Firimiturile de dimineață ale porumbeilor

în fiece seară
cînd soarele închide ușile
și le stinge lumina
se duc pesemne la culcare sau
mai stau o vreme să asculte liniștea fotoliilor vechi:
vecinii mei de la trei n-au aprins niciodată vreun bec
și uneori uită toată noaptea geamul deschis
pregătiți din vreme parcă pentru
firimiturile din zori ale porumbeilor.
cred că acolo-i paradisul nopților
și iasca zilelor.

La ce te gîndești?

Piatra craiului a adăugat o fotografie nouă
ținutul sălbatic a distribuit un link
ada milea a distribuit postarea publicată de
gina și-a actualizat starea
natașa și alte 82 de persoane
au reacționat la un link distribuit de tine
nature pictures te-a invitat să apreciezi pagina sa
lui dumitru, norei și altor 13 persoane le place
o fotografie distribuită de tine
mihai te-a menționat într-un comentariu în grupul
iguazu national park a distribuit o postare
gheorghe și-a actualizat starea
donald j. trump a adăugat un clip video nou.
La ce te gîndești?
Astăzi, acum 5 ani, ți-ai dat
întîlnire cu tine
și n-ai mai ajuns.
Și să-ți fie (de) bine.

pe sub tîmpa

în care stai pe o bancă
și împarți niște alune prăjite
cu veverița coborîtă din cimitirul eroilor
„știu ce-ai făcut astă-iarnă!
tu știi ce-am făcut eu astă-iarnă?”
îți zice.
cred că-i primăvară pe sub tîmpa.

Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

Ţigara de seară

nu era nici de dinainte, nici de după ceva.
dinainte de ce, de după ce să fi fost?
era ţigara de seară-mpărţită cu străzile din jurul blocului,
cu spaimele din gîtu’ zilei, cu numerele de înmatriculare
BV06RAU, B111RUT, B de la bîntuiri, dinspre chioşcul de tutun
dintre cele două tomberoane verzi.
ţigara din gîtu’ serii,
doar fum împărţit cu pisicile vagaboande,
cu cîinele cartierului de sub balcon, bătrîn,
cu umbra portocalie a porumbeilor.
doar fum.
nu mai e.
ce era rău în asta?

http://www.artflakes.com/en/products/smoke-and-sunlight-mingle-on-a-street-in-trinidad
Foto: „Smoke and sunlight mingle on a street in Trinidad“ by Sami Sarkis Photography (www.artflakes.com)

Timp

îl plictisisem pe Dumnezeu cu insomniile mele
coboram noaptea pe fereastră
să număr muşuroaie
să agăţ pe sîrmă la uscat
aricii trişti aricii treji de ploaie.

aşa că în zori
mi-au prins cuvintele în ciment
mîinile mi le-au legat de răsărit
aşa ca să mă mai întindă încă o zi peste lume.

Vara cîntă reggae

îmi miros mîinile a otravă pentru şobolani zici
da am întins în baie în holuri în sufrageria
spartă de zepelinuri în dormitorul roz cu pînze
în balcoanele pentru avioane
cursele piedicile capcanele virgulele.

trecînd prin ele ca prin moarte
ca prin muzici de iarnă ca prin
cearşeafuri ude electrice
măcar să îţi sfîşii un pic sprîncenele
degetele mari cozile cu fundă.

măcar cînd treci prin ele
pe străzi vara cîntă reggae
şi mie îmi miros mîinile a otravă de şobolani.

Van Gogh roz

cînd peste copaci
plouă ecvestru
cînd linia lungă
lungă de tramvai
e atît de îngustă
cînd poţi să treci prin ea
un picior de girafă
cînd cîntăreşti
felia de măr cu arătătorul
cînd săruţi pe ochi statuia fără sens
măcar atunci muşcă urechea somnului
visează galben cînd pînzele roz
gravide-l visează pe van Gogh.

Să-mi scrii!

Nu-i aşa că vrei să-ţi laşi aici pe scări
hainele, pantofii cu toc înalt, argintii, că vrei să pui pianul
în dreptul uşii iar pe el perechea roz de mănuşi şi o vază de flori?
Te uiţi la mine de parcă aş fi o cuşcă cu gratii lustruite în care se zbate ceva…
Du-te şi scrie-mi din marginea pădurii, să-mi trimiti portretul-robot al primului copac
cu care te vei iubi, printre fluturi…

Te uiţi trandafirie la mine ca la o cuşcă cu gratii lustruite, în loc să-mi vezi
picioarele-rădăcini bătrîne şi ştii că nu am să ies nici în astă seară la plimbare…
Pesemne o să sparg oglinda asta cu pumnul şi o să aştept să curgă sîngele de lemn.
Sîngele de lemn care s-a vrut oglindit. Să-mi scrii!…

(Foto: Bird Cage, by Amuse, deviantart.com)

Pasitheea

Foamea arcuindu-se ca o idee bocind un cuvînt peste puntea de apă din sufletul melcului…
Mamă schimbă-te în argilă tot mai des frîntele numere ale sunetului pornindu-ţi din templul pieptului
în amănuntele muşchilor lui spaţii gata să se crape spre neînţelegerea exilului dintre leu şi cuvîntul
zguduit din temelii zămislind asfaltului fragmente de mătase urlînd sub unghia bahică a ciorchinelui
de zeu ascultîndu-ţi întreruptele pajişti din umbra de iapă a tîmplelor…

(Foto: Red silk, by Functioncurve, deviantart.com)

Privindu-mă în ochi

Brutăriile erau închise.
Alerga prin oraş odată cu pisicile şchioape,
copacii fugiseră de mult
cu geamantanele pline cu bidoane cu apă.
I se culcaseră în trup două tăişuri de pumnal,
a presimţit o dimineaţă prelungă mişunînd
printre furnici,
ca un glonţ privindu-l în ochi.

(Foto:Old Town, by Willowy, deviantart.com)

Loc de îngenunchiat

privesc acest loc
de îngenunchiat.
lîngă el, un soldat
mai păstrează în riduri
şi-n apă
izbitura cizmelor în întuneric.

ploaia îi curge prin păr
ca printr-un mănunchi de flori ude,
în descompunere.

ca un drum prin zăpadă,
plînsul
se scurge printre roţi
de căruţe gemînd de răniţi…

(Foto: Unknown soldier, by My Private Party, deviantart.com)

Miezul fiinţei

Să ne întoarcem la ruinele dinspre cascadă,
mă strigau scîntecele, desenîndu-mi lumina pe trup, cu fierul încins.
Scîntecele năşteau gîtlejuri încordate cu limbi înroşite de ură, cu venele
rostogolite peste rădăcini împietrite în romburi năruite de răşină.

Am văzut zidurile sparte şi copacii muşcaţi de gloanţe,
am auzit într-un tîrziu şi tunetele în apa cascadei.
Acolo a murit la ceasurile trei, strîngînd lumina din pleoape.
Întreabă-l pe el cum a fost, cum a simţit gustul corbului mînjindu-i
gura în cădere, mirosul de lup acoperit cu flori de liliac
şi vinul scurs din pahar…

Mîinile, barba, mînjite se sămînţa nisipoasă a vîntului,
prin ziduri încă se mai vede ceva: încheieturile ei mîncate de molii,
masa plină cu mere de ceară şi limpede bijuteria prinsă în ghimpi
pe fruntea cristal de subţire a mînzului care de atunci nu mai doarme…

Oasele împing pietrele spre miezul fiinţei,
frunza tihnită de fior de violoncel şi căpăţînile mici de Luxemburg
unde cascada plînge,
ora de anatomie a lui rembradt,
bach cu dinţii muşcînd din gura sticlei cu gin…

Nu de mult aici intuiţia te putea duce la castelul cu pragurile smulse,
la blazonul plăcerii.
Dar spasmul s-a-ntins în hambare,
Îneacă-ţi paianjenii cu fum şi închide ochii în noaptea ciudată.

Cărămizi pentru orologiu

Căutătura feţei,
piatră birută de ploi,
se apleca deasupra tăcerii
făcînd-o să cînte…

Paşi înceţi, rupţi flăcărilor stinse…

Curînd, şchiopătînd, posedat de
lumina-n triunghi, cîinele alb cu chip de om
se întoarse spre marginea scenei,
muzica udă străpungînd ţesăturile fine.

Faţa-i era oglindă spartă
de piatră, uscată de vînt,
aruncată de degete fine.
Cîine miop pipăind clapele de os făcute să vadă.

(Foto: Dog walk, by Koksuel, deviantart.com)

Tăieturi de hîrtie

căutau încă un vinovat
în ziua de noiembrie cînd
simţeam că-s făcut din tăieturi de hîrtie.

pe aripa privirii ieşită din stern,
cuvioasă scriere cu neprimitorul pîntec
al zidului vechi,
armonii şchiopătînde
prin cartierele întunecoase…

să iubeşti cu ghearele o femeie din ceaţa cu copite de cal bătrîn.

să fii dintre aceia aşteptînd într-o cafenea pînă cînd
ora epileptică bate prin fumul subţire şi poate…
şi tu ţi-ai pus în jurul gîtului fularul de ceaţă
adulmecînd spre caii de curse ai bronzului sub iederele Olimpiei
şi poate te încearcă frisonul fierbinte rezemat pe un pat de puşcă.

noul poem, bătut ostil între uşi,
pleoapa Afroditei prinzîndu-ţi mîna ca între două bucăţi de fier
de tren de noapte.
în carterul vechi tînjeşti rostogolirea de ploşniţe – gheizer
ţîşnindu-ţi din talpă…

plopii subţiri, gălbui ca o rană pe buza cerului,
aşa cum pădurea întreruptă se apleacă-n genunchi
obligă memoria să bea apa pulpelor goale
ale umbrei aflată la vîrsta mică a lumii…

Autoportret

coboară spre faptele săvîrşite atunci cînd nu erai şi strigă: nu!
umple-ţi pumnii cu sticlă de mare şi spală-te pe faţă cu ea.
urcă piramida de cenuşă cu picioarele goale şi strigă
pînă o să dispari în strigătul tău: eu!

(Foto:Ego, by David Samson. deviantart.com)

Recompensa

ispitit, am chemat la dans o salcie
şi deodata podiumul a devenit atît de ud
încît apa a stins toate exploziile solare.

atunci salcia lăcrimînd
mi-a făcut din zdrenţe alge
şi îndrăzneala-mi a fost recompensată cu un
mormînt de corali.

(Foto: LG Beach 4, by tinfoilmusic2000. deviantart.com)

Trecerea printre pietre

Mi se face o incizie
cu un glonţ pe suprafaţa degetului.
Cu fiecare mîngîiere a cozii de peşte
simt timpul plin de vînătăi
cum mi se lipeşte de sînge.

Străino, închide-ţi ochii de cal,
ascunde-i în buzunarele rupte…
E un cîntec în fiecare picătură de ploaie
împletită cu aer.
La fiecare pas trebuie să-mi trec mîinile
prin faţa ochilor si astfel
ma duc mai departe
spre ierburile cuvîntătoare.

(Foto: Marco: Lost Fish Underground, by beddy. deviantart.com)

Cina cea fără de cuvinte

Mă rugasem mult prea-bunului Ulise
să-mi arunce frigul din oase.
Nu, mi-a zis, îmbarcă-te pe pluta aceasta
şi cîntă sirenei surde!

Rotunjisem din greu catargul la capete
şi asta stîrnise colţii leului turbat…
Nu, mi-a zis, şi a început să cînte cînd
catargul îi frînse spinarea şi peştele-slugă
îi alungă cuvintele cu coada solzoasă…

(Foto: Limski II, by Markocavka, deviantart.com)

Fiinţa poetului

am mai văzut roata asta atunci cînd
căzusem de pe cal în pragul uşii de cavou-culcuş…
ţi-e somn de sarea ploilor curse din nori de liliac
nu, nu mi-e dor, mi-e piatra să nu se spargă de genunchiul
lucios de-atîta sete,
ţara pîrdalnicilor păuni printre vrăbii…

roteşte-ţi trupul de biserică asudată în ou
n-o să se-ntîmple nimic cu fiinţa poetului
doar se-mpreună strivite în humă coapse bătrîne, coapse tinere…

s-o caut pe Venus cu mîna-ntinsă prin jar,
murmur lepădat din coastele făcute gard împrejurul curţii…
sufletu-i ca un parc cu ceasuri privit dinspre podul ne-ncheiat în verde,
larg, preţ de-o liră!

nu, nu în braţele-zaruri ale zînei
Calyopee creştea cărămida roşie
pe cuptorul rece, cu degetu-mi mic doar
să te scot afară din scoica de ceară haihuie…

 

Sîngele-gînd

se strîng în mine cercuri
ca şi cînd aş fi apă
încărunţită de frunze

mă înscriu în dans
în mijlocul cîmpiei
cu tălpile goale respir
şoapta pămîntului năduşit.

strîng în braţe statuile goale
învăţ să-mi scriu pe ochi literele ascunse din zid
trupul mi se schimbă într-o aripă incoloră şi
mă întorc în umbra caldă a sîngelui-gînd

lespezile de marmură se acoperă
cu bucăţi de lună
trupul mi se transformă în dans
zăpada e plină de urmele nopţilor de amor…

(Foto: Shadow, by Don Paolo, deviantart.com)

Rugină

aşez cuvîntul acesta
cu gust de migdale amare
pe buza statuii de piatră
să-ţi cadă
pe subţirile încheieturi ale mîinii
sărutate…
mai departe, păsările nopţii moţăie
pe acoperişuri…
ceasul din turn bate ora
culegătorilor de gutui
cu feţele supte…

Artiyzanat

Se adună pe străzi de prin beciuri,
le vezi cînd luminile încep să se-aprindă:
vieţuitoare mici, cochete îşi leapădă-n pieţe
lanţurile ruginite de parfum,
le vezi cum se strîng şi mişună prin lumea cenuşie…

Deschid în intersecţii dughene suspecte
de felurite culori, ar vrea să ne vîndă
bucăţi de zid sărutate de chiar sîngele nostru,
lumînări ce încă mai ard, gloanţe prelungi
extrase din creierul cald al mulţimii…

În paltoane pestriţe, vînturînd pălării cu pene de struţ,
se-mbie doar între ele, îşi fac suveniruri din sîrma ghimpată furată crucilor,
nu se sfiesc, în îmbulzeala bogată apele încă mai curg…

Dar oamenii trec cu frunţile grele,
cu speranţă şi ură privind înspre cer,
chiar dacă vieţuitoarele nici ne mai răscolesc prin morminte
şi-şi cred somnul bun, apele încă mai curg…
(31.01.1989)

(Foto: L’autre rive, by ChristineAmat, deviantart.com)

Noaptea printre cai

Cu ceaşca spartă în mînă
mă aşez pe marginea pianului transparent
ca un mormînt mîngîiat de teii rămaşi înfloriţi
de anul trecut…

Te aştept,
dar nu văd decît cai albi
spînzuraţi în cele patru vînturi
şi încep să beau din ceaşcă,
picătură cu picătură
noaptea fără lună…

(Foto: Sorrows of the Moon, by Sarachmet, deviantart.com)

Hibernare

ne asemănăm atît de mult…
dimineaţa ieşim în drum, cu părul plin de pînze de păianjen şi
ne privim senin şi cu o mînă sigură ne aranjăm unul altuia
ridurile într-o anumită ordine apoi
trecem mai departe în slalom printre scaunele îngerilor sentimentali
plecaţi după zare sau să culeagă cireşe amare…

se spune că noaptea trecută oraşul
era plin de cerbi şi că
înspre marginea pădurii au început să cadă
amintirile frunzelor de zăpadă…

ne privim mîinile şi de teamă să nu ni le fure iarna ni le aruncăm
în vasul cu apă caldă, pregătiţi pentru reuniunea de seară din piaţa
de zarzavaturi reci unde, se zice, ne vor măsura mai întîi umbrele
şi le vor desena pe hîrtie…

un copil plînge rătăcit
şi nu ştiu dacă n-ar fi mai bine să aşteptăm miezul nopţii aici,
să nu mai mergem nicăieri, să împodobim camera cu cerbi,
să adulmecăm primăvara, să scoatem oglinzile din pod,
lustruite pentru fiecare colţ de stradă,
să găsească îngerii drumul spre casă…

O altă artă poetică

Totul va rămîne între noi doi,
îmi spune îngerul albastru luîndu-şi capul în mîini
şi aruncîndu-l pe fereastră…

Se deschid uşile gemînd ruginit
şi, unul cîte unul, intră trupurile poeţilor, gelatinoase,
fiecare ţinîndu-şi capul în mîini.
Îi privesc şi le fac semn să ia loc,
toţi se apropie de masa de gheaţă, în vîrful picioarelor.
Unul îşi scapă capul din mîini rostogolindu-i-se cu zgomot de armură
dezgropată de sub cine ştie ce copac sau fîntînă –
gheaţa soarbe urmele de sînge şi totul revine la normal.
Nimeni nu se mai uită la la cel ce-şi izbeşte trupul de amforele goale pierzîndu-şi imaginea
cuprinsă de buruieni în spirale…

Le fac semn să vorbească despre toate astea
şi ei încep să-şi caute cu mişcări iuţi prin buzunarele uriaşe asemeni unor marsupii,
cuvintele.
Pe masă se aşterne un parf verzui şi toţi suntem mînjiţi pe faţă şi pe piept de sudoarea acră
ce se ridică aburind pereţii în semne hieroglifice…

Încă-şi mai golesc poeţii buzunarele pînă ce
camera se umple de cuţite, melci şi furci de lemn.
Ceasul bate de ora unu a nopţii – ar fi timpul să mă ridic şi să plec
de la această întîlnire colegială.
Peste puţin timp masa de gheaţă se va topi închegînd spre dimineaţă aceste capete, apoi
va fi vîndută în chip de marmură verde, preţuită de făcătorii de cruci…

Ridic de sub scaunul din fier ruginit
un clopoţel în formă de peşte.
Cred că este al aceluia care-şi pierduse cuvintele şi vedenia
din oglinda cu ramă de cristal pe care-o purtase în buzunarul stîng al vestonului…

Bineînţeles că totul va rămîne doar între noi.

(Foto: Eating Poetry, by forwardedfate, deviantart.com)

De zborul e prea greu acum…

precum presimt din negrul copac prăbuşirea,
în sunet bogat peste pietre, nasc mările albe,
corali de memorie arsă…
pe mine mă las pradă cîntării, cum surd, Ulisse
în ale sirenei daruri, în alege, se ascunse.
astfel, din plete-mi scufund darul pieirii
şi cetatea mă aruncă pe rug să sting al vîntului sărat dezgust
pe valul ud ce scaldă coloana-ntunecată, în care verbul
îţi află-nchipuirea.

M-am ridicat şi am spus:
– Prin sînge, ca ghimpele, se trece cu pleoapele şterse cu frunze veştede…
Nu m-au crezut şi-au luat vopselele dulci, au plecat…
– E chipul de înger ce vă-nşeală,
lumina nu vine din petala moartă pe care
doar o vedeţi în măruntele arpegii… Prin os şi prin sînge
cu pămînt ars, lăcrimînd de apă, se trece,
cu genunchii aplecaţi peste cuţitele lungi…
N-au auzit, ei ascultau ochii de miel ca smoala cum picurau peste moarte…
Mieii nu mai erau de mult, erau bulgări de lemn, încuietori trupurilor pribege şi eu
îmi ziceam: Taci!

Ne-au sfăşiat în plumb
şi gîndul şi cămaşa albă…
Am fost la carul lor de aur putred, vite biciuite!
Pe umeri tineri ce nu ştiau iubirea le-am purtat ca pe-o feudă minciuna îndoită
şi încă nu ştiam să gemem, de nu ne-ar fi-nvăţat copiii blînzi ce-i mîngîierea!
Nu sunt cuvinte vii ce din blestem acum să se mai nască,
ne-au aruncat în parg cu rînjete jivine, pasărea moartă, trădată cerului înalt,
din care ne-am făcut tăvălug de dor în umila cetate gîndind c-odată
pumnul se va petrece în furtună şi cetatea strivită-acum va fi templu de fulger…

Ei ne-au sfidat dar libertatea noastră ca fierul roşu-n carnea hidrei încă arde…
E semnul atît de dulce pe care-ades în întuneric, cu pumnii strînşi, în lacrimi,
din albul aluat l-am luminat…

La chip cu-n rug de-aseamănă
întregul orizont subţire, biciul răzbunării încă mai stinge de pe cumpeni ura.
Se nasc mai greu din sînge plozii plînşi
soarele asemeni limpedelui os se-aşterne peste toate în chip duios de fluier…

Mi-e dor să fiu dinaintea liniştii şi ştiu
cum plîngeai cu tîmpla pe-un mănunchi de trandafiri.
Şi zic:
– Prin sînge cu pleoapele şterse cu frunze de rouă,
fără-ncîntare, alungat, se poate trece!
E chipul de înger ce sprută aerul pe coapse, el vă înşeală,
lumina nu vine din mările morate, ci prin pămînt şi prin frunze frămîntate de colţul de fier,
de cuţitele lungi ce din lună-nperecheată se cern către cer…

Ei? Ei de mult nu mai sunt la marginea pietrei.
prin ei se auzea cum picură seara, poeţii blonzi care din bulgări de lemn făceau
încuietoare pribeagului trup şi pipăiau cu mîinile cerul din care eu, acum,
nu pot să mă mai rup!…

Cîţi se sting în zadar:
în noaptea asta nu voi mai fi privind dinspre vechile-nţelesuri.
Să ieşi din tine însuţi rămînînd abia neşters cuvîntul pe care-apoi
să-l dai să-l bea drept otravă amară, oştirii…
Ideea? Porneşti din rostire să-ţi cauţi adîncirea-n oglinzi şi te uiţi
în somnul tîrziu, sine aruncat peste sine pe-o şea din nor, de cal fără căpăstru…

Din cuie şi din lemn,
semnez pe pajiştea oraşului, murdară, plecarea pe aripa neagră a timpului pasăre
şi pleoapa firii îmi întinde punţi mişcătoare
peste prăpastia din care
sîngele curge spre cer.

S-a vrut rupt sărutu-n luturi,
frămîntat în pîntece, cerul s-a născut tîrziu…
Abisul îndoit cu sare, gust amar, gust amar;
n-au venit din depărtare ci s-au rupt din coasta Evei…
Pleoapa firii, pleoapa firii,
oboseala, trandafirii, ţi-i aşez la glesne-adînci.
De aici se naşte dorul de decembrie,
copil de zînă mi-te lasă-n adormire, fuior mîndru de-abur ud,
însfăşoară-l prin pădure, să se piardă jalea şi cuvîntul ars,
să-l săruţi dinspre pămînt,
de pe minte, abur moale ceţa să se-nfăşoare.

Copile, te voi învăţa să cînţi,
să nu plîngi, copile,
îţi sînt obrajii palizi şi stropiţi cu sînge,
priveşte aici izvorul limpede,
sărută chipul luminii ce te cheamă,
deschide-ţi ochii adînci şi din nisip de templu
uitarea s-o clădeşti.
Cu marea-n pescăruşi să arunci de zborul e prea greu acum,
vei învăţa copile din gust de glonţ, prea fraged gust de pîine…
(27 decembrie 1989)

Absentei

şi pentru stupii tăi
de miere ascunsă
mă-ndrept cu sabie şi-armură
spre lanul de grîu
să sting snopii de cai
neucişi încă de vînt,
cu boturile-n zgură…

(Foto: Our Shadows, by Thissxyearssxfashion, Deviantart.com)


Marină

din oboseală desfac, asemeni unui fruct tropical,
liniştea în fîşii şi urchea mi-o aşez pe zidul rece
şi simt săgeţile împrăştiind căderi.

e-o scenă prea strîmtă, actorii-s ascunşi
în suple visuri,
îţi spun toate astea şi nu pot să mă zvînt de cuvinte-impresii,
podoabe, pedepse…
mă leg să tac cu trupul treaz ascuns prin pletele durerii
dar mă tem de pasărea din somn, cu chip de om
ce soarbe din apa mării alge…

(Foto: Algae dreams, by NineWhileNine, Deviantart.com)

Genunchii lunii

doar paşii tăi mai lasă prin grădini gînduri…
dac-ai sta o clipă ar fi de ajuns
şi s-ar porni o ploaie de cerneală
şi n-am mai fi decît o lungă-nchipuire
de morminte pentru genunchii goi ai lunii-avare…

aşa, ţi-s paşii tei şi umbra blonde fire neatinse
şi de-ar mai trece cineva ca să te vadă
să-mi spună măcar unul că ochii-mi nu-mi sînt orbi!

 

De scrum

să-mi scutur oare-acum aripa de muzică, udă?
să las Cuvîntul greu şicald din mînă pe trotuar?
din întuneric paşii îmi sfîşie căldura:
singur să născoceşti o lume-ntunecată, în joc
cu ale nopţii păsări, să minţi…
să urmăreşti amnezice fecioare, să furi luminii rubinul crud,
dor de-un alt parfum mai pur, de scrum…

De scrum

să-mi scutur oare-acum aripa de muzică, udă?
să las Cuvîntul greu şicald din mînă pe trotuar?
din întuneric paşii îmi sfîşie căldura:
singur să născoceşti o lume-ntunecată, în joc
cu ale nopţii păsări, să minţi…
să urmăreşti amnezice fecioare, să furi luminii rubinul crud,
dor de-un alt parfum mai pur, de scrum…

Plumb timpuriu

ce-i bufniţa aceea ce-mi întunecă auzul?
se zbate, aripile-i lungi se înfăşoară-n pînze,
de ce din ape nu îmi răspund decît braţele-ngheţate?
de ce cuvîntul se izbeşte încă de închipuite ziduri?
şi limba îmi e mai curînd de plumb decît de sînge
şi pînă unde nisipul o să urce?
doar bufniţa-mi răspunde cu surîsul fad,
la miezul nopţii, fată de ceară-ncercănată…

Plumb timpuriu

ce-i bufniţa aceea ce-mi întunecă auzul?
se zbate, aripile-i lungi se înfăşoară-n pînze,
de ce din ape nu îmi răspund decît braţele-ngheţate?
de ce cuvîntul se izbeşte încă de închipuite ziduri?
şi limba îmi e mai curînd de plumb decît de sînge
şi pînă unde nisipul o să urce?
doar bufniţa-mi răspunde cu surîsul fad,
la miezul nopţii, fată de ceară-ncercănată…

Gînd pierit

Ce fior să nu pricepi absenţa, începutul.
Şi mai întîi fiind cifrele sterpe,
cuvintelor le rămîne gravidul cer să-l nască.

Ce gheare se înfig în grumazul de nepretutindeni al pietrelor…
tu nu îl vezi, mai pipăi încă pruncul căzut… de tu eşti încă viu!
Ce iarbă ţesută în paharul de fior, otravă s-aprindă pe buze un sfinx:
la-nceput fără gînd, din trup doar ascuţişul de nisip al dălţii, apoi…
cu umbre i se-ncheagă chipul ursit de-un meşter fără mîini,
pierit de gînduri, de-l numeri mai întîi!…

Păianjenul singur…

să-mi las capcanele să zacă-n pădurea
îndesită cu umbre de fagi…
vînătoarea se-amînă mereu, printre scorburi…
cerbul înalt cu picioare de sticlă se sparge
în liniştea strîmtă…

prin flori de nisip, sîngeria furnică
îşi umple cu sete picătura de apă, pe-o frunză.
păianjenul singur anunţă prin fire de-aramă
coclite, un vînt de departe,
vînatul bătrîn…

Răstignire pe ape

Poate că eu sunt acela

ce şterge cu buretele o hemoragie
intensă de roşu…
Cel ce stăpîneşte zvîrcolirile aerului
în coşmaru-i de vînt…
Aş putea, aici pe asfalt, să desenez
o axiomă despre chipurile lor împietrite,
să vină alţii să o şteargă…

Dar, laş, mă opresc doar la tine,
ninge de mult peste oraş cu un rău adînc…
Te cioplesc în ciob de sticlă,
la gît, în piramidă, sub săruri
să vină vulturii tineri să-şi zvînte
pe arsul tău braţ aripile ude de ploaie,
iar eu să m-alung de-o altă perfidă trădare…

Somnul fînului

Semnul tălpii bătătorite,
al palmei mîngîind pămîntul,
căutînd lanţul, lacătul,
încuietoarea de fier…
Doar glasul de seară,
sărutul ce fierbe în sînge,
cum licuriciul din iarbă adună
căldura şi fumul
fînului ce are să vină…

(Foto: Grass by Tklemp, deviantArt.com)

Foişorul cu clopot de foc

Din turnul veşted,
acum înclinat,
ce caută umbra,
coboară veştezii viermi
de mătase
şi mătură strada.
Aprind şi răcesc felinare,
cei ce cu ochiul viclean
prin perdeaua subţire
în lumina violetă privesc
cum tu mai umbli prin casă
cu mîinile-ntinse spre somnul
ce greu din căldură
se lasă desprins…

(Foto: Sleep by Aharvik, deviantArt.com)

De noapte şi vînt

Eram de unul singur
şi mai tînăr decît toţi,
peste livadă paznic.
Sirene blonde cu dansuri
ascunse în ochi
voiau să mă fure…
Şi hoţii albi cu biciurile
frînte îmi alungau din sînge
cuvinte fără loc…
Din timp în timp,
cu securea de noapte şi vînt
retezam cîte-un braţ
înfrunzit.
Eram cu fiecare mai bătrîn,
mai înalt, mai subţire,
culcuş adulmecînd întinsele
albe zăpezi dintre schituri…

(Foto: Tree of Dreams by bloemetje, deviantArt.com)

Tăietorul de nisip

e timpul
să ne întoarcem în facerea lumii,
să ne întindem pe pămînt
cu capetele adînc înfipte în stele.
sub lumina de plutire a vîntului se aude
parcă un pian.
nu priviţi nici în stînga nici în dreapta
pînă cînd
veţi simţi apa cum vă intră în nări şi
un vînt proaspăt ca sîngele
dînd luciu pietrelor vii
şi nechezat de cal…
să încercăm să dormim pînă va veni
tăietorul de nisip…








(Foto: Four sand clocks by Strange, deviantArt.com)


Ascensorul

Sunt plin de cuvinte fără noimă.
Seara mi se dă cu var şi sînt lăsat cu luna,
strada şi copacii.
Dimineaţa o fată cu ochii verzui îmi ia
într-o sticlă de şampanie, sînge şi
cineva mă aruncă sub streaşina gîlgîind…
Mai tîrziu, altcineva îmi taie din ochi, felii-feliuţe, acolo,
alături de rufele vesele, murdare, acolo
văd şi un peşte aurit, din tinichea şi bîjbîi cu degetele-coarne-de-melc
prin iarba cosită de trupurile date dispărute.
Doi greieri, la amiză, mă pun
să le păzesc un prunc.
Seara, deja, mi se dă o oglindă, cineva
ca o tînără tîrfă mă-ntoarce cu ochii spre uşa din spate…
Scriu versuri pentru căţeii creţi din lesă,
uitaţi pe la uşi, între etajele fără trepte, cînd
liftul dintre nori este blocat…

 

 

Zăpezile din aprilie

Cu toate acestea,
drumul este la fel de straniu şi drept,
formele gardurilor, cu pieile de cal
atîrnate între muşte…

Egeea, zăpada se joacă, ne zgîrie paşii
ca pe un geam de vagon,
zăpada asta sălbatică plină de smoală,
tăcere…
Drumul se scufundă într-o coajă
de nucă şi cerul ţi se lipeşte
de trup ca o rochie udă…

 

Din oglinzi

am început
să las cîte ceva din vechile-mi
vederi cuiva…

pe fîşii de sticlă, să le privească
prin cearcănul de lună.

cît sînt de eu,
cît eşti de tu,
cît sîntem de noi…

numai atît,

un ghem
ca o gămălie aprinsă
sub acoperişul de frunze…

să-i fie cald…

să-i fie cald
şi să-i cînte,
greierului din tine, stins…

Libelule de ceară

Tinere domn,
copoii adulmecă fîşiile
de lumină din pîntece…

Libelule destule au îmbătrînit
şi florile la rever, cîndva…
tinere domn…

Din corăbii împărţite în viaţă
se copleşesc în chinuri
doar cele de ceară.

Fiecare clipă îşi are
grija unui cîntăreţ…

Muşuroaie de scrum

E o dimineaţă cu muşuroaie albe,
azi nu mai ieşim la apel.
Curge cu brumă peste obloane,
fiinţe nocturne adorm sub copaci şi
din tulpini în dans se ridică
flori de cactus…

Pe drum au răsărit cuiburi cu peşti.
Coboară pe şine înjumătăţită, luna…

Acoperit cu ape şi untdelemn descîntat
abia acum încep să cînt din flaut,
să chem şerpii adînci, să simt
căldura-ncet cum coace-n mine somnul
ghebos ce se ridică-n picioare cu faţa de brumă
tăiată-n cuţit şi mă ţintuişte…
Nu, azi, nu mai ies la apel…

 

Subţire ca ochiul de apă

De fapt nimeni n-ar fi crezut
că mă voi îngropa în răbdătoare şi pline de sînge litere.
Îmi prevesteau aşternute cuiburi de păsări de munte,
leagăne de sfîrşit de lume,
strigînd: pămînt!

Nu credeam că voi săpa vreo fîntînă,
să scoată din ea, însetaţii, noaptea s-o alinte,
dar n-am încăput într-un fir de nisip şi
pietrele fuseseră de mult rînduite.

M-au aşezat deasupra unui chip,
să-l articulez între atîtea semne clare,
devorat de-o umbră, subţiat în secunda rotundă,
încălzindu-mi tot mai adînc de rosturi
sîngele mai subţire ca apa…

Glesna ta

am prevestit o suferinţă
ascunsă
în glesna ta
sculptată în muzici şi culori,
odată stinsă…

în ochii-ţi arşi
am revăzut durerea
m-am aplecat s-o sorb amar
cînd buzele-mi erau încă petale de os
ce muşcau adînc precum alcoolul pietrelor, fierbinte,
nisipul ud,
prevestind dinţii de cristal…

Nesfîrşită

De poţi să-ţi pierzi în grabă
un ochi, o corabie sau o lance,
nu-i greu să te întorci şi să izbeşti
cu pumnul în piatră…

Dar pierde-ţi pieirea ca şi soldatul,
picioarele din sus de genunchi ca şi pasărea,
braţele cu palmele…
şi furia-ţi nu va fi de ajuns,
nici iubirea,
să izbeşti din alergare cu pumnul
aerul, necredincios
şi înfăşurat în sticlă…

Să fugi

după toate semnele
acum trebuie să te duc
şi să te spăl cu sare aspră
din mare.
iar dacă-mi cade capul,
rotund lăsînd pe nisip
o şi mai adîncă pată
atunci asta ascunde acolo alba tăietură,
ca într-un cuib de brumă,
rotundul cald din care cresc
pîlcuri de iarbă aspră şi neagră,
să te spăl şi să fugi… înapoi.

Ieşire

femeia mea,
îţi ţeşi cu degete de aer întinsa pînză
iar noaptea prin albe porţi
te furişezi s-o vinzi…

priviri mai blînde decît molatecul ocean,
lumini, lăptos îţi diluează ultima privire,
un tot mai greu contur printre obiecte
şi mîna risipeşte mucegaiul.

o miere şi-o mireasă mă poartă prin
muzici prea domoale,
ca un tîlhar ce rupe-n două largi închipuri de gîze, sînt
şi fac din aripile fine bulgări topiţi de umbre nepetrecute încă…

dar nu, călcîiul moale nu ţi-l pot fura,
e-un semn prea mort,
un paznic însă tot îţi voi lăsa în sticlă să te-mbrace
atunci cînd voi pleca de lîngă tine, piatră…