şi mai şi, foarte maliţios, neînţelegîndu-le durerea! Una peste alta, nu ştiu cum e prin alte părţi, dar străzile Mioriţei ar trebui scoase la soare, aerisite, prea le plouă şi le tună-n cap şi-n fiecare piatră, cam nitam-nisam, cam dubios şi suspect, suficient însă cît să molipsească toată lumea cu deşertăciune. Hai, fraţilor, mai daţi-o naibii de treabă, mai trageţi nişte cer curat în piept, îmbrăţişaţi-vă sinele, liniştiţi-vă timpul, răsfoindu-vă secundele, deschideţi-vă porii şi pupilele, nu-i ăla negru chiar atât de negru! Zic şi eu, acum, ca și altă dată, o stare altfel, de aici, din iarbă!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – După cum se vede, pe aici au răsărit nişte poezii, mai toate vechi. Le-am importat din al doilea genunchi al lumii şi s-au răspîndit alandala, care pe unde-au găsit timpi şi locuri libere. Adică, în loc să las apele despărţite le-am adunat.

În care vorbele au timp

Drumurile, aceleași, doar mai strîmte și mai albicioase parcă. Casele, le recunoști venite parcă la vale din „acele” timpuri, doar unele fardate pe ici-colo, cele mai multe cu ochii încercănați și gurile căzute ca după niște accidente cerebrale. Curtea pe care o alergai și o știai pe de rost îți pare acum junglă, îngrămădind, ferecînd ușile și ferestrele. Iar camerele, camerele, pereții cu pozele care te duc exact acolo de unde memoria ți s-a rupt și te sfidează vrînd să-ți spună vezi că noi nu ne schimbăm? Pentru asta, de data asta, și tu le faci cîte o poză. Oamenii… oamenii îi zărești din viteză. În grabă, de departe, îți arunci privirile peste ei, parcă ferindu-te să te prindă cu privirea sau să remarci diferențele și să-ți amintești numele lor. Oamenii, da, îți par, straniu, aceiași, neschimbați pe bolovanii lor de la poartă. Sau așa vrei tu să îi vezi? Inclusiv umbrele celor ce nu-și mai sunt pe prispă de ani mulți? Așa te-or vedea și ei, te întrebi sau nici măcar nu mai știu al cui ești? Probabil nu te recunosc sau te confundă cu un altul dintre ai tăi, cu fratele, cu tatăl, cu vărul sau cu unchiul din o cu totul altă vreme.
Doar foamea și setea sunt mult mai mari târându-se pe brânci, pe ulițe, prin curți. „Uneori şchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viaţa merge înainte”, zicea Zaharia Stancu. Dar peste toate te șfichiuie o vorbă care, în locul ăsta, are destul timp, are răbdare: „Offf, dar greu mai vine moartea asta!”.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Nu eşti Dumnezeu

Poţi şterge dintr-un condei sau dintr-o ştampilă o viaţă. Nu-i deloc greu să afunzi un om în umilinţă, sunt mulţi sclavi şi de ce nu ţi-ai mai adăuga şi tu cîţiva la panoplie? Poţi să-i iei viaţa unui om fără să clipeşti, pe negîndite. Desigur, asta e, îşi merită soarta, sunt vietăţi predispuse şi pînă la urmă, de ce nu? Selecţia naturală cerne şi firea şi furia omului la fel. Da, dar nu-i aşa că îţi şi place să te crezi un dumnezeu şi tu să-i dai bobîrnacul ăla fatal?
Ştiu, citeşti destule citate inspiraţionale pe tema asta sau, în fine, tragi cu ochiul spre ele cu grimasa aia „bleah!” a inşilor alfa, aşa că hai să îţi spun altfel…
Iubeşti cumva? Ai pe cineva care te aşteaptă acasă sau, poate, undeva într-un loc secret, adică acolo unde te descalţi în voie şi îţi arunci hainele zilei pe duşumea? Savurezi atunci un pahar de vin, îţi aprinzi, poate, o ţigară şi prin unda de fum îţi odihneşti privirea în privirea altei fiinţe care, ştii, probabil te adoră? Sau dacă nu, ochii ţi se opresc cumva pe umbra pînzei de paianjen din colţ? Fie şi aşa… Sau ai un copil care te aşteaptă să vii cu buzunarele pline cu bomboane şi să alergaţi apoi împreună prin parc, în soare? Şi parcă-ţi creşte inima? Adică îţi e dor de cineva? Nu? Dar dimineaţa? Dimineaţa cînd deschizi fereastra, îi zîmbeşti cumva noii zile? Parfumul after-shave-ului (un Fahrenheit, cred) sau după caz, al apei de colonie (un Rasasi, pesemne) urmat de cel al aburului de cafea îţi prieşte? Dar să apeşi pedala pînă la fund şi să nu răspunzi la telefoane, zîmbind? Dar fluturii îţi plac sau un apus ieşit din iarbă sau din mare? Dar o masă liniştită pe o terasă la înălţime? Sau să băntui prin oraş cu bicicleta, să mergi la sală, să faci shopping după care să bei o bere sau un ceai în faţa televizorului, la un film (poate chiar la Bruce Almighty, de ce nu?) îţi place? Dar să socializezi aiurea pe facebook? Mă îndoiesc că nu!… Cred totuşi că adormi uşor şi satisfăcut, la miezul nopţii, cu zîmbetul pe buze în ciuda atîtor altor nebănuite (de plebe) dureri de cap, atîtor probleme importante rezolvate ale zilei neştiute de moluştele ingrate, nerecunoscătoare, din jur.
Atunci, dacă zilele ţi se scurg oricum previzibile şi ipocrite din mîine în mine, de ce nu-L laşi pe Dumnezeu în treaba Lui şi pe mărunţii ăia care ţi-au apărut în cale, să-şi aibă o viaţă, cu greşelile şi puţinele ei şanse? E greu, al naibii de greu, nu-i aşa?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

P.S. – Nu doar un… (pre)text pentru CATCHY.

Tăietorilor flămînzi de aripi

Ia-ţi un timp şi aşează-te pe marginea şanţului, aprinde-ţi o ţigară fără filtru şi uită-te la pietriş, la firele de iarbă ieşite din asfalt. Prelung. Sau rezervă-ţi o masă şi-o umbrelă pe Corso şi lasă aburul cafelei să împrăştie ziua.
Nu simţi că inima-ţi atîrnă ca un bolovan în piept şi stă să crape, furîndu-le orelor timpul? Nu vezi că oamenii-s scurți, că uită, că se folosesc de vorbe și de gînduri ca de frînghii, păpușari ai păpușilor de cîrpă?… Îți pasă?
Lasă-te sclav soarelui, mulţumescului, privirilor, zîmbetelor, deschide-ţi geanta şi lasă cuvintele să cadă pe asfalt. Dă-i tihnă textului să se desfacă și să se rotunjească rotund.
Nu vezi c-a mai trecut un sfert şi că numărătoarea e inversă? Aşa că ia un tren, oarecare, fără bilet, ia-ți o cușetă plină de perne, spre niciunde. Lasă-ţi pantofii la intrarea în parc şi umblă cu picioarele goale și șterge șotronul cu talpa. Urcă pieptiş pînă-n buza prăpastiei, acolo unde era derdeluşul copilăriei şi priveşte în jos, de unde vine tentația zborului. Întinde-te în iarba crudă şi agaţă-ţi ochii de vîrfurile brazilor în ciuda gravitaţiei. Lasă-te-mbrăţişat de îmbrăţişările nepermise, de ispititorii genunchi neştiuţi, în ciuda regulilor slute. Lasă să-ţi mai crească o aripă şi sfidează-i cu ea pe tăietorii flămînzi de aripi. Uită şi uită-te, netrăieşte-i şi trăieşte-te! Lasă-te trăit de necunoscutele fierbinți ploi ale clipei.
Inima-ţi atîrnă, încă, de gât ca un bolovan uscat agăţat de-un ştreang. Cui îi pasă de toate astea? Cui îi pasă de paharu-ţi de apă e plin sau gol sau că-i ultimul? Cine-ar fi ipocritul să-ţi ceară socoteală? Pune-ţi armura clipei îndrăgostite şi stropeşte-o cu vin şi cu parfum de liliac!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Şi… CATCHY! 😉

Haide!

Hai primăvaro, haide! Trecătorii tooot se duc şi fac coadă la intrările oraşului să-și țină-un loc la soare la viitoarele mese de pe Corso… Pune umbreluţele alea şui, aşadar, odată! Nu vezi cum lumea-şi dezleagă limbile, cum peste noapte-a devenit nespus de gureşă şi inspirată-n depeşe cu schepsis şi cuvinte învîrtite? E semn de poezele pe la colţuri în ţara de poeţi! Hai, vino şi dă-le-un like şi-un share! Se-aude pînă şi murmur de amantlîcuri vegetale: amanţii/amantele şi viceversa nu ştiu cum/unde să-şi aştearnă discreţiile florale de sezon. Descumpănitelor ipocrizii şi duioşii morale – ale naturii, carevasăzică! – hai, dă-le o-nţeleaptă mînă de ajutor! Uite, au început să răsară cioburi din pămînt şi smocuri de iarbă prin podele! De bună seamă şi ea şi ele şi toţi şi toate şi-au cam… amneziat şi rostul, genul şi pronumele ori gerunziile din prematurele gramatici ale vremii. Hai, pune tu şi virgula şi punctul şi-ncepe dansul! Chit că-i c-un vînticel, c-o ploaie intercostală şi-un junghi nedefinit prin omoplat, hai dezmorţeşte-te şi demorţeşte-ne, primăvaro! Noi am promis: întinde-vom iatacurile, aşternuturile, paşii, vom scoate mesele la soare, o să coborîm parasolarele-n chip de ziare peste Piaţa Sfatului şi… Şi ne-ndemnăm la resturi de viaţă şi de lene! Hai, stinge scrumul iernii din vîrful degetelor şi vino, mai lungeşte-ne c-un soare, primăvăratico! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Ca aerul, ca apa

Cum îi mai spui cînd nu-i mai… spui că este sau că te doare? Te-ai obişnuit, desigur, cu prezenţa ei încă din vremuri amniotice. Şi o ştii acolo şi asta-ţi vine ca o pătură care-şi face treaba fără să-ţi pună şi conştiinţa la lucru. Ba mai mult, nici cuvintele nu-şi mai cer rostul. Altfel zis e ca aerul şi ca apa. Ca aerul şi ca apa pentru un copac, de exemplu. Vremurile par în felul ăsta fără memorie şi ajung să pară chiar fără nervi, fără nevoi. Este şi atît, pur şi simplu. În fiecare zi. Fiecare zi cu privirile şi cu vorbele ei comune. Şi zici că e îndeajuns.
Acum cîteva ore am fost cu ea pînă în piaţă, să o ajut să care nişte plase ce-i depăşeau de data asta cu mult puterile. „Uite, îi zic, hai să-ţi iau un coş flori, aşa ca ăla, că-i tare frumos… Sau unul cu fructe?” „Nu, nu are rost să arunci banii”, mi-a răspuns înteţind paşii mai departe spre ieşirea din bazar. „Da’, o pîine de-asta mare, caldă, de la ţară? Ştiu că îţi plăcea…” „Ai uitat că nu mai am voie? Lasă, nu-mi trebuie nimic”, a zis aşezîndu-şi pentru o clipă sacoşa pe marginea bordurii şi ţintuindu-mă cu privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră. „Hai să mergem că-i tîrziu şi nu mai ai timp, trebuie să te duci unde ai treabă…”, a încheiat punînd capăt insistenţelor mele inoportune. Şi ora aceea s-a dus repede spre treburile ei… Altădată, nu de mult, am luat-o şi-am dus-o la doctor, să-şi ia trimiterea şi reţeta, fiindu-mi în drum. Am „aruncat-o” pînă acolo, am lăsat-o „la coadă”, la cabinet. Şi mi-am văzut de restul zilei după ce privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră mi-a spus „Mulţumesc”… Mulţumesc-ul acela al ei, care nu cere nimic, care nu-mi reproşează nici măcar aceste nerozii, mulţumesc-ul răbdător ca o ieşire din iarnă. Şi mi-am văzut, ca întotdeauna, de resturile zilelor.
Acum privesc peste ziua de azi şi cu coada ochiului zăresc parcă ziua ei de azi. Singură. Ca toate celelalte.
Cum să-i mai spun că ştiu că este şi că doare? Că mă doare? Că ştiu că în zile, ca într-un dulap, stau rînduite în rafturi şi nevoi şi tristeţe şi urletul liniştii şi tăcerea iubirii? Îndestulate, nu resturi! Cum să-i spun că zilele mele-s la fel cu ale ei? E timp să-i spun! E ziua aia-n care realizez că nu cuvintele-s problema, ci că am binecuvîntarea timpului. Şi ea ştie asta fără ca măcar să i-o spun.

Mulţumesc, CATCHY pentru adunarea acestor gînduri!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nevoia de banal

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai poate fi azi ceva mai puţin „incredibil”, „şocant”, „terifiant”, „exclusiv”, „bombă”, „spectaculos”, „de necrezut”, „horror”, „fantastic”, „ŞOC!”, „senzaţional”, „dramatic”, „devastator” adică mai puţin… „breaking news”? Fie şi doar la o superficială lectură sau vizionare a ştirilor pe care le împopoţonează aceste adjective e lesne de văzut că mai niciuna nu corespunde realităţii. Unii dintre „spectatori” pot avea chiar dezamăgirea că nici măcar corespondenţa dintre titlul şi conţinutul acestora nu există! Şi asta e valabil inclusiv pentru aşa-zisele canale… quality. Mai putem trăi printre fapte banale, în propoziţii simple şi privind spre oameni normali? Sunt întrebări retorice, evident, cum simplu de aflat e şi diagnosticul acestei prese reduse la absurd şi la formă. Mai totul e galben, toxic, mai totul aduce a boală de minte isterică, boală care molipseşte strada, privirile, cuvintele, copiii, timpul. Probabil sunt anacronic şi nervos, probabil m-am ales cu vreo alergie, probabil am „uitat” că înaintea telecomenzii s-a inventat ștecărul, da’ constat şi zic şi eu…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Gramatica lumii lor. Salubritate

Curăţenie. Salubritate. Vidanjă. Poate fi o curăţenie a cuvintelor? A virgulelor? A cratimelor şi a lui i? Ii sau iii? Şi a lui a fi? Dar a lui „decît”?! Şi putem pune în loc un „bună ziua” şi-un „mulţumesc”? Fără nervi, fără semne de întrebare şi de exclamare, fără puncte de suspensie, fără să dăm cu rahat în geam ori cu tocul în masă, cu bun-simţ, fără ură sau superioritate? Am putea face puţină curăţenie, acu’ la vremurile astea de primăvară-n miezul iernii, prin bloguri, e-mailuri, forumuri, gazete, comentarii şi să dăm puţin cu mătura înaintea paşilor noştri şi cu bidineaua pe pereţi şi pe la rădăcinile copacilor? N-am nimic cu analfabeţii, cu semidocţii diplomaţi, cu elitiştii agramaţi sau cu teribiliştii „jmecheri” din mediul înconjurător. Chiar n-am nimic nici cu cei care se scuză că n-au timp aşa cum n-au avut timp nici în cei şapte ani de-acasă nici în cei ai căpătării înaltelor lor brevete. N-am nimic cu „gramatica” lumii lor. Ştiu, pînă la urmă toleranţa, „înţelegerea” şi bunăvoinţa sunt problemele mele, la fel cum e şi frecventarea acestor indivizi. Dar cum nu mă aştept să aibă succes o petiţie sau un protest, un „grup de presiune” ori aşa ceva şi cu riscul de fi considerat… prezumţios eu zic că se poate şi procedez în consecinţă pentru aerul străzilor mele.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

„Cît costă un om?”

M-a întrebat asta, nu de mult, un amic pe care l-am reîntîlnit, întîmplător, după mult timp. Ca un reproş. Şi a întărit aproape pe un ton răstit: „Te-ntreb pe tine fiindcă ştiu că vezi lucrurile fără patimă sau perfidie, după cum te ştiu de atîţia ani şi nu-i întreb nici pe evaluatorii, psihologii si trainerii de profesie. Cunosc ofertele lor. Nu te-ai gîndit niciodată aşa?” Nu apuc să răspund. Răspunde tot el, amar, cu pauze mari între vorbe:
„Se ştiu recompensele puse pe capul unuia sau altuia. Se cunoaşte si practica numită vînătoare de capete, cu sau fără discount. E vorba, simplu, despre nişte preţuri standardizate, după un soi de pat al lui Procust general răspîndit, preţuri de mercurial… Ele nu ţin cont de subiectivisme sau de „valorile” de sine sau de evaluările formale. Preţul poate să scadă sau să crească şi funcţie de rata inflaţiei, nu?… Dar cel mai greu cîntăreşte timpul – inclusiv cel ce ţine istoriceşte de progres – şi implicit de rata de depreciere a deprinderilor sau însuşirilor dobîndite sau native. Deprinderi sau însuşiri trecute anterior prin o ruletă artificială, adică aşa-zisele soartă, noroc, egalitate de şanse, educaţie, şcoli făcute, familie şi alte convenţii de-astea inventate pentru naivi. Astfel, observăm o diminuare progresivă a valorii sale de vînzare-cumpărare. Omul vechi, după o utilizare curentă, se aruncă la coş şi atît. Fără alte conexiuni socio-umane sau recursuri la memorie. Apoi el însuşi se va scoate definitiv din uz constatînd că productivitatea lui socială SAU sentimentală nu mai corespunde cerinţelor şi competiţiei… umane. Cel mai probabil asta o să facă…  Adică la ce să mai facă umbră pămîntului cu mizeria şi foamea lui? Altul la rînd! Excepţiile date de ruleta amintită confirmă regula…” Ce era să-i zic?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

azi

cît de buni suntem azi. cît de mîndri! ne punem tricolorul în geam şi ne îmbrăcăm cu hainele de duminică. azi întindem masa şi ne adunăm şi zîmbim şi ne cinstim. cît de frumoşi suntem în costumele bunicii. azi ascultăm doine la radio şi ni se închină ode la televizor. azi dăm mînă cu mînă, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm. azi suntem harnici şi isteţi şi azi avem succes. azi citim poezii, deschidem manualul de istorie şi ştergem de praf tablourile din pod. azi suntem necondiţionaţi, dezinteresaţi şi liberi. azi suntem fraţi şi surori. suntem puternici şi demni, suntem stăpîni peste ţărîna noastră. azi suntem extraordinari şi minunaţi şi calzi şi sănătoşi. cît de altruişti şi de cinstiţi suntem azi, cît de atenţi cu cei mai sărmani. cît de îngăduitori şi de iertători şi de corecţi suntem! azi gîndim patriotic şi în limba română şi ne bucurăm de asta. azi e soare şi e belşug de fierturi parfumate în aer. azi batem pas de defilare cu pieptul înainte. zîmbim azi şi privim lumea de la înălţime. azi suntem buni şi ne iubim. ce bine e azi! azi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poşta (mare) a redacţiei

Dragi prieteni şi prietene, stimaţi tovarăşi, recunosc cu autocritica pe inimă că am neglijat profund cutiuţa poştală de reclamaţii şi sesizări din dotare. Recunoaştem, am zădărnicit amarnic constantele eforturi ale lui Google de a răspunde gravelor şi temeinicelor probleme ale lumii înconjurătoare. Cu alte cuvinte, Departamentul nostru de Comunicare a cam tras mîţa de coadă! Cu scuzele de rigoare, împreună cu colegii, îndreptăm azi această stînjenitoare situaţie, veche de mai bine de un an, încercînd să respectăm întocmai tematicile în ordinea succesurilor lor. Declar că vom fi dedicaţi de acum înainte ratingului pentru ca acest blog să se ridice la înălţimea aşteptărilor Dumneavoastră. În răspunsurile de mai jos vom fi scurţi şi concişi: după fiecare căutare vom pune o liniuţă (cratimă), urmată de răspunsul sau, după caz, constatarea de rigoare. Mulţumim pentru înţelegere!

azi zorile sunt linistite – aşa-i. acest gînd ne-a mînat în această anevoioasă întreprindere.
diferite afectiuni ale geniunchiului – suntem decişi să rebrenduim acest blog cu sfatul ortopedului.
urzica buna pentru genunchi – de bună seamă!
rusul care vindeca genunchi – promitem să-l căutăm.
genunchioul lumii – nu răspundem pentru modificările de sintaxă.
genunchiul vinului – merită o marcă înregistrată.
chimioterapie genunchi – sperăm să nu fie totuşi atît de grav!
roadere de genunchi – se poate rezolva cu o genunchieră ceva mai lejeră.
durere ascutita in genunchi – de regulă aşa se întîmplă, staţi liniştită.
durere ascutita genunghi – cu unghiul se rezolvă!
ciocu genunchiului – depinde cît de mic e!
soareci la genunchi – inevitabil, da!
www obeada .flavius blog de blog – mulţumesc frumos, mă onorează!
bărbat boncăluieşte cerbii femeie – ce să facă şi el?!
lumea e in letargie – am spus-o şi noi de mai multe ori.
ce an este lxxvi – credem că 76.
cum iese decontul la taxi brasov– iese bine.
nevastuica si babuin desene autobiografia – să fie vorba despre un fel de autoportret?
poeziea iarna cu cuvinte repetate – corect, repetiţia e muma învăţăturii.
biscuim maria ta – biscuiţi, oştenii mei!
frumoasele sălcii cu șolduri de lemn… – absolut. bine că nu-s femei!
ferma de melci florian vaideanu – bănuim că e pe profit.
chit lemn pret – vreo 8 lei punga de 200 de grame?
,muzica de dor acompaniata de ciripitu pasarilor – concert de balustradă.
femei care povestesc cum îș înșală bărbați – de regulă n-o fac!
femei vorbind vulgar – de acord, da’ sunt excepţii, totuşi!
senzatia de arsura la muribunzi – nişte Carbocit nu ajută?
pareri vin garboiu – bun! îl recomandăm.
tentatiile lumii – nişte capcane, dom’le!
peretii lumii – sigur sunt albaştri!
biblioteca nastase sapte case de manon marinescu – o bibliotecă la şapte case? ni se pare puţin.
cotorul de chitante – nu l-am zărit.
un text despre oameni daca au nevoie de animale si plante – omnivor?
cum poate fi colindul – oricum, numai scurt să fie!
ati fost la teatrul de papusi arlechino? – da, cînd eram mici.
michelemore cine-i mai bolnav omul sau sistemul – cine-i michelemore?
poezie despre stari amare – cred că dl. Bacovia vă poate răspunde la asta.
poezii despre cei disparuti timpuriu – ferpare.
poze cu sticle aruncate – încercaţi la un fotograf. sunt pe toate drumurile.
truisme celebre – invidia adevărurilor, ştim…
compuneri prelungul drum al lumii – nu avem decît pentru prescurte.
frumosu cristina mihaela articole aparute – din păcate secretarul de redacţie nu le-a dat bun de tipar.
imagine cu moromete – ne gîndeam la John Lennon.
ilie moromete naiv – n-am zice, dar vă respectăm părerea!
morometii la masa – uneori se întîmpla chiar şi sub căruţă!
comentarii fragment in care ilie moromete obisnuia sa vorbeasca singur – deh!
stricnina medicament – cu toată încrederea!
bunai vinul la vecinii – pe bune, tocmai ce s-au întors de la moşie!
mustele si motani desene animate – din păcate de la vremea asta au murit toate muştele!
baiat bun haiku – şi cuminte!
lucruri frumoase din plastilina – vă putem face o ciupercuţă.
google/ce autor si cum se numeste poezia era intuneric.ploaia batea departe afar – credem că Arghezi.
caut un text literar despre haiduci cu multe peripeti – avem ceva, dar cu puţine!
poezii la 60 de ani – tot ce-i vechi e bun.
copil cu bobul pe derdelus in comuna vatra moldovitei – nu, nu l-am văzut.
cum sa fii hamster – ne întrebăm şi noi deseori!
poezie niste tarani – la Cărtureşti aţi încercat?
lectia furnicei text – avem numai jpg.
jocurierotice – nu acceptăm decît propuneri patriotice.
cele mai frumoase poezii de la multi ani – am văzut cîteva modele la cofetărie.
melodie matrix reclama digi cu voce soprana – cu voce de bariton mai găsim!
poezii toparceanu ooo si ahh – Oh!
uscaturile si lorena lupu – ştim, pădure fără uscături…
moleculele si lorena lupu – un laborator autorizat vă poate ajuta cu siguranţă.
comentariu literar al poeziei plopul de ioan alexandru – nu am ajuns încă la litera P.
ce inseamna mon cher – dacă puneaţi un semn de întrebare vă puteam răspunde.
gazeta de perete de anul nou – nu cred că mai apare!
ruleta cu cuvinte – sună bine dar o preferăm pe aia rusească.
jurnal de bordel.ro – vom trimite pe cineva în documentare şi revenim.
nod in papura sinonim – anuradhapura.
neincaput propozitie – speram să încapă totuşi!
pomi din alte zone ale lumii – nu răspundem pentru ce nu am văzut.
ce se poate face dintro cutie de carton – o masă, o casă…
flori pitice pentru mormant – vă recomandăm o placă de ciment!
ce inseamna crochiu – o să căutăm în DEX şi vă comunicăm.
crochiuri cu rochii lungi – încercaţi cu minijupe!
crochiuri barbati – toţi bărbaţii au ceva crochiuri.
crochiuri umane – nu pot fi altfel, după cum se vede mai sus!
crochiurile caselor de moda – cred că-s un gen literar nou!
poezii cu pinguini – avem din belşug, Slavă Domnului!
poezii cu rinoceri – reveniţi mai la vară, vă rugăm!
aforisme despre alint – ceva cu puiul mamii merge?
omul si in inchisoare este liber sartre – vorbiţi din propria experienta, şi mai vorbim!
usi interior melamicu geam – cunoaştem problema!
flaviu obeada adresa mail – vă rugăm lăsaţi o cerere la poartă.
urzici si stevie pentru engros – am livrat ultimul transport la Selgros.
bani cu sacu pentru amenda – trist, cunoaştem senzaţia!
starile ale albinei din poezia – nu înţelegem aluzia!
trubadurii din transilvania cumpara disc – chiar mai au cu ce?
trubadurii stii la noapte cine vine – pe frigul ăsta nu vine niciun trubadur!
noul tractor – nu avem decât de import, din păcate!
lămuri- bogatul nu crede niciodată celui sărac,nici sătulul celui flămînd. – Amin!
de ce imi este frig de la genunchi in jos – aţi încercat cu indispensabili?
poezii despre garou – mai avem cîteva despre bisturiu!
ontrebuintarea nodului 2 simplu – nu facem noduri marinăreşti.
buzura verdict virtual – dânsul a fost informat?
anticariat.ce.pret.poate.avea.un.covor.de.perete.cu.taierea.capului.lui.andrei.batori – trebuie să fie foarte scump!
prietenii animalelor si plantelor – Greenpeace!
vocea a venit in genunchi – strigător la cer, zău!
cate octave ridica vitas – dacă mai merge la sală, destule!
omul care atinge opt octave – trebuie să fie cel anterior amintit.
cine ridica cele mai multe octave – idem!
fata lumii – fata sau faţa?
geamantane cu violetta si jurnale – am văzut cîteva la biroul de obiecte pierdute.
sex in tramvai – vara mai treacă-meargă!
http://www.sexi milf.ccxi milf – adică?
cintece xxx – nu avem pe mărimea asta, dar suntem decişi să nu mai utilizăm cifrele romane!
xxx zemuiala – vă recomandăm soluţia antiigrasie igrastop.
stabilimente in romania – 2-3 mai ştim şi noi?
sex cu capre – Ghiţă ştie!
fabrica de clopote de oi din – puţin cam complicat, dar se rezolvă!
cautator decaiete – cunoaştem un detectiv ieftin şi bun.
noi te plingem draga mama versurila inmormintare – preotul o să vă îngraşe nota de plată!
constantin toiu a murit – Odihnească-se-n pace!
mihail krug ultimul drum – a fost o înmormîntare frumoasă, ştim…
cum repar ceasul cu cuc – cu mare atenţie, e obiect de patrimoniu!
psihotehnici – pentru astea trebuie să veniţi personal.
airinei ioan ing.silvic – i-am zărit pe undeva pe aici cartea de vizită.
ma las locuit de nichita stanescu – dacă v-aţi înţeles la chirie e în regulă!
nichita stanescu imediat dupa lacrimi si ploaie – nu l-am văzut niciodată aşa.
figuri de stil din si-aud gemand amorul meu defunct – cred că le găsiţi în Kamasutra, ediţia revăzută şi adăugită.
cel mai urat om din lume – din punct de vedere subiectiv, da!
bancuri cu nepotisme – bancuri.ro
pe genunchi porno – la sex-shop aţi încercat?
deseneaza-mi lumea …poezie – să se încălzească un pic şi se rezolvă şi asta.
eminescu este un fapt intim – nu suntem totuşi împuterniciţi în chestiuni de viaţă personală!
ariciul lecuitor – aricii i-am terminat, mai avem cîteva ventuze.
un text cu cuvintele roua,vioara,pleaca,piatra,greier – simplu ca bună ziua!
compunere cu cuvinte: toamna, fum, suflet,frunzare, trist – poetul nostru de serviciu e în concediu medical. reveniţi!
ce inseamna instanta morala – stricto sensu e o întrebare retorică.
surcele de stele explicataie din poezia rasarit – ce-i drept îs cam scumpe!
stricnina joc – vă rugăm nu încercaţi acasă!
pretexte ca sa iesi fara iubit – o durere de cap ajunge.
nită stănescu poetul că şi soldatu – bietul niţă!
nichita stanescu va sa zica 21 – 21, cert!
nichita stanescu atata sa nu uitati ca el a fost un om viu – promitem să nu uităm!
nichita stanescu el a fost om viu…viu,pipaibil cu mana! – indubitabil, după cum s-a văzut şi mai sus.
constitutia jenunchului – Curtea Constituţională e ultima soluţie!
flavius calau – vă putem oferi numărul de telefon, în privat!
caut o melodie si in videoclip apare o fata care sta in genunchi si totul e albastru – ştim unul pe roşu.
fagaras barul bronx de 8 martie – atenţie, rezervările se fac din vreme!
am cautat astazi un pulover,sa ma imbrac,am zarit acolo in colt,langa ultimul – aţi căutat şi în şifonier?
un hoit baudleaire youtube – s-ar răsuci în mormînt!
bocancii lui simion cristian – sigur era încălţat cînd a plecat!
poezii despre pitipoance – ceva proze nu merg?
actorii din abisul pasiunii – mult prea îndepărtaţi, ştim!
cat costa un bilet de tramvai – 4 lei.
imbecilitat de senzatie – cred că găsiţi la prima farmacie.
de ce romanii de azi sunt mai timpiti decit romanii de ieri – asta ne întrebăm şi noi!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Cel singur printre ştiri

„Breaking News!”,”Lovitură”, „Bombă”, „Incredibil”, „Excepţional!”, „Exclusiv”,”Nu ai să vezi aşa ceva!”, „Scandalos!”. Ştiri de carton, despre oameni de carton, despre întîmplări de carton. Ştirile de carton galben nu au nicio legătură cu viaţa ta. Cu vînturarea copacilor. Cu moartea. Cu spitalul. Cu kilu’ de cartofi. Cu şcoala. Cu liniştea de mîine a copilului. Ştirea despre viaţă e căzută ireversibil în desuetitudine. „Nu o lua în nume personal”, ţi se spune. „Numele personal” nu există, el doar loveşte decisiv în ce a mai rămas din tine. Şi-ţi vine să te duci, să-ţi sugrumi cuvintele şi să dormi prea-scurtul somn şi să ceri în zori un pluton de execuţie. Fără procurori, fără miliţie, fără judecători, fără avocaţi. Ştirile, reportajele despre tine, cu tine, pentru tine, pot avea permis cel mult orgoliul unei căutări de-un minut şi doar atunci  cînd vin de la morgă, din canale sau de la o defenestrare. Nu-ţi fă iluzii, cînd tu te citeşti nu te citeşte nimeni. Vrei un sfat? Ia-ţi o oglindă, fără conexiune la Internet, şi petrece-ţi seara în faţa ei, ca să nu fii singur, după cum îşi zicea şi Pavese într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

Cesare Pavese – 1935
„* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.”  (din Orizonturi Culturale Italo-Române)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Faţa şi reversul lumii. Camus

Ne plîngem că nu mai avem timp, că nu ne mai regăsim. De fapt, cred, sub pretextul ăsta ne ascundem, ca sub preş, comoditatea, superficialitatea, poate laşitatea. Avem scuza, ne zicem, şi mergem senini mai departe, „izbăviţi”. Suntem în conflict cu timpul, de nu mai încăpem în el sau lucrurile stau mai simplu, într-o întrebare: ni-l mai merităm?
Tot din „relaţia” asta afectivă face parte şi „situarea” vis-a-vis de des afişatele noastre… cărţi de căpătîi, de lecturile-pansament şi de autorii adulaţi. Ne luăm, aşadar, colacul de salvare al unor superbe citate şi cu o dulce ipocrizie ne raportăm prin cărţi şi la memorie, dacă nu chiar la copilărie. Încă o izbăvire!
O fac şi eu şi, la un anumit timp, îmi împrospătez, iată, cele cîteva cărţi de pe noptieră, gest ce mi-ar putea aminti de udatul sau schimbatul tandru al apei florilor. Nu întîmplarea face să fi deschis aşadar spre recitire zilele astea un Camus (sună ca şi cum aş fi deschis o sticlă de coniac dichisit, ştiu!). Azi umanitatea celebrează Centenarul Camus. Şi am găsit acolo mai mult decît un aforism, una dintre acele fraze care îţi furnică neuronii, te înfioară la propriu, şi care te poate însoţi prin toate vîrstele. Iată – şi veţi intui poate, înstrăinarea-mi şi legătura cu cele dintru început:

„Un om contemplă lumea şi celălalt îşi sapă groapa; cum să-i separi? Oamenii şi absurdiatea lor? Dar iată surîsul cerului. Lumina creşte şi în curînd va fi vară. Şi iată ochii şi glasul celor pe care trebuie să-i iubim. Sînt legat de lume prin toate gesturile mele, de oameni prin toată mila şi recunoştinţa mea. Între această faţă şi acest revers al lumii nu vreau să aleg, nu-mi place să aleg. Oamenii nu te vor lucid şi ironic. Spun: „Înseamnă că nu eşti bun”. Nu văd legătura. Desigur, dacă-l aud pe unul spunînd că e imoralist, înţeleg că simte nevoia să-şi făurească propria morală; dacă un altul afirmă că dispreţuieşte inteligenţa, ghicesc că nu-şi poate suporta îndoielile. Dare asta pentru că nu-mi place cînd se trişează. Curajul cel mare rămîne acela de a privi cu ochii larg deschişi atît lumina cît şi moartea. Cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare? Dacă ascult glasul ironiei, cuibărită în adîncul lucrurilor, ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici şi limpezi, îmi spune: „Trăieşte ca şi cum…” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată ştiinţa mea.

La urma urmei, nu sunt sigur că am dreptate. Dar nu asta-i important, dacă mă gîndesc la povestea acelei femei. Trăgea să moară, şi fata ei o îmbrăca pentru mormînt în timp ce mai era încă vie. Se pare, într-adevăr, că treaba se face mai lesne cînd membrele nu sunt ţepene. Dar e ciudat totuşi cît de grăbiţi sînt oamenii printre care trăim.” (Albert Camus, din „Faţa şi reversul”- 1937)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

După 38 de ani. Curierul

„România. Într-un tren. 1975" - Henri Cartier-Bresson
„România. Într-un tren. 1975″ – Henri Cartier-Bresson

„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Livia revedea şi acum, după 38 de ani, penultima pagină a acelei cărţi, cu această însemnare. O uitase în zorii ăia de mai pe bancheta maro a acceleratului de Craiova. Au urmat 38 de ani şi aceeaşi întrebare: „Cine-o fi găsit cartea aia?”. Nu, Nelu n-avea de unde să ştie. N-avea de unde şti că ea nici măcar nu-l mai aşteptase, că după ce a scos în grabă cartea înghesuită din cutia poştală, a luat alt tren, cu altcineva, spre colţul de ţară din care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Gîndul că nu i-a răspuns, că nu l-a mai căutat, că l-a lăsat aşa, gîndul…
Atunci nu bănuia că face o prostie. Andrei a fost un băiat la locul lui, un bărbat de treabă şi un tată atent, iar viaţa a mers mai departe, chiar dacă după un timp realizase că el nu fusese “El” şi că din pricina asta ea ajunsese să nu se mai recunoască, dovedit… În toţi anii de după „revelaţie” s-a amăgit că aşa a fost să fie, că, poate nici Nelu n-ar fi fost… că… aşa li se întîmplă mai tuturor. Dar de ce, şi acum, îi stăruia în minte imaginea acelei pagini, a celei cărţi pe care nici măcar nu apucase să o citească? Şi o mai rîcîia o întrebare: unde-o fi rămas Nelu? În Bucureşti, la Sibiu, în Miercurea Ciuc sau la Braşov? Ce s-o fi ales de el?…
„Ce vremuri!”, îşi zise.„Uite că mi s-a răcit şi cafeaua!… O termin după ce mă întorc de la piaţă şi după ce o să iau biletul de la agenţie”. În zori trebuia să ia trenul, să plece la Bucureşti pentru vizita periodică la doctor şi, aşa cum păţea mereu, intrase deja în panică din pricina pregătirilor. Bănuia şi că i se vor mai lega şi altele de călătoria asta. Niciodată nu-i plăcuse să-şi facă planuri şi le lăsa mereu drumurilor partea lor de hazard. Ca şi atunci, cu 38 de ani în urmă de altfel.
S-a întors acasă zgribulită. Începutul toamnei nu era deloc unul blînd. Întoarse cheia în yală cînd fu surprinsă de vocea unui bărbat: „Doamnă, doamnă o clipă! Aveţi un plic!”. Era un curier. Semnă grăbită şi intrînd în casă luă plicul gros din mina bărbatului.
Era o carte fără coperţi. Pe penultima pagină, galbenă, cîteva rînduri, aproape şterse, scrise cu creionul:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit…”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

La moartea unui blogger

Parafrazîndu-l pe… „amicul” Bukowski aş zice că fără blogosferă lumea ar fi un infern M-am convins de asta din 2008 încoace, de cînd am descoperit partea asta de lume. Şi aşa e, fiindcă după mintea mea,  blogosfera este un loc-pansament al singurătăţilor, unde nişte oameni se dezbracă de orgolii, se citesc şi se întreabă egal şi senin de sănătate. Mai simplu decît în ingrata literatură şi mai firesc decît în egoistul, solitarul sau autistul, uneori, facebook. Hulită de mulţi (unele voci ale elitei asemuind-o cu o vidanjă, altele cu onanismul!) şi catalogată cu uşurinţă ca aparţinînd subculturii, blogosfera ar fi, spun ei, un spaţiu sărac, ieftin, al frustărilor unei mulţimi de anonimi, în bună parte semidocţi, cărora nu le este permis accesul la „înălţimile” agreate de critici şi asezonate cu lansări, şampanie, cu recenzii şi posterităţi… garantate! Aşa o fi, de la înălţimea ameţitoare a scării lor de valori, dar eu ştiu că aici am găsit atît bijuterii, rafinamente estetice, literare sau de gîndire cît şi, mai ales, viaţă!

Am început însă să întîlnesc şi moarte. Moartea aşa cum e, indiferentă, rece, comună sau ironică şi zîmbitoare invitîndu-te la o cafea. Şi nu vorbesc despre moartea unor bloguri, din varii motive, cum ar fi plictisul, delăsarea sau altceva-ul care-i fac pe posesorii lor să le abandoneze. Este şi aceasta o moarte, tristă, gîndind totuşi cu sufletul aplecat asupra strădaniilor care au născut un blog. Vorbesc despre moartea bloggerilor, a acelor anonimi cu care ajungem să ne petrecem familiar ceva din timp. Şi fac un mic exerciţiu de memorie asupra veştilor triste din blogolume pe care le-am primit în vremea din urmă. Necronologic (şi necrologic!), îmi amintesc de Rebusache, de prietenul Mihai (Mişu „Bera”) Berariu, de Mircea Suman, de poetul Marius Baciu, de Bibliotecarul sau despre cel despre care am aflat în această dimineaţă că s-a dus , Virusache… Şi sunt numai cei pe care eu i-am întîlnit cumva, pe aici!…

S-au dus, ştiu, aşa cum se duce oricine şi aşa cum te ataşezi de un x sau un y şi îi regreţi trecerea în nefiinţă, la fel te poţi ataşa de un x sau y blogger. Ce mare brînză?, veţi spune… Mai ştiu şi că o postare poate dura, poate trăi, un minut sau o zi sau, în mod excepţional, mai multe zile. Şi atunci?  Ştiu, şi poate tocmai de aceea, nu pot să nu mă întreb uneori cîtă e viaţa bloggerului şi cîtă a blogului sau dacă nu cumva aceşti bloggeri nu „trăiesc” un pic mai mult şi după pămînteana lor trecere, aşa cum şi un poet mai trăieşte pînă cînd îi va fi fost citită ultima dată poezia?… Habar n-am cît mai poate trăi un blog după ce autorul lui nu mai este, nu mai are programată, în avans, nicio postare  şi nu-şi va fi lăsat moştenire vreunui urmaş userul şi parola.  Limpede-i că e ceva trist în veştile şi trecerile astea. Am aici în drepta un blogroll foarte lung şi cîţiva dintre ei nu mai sunt şi chiar multe bloguri nu mai duc nicăieri… Nu le-am şters însă.  Nu ştiu nici dacă „ping-urile” de mai sus vor ajunge undeva sau dacă nu cumva, „acolo”, „altundeva” s-au adunat toţi într-un blogroll ceresc, la masa unei posterităţi de invidiat aici pe pămînt. Cum nu am de unde şti nici pe crucea căruia dintre noi va scrie pe lemn sau în piatră: „blogger”.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dilemele povestitorilor ursuzi

„Povesteşte-mi ceva!…”Spune-mi ceva frumos!”… De cîte ori nu vă vor fi părut aceste imperative şi feminine îndemnuri de-a dreptul… „procuroriale”? De multe ori, aş zice! Cred că nu există un mai… „dulce” supliciu al memoriei decît acesta, atunci cînd iatacurile vremii încep să-ţi devie prăfoase. Şi asta, mai ales dacă e să plecăm de la premisa, hmmm… monogamiei amintirilor. Îi voi fi spus Ei cîndva, în nenumărabile nopţi cu lună, poveşti frumoase, îi voi fi croit, ce-i drept, întîmplări cu unicorni, aventuri de cătană ori de vînător, grozăvii de rebel citadin sau romanţe despre anterioarele-mi iubiri? Mai mult, voi fi deşirat ghemul chimiei noastre de început, în ce şi cum şi în ce fel şi de ce, cum îi voi fi pictat nurii în tablourile largi ale pierzaniei mele inconştiente?… E drept că-i aşa, e drept că de pe atunci ochii ei străluceau la văzul acelor cuvinte… Dar după o vreme?… Cît poţi povesti, cît şi pînă la ce adîncimi poţi fora în propria minte pentru a scoate din nou, iar şi iar aceleaşi poveşti ca şi cum ar fi pure? N-ar fi nevoie, pentru ca asta să fie cu putinţă, ca şi Ea să fie oare mereu… nouă? Dar dacă începi să uiţi, şi pentru asta, drept scuză, îţi vine să-i zici: „Dar mai scuteşte-mă dragă, ţi le-am spus de-atîtea ori sau nu mai ţii minte?”
De bună seamă femeia-i o nestăpînită ascultătoare, şi poveştile-s pentru ea un fel de balsam fără de care, cred, s-ar usca pe picioare. Şi atunci cum să faci ca să nu fii tu cel ce-i pricinuieşte uscarea, depresiile? Sau vei găsi, altuist, oare o uşurare în alunecarea-i spre alte… cărţi cu poveşti? Dilemele povestitorilor taciturni, aşadar… Cred că acum înţeleg de ce se dedau ele, însele (şi numai între dînsele!) cu atîta uşurinţă povestitului. O mai ţineţi minte pe Șeherezada? Cred că de la un blestem de-al ei a pornit şarada, de vreme ce pentru o parte consistentă a seminţiei bărbăteşti s-a întors roata. Altfel, toţi am fi rămas nişte jalnici şi decăzuţi… Shahryari şi ne-aţi auzi în mai toate nopţile cu luni insomniace implorîndu-vă: „Hai, povesteşte-mi ceva, hai te rog, zi-mi ceva frumos!”. Cum aţi negocia voi oare asta, la marginea somnoroasă a iatacurilor amnezice şi obosite?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Alte dileme, iubiri şi inefabile înfăţişări se adună sau pornesc de aici: CATCHY.

Oraşul personal

oraşul. oraşul personal. sunt dintre cei care nu pot avea mai multe oraşe. care nu au cum să se mute dintr-unul în altul fără a resimţi asta drept o invaliditate. oraşul precum nişte mîini urîte, butucănoase sau oraşul precum nişte mîini fine de pianistă tînără. oraşul ale cărui străzi le ştii pe de rost, dar în fiecare dimineaţă ţi se par noi. oraşul în care ţi-ai însemnat ultimile halte. oraşul al cărui cimitir îţi e atît de familiar, ca un un deja-vu. oraşul în care crezi că-i cunoşti pe toţi şi toţi te cunosc. oraşul procesiunilor acceptabile. oraşul genunchilor zdreliţi. oraşul cutremurelor previzibile. oraşul ipocriziilor ignorate. oraşul ferestrelor deschise. oraşul ștrudelelor. oraşul scrisului greu şi al poeziilor uşoare. oraşul săruturilor amnezice şi al despărţirilor aproximative. oraşul saloanelor de spital ştiute. oraşul parţial. oraşul scurtăturilor şi al ieşirilor secrete. oraşul acestor frunze. oraşul acestor ziduri şi al acestor bănci. oraşul tristeţii acceptabile. oraşul flirturilor complice. oraşul cu ochii întredeschişi. oraşul îngăduitor. oraşul promisiunilor terfelite şi al minciunilor tăvălite. oraşul verde, oraşul galben, oraşul alb. oraşul fără virgule. oraşul subiectiv. oraşul tandru.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

dimineaţa a patra. spre canton

într-o zi, tot văzîndu-l cum zace aşa, i-a zis: „pune mîna de trăieşte! ieşi, du-te şi pune mîna de trăieşte!” şi el aşa a şi făcut. în prima zi a ieşit şi s-a dus să trăiască. s-a întors seara tîrziu. a doua zi, la fel, a închis uşa în urmă şi s-a dus din nou să trăiască. a treia zi, la fel, liniştit. în dimineaţa a patra a găsit lîngă paharul cu apă un bilet: „pune mîna şi trăieşte! eu plec.” şi-a luat geaca, şapca şi s-a dus să trăiască, pe drumul pe care-l ştia, undeva spre canton. în ziua a cincea i-a remarcat lipsa cel de la gaz care venea cu precizie să-şi încaseze factura. in ziua a şasea, cel de la curent a sesizat aceeaşi lipsă. în ziua a şaptea cel de la bancă, impacientat, a alertat vecinii, din pricina lipsei. şi au pornit spre canton. i-au recunoscut doar geaca mov şi şapca maro. îi sfîşiaseră trupul nişte corvide.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

De Limba Română…

Avem o zi a limbii române azi. Prin lege. Ni se mai dă o zi cu titlul de „sărbătoare”, aşadar, în buna tradiţie festivistă a ipocriziei noastre. Încă o zi fără instrucţiuni de utilizare însă, şi fără folos, atîta vreme cît noi oricum nu funcţionăm altfel decît după indicaţii. Dar să ni se dea, asta contează! Şi să fie primit! La ce bun? „Ziua limbii române” e în fiecare zi, întocmai după chipul şi asemănarea noastră, nu a ei, a limbii! Uitaţi-vă doar la „televizoarele” cu bandă galbenă, ascultaţi hiturile de la radio, citiţi de pe buzele imberbilor de pe stradă, auziţi-vă copiii din faţa blocului, aruncaţi o privire peste titlurile din ziare şi peste frazele de pe… wall-uri, citiţi-vă e-mail-urile, ascultaţi-vă „aleşii”!… Aia e limba noastră… română! Şi să nu-mi spuneţi că o „sărbătoare” o va readuce acasă, o va pune în capul mesei şi o va cinsti aşa cum normal ar fi să fie tratată în fiecare zi. O, nu! Limba Română nu mai e de mult aici. Avem o sărbătoare, da’ o sărbătoare cît o înmormîntare (că tot ne plac, aşa cu dichis, cu coşciuge deschise, cu coroane mari, cu bocete şi cu restul alaiului)! Fie-i ţărîna uşoară!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Capacul din carton verde

Era verde. Un capac din carton, verde, ramas de la o o cutie mare în care primise acum mulţi ani nişte mere verzi. Nu mai ştia cine i le dăruise, dar parcă simţea parfumul lor şi le revedea întocmai. Mai ţinea minte cînd în capacul ăla îşi stivuise toate scrisorile, foile, „manuscrisele”, pozele vechi. Se gîndise că verdele ăla aprins va fi uşor de zărit cînd va avea ceva de căutat prin hîrtii.  Ei bine, acum îi veni să arunce o privire, să frunzărească nişte imagini de hîrtie şi nu îl zărea. „Parcă îl văd, era aici”, îşi spuse. De cîte ori nu aţi avut senzaţia asta: „Parcă îl văd”?, senzaţie însoţită de panica leşinătoare, electrocutantă, a unei certe şi iremediabile pierderi? Nu, el nu intră în panică. Privi un minut în gol înspre fundul ăla de şifonier. „Asta e. Şi pînă la urmă ce mare lucru aveam de văzut printre hîrtiile alea?!” îşi zise, gîndind că, poate, dacă le-ar fi căutat mai de mult le-ar fi găsit şi poate ce era acolo chiar ar fi avut vreo utilitate cîndva.  Negăsirea îi tăie cheful căutărilor. Instantaneu. Nu era nici resemnare, nici tristeţe, nici lene, nici măcar interogarea dispariţiei, era doar un… chef. Şi era la o vîrstă în care multe, multe începeau să nu mai conteze, să nu mai fie utile. Cu atît mai puţin un capac de carton verde cu amintiri. Se aşeză în fotoliul lui de la geam privind spre grupurile de jos care treceau care-ncotro precum cuvintele. O zi ca toate celelalte.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Încă un an degeaba. Nufărul

Revoltă, mîhnire, decepţie, resemnare, perplexitate, confuzie… Asta văd că a mai rămas din ceea ce se întîmpla acum un an, pe 29 iulie. Acum un an se producea o mişcare entuziastă (unii i-ar spune mică revoltă) avînd ca actor principal vreo 7,4 milioane de români care spuneau clar, răspicat, justificat, argumentat, ba chiar şi matematic şi legal că vor şi trebuie schimbat un curs vechi, de vreo opt ani, şi nefast al lucrurilor. Locomotiva, instrumentul acelei (r)evoluţii era o construcţie politică numită USL. O locomotivă instalată însă prost la şirul de vagoane şi condusă de nişte ageamii – fapt pe care l-am punctat încă de la momentele cu pricina, lesne de găsit pe aici… Dar cronologia e cronologie şi poate fi lesne cercetată.
Revoltă, mîhnire, dezamăgire, resemnare, perplexitate, spun. Astea le surprind azi mocnind, pe ici pe colo, în rîndul unora din cei cărora le-au fost confiscate voinţa, drepturile, cuvîntul. Bineînţeles remarc şi satisfacţia celorlalţi care găsesc că e cinstit cum s-au petrecut lucrurile sau care pun ironic situaţia într-o paradigmă de genul „las’ c-am mai văzut şi lupi mîncaţi de oaie!”.
S-a dus un an, cum se duc toţi, mai tîrîș-grăpiș sau mai iute şi poate că stările mai sus povestite ar rămîne doar nişte… stări cu semnificaţiile lor dacă n-ar fi şi o mare amăreală la mijloc. „Locomotiva” despre care vorbeam stă liniştită în depou şi definitiv desprinsă de… vagoane. Actorii acţiunii de atunci văd asta, ba chiar se arată liniştiţi, înţelegători şi, culmea, îşi clamează ca pe o virtute neputinţa, frica. Pe ici pe colo, cu ajutorul forcepsului unor medii, aşa de ochii lumii, unii-şi cer chiar iertare sau se scuză pentru un diktat extern care, nerespectat fiind în colonie ne-ar fi aruncat în hău! Niciun gest, niciun comunicat către ţară (pardon, fie, către cei 7,4 milioane!, măcar) niciun… simpozion, niciun marş al tăcerii, nicio comemorare a nedreptăţii, nimic oficial! Doar cîteva steaguri fluturate un pic şi puse frumos în cui. Adică e aproape ca şi cum n-ar fi fost, aproape o confinţire a faptului că dacă s-a întîmplat ceva a fost un… „ceva” oarecare, poate chiar o eroare de… parcurs!
Bun… Să zicem că înţeleg sau că mă aşteptam tocmai fiindcă nu îmi făcusem iluzii. Se petrec de jur-împrejurul nostru revoluţii cu sute de mii de oameni în stradă şi lucrurile „revin la normal”. Nu e nici prima şi nici ultima oară cînd ne merităm soarta şi cînd ne avem „conducătorii” pe măsură. Dar nu înţeleg altceva. Nu înţeleg pierderea definitivă a unei lupte prin neparticipare sau din prostie. Este ştiut că managementul (de orice fel) este şi capacitatea de a împinge lucrurile, de a schimba situaţii, de a te adapta, de a impune soluţii, de a veni cu idei pînă la urmă. Ei bine, „managerii” noştri (ăştia cu o putere de decizie şi o voinţă de 70% dobîndită în Parlament) nu numai că sunt în vacanţă atunci cînd ar trebui să fie la treabă dar sunt şi neputincioşi pînă în pragul previzibilului lor faliment politic (era să zic al „demnităţii” lor politice) pe spatele aşteptărilor unei ţări (să-i zicem aşa… ţară!). O coabitare, de dragul ţării, da, de binele ei – am înţeles şi asta…
În schimb, nu pot să nu-l remarc pe managerul de la masa verde, pe Traian Băsescu (cel din toată povestea asta, evident). Ei bine, suspendatul, făcut una cu pămîntul aproape, guvernatorul, le dă lecţii… mecanicilor de locomotivă. Lecţii de management, dacă tot am folosit sintagma. Băsescu ştie şi e în stare să se reinventeze, să se ridice întărit, şi să facă agenda publică sub buimăceala majorităţii! Şi nu e nimeni capabil acum să-i ţină piept, să se adapteze, să vină cu nişte contra-măsuri, să ia hăţurile. Ăsta e managementul (politic): reinventarea mai ales pe o memorie scurtă a boborului! Ce dacă e o reinventare mefistofelică şi în interes personal şi de gaşcă! A trecut un an şi singura soluţie la care suntem îndemnaţi de către ocupanţii locomotivei e să mai aşteptăm încă vreun an jumate! Completa impotenţă şi umilinţă! Pînă atunci, în acest chip, cred că „Nufărul” îşi va fi făcut pe deplin datoria faţă de cel căruia îi spuneam „ppdps” şi faţă de regimul şi uneltele lui.
Pînă la urmă ce spuneam? Îşi făcea cineva iluzii? O nu! Nu e nimic nou, e doar încă o lecţie de… maturitate. Mai mult, tind să cred că nu e doar o conjunctură politică nefastă şi să mă alătur celor ce spun pe de-a dreptul că lucrurile au fost consfinţite cu bună ştiinţă „la masa verde”: ei, cu ei şi cu ţara LOR, mimînd interesul naţional, şi noi cu noi şi cu uitarea noastră amară (pentru unii, poate, una ce va fi fost definitivă peste vreun an jumate, prin natura lucrurilor şi a timpului).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

A patra cădere a Braşovului?!…

Prin 1241 au fost tătarii, prin 1438, turcii şi prin 1688, habsburgii… Acestea ar fi cele trei căderi – nu cuceriri! – ale Braşovului în mîinile unor ocupanţi străini (la care s-ar mai putea număra poate şi anii 1916 şi 1950, cu acest ultim an cînd Braşovul devenea „Oraşul Stalin”) menţionate în diversele istorii ale oraşului. Niciuna dintre acestea nu va fi fost însă covîrşitoare şi de lungă vreme la scara istoriei fiindcă, aşa cum scria Sextil Puşcariuce e val, ca valul trece, zice poetul. Muntii au apãrat si au sporit populalia indigenã, care le cunostea tainele si ascunzisurile în vreme de primejdie. De pe culmile lor, strãmosii nostri au dominat de fapt pe venetici; din cuceriti ei au devenit cuceritori. Chiar dacã limba lor nu mai e cea a dacilor ce le-au dat nascare, firea si felul de a privi si a primi viaţa a rãmas aceeasi”
Dacă ar fi să se petreacă un troc politic ordinar în vremurile astea ale noastre, aşa cum mă tem că s-ar putea întîmpla prin plănuita regionalizare a României, m-aş putea gîndi la o a patra cădere a Braşovului pe mîna unor venetici? Eu cred că da, chit că acum vorbim de un proces globalist în care nu mai cad cetăţi sub furia hoardelor barbare ci se şterg identităţi locale, se uniformizează valori economice, demografice sau culturale şi statistici, se „pun la dispoziţie” evidenţe în ciuda voinţei celor… ocupaţi.

Potrivit unor zvonuri deocamdată, întărite şi de unele bîlbe sau declaraţii contradictorii, la niveluri de vîrf ale USL-ului s-ar fi bătut palma ca Sibiul, cu un guvernator cu tot, să devină capitala Regiunii Centru a României în detrimentul Braşovului. Şi asta, spun gurile rele, ca peşcheş oferit unui primar vremelnic (istoriceşte, desigur) de Sibiu, Klaus Iohannis, în schimbul „mariajului” acestuia cu liberalii. Mariaj din interes, după toate aparenţele, chiar dacă eu unul nu prea văd zestrea cu care ar fi venit Iohannis, alta decît cea a unei poze frumos ambalate, ca o Fata Morgana valabilă doar ochilor necunoscători ai naivilor.
Oricît de subiectiv aş fi cred că este de-a dreptul inutil să mai fac şi eu o pledoarie, să mai aduc aminte despre distanţele apreciabile care fac diferenţa între Braşov şi Sibiu. Ţine de bun-simţ, de o minimă adecvare la realitate sau de rea-credinţă şi prostie să înţelegi şi să accepţi evidenţa: Braşovul nu are cum să se subordoneze în vreun fel Sibiului! Parte din USL-iştii braşoveni de frunte chiar au pus ceva argumente pe masă şi se declară luptători „pînă la jertfă” pentru cauza Braşovului. Dar cu toate astea sunt semne care ne dau de înţeles că toate argumentele ar putea să nu facă nici cît o ceapă degerată în faţa domnilor Dragnea (care nu ştiu de ce a evitat o discuţie la obiect aici la Braşov), Ponta sau Antonescu. Ei coabitează, pare-se, în alte sfere şi se supun altor protocoale care nu au nicio treabă cu evidenţele chiar dacă asta ar însemna desconsiderarea şi sfidarea voinţei şi dorinţei a cel puţin 500.000 de braşoveni. Pentru ce acest troc? Pentru putere, influenţă, în condiţiile în care e limpede că volatilitatea resurselor este şi va fi tot mai gravă iar dirijarea discreţionară a acestora nu va aduce bunăstare acolo unde trebuie ci rupturi şi inechităţi? Întrebare retorică, bineînţeles!

Dacă va fi să fie aşa nu ştiu de ce beneficii şi pentru cîtă vreme se vor bucura artizanii unei asemenea decizii cu totul nedrepte şi umilitoare, decizie care probabil va ocoli subtil pînă şi un elementar plebiscit prin care vocea şi argumentele braşovenilor (şi nu numai ale lor!) să fie ascultate la modul matematic corect. Dar intuiesc enorma lor pierdere politică: nu-i prea mai văd să pună piciorul în oraşul ăsta. Şi nici măcar pe chiar aleşii acestui oraş care, în afara unor firave declaraţii de conjunctură nici nu se văd şi nici nu se aud! (Da, în viziunea mea, din unghiul patriotismului meu local, aş vrea să-i văd cu pancarte de gît, să-i aud adunînd oamenii cu megafonul, să le văd demisiile din demnităţile lor, pregătite în alb, în caz că!…) Cum intuiesc nesperatul şi consistentul, pe bună dreptate(!), cîştig al PDL-ului şi opoziţiei care pot capacita un lobby consistent şi de o vizibilitate formidabilă pentru Braşov.
Şi dacă va fi să fie aşa, dacă se va merge pe această „soluţie” (aud că s-ar putea putea pînă la urmă, pentru a se împăca şi capra şi varza, să i se ofere o altă regiune Braşovului şi o alta Sibiului!) aş vrea să văd şi societatea civilă braşoveană, Cetatea manifestîndu-se şi altundeva decît pe facebook sau forumuri… Aş vrea să văd în acest caz votul plebei, covîrşitor negativ, la prevăzutul referendum împotriva regionalizării! S-ar putea trăi, la o adică,  şi „fără ei”, pe propriile forţe, sau eventual, dacă e să se facă, cu un „guvernator” sau un „regent” de import independent de pulsiunile locale,  nu-i aşa?!

Desigur, discuţia asta poate semăna acum cu povestea cu drobul de sare însă lucrurile pot evolua pe nesimţite şi pe neştiute. Eu unul simt nevoia acestei opinii – bine-ar fi fost să nu fi fost pricinuită! –  şi m-aş bucura să fi pornit de la considerente false, Braşovul nefiind, totuşi, o cauză pierdută. Sper ca în subiectivismul meu şi din puţinătatea informaţiilor să mă înşel, cu tot riscul de a fi deranjat cumva vreo sensibilitate locală.
Dar dacă?!… A cîta „cădere” a Braşovului ar fi – şi pentru ce(?!) – şi nu oricum de data asta, ci ruşinos, fără onoare, cu armele depuse pe sub masă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Oamenii-like, oameni-spam

Ţin minte (deşi uit tot mai multe şi tot mai… des!) că am mai scris despre asta, despre… ăştia. Oamenii-spam. Desigur, dânşii nu-s altceva decît mitocanii obişnuiţi (favoriţii mei!), cei din offline cum s-ar zice, multiplicaţi în online. Şi-mi veni să arunc cu o nouă notiţă în ei inspirat fiind de un scurt interviu cu psihologul Florin Tudose care mi-a confirmat încă o dată o „bănuială” privind malformarea noastră în Homo Videns, graţie Internetului şi reţelelor aşa zis sociale: „Da, asistăm la o desocializare masivă cu atât mai mult cu cât noi am fost – şi aici cauza este foarte precisă, comunismul – o societate atomizată în care n-a mai funcţionat o reţea normală a socializării. N-am mai fost o comunitate… Oamenii n-au mai reuşit să refacă o structură funcţională. Au apărut în schimb aşa-zisele reţele sociale, care sunt doar în spaţiul virtual. Ele conduc, şi o să vedeţi că nu va mai dura mult, la o societate extrem de stranie sau vor conduce la o prăbuşire masivă a tot ce-au avut mai valoros societăţile de până acum. Ajungem la sisteme de reprezentare a realităţii, altele decât cele pământene. Noi avem nevoie de un contact cu ceilalţi într-un mod cât se poate de real, nu de a ne transforma din Homo Sapiens în Homo „Videns”, omul care doar priveşte. Nu cred sub nicio formă că aceasta ar fi calea spre progresul umanităţii.”
Oamenii-spam, derivaţi din oamenii-like, la prima generaţie, sunt produsul acestei noi „realităţi”. Şi sunt acei indivizi care au ajuns să-şi dedubleze existenţa în multe „conturi” paralele al căror conţinut autentic s-a diluat din real în virtual şi viceversa de la haloimas pînă la dispariţie. Ei bine, văd cum aceste „fiinţe”, pe lîngă faptul că şi-au pierdut simţurile naturale originare elementare precum empatia, atingerea, comunicarea palpabilă şi-au păstrat şi dezvoltat numai manifestările mici şi mincinoase rămase din caracteristicile umane ordinare. Nu ştiu dacă aţi remarcat dispariţia salutului a lui „bună ziua”, a lui „ce mai faci?”, atît din apariţiile lor orale (cîte mai sunt!) cît şi scrise. De cîte ori nu aţi primit un e-mail fără titlu, aparent fără subiect, nesemnat şi fără o încheiere care să poarte un „Mulţumesc. O zi bună!”? Şi nu mă refer numai la e-mailuri aici, vă daţi seama bănuiesc. Ăsta-i doar un singur simptom. Digitalizaţi (şi… „inspiraţionali”!) prelungiri ale feluritelor tastaturi sau touchscreen-uri, indivizilor ăstora au început să li se atrofieze capacităţile cognitive şi sociale, mâine-poimâine mai prezente la pisici şi la hamsteri! Succesul incontestabil al imaginii nedigerate în detrimentul cuvîntului (scris sau vorbit), al fluxurilor mişcătoare în faţa statorniciei paginii, al click-ului faţă de o strîngere de mînă este, cred eu, semnul victoriei oamenilor-like, al oamenilor-spam. Cu toate astea şi cu toate riscurile (inclusiv cel de a mă înşela), eu unul, chiar „atins” fiind la rîndu-mi(!), nu-mi voi da jos pălăria înaintea acestei evidenţe, fie şi de-ar trebui să-mi duc găleata la gunoi, de cîteva ori pe zi…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cu toate că-i nouă, muzichia n-are nicio legătură! (A se… „citi” aşadar separat! Sau exclusiv!) 😉

Poetu’ nostru. Cireşe

L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, pe nea Costică, poetul. De altfel cred că toate întîlnirile noastre au fost cam la fel: întîmplătoare, pe stradă, pe lîngă piaţă, pe nu ştiu ce holuri. Nu ne-au legat prea multe. Mă „urmărea de mult”, după cum mi-o spunea de fiecare dată cu simpatie. Ne „ştiam” din felurite conjuncturi trecute şi din ceva conexiuni ale drumurilor bătrînilor – şi el fiind cam de vîrsta lor, trecut de 60. Nici nu ştiu de ce scriu despre el aceste cîteva rînduri, poate numai pentru a-mi mai dezmorţi scrisul pe ceva ce pare a fi un subiect…
Nea Costică mi-a părut mereu un tip trist şi rătăcit în ciuda alurii lui boeme şi detaşate. Ca poet nu a depăşit niciodată mediocritatea şi proletcultismul, faza concursurilor locale, însă a reuşit ca prin cele vreo 18 plachete scoase la edituri obscure să-şi ridice un mic monument de „celebritate” din care să privească superior, olimpian, peste urbe. Meseria asta de poet l-a şi salvat în oarecare măsură, i-a alimentat o viaţă întreagă iluzia existenţei, i-a atenuat ratările, depresiile. Nu ştiu să fi avut vreo ocupaţie definită. Fusese funcţionar într-o fabrică din oraş. Nu ştiu nici să fi avut familie sau parcă are un fiu totuşi şi era divorţat de vreo cinşpe ani şi cam părăsit de ai lui. Membru al unei societăţi locale, provinciale, a scriitorilor, din cele în care şezătorile anonime se ţin la cîrciumă şi unde „asociaţii” îşi vînd unul altuia cîte o recenzie „glorioasă” pe un ţap de bere, nea Costică nu lipsea din fierberea „culturală” a tîrgului.
L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, la ieşirea din piaţă, cum spuneam. M-a strigat pe numele mare, cu o voce autoritară de bard, altfel nici nu l-aş fi zărit. Vroia să îmi ceară o ţigară… Învăluit într-un abur de rom ieftin, deşi la o oră matinală, îmi flutura o pungă de un leu prin faţa ochilor: „Hehehe… uite mă, ia un pumn de cireşe mă, că-s primele de anu’ ăsta!” Micul, bătrînul, obscurul, tristul poet avea, firesc, excesele lui de generozitate. Vroia să-mi plătească ţigara cu un pumn de cireşe. Am făcut apoi cîţiva paşi pe parcursul cărora starea i s-a schimbat brusc, devenise sumbru, confesiv, neaşteptat de sincer. „Măi băiatule… Am prins o pensie, mă descurc, am publicat nişte cărţi, mă ştie lumea… Ce mi-aş mai putea dori?”, îmi zise, dar parcă vorbea singur pentru el. „Auzi tu… urmă mai departe, eu n-am făcut nimic, nu prea înţeleg ce se întîmplă în jur… Sunt singur. Singur cuc, măi băiatule… Eu n-am prea avut loc în viaţa asta a mea… Ai de grijă”. Parcă se simţea obligat să îmi spună un secret şi să mă avertizeze. Devenise pămîntiu de trist, faţa-i trăda asta în chip flagrant. Parcă prevestea ceva, un plan radical pe cale să fie declarat. La capătul aleii de despărţire, cînd să-l salut mi-a strigat iar, însă repunîndu-şi masca zîmbitoare a stăpînirii de sine: „Auzi, hai vineri la societate. Lansează doi băieţi noi ceva, îi botezăm! Hehehe! Hai mă şi tu, mai vezi şi tu lumea! Uite eu o să aduc nişte kile de cireşe! Îţi ţin loc lîngă mine! Neapărat! Viii?!…”  „Nu ştiu, nea Costică nu ştiu, vedem! La revedere!…” Nu cred că mi-a auzit salutul.
Acum  două zile mă întîlnesc cu o cunoştinţă comună. „Ce mai faci, ce mai zici?”, îi spun… „Băi să-ţi zic una. Îl ştii pe tristu’ ăla? Poetu’ ălă muncitoresc, comunistu ăla, Costel şi nu ştiu cum?!” „Da, zic… Ce-i cu el?”. „Să-ţi zic fază! M-a pus naiba să mă duc la şedinţa lor de comitet, la aiureala aia de adunare de poeţi beţi şi rataţi…” „Aşa şi?…” „Mă… s-a lăsat cu masă, cu băute, au prins şi ei o pomană, o sponsorizare de la cineva…  Ştii cum se întîmplă.” „Şi?” „Să vezi fază… ăsta, Costel, s-a băgat la două blide, că cică ţinuse un loc lîngă el pentru unu’, nu ştiu cine, şi ospătaru’ i le-a tot umplut şi atîta a turnat în el, de la friptane pîn’ la băutură, cît pentru doi, că a dat ortu’ popii acolo, mă, pe loc! A horcăit şi a căzut cu mecla-n farfuria cu ciorbă! Şi nici nu s-a băgat de seamă! Toţi credeam că-i doar beat. Doar tîrziu s-a sesizat cineva că murise. Zi şi tu ce fază! Aş zice c-a murit fericit poetu’ nostru, fomistu’, hă hă hă! Nu? Tare nu, cu poeţii ăştia?! Toţi e la fel! Hă hă hă!”
„Mda…”,  am apucat să zic…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dor de-un titlu. Vitralii

Poţi scrie scurt, poţi trăi uşor cu o propoziţie pe zi. De altfel, poţi şi vieţui scurt, poţi fragmenta totul: oameni, cuvinte, întâmplări, iubiri, ore. Poţi fărîmiţa totul. Am întâlnit destui oameni a căror viaţă aşa a fost mereu, ca un vitraliu. Ba cred că majoritatea celor pe care i-am cunoscut aşa au fost: vitralii fragile care-au exclus amplele, dezvăluitoarele si obositoarele treceri de lumină. Ca pe ceva nenecesar.
Încerc să-mi caut în memorie oamenii-ferestre sau oamenii-oglinzi sau oamenii care au reuşit să înlocuiască un cnp, un număr, cu un titlu. Oamenii-titluri. Au fost cîţiva… Nu mi-i amintesc acum…
Cred că parcurg şi eu un pasaj în care memoria mi-a fost fărîmiţată de această trecere. E ţăndări. Cioburi. Memoria, amintirile, cuvintele. Vitraliu temporar?. Iluzie? Poate fi un simptom periculos, bănuiesc.
Ăsta, comod, trebuia să fie un gînd scurt cu un număr deasupra (nu un aforism, nu un vers). Mi-a scăpat însă de sub control, a răbufnit, s-a revoltat cerîndu-şi dreptul la text, la cuvinte curgătoare unele după altele. Şi dreptul la titlu. „Cum rămîne cu restul”, mă întreabă? „Cu firimiturile? Ce va fi de acum înainte?”. „Nu ştiu, habar nu am”, zic. Şi îmi aprind o ţigară, privindu-l. Cu un fum fluid, indiferent.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Unde dus? Dus şi atîta

Pentru unii, pentru alţii

"Noi, Nichita Stănescu."
„Noi, Nichita Stănescu.”

Piatra şi muntele de piatră există numai pentru om. pentru arbore, piatra şi muntele de piatră nu există cu dovada frunzei verzi.
Capul de deasupra umerilor nu există pentru toţi. Pentru stînca de piatră a muntelui, capul nu există deasupra umărului.
N-am văzut vulpe îmbrăcată cu ie, decît numai stelele lepădîndu-se de raze.
Ha, mare rostogolită, mă uit la tine ca şi cum aş vedea valurile pe care pietrele le au.
Mă învelesc într-un trup de femeie, piatra nu mi-a spus că se înveleşte într-un trup de piatră.
Nefericirea mea stă în naştere, iar nu în frumoasa umbră gri a frunzei verzi.
Pun mîna în părul tău, îmi înfăşor pletele tale cu cuvintele mele.
Strig cuvîntul ca şi cum ar avea fiu piatra, ca şi cum ar avea fiică frunza.
Mor şi strig cuvîntul, ca şi cum muntele ar fi munte, ca şi cum vîntul ar fi plin de aer, ca şi cum albina ar avea ţepi în coada ei cu ţepi, ca şi cum tu, dragostea mea, te-ai uita la mine cînd dorm dus, unde dus? – dus şi atîta.
(1982)

21 grame de suflet

Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra ideie de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului.
Va să zică 21 de grame!
(1982)

Nichita Stănescu
– din „Amintiri din prezent” (Editura „Sport turism”, 1985)

O ţară (ne)terminată. Feeling

Ştiu, o tînguire, un bocet în plus sunt, cel puţin, obositoare. Corul din care fac parte este magistral şi uriaş. Subiectul este deprimant şi, vai, inutil! De lehamitea asta sufăr de mult, încă nu mi-e de ajuns şi, de bună seamă, am o doză consistentă de masochism continuînd să arunc cuvinte peste noţiunea asta, peste cuvîntul ăsta: ţara (în chip de teritoriu locuit aici)! A arunca cuvinte peste alt cuvînt. Seamănă asta cu o înmormîntare. Seamănă cu o scenă de Kusturica.
Nu aş putea fi acuzat că aş fi avut iluzia a altceva. Nu… Ne poate fi iertat, cred, însă dacă posedăm mici oaze de optimism, dacă acesta face parte din media năzuinţelor noastre, aproape de linia realistă a acelui „nimic de cîştigat, nimic de pierdut”. Dar echilibrul dintre linia de plutire intimă şi linia de plutire „comunitară” este tot mai greu de ţinut, barca a luat deja mult prea multă apă.

Privesc „în jur”, mă „informez” (în condiţiile în care, iată, cel mai „citit” ziar din ţară a ajuns să fie foaia de publicitate a unui super-market!), „ascult la ţară” tot mai puţin şi parcă tot mai de departe. Anii s-au aşezat, straturi-straturi, unii peste alţii fără ca, mie cel puţin, să-mi aducă vreo infirmare a faptului că am fost şi am rămas (ce „va fi” oricum nu va mai fi pentru mine, egoistul!) o ţară minoră.
Raportîndu-mă strict la prezent nu pot să nu constat că au trecut patru luni, ba chiar aproape un an, de cînd ultimii răspînditori de planuri, de reforme, de încredere, de onoare, de justiţie, de dat în fapt hoţii, de optimism la o adică, au ajuns şi ei la putere. Şi, după cîte se vede, nimic, da’ nimic, nu lasă să se întrevadă că aş asista la altceva decît la nişte ţipurituri şi hore aproape de caraghios, de băşcălie, ale aproape aceleiaşi Mării cu altă pălărie. După cum au început lucrurile cu revizuirea Constituţiei, cu regionalizarea, cu reformele „noi” ale învăţămîntului şi sănătăţii, cu restructurarea companiilor de stat, a celor energetice sau a birocraţiei, cu bîjbîielile din Justiţie, cu „chestiunea secuiască”  şi „cestiunea Schengen” eu unul nu văd acel „ceva” de care aveam nevoie. Cum nu pot să nu remarc cum toate aceste capitole trec încet şi sigur în derizoriu printr-o constantă şi neobosită breaking-news-izare şi facebook-izare.

Se zice că aşa cum începi un lucru cam aşa îţi e dat să-l şi termini iar din zona asta a stilului nostru autohton caracteristic de neterminare se vede treaba că nu avem cum ieşi, indiferent chiar şi de culoarea celor aflaţi în capul mesei. Nu-i bag în aceeaşi oală, nu e cazul! Culpele şi uneltele (dintre care se detaşeaza de departe cele ale regimului oranj încă dominante!) nu se pot compara şi le-aş lăsa loc unor prezumţii de nevinovăţie şi de timp (răbdare) celor veniţi pe ultimii cai albi, dar am feeling-ul (certitudinea!?) că drumurile-s cam prea bătute!
Ar fi simplu ca, într-un registru în vogă, sa concluzionez „boiaizant” sau pe reţeta fatalismului nostru genetic că „Asta e, n-ai ce-i face!”, dar nu-i de îngăduit cînd vorbim despre acele linii rupte care nu-s altceva decît vieţi reduse la nişte aiuritoare statistici! Şi nu voi spune nimic, iar, nici despre generaţiile sacrificate însă văd cum „reţeta bulgărească” urmează să treacă Dunărea şi cum vîndută pe o ceapă degerată, ţara asta e la un pas de inaniţie. Şi să mă mai întreb încă o dată, retoric: „Încotro cu noi şi cu cei de după noi?” şi de ce trebuie să rămînem neterminaţi şi în genunchi?… Care să ne fie (de)săvîrşirea micimii şi impotenţei?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Singurătatea plătitorului de facturi

Mai deunăzi am intrat în casa unor bătrîni – rude de departe – cu ceva treburi şi pentru oarece discuţii, la un pahar de vorbă. La plecare, am observat pe „studioul” de lîngă uşă un vraf de hîrtii, plicuri desfăcute sau încă închise, bileţele, printre alte mărunţişuri. Imagine familiară pentru acel loc din mai fiecare casă. Bineînţeles, am recunoscut în majoritatea acelor hîrtii facturi şi am zîmbit, înainte să spun „la revedere”, remarcînd: „Facturi!…” Gazda a zîmbit şi ea amar: „Da, facturi… Nu se termină niciodată! Or să rămînă şi or să mai vină şi cînd noi nu o să mai fim aici să le primim!…”
Vorbele astea mi-au rămas în minte preţ de cîteva zile. Lipită de imaginea acelor pensionari. Nu că ar fi o revelaţie aici însă, da, aşa e, facturile nu se termină niciodată. Facturile tronează în vîrful puţinelor noastre certitudini. Alături de viaţă, de moarte, de boli că altele… certe nu prea văd. Venim pe lume aducînd după noi o factură şi murim lăsînd în urma noastră nişte facturi. Şi, lună de lună, săptămînal poate, ne întîlnim cu nişte facturi. Şi nu oricum, ci foarte intim, în cea mai personală relaţie cu putinţă, asemeni uneia amoroase sau de ură. Relaţie petrecută într-o solitudine perfectă.

Factura ne este adresată, ne poartă numele şi cnp-ul, ne identifică la o adică. Este a noastră şi numai a noastră iar noi suntem ai ei şi numai ai ei. Face parte din familie, s-ar putea spune, cu drepturi depline. Şi, faţă de alte treceri prin existenţa noastră, facturile sunt singurele, într-un fel sau altul, cărora nu le rămînem datori. Şi nici ele nouă!
Singurătatea aceea a relaţiei noastre cu o factură este însă din cele cu spaimă şi cu tristeţe. Este singurătatea aia a gîndului supravieţuirii, pentru atîţia dintre români, singurătatea hîdă a neputinţei, a disperării zilei de mîine. Facturile nu-ţi acceptă neputinţele, resemnările, infidelităţile, şmecheriile. Sunt de o corectitudine fatală şi ţine de domeniul minunii ca „altcineva”, din solidaritate, să vină să le îndestuleze în locul tău, „stăpînul” lor. În fiecare zi relaţia despre care vorbesc se consumă în linişte în milioane de ipostaze sau de case, între patru pereţi, în tăcere, în încordarea sau destinderea maximă a muşchilor corugatori şi occipitofrontali ai „condamnaţilor”. Şi nu-i vorba doar despre nişte pensionari ci şi despre nişte maturi care, probabil, nu vor mai avea măcar şansa „siguranţei” unei pensii care să satisfacă plata unor datorii ci şi despre nişte tineri pentru care o factură neplătită poate fi fierăstrăul care taie un drum…

Nu ştiu cum e în alte părţi, probabil acolo se poate vorbi despre o legătură normală, banal contabilă şi reciproc avantajoasă. Ceea ce văd aici şi acum, în acest prezent necruţător de iute, este singurătatea deprimantă a românului neajutorat în captivitatea de hîrtie a facturilor. De prea multe ori şi pe nedrept umflate cu dispreţ, suficient cît să îi treacă viaţa şi moartea la datorii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Ceva care nu dovedeşte nimic. Stop

Noile „paradigme” într-ale comunicării, pentru mine cel puţin, care sînt învechit deja în lumea asta, nu încetează să mă minuneze zi de zi. De ceva vreme, iată, văd cum mesajul electronic, în speţă cel aruncat pe facebook, devine unealta de bază de… transport a vorbelor şi faptelor, unealtă aproape oficială. O folosesc vedete de tot felul, afacerişti, politiceni, guvernanţi pentru a anunţa sec ceva, de la starea civilă la starea de sănătate şi pînă la starea naţiunii sau mersul trenurilor. Toate sunt preluate apoi automat de încăpătoarele benzi galbene ale televiziunilor care abia mai ţin ritmul. Şi nu mă refer aici la succesul FB ca instrument, cît la precaritatea şi la captivitatea în care au fost aduse cuvintele, textul scris sau imaginile. Acestea vin şi se duc în şuvoi asemeni unor ploi de vară, fără să lase loc urmelor, întrebărilor, fără să se mai lase arhivate. Astfel, memoria evenimentelor devine superfluă, istoria spuselor şi scriselor, la fel; lucru de dorit pesemne. Cîndva, o telegramă era pipăibilă, asemeni gîndului, stării sau sentimentelor mesagerului ei. La fel, o scrisoare cu timbrul ei sau un ziar cu parfumul lui de cerneală. Erau o dovadă pentru mai tîrziu, o mărturie pentru o trecere „pe acolo”. Ţin minte că am văzut undeva, într-o casă veche, aproape de icoane, pusă într-o ramă şi atîrnată pe perete, o telegramă în care un Costel scria cam aşa: „Mamă m-am liberat. Vin acasă. Stop. Costică”. De acord, sunt retrograd şi e limpede că mulţi, care vin din urmă, consideră mesajele astea despre care vorbesc aici drept normale, utile şi chiar însufleţite. La fel vor fi fost sms-urile, e-mail-urile, urmaşe demne ale pager-ului la purtător. Posibil e ca unii receptori nici să nu le mai bage în seamă şi tocmai în asta să găsească farmecul lor… inefabil. Şi atît de uman-volatil.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!