De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Unde dus? Dus şi atîta

Pentru unii, pentru alţii

"Noi, Nichita Stănescu."
„Noi, Nichita Stănescu.”

Piatra şi muntele de piatră există numai pentru om. pentru arbore, piatra şi muntele de piatră nu există cu dovada frunzei verzi.
Capul de deasupra umerilor nu există pentru toţi. Pentru stînca de piatră a muntelui, capul nu există deasupra umărului.
N-am văzut vulpe îmbrăcată cu ie, decît numai stelele lepădîndu-se de raze.
Ha, mare rostogolită, mă uit la tine ca şi cum aş vedea valurile pe care pietrele le au.
Mă învelesc într-un trup de femeie, piatra nu mi-a spus că se înveleşte într-un trup de piatră.
Nefericirea mea stă în naştere, iar nu în frumoasa umbră gri a frunzei verzi.
Pun mîna în părul tău, îmi înfăşor pletele tale cu cuvintele mele.
Strig cuvîntul ca şi cum ar avea fiu piatra, ca şi cum ar avea fiică frunza.
Mor şi strig cuvîntul, ca şi cum muntele ar fi munte, ca şi cum vîntul ar fi plin de aer, ca şi cum albina ar avea ţepi în coada ei cu ţepi, ca şi cum tu, dragostea mea, te-ai uita la mine cînd dorm dus, unde dus? – dus şi atîta.
(1982)

21 grame de suflet

Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra ideie de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului.
Va să zică 21 de grame!
(1982)

Nichita Stănescu
– din „Amintiri din prezent” (Editura „Sport turism”, 1985)

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Codul de bare al timpului şi cuvintelor

Am mai spus-o aici: simt cum timpul se comprimă. Despre contracţia timpului sunt în vogă o sumă de teorii (cunoaştem cu toţi „Teoria Rezonanţei Schumann” precum şi altele ale conspiraţiei!) ba unii zic chiar că, din pricina asta, ceasurile vechi nu ar mai putea ţine ora exactă,  fiindcă pământul s-ar învîrti mai repede decît atunci cînd ele învăţaseră să măsoare timpul! Nu ştiu, n-am experimentat asta şi poate voi pune nişte ceasuri vechi să măsoare ziua însă e limpede că timpul ţine de percepţia noastra asupra lui. Şi limpede (cel puţin aşa, la nivel primar) e că viaţa tihnită de odinioară ne-a fost furată mai degrabă de comandamentele accelerate (şi scelerate!) şi egoiste ale zilei, după ce ne-o furase mai întîi… secolul vitezei. Cine ne este mîncătorul de timp nici nu contează, ceea ce ne rămîne însă e clar: timpul mîncat! Iar de aici şi pînă la cuvintele… mîncate şi ele n-a fost decît un pas. Precaritatea timpului aduce şi precaritatea cuvintelor şi alte… precarităţi.
Din pricina aceasta (funcţionînd în subconştient, desigur) am încercat experimentul ăsta al ultimelor vreo 20 de zile: gîndul de-o zi într-o propoziţie. Nu le consider nici aforisme, nici versuri cît mai curînd texte condensate de timp. S-a observat că uneori poţi spune într-o propoziţie la fel de multe cîte ai spune în cîteva pagini salvînd în felul ăsta şi cuvîntul şi clipa şi… hîrtia. Apoi un gînd scris sau o imagine scrisă, în cazul meu, reprezintă o onorabilă scuză împotriva lenei mele în raport cu scrisul. Ca să nu mai vorbesc despre binefacerile neuronale ale acestui aproape zilnic jogging cu cuvintele.
Cred că va fi amuzant la anu’ de pildă să mă întorc şi să văd care era… codul de bare al unora din zilele acestei toamne. Codul de bare în litere şi secunde… O toamnă nespus de generoasă în blîndeţe şi culori, o toamnă ce se vrea încă plimbată de mînă printre terase, pe Corso, printre foşnirile de frunze ale aleii de sub Tîmpa sau zburată încă pe aripile obraznicelor diptere atît de vii în noiembrie!…
Şi aş încheia aşa, aşa cum am mai făcut-o cred, întîmplător şi în avans!:

Biografie

Sunt un individ
Cooperant,
Din cînd în cînd,
Mor.
(Adrian Păunescu – 2003)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Contabilitate. Table Stakes

Mă uimesc oamenii care au timp. Acum ceva vreme, acum ceva trăiri şi eu aveam senzaţia că am timp. Au trecut nişte toamne, nişte veri, nişte ierni, a curs ceva apă pe strada mea de atunci. Nu ştiu dacă voi aţi observat dar azi e luni, mîine e duminică, acum e şapte dimineaţa şi imediat e zece seara, într-un ritm buimăcitor. Parcă ieri a fost Paştele, şi alaltăieri Crăciunul. Şi văd cum iată, mîine-poimîine se-aşează de colinde şi dinspre răspoimîine răzbate o briză dinspre mare, aceeaşi de acum cîteva seri parcă, acelea cu gleznele-n nisipul ud al mării. Iar, între timp, dimineţile-s tot mai scurte, ochii tot mai grei, paşii tot mai grăbiţi escrocînd uşor o oboseală iremediabilă.
Şi peste toate astea, oamenii cresc. Te uiţi într-o parte şi cînd întorci privirea nu-i mai recunoşti. Mă obişnuisem cu acest copac roşu din faţa geamului meu. Era acolo pur şi simplu. L-au tăiat. Se uscase pe dinăuntru. De cîteva zile e o mare pată de lumină-n locul lui. Am avut senzaţia de lipsă preţ de cîteva zile. O senzaţie de hău, de ameţeală. Acum văd că m-am obişnuit… Nu-mi mai lipseşte, ba cred că daca cineva ar monta acolo-n peisaj un copac aş avea disconfortul acela a „ceva” în plus.
Sunt uimit, cum spuneam, de oamenii care au timp. Care se plimbă alene şi rîd. Care nu răspund la telefon sau la email-uri. Care au alte priorităţi. Care nu simt cît de repede a ajuns să fie citită o carte. Cărora zilele li-s nesfîrşit de lungi. Care nu confundă dimineaţa cu seara. Care mai au amiezi… Cărora eu le-aş zice aproape… nesimţiţi! Pe mine timpul, bag de seamă, m-a prins trişînd. Şi nu de ieri de azi. Nu mai joacă poker cu mine. Nu mai joc poker cu timpul… Nu ştiusem că, atunci cînd se usucă pe dinăuntru, copacii se taie! Nu ştiu dacă această învăţătură (alături de toate celelalte!) mă ajută cu ceva, mă pregăteşte pentru ceva, îmi confecţionează vreo atitudine de acum înainte… Nu-mi aduce nici măcar un răspuns, nici măcar acea… consolare cum că şi ceilalţi vor fi scoşi şi ei de la masă. Că vor intra în criză de… timp.  Nu ştiu… dar a venit vremea să aflu.

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

Marin Sorescu

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Cîntarul de anotimpuri. De Mărţişor

Aud zvonuri de primăvară. Înşelătoare, de bună seamă! Vine, a venit, în schimb, primăvara pe pereţii albaştri care ne ţin… parşivi de urîtul zilelor. Oraşul e mohorît încă şi, pare-se, se încăpăţînează să mai rămînă aşa. Da, e devreme, primăverii astronomice îi mai trebuie ceva drum să ne ajungă… Am dat o raită „pe Republicii” ieri. Cazemate de zăpadă murdare de-a lungul Corso-ului, sloiuri ameninţătoare de-a înaltul, tranşee de gînduri vădite pe chipurile trecătorilor înfriguraţi. Căutam nişte mărţişoare… N-am găsit. Nu spun că nu am cumpărat cîteva dar… n-am găsit mărţişoarele alea pe care le ştiam eu. Trei sau patru tarabe mici, răzleţite pe ici si colo, şi mărţişoare fără chichirez, nemeşteşugite, aşa cum le ştiam. În alte primăveri pe Republicii n-aveai loc să arunci un ac în forfota muşteriilor de mărţişoare. Ce, cine i-a alungat? Da ştiu, prin pieţele periferiilor sunt destui, probabil pe acolo taxele sunt mai mici, dacă nu cumva „edilii” le-a interzis „în centru”! Sau, poate, nu mai e o „afacere” şi Arghezi e prea uitat? Să fi fost şi vreo teamă, ceva, de vreun protest al mărţişoarelor? Protestul ăla care aducea primăvara? Mai ştii?
Da, ştiu, am mai avut senzaţia asta de… „nu mi-e primăvara aia pe care o ştiu eu”. Nu ştiu exact dacă se referea chiar la o primăvară sau poate la o toamnă şi dacă, atunci, o fi prevestit altceva… Cîntarul meu de anotimpuri e defect de mult. Da, mi-e iarnă încă… Ştiu, aşa cum ziceam, trebuie să fie pe aproape pe undeva, decoltată, parfumată, nurlie, primăvara dar… încă nu e!

Nu e

În cutia de sidef şi aloi
Au venit podoabe noi,
Lăcuste, păianjeni, brotăcei.
Nu te speria de ei.
I-am încremenit în stihuri blajine,
Ca să te găsească pe tine,
Stăpână.

Şopârla-i pentru glezna de la mână,
Iar şarpele pentru grumaz,
Fetişcană de atlaz –
Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,
Domnişoară.

Te rog a mă ierta
Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata
Şi dacă din cuviinţă şi de frică
Mintea mi se face peltică
Şi uitucă mi se face.

Chihlimbarul ăsta-i o răgace.
Matostatul e un cărăbuş
Prins acuş.

E adevărat? Nu-i adevărat!
Gângăniile au cam întârziat,
Şi cutia de lemn de aloi
S-a întors din drum înapoi,
Pe spinarea furnicilor
În hamul şi hăţul panglicilor,

Bună dimineaţa duduie!
Uite-l mărţişorul: nu e!

(Tudor Arghezi – „Mărţişoare”, 1936)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Crochiuri Cotidiene, De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ce toamnă-mi vine… prin vine!

Pe stil vechi, acum 130 de ani se năştea Bacovia. Poate nu ar conta data dacă am fi stăpînii propriei noastre memorii! Dar nu asta e povestea. Povestea e că e toamnă… Mai ieri înnebuneau salcîmii!… Întîmplarea face ca Bacovia să-mi fi amintit asta. Privind în urmă văd că mă declaram drept meteosensibil sau sensibil la trecerile şi farmecele diferitelor anotimpuri. Dintre acestea, toamna-mi era, şi-mi este, cea mai dragă. Ba chiar îi presimţeam sosirea, o adulmecam, o grăbeam… Nu ştiu cum de data asta nu-i aşa şi uite cum Bacovia-mi aduce toamna citindu-i pieziş şi pe Internet cîteva versuri. E toamnă şi o pîndesc să vină asemeni unui suferind la pat aşteptînd sosirea asistentei aurii ca să-mi „picure” mierea galbenă şi vie cu injectomatu-n vine!…

Duminică de piaţă. Am vîndut şi răvăşit iluzii şi am zăcut citindu-mi horoscopul. Am privit distrat spre un Bac plin de vini, aproape tragic (bacovianul Liceu, desigur!). Am deschis parantezele unor muzici. Am uitat să şterg praful. Mi-am tamponat rătăcirile provocîndu-le la norocul şi la iertarea de mîine. Luminile-s de seară şi de vară şi-mi fac din vinul rozaliu din pahar, vin negru… De mîine sigur or să cadă frunze şi o să plouă şi-a fost o vară-atît de scurtă că mi-i tare dor deja de ea. Aud zarva din jurul unor alegeri, aud că trebile statului devin din nou importante prin divane. Aud că încă suntem prea mulţi şi-ar trebui să mai fim… răriţi. Se va întîmpla, desigur, cu sau fără lehamitea noastră. E iar la modă verdele-brotăcel şi asta va revigora sigur… orăcăielile! Nu de mult era la modă violetul, movul…

George Bacovia
Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,
Şi-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

De azi pe mîine, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Post de vară. Gînd ondulat

Mă întrebam acum ceva timp unde ni-s cireşele? Duminicale întrebări mai sunt: unde ni-s florile de liliac, dar teii? E iunie, iată şi n-am trecut pe lîngă nici unele din toate astea. N-am trecut sau nu le-am zărit? N-au fost, nu sunt sau mi-s eu prea departe? Am auzit o ştire, cum că toate astea ne-ar fi arhisuficiente pentru a ne simţi fericiţi. La concluzia asta au ajuns nişte… neobosiţi oameni de ştiinţa (nu, nu englezi ci australieni parcă!) 😉
E iunie şi bag de seamă că ăsta ar fi primul meu „post” de vară. Adică aşa îmi încep eu vara, cu gîndul ăsta relativ tîrziu, atîta vreme cît, de regulă, la mine anotimpurile îmi erau timpurii şi îmi creau chiar ceva dependenţe?… Se pare că da, aşa.
Duminicale întrebări, da previzibile. Cum previzibil îmi e şi un gînd ondulat dus spre Lorca, cu muzichia-i cu tot. Constant văd, în… inconstantele mele PDA-uri… 🙂

Federico Garcia-Lorca
Şi după aceea

Labirinturile
create de timp
se prăbuşesc.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Inima, izvor de dorinţe,
se prăbuşeşte.

(Rămîne numai
pustietatea.)

Iluzia zorilor
şi sărutările
se prăbuşesc.

Rămîne numai
pustietatea,
o pustietate
ondulată.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

El Este

Notă autobiografică
S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.
A rămas repetent în clasa întîia primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvîntul cuvîntat există şi că ar putea fi scrise. Mai tîrziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcînd că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu rîvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.
A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topîrceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului. A învăţat atît de bine lecţia încît în cele din urmă a reuşit să o uite. Aşa se face că matur fiind, încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă, a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor, prin practica leit-motivului unor viziuni, şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai speciale intitulată Necuvintele.
Temperament contradictoriu şi paradoxal, el este, aşa cum au remarcat şi prietenii săi, profund influenţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca oricare om civilizat, şi înlăuntrul spiritului său, dacă-l putem numi spirit, îndărărtnic pe ce a cunoscut de unul singur, şi original ca un barbar.
Aparenţa lenei în acţiunea fizică este numai o aparenţă. Se gîndeşte obsesiv zile şi nopţi la o singură viziune, iar cînd scrie sau mai degrabă o dictează dă iluzia improvizaţiei.
E probabil că nu va reuşi niciodată să-şi constituie o familie, din excesul de idealizare a ideii de femeie iubită.
Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu.
Nu-i place să călătorească, deşi a călătorit, nu iubeşte lucrurile de care atunci cînd le posedă se desparte repede, cu o bucurie ironică.
Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, acelaşi cărţi: cum ar fi bunăoară poemul Ghilgameş, Cartea lui Iov, Odiseea, şi unele piese ale tînărului scriitor Shakespeare.
O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.
Acum, la această dată, are 44 de ani şi a traversat din creier pe hîrtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor alege cîteva poezii bune.
Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gîndeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi.
1 noiembrie 1977″

(Nichita Stănescu„Amintiri din prezent” – Editura Sport-Turism, 1985)

Şi…

Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.”

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Răbdarea unui haiku

Ce rămîne şi după aceste zile? Din timp, din spaţiu, din noi, navigatori bezmetici prin timp şi spaţiu? Care mai e însemnătatea lucrurilor? Resimţim fiecare altfel, ne raportăm la aceste zile, la zile în general, fiecare altfel, cu alte… preţuri, cu alte vorbe, cu alte tăceri, cu alte bucurii… Pălesc cele ce ni se păreau ieri importante şi descoperim că „breaking-news-urile” noastre erau atît de derizorii…
Eu cred că, de aici încolo, rămîne cu noi răbdarea unui haiku, precum acesta:

Primăvara fuge
O pasăre plînge, şi-s lacrimi
Şi-n ochii peştilor

Bashō

Ah da, astăzi am văzut şi prima gărgăriţă, o gărgăriţă mică, un pui de gărgăriţă, nu-i aşa?, alergînd către niciunde pe o frunză uscată din balcon, pe muzica unui graur dezmorţit…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Foaie de cord. Pipăibil

Cît îi trebuie unui organ oarecare – să zicem în cazul de faţă, inima – să ni se arate ca un burete calcifiat, ca un ghem de hîrtie mucegăită sau ca o bucată de cauciuc putred care se fărîmiţează la prima atingere imprudentă? Cît îi trebuie unui cord sau unui plămîn să-şi piardă elasticitatea, să se pietrifice nemaiputînd executa transferul de fluide sau de oxigen, acestea chinuindu-se să găsească fisuri pentru a răzbate dincolo de zid? Aceeaşi întrebare aş pune-o şi în privinţa creierului şi în privinţa celorlalte bucăţi din mine. Şi nu aştept răspunsul din partea unui chirurg, cardiolog sau neurochirurg, adică unora care văd asta în fiecare zi şi care ar putea să-mi arate chiar şi poze pentru a mă lămuri. Aş pune întrebarea asta îndrăgostiţilor care trăiesc cu senzaţia că-i doare „inima”, poeţilor sau filozofilor sau demoazelelor de copertă, cîntăreţilor, nu-i aşa, de inimă albastră şi „marketerilor” curînd vînzători de enervante inimioare roz şi roşii…
Ei bine, la scara unei existenţe omeneşti pentru ca lucrurile să se prezinte astfel, precum cele de mai sus trecute într-o foaie de diagnostic este necesar de foarte… puţin. De neverosimil de puţin timp şi cîteva deprinderi, întîmplări or gesturi inevitabile şi fatalmente nefericite pentru o materie atît de fragilă. Iar probabilitatea ca asta să mi se întîmple este astfel extrem de ridicată. E ciudat că o parte din viaţa asta mi-am petrecut-o oarecum… independent de ceea ce este în mine idealizînd dulceag nişte organe despre care nu concepeam că pot fi dureros de… reale, milimetric de vizibile de aproape şi pipăibile cu mîna, vorba (totuşi!) poetului de mai jos…

Nichita Stănescu
Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Servus, Blogolume!
Voi v-aţi văzut, cu adevărat, inima? Ce scrie în raportul asupra cordului vostru, al celui real? 😉 : Victor, Teo, Doamna Nartica, Gabriela, Madi, Gina, Rontzi, Nea Costache, Ulise, Onu, Carmen, Mircea, Cammely, Carmen, Vania, Caius, Daurel, Cristian, Năbădăiosul, Cati, Diana, Maskirovka, Camelia, Cella, Scorchfield, Cristi, Ana, Ticke, Deea, Valentin, Eo, Karla, Andi..

P.S. – Şi un mulţumesc pur şi simplu pentru nominalizarea-mi, şi în anul ăsta, la „Blog de Blog „, ambiţiosul şi incitantul concurs al blogosferei însufleţit de Lucia Verona.

De azi pe mîine, Nod în papură, Poezia de azi, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ceasuri. Asemeni cuvintelor şi ninsorilor

Iarna asta mi-a sosit cu gri şi cu un frig greu. Senzaţia de „toate-s vechi şi spuse”, de lehamite şi hibernare nu mai lasă loc parcă nici măcar nervilor să răzbească pînă la mine. Disting de departe nişte zurgălăi prea grăbiţi şi inoportuni parcă, grăbiţi ca şi mine nu ştiu încotro, în slalom printre zile. Inoportuni ca şi mine tocmai faţă de jaloanele acestor zile. Asemeni sînt şi cuvintele smulse tot mai greu, asemeni şi ninsorile agasante …
Zilele trecute am intrat la un ceasornicar bătrîn din oraşul vechi. L-am vizitat în timpul anilor de cîteva ori. Îmi plăcea că în preţul aşteptării pentru schimbarea unei rotiţe sau a unei baterii ale cîte unui ceas îmi povestea despre ele, îmi spunea „cît fac” şi care sînt „cele ce merită”, prinzîndu-mi slăbiciunea pentru aceste minunăţii cu ace şi cadrane… I-am dus un ceas vechi, rusesc, cu greutate sentimentală, să vadă dacă îl poate urni… Mi-a zis să i-l las pentru cîteva zile. Nu avea chef de vorbă, aşa cum îl ştiam. Atunci am realizat că toate ceasurile care-l înconjurau îmi arătau ore diferite, fără nicio noimă. Nu m-am putut stăpîni să nu îl întreb de ce. M-a privit senin, dar obosit, şi mi-a zis: „Fiecare ceas are ora lui. Fiecare ceas şi-a pornit orele măsurînd ceva al lui. Ora mea nu mai are nicio importanţă. Nu vezi cum trece timpul fără să ne bage în seamă? La ce bun atunci? La ce să le mai stric eu ceasurilor rostul?”… Încerc încă să înţeleg. Ceva îmi scapă, cum ceva mă face să-i dau dreptate, cum ceva mă face să vreau ca Poljot-ul ăla vechi să nu se mai urnească…

Nichita Stănescu
Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Servus, Blogolume!
În ce fel vă mai măsuraţi, oare, voi, dragilor şi dragelor, timpul?: Onu, Carmen, Vania, Andi, Teo, Cristi, Ulise, Camelia, Gabriela, Mircea, Ana Maria, Gina, Cristian, Geo, Angela, Athe, Nea Costache, Manole, Cella, Gabi, Daurel, Rodica, Mirela, Karla, Geanina, Evergreen, Cati, Ion, Allia, Camelia, Dan, Aurora, Călin, Carina, Cristian, Bogdan, Dan, O tipă, Madi, Mihaela, Camelia
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Semne de iarbă. Despărţirea

Soare superb… Primăvară, parcă alungînd acea iarnă care rînjeşte după colţ… Toamna e încăpăţînată de cîteva zile să ne vindece nişte răni, atît cît ştie şi cum poate. Şi totuşi am senzaţia că noi nu o vrem. Nu vrem nici măcar atît. Nu mai suntem în stare să suportăm culorile, căldura. Spunea cineva, frumos, că România e ţara care şi-a pierdut zîmbetul. Privind pe stradă şi spre stradă, tind să îi dau dreptate…
Rîndurile astea au venit cu gîndul la plecarea Poetului. Soarele ăsta o fi vreun semn de blîndă despărţire, anunţînd iarba bogată ce va să răsară pe mormîntu-i. Da, e un răspuns acesta, la una dintre ultimele-i întrebări… În loc de la revedere.
A fost, cred eu, ultimul mare poet român, fiindcă nu văd pe altcineva să vină din urmă. Ultimul poet de talie, de cuprindere, de respiraţie patriotică (mai avea un sens cuvîntul ăsta…)
Scriam la fel, oarecum, simţind la fel, despre Grigore Vieru, acum doi ani… şi îl adăugam unor… Labiş, Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru… Adrian Păunescu li se alătură, firesc. Spuneam atunci că cuvintele au murit odată cu el… Cu Păunescu, pe lîngă, cuvinte, pe lîngă nişte vîrste, ni s-au dus şi tăria şi instinctele de ţară, atîtea cîte mai erau… Şi, da, mai ales este încă o despărţire de poezie, de noi înşine…

P.S.Cuvintele chiar sunt tot mai puţine, resuscitarea lor e tot mai anevoioasă şi mijloacele terapeutice tot mai ineficiente. Răzbesc tot mai greu prin jeg şi rating…

Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Adrian Păunescu

De azi pe mîine, Poezia de azi, Stări de Braşov, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Oraşul sau (şi) oamenii?…

Sunt, deseori, întrebat despre Braşov. Sau, şi mai şi, cînd spun de unde sunt mi se răspunde cu o plecăciune, cu admiraţie. Adică: „Ooo… ce oraş frumos!” Mai nou, din babilonia facebook-ului primesc – mai ales de cînd am postat ceva poze de sub Tâmpa – nenumărate semne de simpatie şi dor privind Oraşul. Nu de mult, Evenimentul Zilei a avut buna idee ca după un concurs de poze să atribuie Braşovului titlul de „oraşul de vis” al României, distincţie ce a atras după ea nenumărate alte simpatii dar şi pizme…
Adevărul e că Oraşul devine la un moment dat parte a amprentelor tale, îţi împrumută generos calităţile sale, te identifică. Da, e un noroc să poţi avea un asemenea refugiu pe care să ţi-l pui drept blazon. Vrînd-nevrînd, gîndesc, Oraşul îţi e matcă chiar şi atunci cînd prin voia soartei ajungi departe de el.
Cu toate astea nu tot timpul simţi şi vezi asta. De cele mai multe ori oraşul îţi e indiferent, nu-l vezi, nu-l bagi în seamă, ba chiar îl batjocoreşti de multe ori cu tristeţile şi secretele tale. De cele mai multe ori nu te bucuri de el şi chiar spui că e un oraş ca oricare altul, ba chiar că are nenumărate părţi urîte prin care treci zilnic. Aş crede că percepţia asta ţine însă nu de ziduri, dealuri şi frunze ci, evident, de oameni. Dacă ei, cei cu care îţi petreci paşii sunt cenuşii şi zidurile, dealurile şi frunzele sunt cenuşii. Nu ştiu cum ar arăta oraşul ăsta dacă ar fi o cetate-Cetăţuie închisă, muzeu, pentru a cărei vizită ar trebui să plăteşti un bilet la intrare. Ar fi mai frumos, mai… refugiu cu plată cu ora să… cumperi un crîmpei de toamnă din Dealul Melcilor?
Dar, mai bine, hai să nu văd lucrurile aşa. Să rămîn la norocul de a avea parte de suficiente motive pentru a-mi exprima… patriotismul local. Chit că, da, aş vrea mult mai mult de la locuitorii cetăţii şi de la civismul lor (ca şi de la al meu de altfel!). De pildă, ar fi superb să văd mai mult, mai des, oraşul… viu aşa cum îl pot descoperi în zilele de sfîrşit de săptămînă, cînd lîngă parc trotuarul se umple de picturi, gramofoane vechi şi artizanat, cînd Piaţa Sfatului e plină de tarabe şi de lume, cînd Republicii devine Corso, cînd cîntă trubadurii pe străzi, cînd coboară Junii, cînd poţi împrumuta o caleaşcă auzind clopotele din turnuri, sau cînd poţi asculta fanfara din chioşcul de pe aleea vechilor ziduri de sub Tîmpa.
Iar fiindcă se întîmplă să nu fie aşa, de multe ori îl ascult pe cel mai… cunoscut irlandez din Braşov, Dr. Haydn Deane, în pub-ul lui de pe Republicii sau îl citesc pe exilatul din Honolulu, poetul oraşului, Ştefan Baciu, cel care, a pus de cel puţin vreo zece ori Braşovul în titlu…

Ştefan Baciu
Braşov la Tropic

Străbate de sub Tîmpa un cînt de saxofon
trei negri mici se plimbă-ncet pe Warte
un sfînt de lavă caldă suie pe amvon
şi-un milionar plăteşte oale sparte

un chibiţ şi-a uitat pe scaun pălăria
un chelner trist adoarme lîng-o halbă
ca un gheizir ţîşneşte dintre bambuşi poezia
un crai de ghindă trece cu-o regină dalbă

Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în Insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ de tropic, pe-un picior de plai.

(din „Palmierii de pe Dealul Melcilor”, 1980)

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
Camelia îmi spune despre neiubire… Îl regăsesc, cu bucurie, pe Gigi cu ale sale, azi, ploi cu gust de… biscuiţi… Da, recunosc, îi cam sunt dator lui Adi, aşa, preţ de-o vizită la… psihiatru, pe-un domeniu… nou! 🙂 De la Manole m-am dumirit cum vine treaba cu… dezgândăcitorii! 🙂 Dorul e la Teo… în poveşti şi-un vis. Picturi dintr-o expediţie descopăr la Mirela. La Ion, predica duminicii, cu luminatul Teofil Părăian, cîndva la Sâmbăta de Sus… O călătorie, cu Madi… Un Bacovia prins într-un desen, ne oferă GabrielaDumitru închide o nevroză. Cred că ar trebui să o facem toţi! Mircea aşteaptă o rezolvare… previzibilă. 😉 Carmen evadează în toamnă. Am făcut-o şi eu preţ de cîteva clipe… Frunze de dor şi la SandrinaCornelius îmi trimite-un cărăbuş! Pînze de suflet, la Gabi! Da, Aurora, toamna aduce tristeţi… Monica ar căuta nişte vinovaţi sau măcar nişte vinovăţii prin… Parlament. La Angela găsesc o supărare cu… nume frumos! 😉 Un drum dinspre… marginea lumii îmi arată Cella… Pare simplu să-ţi decomplici viaţa, da Sorina, pare simplu… O lună plină ghicesc pe cerul Ginei, spre… dimineaţă. O ipoteză, la Onu… din fericire doar o… ipoteză! 😉 Un banc cu mafioţi citesc la Daurel. Un banc ce nu mai e de mult… banc! 😉 Cum arată… obişnuinţa scrie Vali… Cine nu ştie… 😉 Nişte… concluziuni aflu de la Athe… Cunosc… senzaţia! 😉 La ce sunt bune trufele şi despre o bănuială de… autism îmi zice Vania 😉 O presimţire de… iarnă descopăr la Cristian… Da, e pe aproape şi lupii, cel puţin, o simt! 😉 Despre… peizani şi peizance, citesc cu încîntare la Karla… Nişte ţărani, ar zice… Dinu Săraru ;)… Convieţuirea poate fi… întregită şi lucrurile, iată, se încheie… rotund…
Toate cele bune!

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Terifianta letargie. Lobotomie

Se întîmplă să fii gol şi toate cele din jur să fie goale… Se întîmplă să ai senzaţia că toate, dar absolut toate, au fost trăite şi spuse, de alţii sau de tine… În astfel de momente sau de zile la rînd totul devine deznădăjduitor de banal, dacă acest „tot” a avut vreodată vreun sens. Starea asta îţi poate paraliza reacţiile, acţiunile aşteptate, scopurile şi ai vrea ca memoria să-ţi fie ştearsă pentru a putea trăi mai departe impregnînd-o cu altceva. Însă asta nu e posibil altfel decît cu riscul unei lobotomii. Atunci aştepţi să-ţi treacă. Ai mai făcut asta şi a trecut… Dar te cuprinde o spaimă: parcă de data asta minciuna durează prea mult. Parcă foaia de hîrtie te sfidează batjocoritor de albă…

George Boitor
Letargie

Trecem pe străzile pustiite de soare.
Jaluzele negre nu cheamă boare.
Un nimeni imens se roteşte în jur,
Cenuşa oxizilor de fiere încinse.
Se leagă absurd străzile tuturor
Romelor vechi şi invinse.
Fad ireal.Oraş crepuscular,
Făra flori, fără gest la ferestre.
Molime au trecut adormind
Fiinţele în letargii terestre…
Şi totuşi, nu-s berne la geamuri.
Coroanele nici n-au fost comandate.
Numai singurătatea din ei şi din noi
Face străzile atât de-ntunecate.
Aprinde-le putredul somn.
Bate la geamuri, la porţi.
Trezeşte-i, trezeşte-i şi minte-i
Că vindem coroane şi morţi.

Terifiantă

Se deschide o uşă de piatră-ntre noi:
Toate sunt cum le ştiu, cum le ştii.
Liniştea-şi dansează ceţosul contur…
Scrinul e mai negru puţin, masa
Mai scundă, mai albă, mai rece.
Ramele s-au subţiat. Portretele ţipă
-Dar nici unul nu are aripă.
Paşii prin casă răsună aproape la fel,
Numai cuvintele mele par mai străine
Lunecând alături de ţel.
Toate sunt cum le ştii. Obiecte
Care nu pot să umble, să zboare.
Scrinul, şi masa, şi lămpile mor
Căutându-te fără somn, fără zi.
O tăcere nebună se adună în ele.
Desfăcute în fibre, sertare, surcele,
însingurate încet obiectele mor
Alături de, nescrise, poeziile mele.
Iar noi murim chemaţi de moartea lor.

Nu am mai căutat de ceva vreme poeţi, poezii, nici prin praful bibliotecii, nici aiurea…  Azi, ca o îndreptare, mi-am adus aminte de George Boitor, poetul şi prozatorul sătmărean din Supuru de Sus, un nonconformist şi un autodidact care s-a sinucis prin 1976 din prea multă singurătate şi neînţelegere, cred. Şi erau nişte vremuri mai puţin nesigure care nu-ţi permiteau luxul neadaptării… Mi-am adus aminte de el căutînd nişte însemnări despre „boema” braşoveană de dinainte de 1989, Boitor fiind şi el trecător prin oraş o bucată de vreme. Din păcate şi el este printre marii scriitori puţin cunoscuţi şi reamintiţi, neavînd azi nici măcar o pagină pe Wikipedia sau prea multe referinţe găsibile pe „sfântul Google”… Probabil ăştia sunt, mai curînd, poeţii, asemeni zilelor lor: ca fumul de ţigară… Şi oricînd ar putea fi ultima ţigară!

Servus, Blogolume!…
… şi mulţumesc din nou gîndurilor voastre, dragilor şi dragelor la postarea-mi penultimă (şi atît de veche deja!).
Onu le şterge unora misoginismul de pe faţă… nu şi complexele însă 😉 Vania are o soluţie pentru creşterea pibului! 🙂 Roxana publică un text al Lui Eliade, text de o dureroasă actualitate…  Mircea a găsit un spam… nesimţit. Cum altfel? 😉 Camelia face loc rîndurilor unei prietene. Faină idee…  Starea de nisip, (şi) la Cella… Un duet mai… pisicesc găsesc la Aurora 😉 Poezia vindecă, da, în… convieţuiri! Drumurile oamenilor sunt prea netede şi au prea multe benzi către… moarte. Un gînd… lupesc despre oameni, la Cristian. Karla pregăteşte înfloririle de la anu’, de vara viitoare. Superb gînd! Rodul cuvîntului, la Camelia, în blogul omului frumos. Impresionantă povestea lui Zolty, şi poveştile Bogatei şi toate întîmplările lor! Bun găsit, Petru! Mirela mă îndeamnă să mă joc cu toamna. Da, am de gînd să o fugăresc puţin pe străzi 😉 Picturi, culori, enciclopedie, la Gabi… Cărţile încep să se… citească în Clubul de Lectură! 😉 Iar Brightie mă ispiteşte cu un film: Katalin Varga.  O călătorie prin oraş, prin oricare oraş, aş zice eu, recomandă Lia. Tot un fel de leac pentru… tot şi toate! Deea, aici se… suspendă o vreme din… blogul feminin…  O vreme, sper… Evenimente turdene, cu şi la Zamfir.  Andrei e… recidivist. A folosit iubirea-n… scopuri personale! O da!… 😉 Un cîntec, un gînd, imagini clare, găsesc la Carmen…  Vali mă lămureşte cum vine treaba cu televizoru’ şi cu grăitorii la naţiune. Cu cît spun mai puţine cu atît sunt mai căutaţi! 🙂 Aşa e, Teo, cîteodată – sau tot mai des!? – suntem doar nişte maşini de scris… Uneori ne scriem şi pe noi…
Seara bună! Bună dimineaţa!

De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Mi-e vară încă…

Încă nu mi-e… toamnă. Deşi dimineţile astea au fost altfel, aburul cafelei a avut o culoare suspectă şi m-au bîntuit nişte frunze, o lumină mierie, iar boabele de rouă mi-au părut mai mari… Ţin minte că gîndul toamnei m-a ispitit mereu repede şi de multe ori, în anii trecuţi, porneam prin tîrg să o pîndesc, să-i caut umbra, să o adulmec… Azi am căutat ceva… pda-uri de vară, ca să constat, suspect, că mai toate sunt de… toamnă. Da ştiu, cred că vreau să înşel gîndul… 😉 Încă mi-e… vară… Mai sunt ceva pepeni de cules, ceva struguri de lăsat în pace, ceva fluturi de stăpînit, ceva seri de ascultat printre greieri, ceva praf de desenat pe glezne… De data asta voi alunga, voi cenzura, o să-mi refuz cît voi putea de mult bucuria gălbuie, amăruie a gîndului ăluia colorat: „Mi-e toamnă!” 🙂

Sfîrşit de anotimp

Eram atît de atent,
încît se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele îngheţau în jurul meu,
prefăcîndu-se-n stîlpi răsuciţi.

Eram atît de atent,
încît plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbuşea-n întuneric
şi parcă niciodată n-aş fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atît de departe
şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atît de atent,
încît
nu te-am recunoscut, şi poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.

Nichita Stănescu

Plimbare-n zi de vară

Brazii pitici vărsau ozon în alba dimineaţă
Şi ierburi-nalte, mai-mai te-acopereau,
Păşeai pierdută-n rouă şi-n verdeaţă,
Vorbind cu munţii cari recunoşteau.

Pasul tău mic şi iute închis într-o sandală,
Cuvântul tău fierbinte şi gestul tău ştiut.
Şedeam pe-un trunchi de carpen în liniştea totală
Ce urcă în amiază – altar necunoscut.

*

Acuma, când zilele trec iute şi toamna întârzie
Aş vrea să stau cu tine în tren sau într-o vie
Şi să privim cum norii, de ploaie, se sfâşie.

Avea-vom doar o carte cu strofe dragi, de Jammes
Şi vom ceti şi astăzi, aşa cum ieri ceteam,
Bunica n-o trimite merinde prin Avram.

*

Terţinele cântate sunt albe vise numa,
Eu însăpentru toamna ce ne îneacă via
Şi pentru tine, bună prietenă de-acuma,
Îmi scot, ca în biserică, spre ceruri pălăria.

Ştefan Baciu

Salutare, Blogolume! 😉

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă zi!

Mă surprind în unele zile ferchezuindu-mă mai cu grijă, iar în altele grăbind pasul spre casă mai cu iuţeală… Şi în toate aceste zile pornesc cu o parte din gînduri îndemnîndu-mă să nu-mi pese de lume. Sunt zilele în care ştiu cu ce zîmbet mă întîmpină dimineaţa sau în care ştiu că trebuie să-mi ţin o promisiune capitală sau în care e musai să ajung măcar cu zece minute mai devreme la întîlnire! De altfel, dacă mă gîndesc bine, aşa-mi sunt mai toate zilele, zile în care nu-mi mai pasă de lume. Şi aş putea spune că asta se întîmplă de şapte ani şi mai abitir de cîţiva în care întrebările şi rezolvările mele sunt de fapt ale ei… În mai toate zilele astea sunt îndrăgostit şi grijuliu, uimit şi entuziasmat (re)descoperind un univers pierdut din prea multă nepăsare.
Nu, asta nu înseamnă şi că zilele cu pricina sunt perfecte cu totul sau că eu aş fi fără cusur în tot acest timp! Sunt uneori ursuz sau nervos sau brusc mă grăbeşte ceva în destule momente, iar alteori uit sau trec cu vederea amănunte care ştiu cît de mult contează pentru ea… Dar, ca un făcut, mustrările acestor momente au efecte rapide: mă învaţă mereu să-mi cer iertare şi să mulţumesc… Mă aduc la matcă, mă ţin pe linia de plutire…

Ina
Ina

Da, Ina, mustrările tale! Ai dreptate, Inuţa, de data asta m-am pierdut în prea multe cuvinte ca să descriu ceva ce nu poate fi descris!
Aşa e, o minune nu poate fi povestită, minunea mea! Cum nici o poezie nu poate fi povestită! Noapte bună Irina, noapte bună Mami şi bună dimineaţa! Îndrăgostit, grijuliu, uimit şi entuziasmat mă dichisesc pentru cea mai frumoasă zi dintre toate acele mirabile zile ale noastre de la mulţi ani împreună!
La mulţi ani, Ina, iubire!

P.S. – Ai văzut ce repede a venit vremea aia, despre care vorbeam anul trecut? 🙂 Aşa că las’ că vine şi vremea aia cînd o să facem leagăne pentru elefanţi, din pînze de… păianjen! 😉

Blogolumii, servus!
Fără discriminare, fără… preferinţe, toate cele bune! 😉

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Mori de apă… Mori de vieţi…

Nu ştiu dacă nu cumva ploile astea prăbuşite peste noi nu amintesc sau nu prevestesc ceva. Nu ştiu, nu cred că sunt printre cei care (mai) ştiu să le asculte. Mă gîndesc însă la posibilele consecinţe… vizibile. Morile de apă sunt pesemne foarte obosite acum şi şi-au chemat în ajutor morile de vieţi. Asta după ce vor fi fost refuzate, cred, de morile de viaţă sau de vînt!… Cum aş putea înţelege altfel ducerea poetului Mircea Micu? Am băgat de seamă asta tîrziu, recunosc. Probabil simţurile-mi şi, vai, da!, interesul mi s-au mai tocit şi recunosc… Aş da vina însă tot pe morile de viaţă din moment ce am fost mai atent la un suicid egoist decît la plecarea aşa de discretă spre cenuşă a unui poet! Şi mă judec fără a constata din nou, şablonard, ce şi cum a văzut lumea!
Mircea Micu era din stirpea, din timpul, unora deveniţi, pe nesimţite şi cu nesimţire, deodată, „bătrîni”, „prăfuiţi”, „trecuţi la index”, odată cu cele petrecute acum vreo douăzeci de ani: Nichita, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu. Mai despre toţi, sau cu toţi, am lăsat ceva semne pe aici prin blogolume (în care şi el îşi găsise un tîrziu şi liniştit şi neterminat refugiu), amintindu-mi, poate,  inconştient de acele savuroase „Întîmplări cu scriitori!” găsite în nu ştiu ce anticariat!…
Mircea Micu? Poetul? I se părea că-i nemuritor şi mai apoi, cînd începuse să miroasă a bătrîn era înspăimântat privindu-şi fotografia de copil… apoi a devenit… „Miere şi fum”. Şi cuvinte emoţionate care se vor, se cer, citite… Fără umilinţă!…

Mircea Micu
Mircea Micu

Mircea Micu
Amintirea morilor de apă

Maşinăria morilor de apă,
Biserici părăsite de atei
O mai aud în somnul meu cum sapă
Şi încărunţesc de dorul ei.
Era aşa: o roată lenevită
De lună şi de lemnul ei încins
Pe care ochii astăzi o evită
Timpanul nu-i percepe ritmul stins.
Intram nedumerit şi mirosea
A lemn bătrân şi-a pulbere de grâu
Şi ca să nu mă vadă nimenea
Mă ascundeam în saci până la brâu.
Dantelării de roţi, jgheaburi sublime
Cu zgomot surd, ca zumzetul de stup
Şi morăriţa cu mişcări delfine
Insinuantă-n firavul meu trup.
Şi se intra aşa, pe nicăieri
Prin geamurile mici, ca nişte guri
De crapi bătrâni ce-au vrut să moară ieri
Şi-au invadat pâraiele-n păduri.
Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:
Zgomotul surd, dantelării rapace.
Şi morăriţa cu sfânta revărsare
A sânului ce-n clopot se preface.

Servus, Blogolume!
Gabi Hulea chiar are ceva de spus! Gabriela ne întoarce spre Helios gîndind la Ilie… O… reconstituire găsesc la IoanLollitta îmi trimite gîndul la pasiuni, neapărat roşii!  😉 Copilării şi jocuri într-un proustian oracol, la Gala… Un antivirus te poate întoarce la… tine şi la ale tale, mă încredinţează Ana… O mîntuire compromisă, la unchiu’ Vania 😉 Şerban, despre incredibila, paradoxala realitate din… colivii. Ce poate dezveli o femeie, se-ntreabă Angela… Despre-o întîlnire liberală aflu de la LilickCody are o întrebare nu tocmai… retorică 😉 Ginei îi împărtăşesc revolta… Nu, şcoala nu-i de… vară!

P.S. Muzichia lui Augustin Frăţilă, dus şi el şi… uitat… pe versuri de Mircea Micu…

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Azi ar fi trebuit să fie luni. Poate mîine…

A fost o vijelie scurtă, urmată de o ploaie la fel de scurtă şi bogată… Televizorul s-a închis brusc, le-a închis tuturor gura, strada s-a întunecat, noaptea a venit cu o oră sau două mai devreme… Gata cu isteria, cu lecţiile despre resemnare, gata cu ziua asta tembelă… Azi ar fi trebuit să fie luni… O zi căreia iau aplicat o moţiune de cenzură. Şi o grevă generală. Experienţa a reuşit: ne-am obişnuit cu gîndul. De mîine mergem mai departe, numărînd cîţi mai suntem pe drum, buimaci spre niciunde.

Îl ascult (şi îl văd) pe Bob Dylan (cu un lung popas la Moţu Pittiş), îl citesc dintr-un vechi Andrieş

Poate mîine
(One Too Many Mornings)

Nu sînt cîinii care latră, nu e luna care tace
Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace
Dacă vii în astă-seară tot aici mă vei găsi
O să-mi zici iar „Bună seara”, eu n-am să-ţi răspund, să ştii

E un om la colţ de stradă pe-unde trebuie să treci
O să se uite după tine cînd dimineaţa o să pleci
Seara îmi vei povesti cum ai roşit cînd te-a văzut
Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut

Am păşit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt
Înapoi a rămas cerul, şi-nainte, doar asfalt
Buza ta avea la colţuri picături curate
Dacă mi-ar fi fost doar sete şi tot le-aş fi băut pe toate

Trenurile care pleacă sînt aceleaşi care vin
Gara e o simplă gară, doar oraşul e străin
Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau
Însă mîine-i prea departe şi-astăzi, prea aproape-ţi stau

Camera mea ţi-e străină, prietenii mei nu îţi plac
Pînă să-ţi ating obrazul o să mai apun-un veac
Şi-o să ai în loc de pleoape doar petale de cais
Eu voi fi şi-atuncea tînăr, tu vei fi şi-atunci un vis

Nu e luna care tace, nu sînt cîinii care latră
Nu sînt paşii mei cei care se apropie de poartă
Eu de-atunci te aştept, tu întîrzii să vii
Şi-aşa-i fiecare noapte, si-aşa-i fiecare zi.

Bob Dylan

Servus, Blogolume!

Cella îşi ia… un pic, la revedere… dar e… aici. Ştiu drumul… Daurel încearcă un răspuns la o întrebare pe care mi-o pun şi eu… Da, e tot mai… linişte-n colţul ăsta de blogolume… Brightie mă întreabă de poezie… Nu ştiu, chiar mai e? Spleen. Karla mă întreabă cum de mai rezist… Apa trece, încerc să zic… Deea rostogoleşte gînduri prin soare, prin iarbă… Răscoliri. Brush este limpede: „cam asta am făcut şi noi cu ţara…” Cristian şterge un paragraf dar romanul vieţii se scrie mai departe… Andi cîntăreşte trupul iluziilor cu trupul senzaţiilor… Andrei reuşeşte un exerciţiu de imaginaţie. Ca un fior rece…

De azi pe mîine, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Rostogolirea zilelor. Cearcăne

Zilele i se împotrivesc. Un halo cenuşiu îl înconjoară, se rostogoloşte împreună cu el… Se loveşte de copaci, de clădiri, de oameni, fără să simtă nimic. E doar frigul acela şi ceaţa ca un cearcăn păstos, străpunsă de perdelele succesive, dese, de ploaie… În habitatul ăsta trăieşte cu o impresie: nu sunt fisuri prin care să primească sau să înţeleagă veşti, spaime, senzaţii, greşeli, zîmbete, dezamăgiri, îmbrăţişări, tînguiri, şoapte, suspiciuni, apostrofări, tentaţii, iluzii, dureri, speranţe, resemnări, ameninţări… „Mult a fost, puţin a rămas”, îşi zice, şi se mai rostogoleşte un pic printre lucruri…

George Bacovia

Crize

Tristă, după un copac, pe cîmp
Stă luna palidă, pustie –
De vînt se clatină copacul –
Şi simt fiori de nebunie .

O umbră mormăind păşeşte
E om … atît, şi e destul,
Şi-acum ne-om gîtui tovarăşi
El – om flămînd, eu – om sătul.

Dar vezi … m-a ocolit acuma
El s-a temut mai mult săracul.
Pe luna palidă , pustie
De vînt se clatină copacul.

Vobiscum

În cercul lumii comun şi avar…
Mă zguduie de mult un plîns intern;
Şi-acest fel (de-a fi) va fi etern
Şi de nimic, pe lume, nu tresar.

… Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi…
Ori în taverne, ori în mansarde;
Şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi,
Gesticulînd pe bulevarde…

Servus, Blogolume!
La doamna Zoe Petre găsesc un gînd despre vechea maşină de scris. Auzind de decoratul de Băsescu ministru ceauşist George Homoştean, mi s-a făcut şi mie dor de Olympia mea din beci. Sau de sub pat? Recunosc, ar merita un text întreg…
Renata surprinde o gafă care are darul să ne scoată din pepeni, dacă nu să ne umilească, de-a… deputatei Teo. Şi cred că e abia începutul. Teo mai are multe de spus! 😉
Ana spune lucrurilor pe nume şi merge mai departe.
Consiliul Naţional al Blogosferei adună memoriale şi alte multe gînduri grele…
La Brightie găsesc o stare… croşetată dibaci… Da, ai cui sclavi suntem? Ce se întîmplă cînd ne părăseşte iluzia că ne aparţinem, noi, nouă?… 😉

P.S. Shahnour Varenagh Aznavourian, desigur, în zilele astea şi în multe altele! Mirabilă, nemeritată sărbătoare! 🙂
UPDATE: Charles Aznavour inseamna 60 de ani de cariera, 740 de cintece, din care 350 in franceza, 150 in engleza, 8 discuri in spaniola si 7 in germana! Inegalabil!


De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Dor de maci. Împreunări

Vremuri nebune şi nemiloase cu fiecare zi care trece. Mînate cu ură de oameni. Nu sînt prea multe lucruri pe care să le mai înţeleagă. Cu atît mai puţin oamenii şi lumea lor sălbatică. Şi-a acoperit pervazul cu teancuri de cărţi să nu vadă furtuna pornită afară, să nu-i mai intre ploaia în casă… În spatele uşii a ridicat un zid de cărţi, să nu mai audă. Şi-a zidit patul în cărţi… Le îmbrăţişează şi se lasă îmbrăţişat de ele, la un îndemn… Şi îşi aduce aminte de petecul de cîmp de maci şi de „acele” împreunări…
Citeşte acum memoriile lui Pablo Neruda, „Mărturisesc că am trăit. Memorii”... Ce lume, ce vremuri, ce oameni… „Acele” nebunii, uri, vremuri de foame fără milă, lucruri, oameni pe care reuşeşte să-i înţeleagă…

„M-a surprins faptul că, ajutaţi de mîna omului sau printr-un simplu capriciu al naturii, în acel loc sălbatic creşteau numai maci. Celelalte plante se retrăseseră din acest loc întunecos. Erau maci mari şi albi ca porumbeii, roşii ca picăturile de sînge, vineţii şi negri ca văduvele uitate. Niciodată pînă atunci şi nici de atunci încoace nu am mai văzut atîţia maci la un loc. Îi priveam cu respect, cu reculegerea pe care, dintre toate florile, numai macii ţi-o inspiră. Totuşi, din cînd în cînd rupeam cîte unul, a cărui tulpină frîntă lăsa să se scurgă pe mîinile mele o sevă aspră, ce răspîndea o mireasmă sălbatică. Îi mîngîiam apoi vaporoasele lui petale de mătase şi-l puneam într-o carte. Macii erau pentru mine nişte fluturi mari, care nu învăţaseră încă să zboare…”

(Pablo Neruda – din „Arta ploii”, din „Mărturisesc că am trăit. Memorii”, Editura politică, 1982)

Apoi, găseşte o poezie… Asta, care… strigă aşa:

Pablo Neruda

degete arse

românie străveche bucureşti aurit
aşa apăreai
infernalelor şi cereştilor noastre republici
ale americii
pastorală erai şi întunecată
spini şi torturi îţi străjuiau
mizeria groaznică
în timp ce madame charmante
divaga prin saloane pe franţuzeşte
biciul cădea
pe rănile poporului tău
în timp ce literaţi eleganţi
-în revistele lor-
îl studiau pe lawrence spionul
pe heidegger sau pe „notre petit dieu”
„tout allait bien a bucarest”
petrolul
lăsa pe degete arsuri
şi-nnegrea chipul
multor români
ca să se schimbe-n mormane
de lire sterline
la new york şi londra
de aceea
era atât de elegant bucureştiul
atât de suave cucuonele
„ah quel charme monsieur!”
în timp ce foamea
dădea târcoale înălţând
furculiţa ei goală
prin mahalalele negre
şi prin trista câmpie
ah da domnilor era
întocmai ca buenos aires
ca santiago sau lima
bogota şi sao paolo
unii puţini dansau în salon
schimbând suspine între ei
clubul şi revistele literare
erau foarte europene
foamea era românească
frigul era românesc
jalea săracilor
în teascul comun era românească
şi asa mergea viaţa
din floare în floare ca şi-n continentul meu
cu închisorile pline
şi valsu-n grădini
oui madame ce lume
a fost ce ireparabilă
pierdere pentru întreaga
suflare distinsă!
cu bucureştiul s-a isprăvit
acel gust aceea linie
acel delicios amestec
de putregai şi „patiserie”!
groaznic îmi pare
eu spun
că până şi culoarea locală
pitoreştile zdrenţuitele straie
cerşetorii încolăciţi ca rădăcinile
fetele care tremurând
aşteptau noaptea
la porţile balului
toate acestea vai ce oroare au dispărut
ce ne vom face chere madame
vom scoate pe alte meleaguri
vreo revistă a negustorilor de vite
profund preocupaţi de „metaphisique”

Servus, Blogolume!

Cella îmi spune despre însingurările peştilor… De nu le-aş şti…
Dumitru vorbeşte despre momentele golirii de cuvinte… La mine nu mai sînt de mult… momente
Onu caută să explice emoţiile din… austeritate
Omul de la munte povesteşte cum a împuşcat un italian un… cal 😉
Gigi găseşte nimerit să desluşeacă cum vine treaba cu regele gol. Şi cu florile de salcîm…
Dan adună cîteva explicaţii… despre… şi cîteva măsuri anti-criză… La ce bun?, mai întreb…
Vania a recuperat ziua de joi. A renunţat la ZeList! Urmează recuperarea… pingurilor. O măsură cu… urmări 😉
Karla mă duce acasă la Monet… Ce culori, ce muzici!…
Andi mă plimbă printre întîmplări… Le pescuiesc şi eu. Din cînd în cînd… 😉
Cristi dezvăluie încă nişte… răspunsuri existenţiale… De-ale lu’ Gore! 😉
Ionuţ zice că pleacă… Cîţi mai rămînem?

Toate cele bune! Viaţa merge mai departe.

Feedback, Metehne româneşti, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Încă o zi tristă. Flori de zarzăr…

Au trecut iată, deja, doi ani de la plecarea dincolo a lui Cezar Ivănescu, poate unul dintre ultimii noştri mari poeţi. Unul dintre clasici. Doi ani de la o moarte grăbită de un şir de blasfemii, de la o moarte suspectă… Doi ani de aproape totală tăcere (cu excepţia blogosferei, aici, aici şi aici) privind cele întîmplate, doi ani de la începutul altei previzibile uitări fiindcă – nu-i aşa? – ne preţuim poeţii, valorile doar în simpozioane omagiale sau dîndu-le numele cîte unei străzi sau al cîte unei alei de cimitir
O zi tristă. Încă una. Zilele cînd vorbim despre poeţi, oricare ar fi ele, ar trebui să fie unele de bucurie. Privind spre obiceiurile noastre îmi dau seama că nu este aşa, că nu poate fi aşa… Sau să fie de vină cenuşia asta de primăvară care, mi-a risipit deja florile zarzărilor în ploi? Cenuşie, şi ca un făcut, neaparţinîndu-mi, asemeni şi iernii trecute care nu a fost iarnă şi nu a fost a mea…

Cezar Ivănescu
Rosarium (?)

!stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!

Servus, Blogolume!

Onu îşi aminteşte de cei şapte ani de-acasă care sînt ai… mamei. Şi de spaimele părintelui… ştiute.
La… Meşterul Manole regăsesc verdele crud, cel întîrziat încă pe aici…
La Adi găsesc, tîrziu, o fotografie. Mă gîndesc că multe… sedii centrale vor arăta la fel, nu peste multă vreme… Presimţire. 😉
Ticke vorbeşte despre o… gaşcă 😉 Consimt!

P.S. Vladimir Vîsoţki pentru o anume… furie. Îl ascult tot mai des.

De azi pe mîine, Metehne româneşti, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Îmbălsămez realitatea. Pur şi simplu

Ploaie măruntă, frig…  Oboseală, somnolenţă, dureri sîcîitoare, nervi zvîrcolindu-se spre sleire… Nevoia aceea de somn… Defilări cu Crucea şi Cuvîntul, fără noimă, fără pudoare,  pe stradă, la televizor… Cu Lumina adusă cu avionul, în procesiune electorală…  Rugăciuni puţine în îmbulzeală. Onoarea beizadelei linşată mediatic, spălată şi servită poporului în porţii mici ca o nobleţe rară. Jandarmi şi jafuri… Patimi crîncene, nestatistice, ţară dureros de săracă şi tristă şi bolnavă şi fără speranţă… Bucurii mimate, mici şi mari… Gesturi fireşti de refuz, de alungare, de ştergere, în urma necontenitelor agresiuni virtuale irositoare de cuvinte, fără gînduri, aducătoare de rating sterp şi deschizătoare de uşi… a vînt, fără oaspeţi… Plouă şi îmbălsămez realitatea în două poezii rare… în răspunsuri tăcute, în aşteptarea nopţii şi a zilei de mîine…

Darie Magheru

Icoană cu ţara
(anno domini – fanariot)

cad seduse-în fărăfiinţa somnului
toate ţărmurile maicii domnului
pe ventricul s-a lăţit eclipsă
pleoapa de la răsărit e lipsă.

numuliţi şi var şi var cît numeri
din conceptul nopţii pînă-în umeri.
nu-îi mai umblă în avala condurii
geografia sînului şi-a gurii…

bate-un vînt stă cuarţ în martie omu’
ape-au curs dar păstrăvu-îi de os
maica domnului cu flori şi frunze
– aici sub cruce împietri frumos!

(din „Exclusiv tauri” – Editura Arania, 1991)

Salvatore Quasimodo

Alt răspuns

Au ce voiţi, păduchi ai lui Hristos?
Nimic nu se-ntîmplă în lume iar omul
continuă să-adune ploaia-n aripile-i
de corb şi strigă iubire şi dezbinare.
Cu voi nu i se-mpuţinează sîngele
veciei. Doar oaia
răsucitu-s-a la-ntoarcerea-i cu capul
chel şi găvanele goale.
Nu s-a-ntîmplat nimic. Şi muşchi e-acum
hronicul de pe zidul oraşului
dintr-un arhipelag îndepărat.

(din „Versuri – Pămîntul neasemuit” – Editura Univers, 1992)

Sărbători Liniştite, Paşte Fericit, dragilor şi dragelor, voi care mai ajungeţi pe aici… pur şi simplu!
Toate cele bune!

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Cuvinte care mă scriu. De Nichita…

Ziua asta de sfîrşit de martie (asemeni şi uneia de decembrie, ce-i drept) îmi este cea mai frumoasă şi uşoară pentru cuvinte. Nu pot explica de ce este aşa, de ce asta şi nu alta… Ştiu însă de ce o aştept mereu ca pe o uşurare. Poate, fiindcă azi, ele, cuvintele îşi fac singure treaba şi nu mă supun niciunei cazne… De altfel, am mai spus asta aici, aici, aici şi aici şi am să o mai spun cred… Pardon, nu eu, ele cuvintele, ele o spun… Eu, eventual, rămîn doar pagina de hîrtie pe care ele, singure, se scriu…

Nichita Stănescu

Linişte

Un nu ştiu ce în seara aceea era,
plopii îmi păreau piroane în palme de Isus
şi se făcea că în tăcere piatra ne cînta
un tril de sus, de foarte sus.

Stam blînd şi fără de gîndire,
doi ochi n-aveam, ci două inime aveam
şi trupuri multe-n nesfîrşire,
ah, traversîndu-le, le şi pierdeam.

Căzu pe mine un cuvînt mai greu decît o cruce,
v-am zis de mult: nu am mormînt,
nici unde să-l pot duce.

Stau blînd şi fără de visare
şi vast şi mult sărat,
cum orizontul peste mare
este coroană de-mpărat.


De dor

Nimic nu este mai frumos pe puţina noastră viaţă
decît femeia cea gravidă de mine
sau decît femeia cea îndrăgostită de tatăl meu
care se gîndeşte la naşterea mea ca la o bucurie,
iar nu ca la un chin sălbatec.
Mama mea m-a născut din dragoste de tatăl meu,
din lipsă de fotografii de epocă
şi ca să-l poată ţine minte,
căci trupurile noastre pieritoare nu au ţinere de minte,
ci numai soldaţi morţi prin războaie.
Mi-aduc aminte că, pe cînd eram copil,
de dor de taică-meu plecat în războaie
maică-mea imediat de după lacrimi şi de după ploaie
mă-nvăţa curcubeul cum se-ndoaie
şi v-aş spune ce mi-a zis ea,
dar maică-mea m-a mai învăţat că oricui să-i cer ceva
dacă-l învăţ curcubeul cum se-ndoaie
de după lacrimi şi de după ploaie.
Hei, daţi ceva, dă cineva ceva?

(din Nichita Stănescu – Fiziologia poeziei, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)

De azi pe mîine, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Înţelesuri tîrzii… În oglindă

Nu mai ţinea minte de ce, atunci cînd venise să-şi recupereze de la criticul cu barbă, fumător de pipă, dosarul cu poezii lăsate spre publicare, acesta-i spusese doar atît: „Hmm… Mallarmé... Pune mîna şi citeşte Mallarmé. Şi după aceea Apollinaire!” El începuse cu acesta din urmă lăsîndu-se probabil furat în mirajul său aparent uşurel şi, fără îndoială, erotic… Mallarmé i se părea mai colţuros, mai „abscons” şi pe vremea aceea nu se dădea în vînt după descifrări, după esenţe, ci după toate cele… fruste. Toate gîndurile astea acum se mai leagă doar de o fişă, de un bileţel agăţat cu o agrafă de coperta acelui dosar care nu-i mai spune nimic. Chiar nimic.
Şi totuşi, într-o zi ca asta, amorţit şi doritor de primăvară, cu nostalgii franţujite, se apucă să citească în oglindă: Mallarmé – Apollinaire. O „Citire” în gîndul că-i va aduce ceva din senzaţiile de atunci şi, eventual, un tîrziu înţeles al celor spuse de criticul cu barbă, învăluit în fum de pipă:

Stéphane Mallarmé
Desprimăvărare

Morbida primăvară, din nou, a încălcat
Seninul regn al artei, o, iernile lucide,
Şi-n trupul meu de care un sînge trist decide,
Se-ntinde neputinţa într-un prelung căscat.

Crepuscule zac, albe, în craniul ce mi-l strînge
Un cerc de fier ca între pereţi de sarcofac,
Pe cînd eu dibui după un vis frumos şi vag
Pe cîmpul unde seve se lăfăie, nătînge,

Şi cad, răpus de-atîtea arome mult prea tari,
Iar visului săpîndu-i cu propria-mi faţă groapa,
Muşcînd din brazda caldă sub lilieci amari,

Mă-ntreb dacă plictisul o să-şi retragă apa…
– Azurul, însă, rîde pe gardurile vii
Şi ciripitu,-n soare, al păsărilor mii.

(Traducere de Şerban Foarţă)

Guillaume Apollinaire
Aud o pasăre-undeva

Aud o pasãre-undeva
Cred cã-i sufletul tãu de veghe
Printre soldaţii de-o para
Şi vraja-mi picurã-n ureche

Ascult-o cît de tandru cîntã
Pe care creangã nu pot spune
În zi de lucru si-n zi sfîntã
Cîntarea-i rostul meu pe lume
Ce mai pot spune, zice despre ea
Când totul e metamorfozã
Sufletu-i tril pe o zmicea
Inima-i cer si ceru-i rozã

Pentru soldati ea e iubire
Iubirea mea e doar o fatã
Iar roza-i mai putin uimire
Ca pasãrea-n azur zburatã

Inimã-albastrã de copil
Iubire-a inimii celeste
Repetã-le prea blîndul tril
Mitralierelor funeste

Ce latrã-n zare ca si cum
Însãmînteazã frig în astre
Zile si nopti îsi vãd de drum
Iubire-a inimii albastre

(Traducere de Ion Roşioru)

De azi pe mîine, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ediţie specială. Urmează luni…

Astăzi m-am strecurat iar printre pagini vechi, îngălbenite. Preţ de un ceas sau două. Ciuda pe plictis, pe lehamite, pe iarnă, pe ediţiile speciale… Asta mai pe seară, după alte drumuri, după un teatru cu păpuşi, după o masă cărată de colo pînă colo, după un pahar de vin, după o curăţenie de primăvară, după nepermis de multe cafele… Şi am găsit acolo doar… cîteva.  Dintre sutele de pagini… Probabil din pricina stării… eram aproape gata să le arunc la coş, ca şi în alte dăţi… Dar le mai las să dospească, deh, din acea tandreţe a colecţionarului înţelepţit tardiv… “Anestezie” de primăvară blogeristică, îi zice Marius, însă eu cred că e mai mult de atît… Ceva bun pentru miezul nopţii, spune Cristian… Frumos şi trist, crede Nox, rezonînd în imagini şi cuvinte de undeva de… surprinzător de departe (nu m-aş fi crezut ajuns şi priceput pînă acolo, nu aş fi crezut că translatorul va deveni o meserie inutilă!) Ceva ce e… altceva decît pare, îmi transmite îndoindu-se Rokolla

Ce am găsit? Un lift. Blocat. Presimţirea unor zăpezi de aprilie. Un greiere. Stins. Un cîntăreţ în mizerie, fără cîntece. Un soldat. Aproape dezertor. Într-o unitate din Sibiu, prin ’89…

Urmează luni… 🙂

P.S. – Şi o muzichie, aici pe post de poză. Probabil tot fără drepturi de autor 😉

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Dacă-ţi zic şi Tu şi Dumneata?…

Ce gînduri de mărţişor să am? Poate doar un gînd de primăvară-ndrăgostit. Şi cum nu voi pingui întreaga-draga-mi blogolume, mărţişorul îl las s-aştepte aici, să-l poarte cine vine, cine vrea. Arghezi, cine altul?, mi-a dat o mînă de-ajutor… şi m-a-ndemnat să vă zic… şi Tu şi Dumneata! Cu drag!


Tudor Arghezi

Nu e…

În cutia de sidef şi aloi
Au venit podoabe noi,
Lăcuste, păienjeni, brotăcei.
Nu te speria de ei.
I-am încremenit în stihuri blajine,
Ca să te gătească pe tine,
Stăpînă.
Şopîrla-i pentru glezna de la mînă,
Iar şarpele pentru grumaz,
Fetişcană de atlaz…
Şi pentru şoldul dumitale de vioară,
Domnişoară…

Te rog a mă ierta
Dacă-ţi zic şi Tu şi Dumneata
Şi dacă din cuviinţă şi din frică
Mintea mi se face peltică
Şi uitucă mi se face.

Chihlimbaru-ăsta-i o ragace.
Matostatul e un cărăbuş
Prins acuş…

E-adevărat ? Nu-i adevărat !
Gîngăniile au cam întîrziat,
Şi cutia de lemn de aloi
S-a întors din drum înapoi,
Pe spinarea furnicilor
În hamul şi-n hăţul panglicelor…

Bună dimineaţa, duduie !
Uite-l mărţişorul : nu e…..

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Din ochi şi cuvinte. Doi olteni

„Prea multe cuvinte şi prea puţini oameni”, mi-a reproşat cineva. Perfect adevărat! Ce aş putea, ce altceva, ce s-ar cuveni să mai spun şi eu, astăzi, despre aceşti doi olteni: Brâncuşi şi Sorescu? Apoi… e aproape primăvară. 🙂

Constantin Brâncuşi:
„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.”

Brancusi - Muza adormita (1910)
Brancusi - Muza adormita (1910)

Marin Sorescu

cu o singură viaţă

ţineţi cu amîndouă mîinile
tava fiecărei zile
şi treceţi pe rînd
prin faţa acestui ghişeu
este destul soare
pentru toată lumea
este destul cer
este destulă luna
din pămînt ies mirosuri
de noroc de fericire de glorie
care vă gîdilă îmbietor nările
aşa că nu vă zgîrciţi
trăiţi după pofta inimii
preţurile sunt derizorii
de pildă cu o singură viaţă
vă puteţi procura
cea mai frumoasă femeie
plus o chiflă

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Lecuirea genunchiului. Pete mov pe saltea

Cînd sînt bleg sau indispus sau cînd nu-mi intra nimic în voie sau cînd foaia de hîrtie (monitorul, tastatura, în fine!…) mă intimidează, uneori, arunc o privire prin memoria ascunsă a genunchiului lumii. Este acolo o cămară în care se adună căutări de aiurea. Cămara de căutări, aş boteza-o… De unde vin acestea şi încotro cred cei care mă interoghează astfel că vor duce, habar n-am. Melanjul dintre întîmplările zilei şi zburdălniciile virtuale mă uimeşte zi de zi. Am ales doar cîteva – sunt sute, mii!…- astfel de cioburi de cuvinte şi gînduri renunţînd la tentaţia de a le răspunde sau de a le pune în propoziţii. Unele ar merita asta, altele spun totul. Pînă atunci, totul seamănă cu un… poem postmodern. 😉 Poate ar fi interesant să intru în joc într-o zi. Asta ar putea face parte din… lecuirea genunchiului, pe o saltea cu pete mov. 🙂

-PSD rame cu ghiocei
-Poezii frumoase si urate
-Genunchiul imagini
-Eminescu este atat de mult al nostru
-Cea mai frumoasa fata din romania
-AG Weinberger este membru al masoneriei
-Ce este genunchiul?
-Cuvintele la cintecul inger pierdut
-Derdelusuri in ploiesti
-Paloarea vorbitoare poezie
-Poze pasarea phoenix
-Gasca cangrena din valeni dambovita
-Poezii de la multi ani
-Vindecarea genunchiului
-Karla dama companie
-Lecuirea genunchiului
-Conspiratia lumii
-Pete mov pe saltea
-Lista cu basme rusesti ecranizate
-Cuvinte despre ochi
-A cadea pe ginduri
-In orasul care ploua gen liric
-Poezii despre limba rusa fara author
-Spaime in somn
-Iarna se aseamana cu?
-Renunta la ochelari flavius
-Poezi frumoase despre un zambet frumos
-Junghiuri intercostale
-Ritual la rascruce de drumuri
-Plantele si animalele si omul
-De dorul tau flavius
-Masina de autovidanjare
-Ruşinea în politică
-Criptograma neprihanita
-Poveste de dragoste falsa din blogosfera

De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Descoperirea Americii. Déjà vu

Zi de februarie. Derdeluş. Viscol. Furtună de zăpadă. Şi atunci cînd vreau să o îmbrăţişez iarna mă alungă, mă trimite acasă. Seară. Caut printre poeţi, caut prin nişte notiţe vechi. Îndeletnicire plăcută de sîmbătă seara. Găsesc – mereu întîmplător – nişte date. Mă duc spre Geo Bogza. Rezonanţe stranii: parcă nu l-am citit niciodată, parcă habar n-aveam de existenţa lui. Numele său îmi spune ceva, îmi sună cunoscut…  Să fi trecut aşa de mult timp?…  Déjà vu? Privesc spre bucata de raft: un braţ de Geo Bogza. „Cartea Oltului”?… Nu, mai bine nişte… invective.  Pînă şi obscenitatea era altfel. Nu era xxx, era poezie… Poeta Ana Blandiana a spus undeva: „Tânăra generaţie a descoperit dragostea fizică, dar nu face legătura cu Geo Bogza; nu din răutate, ci din ignoranţă nu ştie că America a fost deja descoperită“. Mda… America a fost descoperită de mult şi toată lumea are senzaţia că o descoperă astăzi. Şi nu mai e vorba doar despre… minora pornografie sau… poezie. Nici măcar despre… blogopoezie. Nici măcar despre… Bob Marley. 😉

Geo Bogza

Poemul marinarilor venerici şi al femeii depravate

Clădit pe mlaştini, somnorosul port
Visa la sud, puţin a mort
Şi în el una, a tămâie
Întinsă pe araci ca via
Îşi făcea gravă meseria.

Era una vestită şi până în fund
Bolnavă, peste zăplaz cu gest rotund
Chema prin seară acvatici răzleţi
La rol primordial de călăreţi
De fiecare dată cu un câştig cinstit
Vindea o pulpă veche şi-un sex cam paradit.

Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie:
Veniţi la mine marinari
La trupul meu cu tâţe tari
Imaculate, ca de ceară
La sexul meu de domnişoară
Veniţi cu bani rotunzi de aur
Să mă plătiţi ca pe-un tezaur
La trupu-mi rudă cu natura
De vreţi flămânzi să puneţi gura
Ca-n navigări vestite descrise-n odiseie
Vindea cântând, sirena, ca-n basm şi epopeie.

Frumoasei invitaţii răspunde un matelot
Marină lighioană, un tatuat pe bot
Părea scăpat atunci din dubă
Cu trupu-i ros de-o neagră bubă;
Ea îl iubi corect, ca orice fată
Scrâşnind din dinţi, ţipând odată.

Altul cu trudă şi oftat de bou
I-se deşeartă-n pântec ca un ou
Stricat de multe aşteptări
Când clătinat plutea pe mări
Umplut cu germeni şi moloz
Ca orice ou de brav matroz.

Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon
Cântau şi marinarii cu voci de bariton:
Venim la tine depravată
La trupu-ţi copt, păstrat în vată
Tumefiat de mult abuz
La sexu-ţi ca un cucuruz
Venim flămânzi încăodată
Primeşte-ne deci depravată
Vrem pentru inima din noi
Cu mult talent să te despoi
Să te vedem goală la brâu
Şi trupu-ţi ca un snop de grâu
Când îl va roade un şobolan
Sărind îl vrem, până-n tavan,
Cântau şi marinarii cu voci de bariton
Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon.

(din Poemul invectivă – 1933)

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Cîntec de alungat cuvinte

Uneori, rar ce-i drept, uneori în zile… în momente ca ăsta… îmi încurc genunchii… Nu mai stiu sigur care-i stîngul şi care-i… dreptul, care e primul şi care al doilea şi de ce… Îi iau în palme… îi cîntăresc, îi şterg de praf (da, mai ales asta!), mă uit la ei prin lupe măritoare, îi oglindesc şi-i supun probei frigului. Ce alt prilej mai bun pentru încercarea frigului decît ăsta de acum? Uneori, rar ce-i drept, mai încurc şi… uşile şi se poate întîmpla să fiu… dincolo. Pentru un timp sau… altul.

Duceţi-mi cuvintele la marginea pădurii,
să mi le pască umbrele,
să le sărute pietrele…
Eu orb fiind de-acum presimt
un alt fel de vorbire,
altfel trecînd prin mine sevele spre ziduri…

Fiind aer de păsări zburătoare,
duceţi dulcea cuvîntare la marginea de mare a sticlei,
să înfrunzească aşteptarea…
Şi armele şi calul şi umărul cel smuls din plămîni
să nu mai strivească cerul între pleoape!

De azi pe mîine, Feedback, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Din neamintire. Parole aproape uitate

Nu am să… tapetez nimic azi cu Dali, deşi aş fi tentat. La fel ar trebui să fac şi cu Sacha Distel. Ar trebui să scriu altceva decît să caut obsesiv – şi comod, ce-i drept – ceva despre X sau Y, în chiar ziua morţii sau naşterii lor. De fapt am urît mereu agendele, calendarele, enciclopediile (cu atît mai mult această aproximativă şi dubioasă wikipedia!), şi se vede treaba că asta se întoarce împotriva-mi cu… obiceiul ăsta. Mă paşte vreo altă dependenţă… 😉 Poate că mă pîndeşte un soi de răzbunare a timpului netrăit sau promis în zadar în stînga şi-n dreapta?… Răzbunare prin… neamintire? Aş putea fi adus pînă acolo încît să trebuiască să-mi notez într-un carneţel  multiplele parole de ieşit în… irealitate sau de la intrarea în poşta electronică, după care acel bloc-notes să-mi fie furat de către un slujbaş al timpului, un fel de călău, desigur, plătit pentru asta?! Şi de fiecare dată cînd aş îndrăzni să-mi fac un nou e-mail sau un alt cont, undeva aiurea, sau poate un alt blog, aş păţi imediat la fel… În rest, nu aş uita absolut nimic, totul ar funcţiona normal. Ar fi un blestem? O uşurare? Cum ar fi?…
Chiar, la ce bun să mai ilustrez azi încă o aiureală cu Dali? Să zicem că, întîmplător, oricum îmi aduceam aminte şi că aş fi avut chef să ascult o piesă cu Sacha Distel… şi că de mult – coincidenţă! – aveam de gînd să dedic o PDA Ilenei Mălăncioiu (poeta ieşită cu mulţi paşi înainte din… rîndurile mele cu… poeţi!)
Chiar, ce-ar fi dacă imediat… după, mi-aş uita parolele genunchilor lumii, constatînd apoi că zi de zi, texte, muzici, imagini ar continua să apară aici… mai departe? 🙂

Ileana Mălăncioiu

Pact

Mă-nţelesesem bine cu călăul
execuţia trebuia să aibă loc în zori
şi fiindcă mergeam fără-mpotrivire
urma să fie aduse şi flori.

Mai urma fără-ndoială să nu se ştie
întrucît eram vinovată
fiindcă fusesem de acord să mor
înainte de a fi condamnată.

Ca să simt durerea cît mai puţin
îşi ascuţise toată ziua cuţitele
şi le trecea prin foc în faţa mea
ca atunci cînd înjunghia vitele.

Apoi fiindcă nu putuse dormi
pentru orice fel de-ntîmplare
se pregătise să-mi ţină tot el
o cuvîntare.

În zori s-a apropiat tremurînd tot
ţinea în mîini buchetul pregătit
ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele
dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit.

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Mă simt… Popescu. PDA

Îl mai ţineţi minte pe Popescu, pe Cristian Popescu, poetul? I-o mai fi văzut oare cineva tramvaiul plimbîndu-i familia prin oraş pe şinele de poezie? I-a mai citit oare cineva „Caietul de citire şi caligrafie”? Ştiu, Cristian Popescu, poetul, a murit de vreo 15 ani, după ce îi ridicaseră statuia aşezînd-o lîngă un Labiş sau Nichita, şi, probabil, unii l-au uitat iar alţii habar n-au de existenţa lui… Era „cel mai important poet nouăzecist!”. A murit la 36 de ani. A murit de mult, la o vîrstă pe care eu am depăşit-o deja – asta vizavi de postul de ieri ;). Chiar mă gîndeam am început să depăşesc vîrstele unor morţi cunoscuţi si să mă apropii de vîrstele morţii unora dintre cei mai apropiaţi ai mei… Ce contează! Azi, fără legătură cu nimic, citesc şi mă simt un pic… Popescu. Poezia de azi, de duminică:

Cristian Popescu
Telefonul din colţul străzii

„Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită,culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde, te va chema în glas de sirenă.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri.
Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa, ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodata să baţi cu pumnii în telefon până iţi vine tonul şi formând numărul de acasă îţi va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ţi mai încălzeşte mâncarea, că ea te lasă.”

Cristian Popescu
Cristian Popescu

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi

Ochi de cuvinte, vă mulţumesc! Colind

Dragelor şi Dragilor care-mi colindaţi zilele astea, de aici din blogolume, şi de aiurea, gîndurile voastre superbe au aşezat Sărbătorile la locul lor, aici în genunchiul lumii. Vă mulţumesc şi alt cuvînt mai darnic nu prea am. Blogolumea, o spun încă o dată, este o minune, mică, asemeni bucuriilor mărunte care ne ţin întregi acum… Îmi sunteţi aşa de aproape chiar dacă nu v-am văzut, cred, ochii niciodată. Ochii de cuvinte care nu se văd iată că nici nu se uită… sunt mai prezenţi decît… ochii-ochi, aş zice. Şi în asta stă mirabilul blogosferei… Nu, nu am cuvinte nici de data asta… Vă mulţumesc!
Sărbători Frumoase şi Fericite împreună cu toţi cei dragi vouă!

Tudor Arghezi

Colind

Doamne, vreau să-ţi mulţumesc…
Dar în graiul omenesc
Slova vorbelor tocită,
Vorba slovei prihănită,
Înţelesul otrăvit
Le-a muşcat şi-mbolnăvit.

Un strigoi
Pune-n negreală noroi.
Pravila de baştină
S-a pierdut în mlaştină,
Ochii mici ai literii
Sticlesc ca ai viperii.

Voie dă-mi să spânzur graiul
Şi să-ţi mulţumesc cu naiul.
Cântecul care mă doare
Frate-i cu tăcerea mare,
Cu îngerii, cu lăstunii
Şi cu şoapta rugăciunii.

Noaptea îţi înşiră albe
Fire de beteală, salbe,
Fluturi şi mărgăritare.
Mulţumeşte, lăutare,
Bunului tău împărat,
Şi să-i cânţi îngenunchiat.

Din ciclul „HORE” ( 1939 )

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte

Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau, cu bulgării rostogoliţi pînă la forma întreagă a omului de zăpadă, cu zbenguiala ore în şir trăgînd în urmă sania Inei, cu bradul mîndru din faţa geamului meu, în haina lui nouă şi albă… O aştept, încă, să vină asemeni unor iepe albe în galop… libere… cu muzica lor veche. Pesemne acum îi e teamă de ceva, se ascunde pe sub vreo scară… pe undeva. O chem. Dar nu ştiu cuvintele azi. Şi pe acestea le smulg cu greu, ca pe nişte rădăcini din pămîntul îngheţat, ca să acopere tot golul de cuvinte despre orice… Aşa că o chem, încerc s-o ispitesc lăsîndu-i peste noapte, la geam, EseninVîsoţchiCe altceva?
Noapte bună! Bună dimineaţa!

Serghei Esenin

Pe-ntâia zăpadă păşesc în neştire,
Cu agere doruri şi-avânturi duium.
Şi seara albastră cu steaua subţire,
Încet luminează hoinarul meu drum.

Lumina sau umbra a prins să se cearnă?
Prin crânguri cocoşii sau vântul dă glas?
Nu ştiu, pretutindeni pe câmpuri e iarnă,
Sau stoluri de lebede mute-n popas?

Tu albă minune, tu limpede seară!
Fierbinţi mi-s obrajii de gerul din crâng.
Răchitele zvelte cu sânii afară,
Îmi vine deodată la piept să le strâng.

O, codrul ce-n pâclă cinchit piroteşte!
O, ninsele lanuri sub teafăr îndemn!
Îmi vine în braţe s-apuc voiniceşte,
Frumoasele sălcii cu şolduri de lemn.

1918

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Viaţa prea singura ce ni s-a dat…

„Eu nu caut absolut nimic în poezia mea, ea mă foloseşte, ea singură, nu eu pe ea. Eu am o idee mult mai mare despre poezie. Am să explic printr-o comparaţie. Cînd am avut o ruptură de os, odioasă, eu aveam o părere atît de bună despre durere, cum nu se poate imagina. Ce spun eu nu-i o metaforă, e un reportaj. Aveam o idee mai mare despre durere, cum trebuie să fie ea. Şi mi s-a rupt un os în mine şi durerea a fost sfîrtecătoare pînă la geamăt. Am suportatat-o, dar de ce? Crezînd că este un preambul, o introducere în adevărata durere, care n-a mai venit. Fusese chiar durerea.
Viaţa mea… eu am o părere atît de minunată despre existenţă încît aproape cred că ea nu există. Ce-a fost este atît de oarecare faţă de ideea pe care mi-am făcut-o despre viaţă, încît, cînd o să mi se sfîrşească viaţa, o să zic: „Dar, Doamne, ce-am căutat eu, eu am fost în faţa uşii vieţii.” Şi, cînd colo, „în faţa uşii vieţii” fusese chiar viaţa.

Naşterea şi moartea mea nu coincid cu începutul şi sfîrşitul meu, sunt accidente ale iluziei de a fi om. Eu nu ţin prea mult la ideea de timp şi fac ce vreau cu timpul, o secundă poate să nu mai treacă dacă aştept, dacă sunt fericit nici un an nu-mi este suficient, trece mai repede decît o secundă de aşteptare.

De fapt, nici nu există trecerea timpului. Timpul trece numai cînd noi îl imaginăm. Cît timp sîntem şi noi de faţă, nu există timp. Cît nu mai suntem de faţă, nici măcar atîta nu mai există. Timpul este o speculaţie. Invenţia ceasurilor solare, a clepsidrelor şi a ceasurilor cu cuc ne atrage atenţia că suntem mai mici decît ne părem nouă înşine… Dar dacă am un răgaz visător, pe aceeaşi fereastră uitîndu-mă spre plopii mei canadieni, văd ba soarele, ba luna, ba Steaua Oierului, ori absolut nimic, din pricina norilor care ning.”

„Eram mai tînăr şi îndrăgostit. Mersesem într-o localitate, la mare, la 2 Mai. Nu-mi făcea plăcere marea. Mie-mi plac mai mult dealul şi muntele. Stăteam de două zile în casă. pe unul din pereţi era o tapiserie populară, turcească. Înfăţişa Răpirea din serai. În centrul ei era brodat un cal. Într-o seară aşteptîndu-i foarte mult pe prietenii mei, am crezut că acel cal este viu şi am încercat să-l încalec. Să mă ierte Dumnezeu, dar anumiţi cai nu pot fi încălecaţi.”

„Schimbă-mi, Doamne, trupul în numele lui, rînd pe rînd, capul în numele capului, trunchiul în numele trunchiului şi membrele în numele membrelor.

Schimbă-te în cuvînt ca să nu te roadă viermii.”

(din „Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, 1990)

Clipa cea repede

S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire.

Au zis de fluture că este
o respirare, –

de cartof, de porumb şi de prună,
strigăt de nefiind, –

la fel de porc, de capră şi de lună,
fel de mestecând.

Ei n-au ştiut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste şi zeiască.

N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viaţa prea singura
ce ni s-a dat…

(din „Epica Magna”, 1978)

Nichita Stănescu

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Cuvintele au fost mereu ale lui

Mîine se fac 26 de ani de cînd nu a mai vrut să se lase ros de viermi – ca noi toţi, ceilalţi – şi s-a schimbat în Cuvînt. Nichita Stănescu. De fapt, el a fost mereu doar Cuvînt, a scris cu el însuşi toată viaţa-i pămînteană şi de atunci încoace, cred, reuşeşte în fiecare zi să scrie cu noi ăştialalţi rămaşi să facem la infinit mărturia sufletului şi cuvîntului lui. Nichita a numit asta „Hemografie”. Adică: “… ştiinţa pe care eu am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi. (…) Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinlăuntul sufletului tău mai întîi ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”
Nichita este. Nu are cum să fie altfel. Este cel mai viu dintre poeţi, dacă nu cumva şi dintre noi. Spunea: „Am sentimentul că mă nasc cu fiecare cuvînt pe care-l rostesc”. Cred că fiecare cuvînt pe care noi îl rostim şi îl scriem îl naşte de fapt pe EL în fiecare clipă. Tot el zicea: „Mă ocup cu cuvîntul de o viaţă. Mă ocup cu însuşi făptura lui Dumnezeu”.
Nichita - Ars Poetica
Nichita - Ars Poetica

L-am cunoscut şi, bineînţeles, nu l-am cunoscut, poate doar l-am căutat… Astăzi, doar la o căutare poţi găsi 115.000 de… găsiri cu Nichita. Pe… Google. I-am întîlnit şi două bloguri, aici şi aici şi or mai fi, i-a făcut cineva şi o enciclopedie virtuală, ba l-am descoperit şi pe Facebook de unde am şi „furat” de altfel pagina semnată de el… Scriu acum despre Nichita fiindcă astăzi şi mîine (ştiu, mult prea puţin!) îi voi lăsa, din nou, toate cuvintele (mele) în grijă şi am să tac. De fapt… greşesc. Cuvintele au fost mereu aşa, ale lui şi la EL. Eu, noi, i le-am împrumutat doar, uneori… şi rareori le-am meritat, rareori le-am vorbit sau le-am scris. Mai mult am murmurat sau am amestecat sunete, am făcut zgomot… Cuvintele sunt EL.

„Îngerul se uită posomorît la mine:
– Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?
Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune:
– Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!”

Nichita Stănescu – Hemografia
(din „Fiziologia poeziei” – ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Editura Eminescu, 1990)

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Garsoniera de la etajul 10

Pe Rilke şi pe Kandinsky nu i-a prea plăcut de la bun început. Poate fiindcă auzise de prea multe ori şi despre unul şi despre altul. Pe atunci. Îşi aminteşte că numele astea făceau furori prin „saloanele” şi „seratele” dansante cu ceai de tei ale „elitelor” de… dinainte. Pe atunci îi părea ceva suspect în proslăvirea abstractităţii lor… superioare. Dar picau bine în nopţile albastre afumate cu muzici de la pick-up-ul Tesla, din garsoniera de la etajul 10. Pînă într-acolo încît se credea important coborînd îndrăgostit în strada cenuşie, spre troleibuzul trei cu geamurile îngheţate, spre coada de la pungile cu lapte pe cartelă…

Rainer Maria Rilke: „Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent.”

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescînde…

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescânde
ce peste făgaşuri se-ntind.
Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde
şi totuşi râvnesc să-l surprind.

Mă-ncumet cu turnul străvechi împreună
spre veşnicul cerului sens.
Şi încă nu ştiu: sânt un şoim, o furtună,
ori numai un cântec imens.

Vasili Kandinski: „Arta este rostirea tainei prin taină.”

Kandinsky - Cer albastru
Kandinsky - Cer albastru
Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Reţele de cuvinte. Poezie. Infrarealistul

Am căutat azi… poezii prin blogosferă. Ştiam că voi găsi, iar, ceva. Exerciţiul ăsta-mi prinde bine ori de cîte ori realitatea mi se pare insuficientă şi am mai scris despre asta cel puţin aici şi aici. Cred că am colindat prin o duzină de bloguri şi prin toată reţeaua… reţelelor literare. Reţea mirabilă, fenomen demn de a fi cercetat: aici, aici, aici, aici, aici şi… aici! Noi ăştia, „virtualii”  ştim că blogolumea musteşte de poezie spre nedumerirea şi ciuda lumii „de afară”. Lume „de afară” care, desigur, are lucruri mult mai importante de făcut…
Astăzi, refugierea mea voită în… blogopoezie a fost răsplătită de o întîlnire pe care consider că merită să o povestesc. Şi marchez întîmplarea fără să am orgoliul ca despicînd firul în patru să produc vreo minunăţie de cronică sau critică literară online. Cred că m-am vindecat de mult de… narcisimul frazelor docte şi îmi e şi mult prea lene s-o fac acum la început de weekend prelungit întru lauda Zilei Naţionale.
L-am întîlnit, aşadar, aici pe George Asztalos, un nume de care am mai auzit pe ici pe colo însă despre care nu ştiu prea multe astfel încît să am ce povesti. Fără îndoială este un personaj despre care, de acum înainte, îmi vor mai sări în ochi sau pe la urechi destule fiindcă voi fi mult mai atent în privinţa sa. Şi spun personaj cu trimitere la personalitate, gîndindu-mă la scena literaturii de azi dar şi la… viaţă. Scenă pe care, am observat, George Asztalos nu pare să dea oricum prea mulţi bani… Nu mă aventurez, cum am zis, să cîntăresc eu toate astea, sunt sigur că sunt destui critici mult mai avizaţi, aici în online şi mai ales „afară” care îi construiesc, dacă nu au făcut-o deja, un „aparat critic” poetului mureşean. La mine, acum, totul se traduce în „îmi place sau nu-mi place” şi cred că aşa e şi corect să văd lucrurile. Să spun că George Asztalos este un rebel, un răzvrătit care riscă să fie considerat drept teribilist că are în versuri sînge şi viaţă, duioşie şi sictir deopotrivă, că este anti-sistem nelăsîndu-se încadrat în niciun curent? Cu siguranţă nu este singurul şi nici primul şi nici ultimul. Cum ziceam, îmi place. Citirea, virtuală, a lui George Asztalos mi-a însufleţit (literar, „blogheristic”, desigur) sîmbăta asta şi mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că poezia îşi face… treaba în blogolume – şi afară! – spre bucuria, uşor exaltată, a unora ca mine, sătui de… cotidian. Şi cum e vorba aici şi de o PDA, împrumut cîte ceva din cele scrise de George. Din poezii, dar şi din al său „manifest infrarealist”. Fiindcă merită, zău! 🙂

Din „Manifestul Infrarealist”:
„e timpul să punem cruce tuturor ideologiilor de balamuc care ne-au copt-o atît de democratic de te miri că mai suntem întregi. şi dacă am făcut istorie cu răsturnarea uneia din cele mai scîrbavnice şi bestiale dictaturi, să punem şi ceva comestibil pe masă nu doar MacDonald’s consumist, cu reclame pe băţ. ce va fi nu prea ştim, e o frontieră aici, ne punem doar de acord şi vrem cu totul şi cu totul Altceva…:)
hmm… poate om muri ş-om vedea!… :))”
„e vremea să coborîm în stradă şi chiar sub ea să îi minăm zbenguios lenea, să îi terorizăm drăgăstos luxul trist. nu mai vrem o artă de cadavre în vid, de aşteptări de Godot…vrem sperietura, urletul duios de care să ne îndrăgostim subit. vrem o superbie schizoidă. zbenguioasă. vrem să ne rîdă spontan toate dedesubturile, toţi creierii din cap. asta vrem… ”
„infrarealistul mănîncă iconiţe pe pită…sau pită unsă cu virgulă…cuţîtu’. dar ştie ce gust are caviarul fără să facă o tragedie cosmică din asta…
e vremea să ne recunoaştem superba inferioritate de animale divine. un neocentaurism de barbari umanişti va devasta mileniul ,va cirogeniza barierele, va pune amiNtirile în formol…şi e de preferat să rămînem minunata bestie care dansează cu disperarea acestui coşmar visător…”

George Asztalos
Mi se ulise

mă-ntreb de ce mama dragului
am mai putea fi dragi cuiva
când e limpede ca bună dimineaţa
câtă exuberantă exasperare
ducem în noi

mamă-doamne şi ce linişte de prăpăd
ce zbor de înotat pe jos

de fapt
mi se ulise a calamitate
a tot ce mi-a rămas mai frumos

P.S.: Fiindcă plouă-n noiembrie, acum, ce altceva decît, Guns N’ Roses?

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

De nouă lei cincizeci

Prea m-am avîntat în c(h)ampania asta, m-a luat vîrtejul… Parcă nici nu mai aud bine, ca şi cum mi-ar fi intrat apă-n urechi, parcă nici nu mai văd bine, de parcă mi-aş fi încurcat ochelarii cu ai altcuiva… Şi pentru ce? Eu unul sunt împăcat şi, poate, voi mai vorbi despre asta încolo, peste vreo doişpe zile…
Mi-am neglijat iar… ale mele lucruri mărunte şi blogolumea-mi dragă… Aşa că de acum mă dotez cu lanţurile anticotidian, mi le iau din cui şi voi naviga cu ele sigur pe derapajele… controlate. În astfel de momente mă caţăr pe un taburet si scotocesc prin fundul rafturilor din bibliotecă spre rîndul de cărţi ascunse privirii. E ca un joc. Poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să pun o anume ordine în cărţi, după gen, autor, editură, colecţie, culoare, cum altora le pace să facă. E un joc în care descoperirea îmi e mirabilă, garantat.
Acum am găsit o carte de nouă lei cincizeci, lei vechi, foarte vechi, din 1986. Carte, plachetă, de poezie:  Ovidiu Genaru – „Am mai vorbit despre asta”. Şi m-am bucurat ca la regăsirea unui vechi amic. Unul dintre poeţii jucăuşi care m-au entuziasmat mereu, din stirpea lui Nichita, Foarţă, Brumaru, Sorescu, Arghezi, Minulescu, Topîrceanu… Ovidiu Genaru, băcăuanul uitat – de mine – şi reamintit acum, nu doar pentru o PDA, şi despre care după atîta vreme am găsit atîtea pe… sfîntul Google. Cred că nimic nu-şi merită mai bine cei nouă lei cincizeci decăt o poezie şi o lulea, la o cafea… 😉

Ovidiu Genaru

Dumneata da dumneata nu

Sîntem o droaie şi aşteptăm la intrarea unor grădini
Apare unul cu capul de leu ne cercetează atent
şi-i lasă să intre pe cei asemenea lui
Apare unul cu capul de peşte se uită la noi
şi-i cheamă înăuntru pe cei ce-i seamănă
Apare unul cu capul de lemn şi-i alege
pe cei cu capul de lemn şi le face semn să intre
Şi aşa mai departe apar alte şi alte
fizionomii selectîndu-şi sosiile dumneata nu
dumneata da dumneta nu
În sfîrşit
apare poetul şi-i invită în grădină pe toţi
cei rămaşi afară
dar nu mai era nimeni.

(1983)

Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Rămînerea în toamnă. Ieri

A pîndit cu suspiciune, ieri, luminile necinstite de toamnă tîrzie… A recunoscut bănuiala aia a cumpărătorului de iluzii ascultînd oferta mieroasă a vînzătorului de iluzii, dar care ştie că nu poate să refuze ispita, viciul. Şi-ar dori să rămînă aşa, în toamnă, deşi ştie că asta poate fi cea mai mare minciună, mai mare decît orice înşelăciune pe care a trăit-o sau înşelătorie pe care a comis-o. Dar va uita repede şi luminile vrăjite şi calde, va uita chiar să-şi aducă aminte, cum nimeni nu va şti vreodată că el le-a văzut. Va uita azi, mîine, odată cu frigul, cum uită totul dealtfel… Va uita că ieri a trecut pe acolo, cum a uitat aceleaşi suspiciuni de-acum doar un an, cum a uitat dulce-amara înşelătorie de atunci …

Lucian Blaga
Cîntecul brumelor, urmelor

Ca o pulbere de-argint
îngheţase roua.
Brumele s-au născocit –
era ziua doua.

În dumbrăvi încremeneau
stinse-n scrum de vise
ca-ntr-o lume de cristal
sevele închise.

Pe sub zarea unde rar
ne era popasul,
ne lăsam peceţile –
urmele, cu pasul.

Cu al Ariadnei fir
însemnam întinsul –
pentru cînd ne-om părăsi
albul, paradisul.

Brumele s-au nimicit –
era ziua noua.
Duhul lumilor prea cald
dezgheţase roua.

Feedback, Nod în papură, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Statistici. Fără explicaţie

De vreo cîteva ore citeşte numai spamuri. Căutări care nu-l caută pe el. Niciun mesaj, niciun telefon, nimic, de ieri şi pînă acum… Sau poate şi mai de mult, iar restul au fost doar ecouri. O fi început războiul şi or fi căzut liniile telefonice şi internetul iar oamenii sunt ascunşi în beciuri şi fugiţi în păduri. Da, aşa se şi explică şi această căldură nefirească şi năduşeala lui, de a trebuit să schimbe deja două cămăşi. Şi vîntul şi frunzele care i-au umplut curtea şi i-au acoperit ferestrele de abia a mai reuşit să scrie două rînduri despre ele… Vîntul ăsta infernal care i-ar umple gura cu nisip, cu ură, dacă n-ar avea aşa de bine căptuşite geamurile… Şi literele s-au ascuns… da. A observat că de cîteva ore găseşte tot mai greu literele, acolo pe tastaturi, iar cuvintele au rămas absurde.
Da, nu poate fi altceva, altă explicaţie:… „poezii de la multi ani”, „jos mana de pe bucata mea de romanie”, „tractoare noi brasov”, „calydonian boar”, „magicianul gusti”, „”n-ai dreptul să minţi, să te amăgeşti…”, „la multi ani poezie”, „rubens chermeza”, „tractoare mici”, „jocuri cu adina si flavius”, „cadoul ideal pt un barbat”, „frunze in palma”, „mircea dinescu poezii amuzante”, „ultima zi a lumii”, „mişcarea omului”, „noua ordine mondială”, „texte patriotice”, „www.trifoi cu frunze rosi”…

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Rătăcit. De 1 noiembrie

Nu-şi mai văzuse de mult mormintele… Îşi reproşa mereu asta. Astăzi s-a dus la cimitire:  unul într-un capăt, celălalt în alt capăt al oraşului. De ziua morţilor. Zi de împrumut… de sfîrşit morocănos de toamnă.  Ştia că va fi puhoi de lume şi ura să se ducă acolo fiindcă „aşa trebuie”, fiindcă „aşa se face”… De cînd nu şi-a mai văzut mormintele aproape că s-a rătăcit, mai ales în cimitirul cel nou. Cel vechi a rămas împietrit, este la fel cum l-a văzut prima oară, cu mulţi ani în urmă, de parcă acolo nu se mai îngroapă nimeni sau de parcă se îngroapă pe aceleaşi locuri… Generaţii îngrămădite unele peste altele. Cel nou, e ca un cartier rezidenţial de lux în care, de la lună la lună, mai apare o stradă, o vilă, o parcare, un rînd de felinare, un gard viu… Aici, locul lui i se pare de fiecare dată tot mai departe şi îşi aminteşte cum, acum 17 ani şi mai bine, aici era doar un cîmp mare cu un pîlc de cruci grupate strategic în cel mai îndepărtat colţ. Îşi aminteşte cum căra apă în canistre, cum lăsa maşina în buza mormîntului şi cum, seri la rînd, la lumina farurilor uda răsadurile de flori să se prindă pe petecul ăla de pămînt uscat şi fără umbră din zilele de după luna mai…
Parcă niciodată nu a mai văzut atîta lume la cimitir, în ciuda frigului… A lăsat şi el nişte coroniţe de brad, cu flori, de cîţiva lei… A aprins nişte lumînări, dar vîntul le-a stins repede…

Oseminte pierdute

Tudor Arghezi

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atît amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să v-asculte,
Voi plopi adînci, cu voci şi soapte multe?

Voi aţi rămas întorţi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vîrfuri, nicăieri?
Ştiti voi ce vorba este vorba „ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.

Fîntîna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu.

Şi toate sînt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintru început.

I-am spus că vreau să caut un mormînt,
Pe care l-am săpat, de mult, cîntînd.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Un rest de zi. Cu Montale şi Pavarotti

Mi-am făcut un obicei din a privi din cînd în cînd spre istoria zilelor. Şi asta fiindcă am observat că în felul ăsta nu uit ceea ce, altfel, sigur aş… uita. Istoria unor zile mă bucură ca o jucărie pe un copil. Cîteodată scriu despre astfel de zile (sau, mai bine, mărunte resturi de zile, fiindcă din păcate doar resturilor de zile le rămîn aceste bucurii), despre astfel de încîntări mirabile, pur şi simplu, şi nu din apucături… emfatice sau… comemorative. Scriu despre ceea ce simt, încerc să exprim trăiri, nu să fac savante fişe de lectură (nu e momentul şi nici locul pentru acelea). Şi fac asta cu gîndul că, poate, mai încolo, mă voi întoarce să mă bucur şi de aceste note la… resturile mele de zi. Şi dacă nu eu, poate altcineva, poate chiar fetiţa mea, Ina…
Restul zilei de azi mi i-a readus pe Eugenio Montale şi pe Pavarotti. Întîmplător cu Montale m-am mai întîlnit exact acum o lună. Pe Pavarotti îl ascult, din cînd în cînd, şi nu pot şi scrie despre el. Amîndoi s-au născut într-un 12 octombrie, primul în 1896 al doilea în 1935.
Însă cu Eugenio Montale m-am întîlnit prima dată în 1988 şi am în faţă acum cartea pe ale cărei pagini am lăsat sublinieri în 1988, în 17 septembrie (Eugenio Montale – Poezii, Editura Dacia, ediţie îngrijită de Marian Papahagi). De atunci, Montale este unul dintre poeţii ale căror versuri le ţin la capul patului, cel care mi-a adus Italia aproape, alături de Pavese… Poet frust, cotidian, şi totuşi atît de muzical, spirit erudit şi biciuitor asupra unei existenţe nu tocmai… poetice.
La finalul volumului amintit, într-un interviu imaginar cu sine însuşi, Montale scria, modest (şi şi de aceea mă plec mereu în faţa lui): „Am urmat calea pe care mi-o impuneau timpurile, mîine alţii vor urma căi diferite; eu însumi pot să mă schimb. Am scris mereu ca un biet om şi nu ca un om de litere profesionist. Nu posed autosuficienţa intelectualistă pe care unii ar putea să mi-o atribuie şi nici nu mă simt investit cu o misiune importantă. Am avut simţul culturii de azi, dar nici măcar umbra culturii pe care aş fi dorit-o, şi cu care, probabil n-aş fi scris niciodată niciun vers. Cînd mi-am dat la tipar primele poezii m-am ruşinat o vreme, acum pot vorbi de ele aproape cu indiferenţă. Poate aş fi făcut rău să nu le scriu şi să nu le fac cunoscute. Mi-am trăit timpul cu minimumul de laşitate care era îngăduit slabelor mele forţe, dar sînt unii care au făcut mai mult, mult mai mult, chiar dacă n-au publicat cărţi.”

Ajunşi aici

Ajunşi aici, încetează,
zice umbra.
Te-am însoţit în război şi în pace şi încă
în răstimpul dintre ele,
am fost pentru tine exaltarea şi plictiseala,
ţi-am insuflat virtuţi pe care nu le ai,
vicii pe care nu le-ai avut. Dacă acum mă desprind
de tine nu te va durea, vei fi mai uşor
decît frunzele, mişcător ca vîntul.
Trebuie să ridic masca, eu sînt gîndul tău,
sînt ne-necesarul tău, inutila ta coajă.
Ajunşi aici încetează, smulge-te din răsuflarea mea
şi umblă prin ceruri ca o rachetă.
Mai sînt încă lumini la orizont
şi cine le vede nu e un nebun, e doar
un om şi tu înţelegeai să nu fii astfel
din dragoste pentru o umbră. Te-am amăgit
dar acum îţi spun ca ajunşi aici să încetezi.
Mai binele şi mai răul tău nu-ţi aparţin
şi pentru ceea ce vei avea te poţi lipsi
de-o umbră. Ajunşi aici
priveşte cu ochii tăi, şi chiar fără ochi.

Eugenio Montale – Jurnal din ’71

Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Vremuri de vin

Îmi amintesc de viile copilăriei, de mustul stors între degete. Era la capătul unui drum şiroind printre două dealuri pe unde trebuia să facem slalom printre căruţele grele cu struguri şi printre gropi. La capătul drumului, la capătul satului, poarta deschisă, jarul din sobă, tocitoarea înaltă şi apa dulceagă aşteptîndu-ne-n găleţi. La capătul zilei de drum, enorm de multe stele şi greieri şi crizantemele şi fostele regine ale nopţii răpuse de toamnă. Căni de pămînt uitate prin casă, albastru pătate de vin. Patul tare pe saltea de fîn şi pernele, miroseau a vin dulce. Dorurile neregăsite dimineaţa şi căutarea bezmetică a dorurilor viitoare… „Dacă vinul se-mbată cu dragostea mea, e vina ta… Oti Hara…” Cărările de pămînt erau pătate de vin şi de sîngele cocoşului – ofrandă drumului lung. Erau vremuri de struguri, vremuri de must, vremuri de vin, de dor… Cred că e mult de atunci.

A.E. Baconsky

Doină de dragoste veche

Adolescenţă aproape rănită, aproape uitată…
Într-o ţară bogată şi tristă am învăţat dragostea.
Cu pădurea pe umeri, cu pădurea în lacrimă trec,
şi femeia frumoasă ca toamna se duce mereu
mai departe. Cred că e linişte – cred că e mult de atunci,
sărutările ei au fost primele mele cadenţe.
Într-un turn al văzduhului stele-aprindea
insolita poveste. Acum mi se pare că-aud
undeva trupul ei cum îşi scutură solzii.
Pianissimo! vino, amurg,
pentru neisprăvitul tău mozaic, am în inimă
cioburi destule.

Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Din întîmplare. PDA

În seara asta, puştoaica mea, Ina, îmi spune: „Tati, am o întrebare problemoasă: De ce eu sunt eu?”… Dilemă mirabilă pentru mine, da’ pentru cei şase ani ai ei? Nu m-am aventurat în răspunsuri alambicate şi cum la toate jocurile ei trebuie să fii spontan i-am zis doar că „Tu eşti tu, fiindcă numai tu poţi fi tu, adică minunată”. Nu cred că răspunsul ăsta a mulţumit-o – sper că nu i-am stricat farmecul – şi mă va mai chestiona sigur… Probabil că întrebarea asta o va pîndi din sertarul cu misterele şi amintirile acestui timp al ei în care un dinţişor musai trebuie mişcat ca să-i facem o surpriză doamnei doctor, în care pare simplu să desenezi litere la fel cu cele din cartea colorată, iar uneori se poate să te doară burtica încercînd să aduni aceleaşi litere unele după altele, aşa încît să sară din pagini cîte un cuvînt, în care rîsul este rîs, bucuria, bucurie şi tristeţea, tristeţe…

Poezia zilei de azi (nu de vineri, nu de sîmbătă, nu de duminică, ci de azi) mai vine şi de la Miron Radu Paraschivescu şi nu doar fiindcă azi e o zi care se leagă de numele lui ci… aşa, pur şi simplu, din întîmplare. Uneori aş putea identifica zilele, lunile sau anii cu cîte o poezie sau cu cîte un nume de poet. Adormeam, într-o vară cîndva, cu volumul MRP-ului la capătul patului. A fost o vară MRP, o vară ţigănească, frumoasă, liberă ca o şatră, sau e doar o întîmplare a amintirilor mele puse pe şotii ? Poate îl voi reciti să îmi explic de ce…

Suvenir

De-ncerc pe sub rugina atâtor ani să caut
Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei,
Aş regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scântei.

Precum mireasma florii pierită de demult
Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
Şi-n nevăzuta strună a vântului ascult
Ţipându-şi tânguirea echere de cocori,

Acum, când cu amurgul cobor lângă pământ,
Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veşmânt,
Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.

(Din „Laude şi alte poeme”, 1959)

P.S. Şi ascult Sting şi încerc să uit de unele întîmplări ale zilelor ăstora şi să mă pregătesc să ignor alte întîmplări, asemănător stupide, cu oameni seci, convenţionali, întîmplători şi fără memorie, ce vor veni… Da, şi Sting face parte din (puţina?) poezie de azi… Nu întîmplător!

Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Cu Rilke într-un Kronstadt contrafăcut

Mai citim, încă, poezii de toamnă… Şi Inei încep să îi placă… Încă verdele e plin prin pădurile pe care le zăresc printr-in colţ de fereastră. Încă e o căldură molatică şi pot lăsa noaptea să-mi pătrundă pe fereastră, întregă, în casă. Şi încă mai sunt prins de jocul ştergerii de praf şi al rearanjării curioase a cărţilor în bibliotecă. Aşa am găsit vreo trei poezii de toamnă de-ale lui Rilke… deşi mă putem opri la mai cititele şi lăudatelele-i elegii şi sonete. Am vrut să aleg una şi… din trei, o să aşez aici două dintre descoperiri. Caiete, ciorne, frunze, scrisori – obiecte de muzeu (cine mai scrie şi mai trimite azi scrisori în plic timbrat?), amoruri veneţiene, triste. Iar întîmplarea face să fie, totuşi, încă sîmbătă. Sîmbătă scurtă, înghesuită, schimonosită-n sărbătoare cu iz fals, oraş… contrafăcut nemţesc, după un Nurnberg imaginar, şi cu bere blajină de Buzău, în aşteptarea scurtei duminici, aşijderea de… Kronstadt doar în vorbe…

Rainer Maria Rilke

Toamnă în Veneţia

Oraşul nu mai curge greu, ca o momeală
ce prinde toate zilele, pe rând.
Palatele sună fragil, a sticlă goală
sub ochii tăi. Vezi vara atârnând

de prin grădini – ciorchini de marionete
cu capetele-n jos, inerte, ca şi moarte.
Dar din adâncuri de păduri-schelete,
răsare o voinţă : parcă peste noapte,

stăpânul peste-armate, al mării căpitan,
dublând galere lungi şi arsenale,
de mâine vrea să-nece zorii în catran

şi flotele-i, cu vâslele bătând
să-şi nãpustească, steaguri fluturând
de vânt purtate, strălucind, fatale.

Zi de toamnă

Doamne, e timpul. Vara a fost lungă.
Asterne-ţi umbrele peste solare ceasuri,
iar peste câmp, vântoasele ţi-alungã.

Poruncă pentru pârgă dă poamelor târzii,
mai dăruie-le două zile calde,
grăbeşte împlinirea, să se scalde
o ultimă dulceaţă în vinul greu din vii.

Cel azi făr’ adăpost, nu-şi va mai construi.
Cel singur astăzi, singur va rămâne :
citeşte, stă de veghe, lungi scrisori compune
şi pe alei, în lung şi-n lat va rătăci
neliniştit, când frunze au să sune.

(traduceri de Dan Dănilă)

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

A fost poezia de sîmbătă

Ubicuu, Eugenio Montale, nu-i aşa?… Poetul spune că, „din fericire, poezia nu e o marfă” fiindcă „poezia e o artă, tehnic vorbind, la îndemîna tuturor: ajunge o foaie de hîrtie şi jocul e făcut. Numai într-un moment succesiv apar problemele tiparului şi ale difuzării. Incendiul Bibliotecii din Alexandria a distrus trei sferturi din literatura greacă. Azi nici măcar un incendiu universal n-ar putea face să dispară torenţiala producţie poetică a zielelor noastre…” Iar eu am ajuns să nu mă mai mir, ca la început, de cîtă poezie e pe aici. Asta din moment ce trec mereu mai departe, din moment ce plec, cîte puţin, cu fiecare zi… vorba cîntecului, poezia e aici. Şi nu numai sîmbăta, ci în fiecare zi. Chiar, ce sens mai are acum să fie De Sîmbătă şi nu De Azi, De Mîine, De Ieri, De Dimineaţă, De Peste Tot?, De Niciunde?, De?… 😉

Eugenio Montale

Nimic grav

Poate că vara a încetat să trăiască.
S-au rărit chiar şi greierii.
Să mai auzi vreunul ţîrîind îţi înteţeşte sîngele.
Crusta lumii se-nchide, cum era de prevăzut
de prevesteşte o explozie. Era puţin probabil
şi omul, se afirmă. Spre mîngîierea nu ştiu cui, acolo sus la loterie
a fost tras numărul care nu ieşea niciodată.

Dar explozia nu va avea loc. Ajunge mai răul
care e nesfîrşit din fire în timp ce
binele durează puţin. Sibila trimurtică
exorcizează Moira insuflînd viaţă celor născuţi morţi. A murit numai
cel ce se gîndeşte la greieri. Dacă n-a băgat de seamă
vina e a lui.

(din „Satura”, 1971)

Poezia de azi, Texte şi pretexte

Gleznele istoriei, parizerul şi Mircea Dinescu. Déjà vu

Cu oarecare lehamite, potrivită pentru vineri seara, am deschis televizorul şi i-ar revăzut, un pic, pe Mircea Dinescu şi Stelian Tănase. Vorbeau la fel şi despre aceleaşi lucruri parcă ca cum cîteva luni bune, dacă nu mai mult, cînd îi văzusem ultima oară. Aş fi zis că e o redifuzare: aceleaşi subiecte, aceleaşi personaje, aceeaşi rutină, aceleaşi decoruri. Aproape că eram să mă înşel. În ciuda acestei impresii m-au surprins la cei doi nesperate străfulgerări de prospeţime date de rostogolirea bulgărelui care, au sesizat, a început să crească după ticăitul ceasului care anunţă, ei au spus-o, „finalul unei epoci” portocalii. Şi au vorbit ei (defapt Dinescu), astfel, despre cum se repetă istoria şi despre cum a scris Ioan Groşan „Nuţi, spaima Constiuţi” iar CV Tudor ode la adresa Elenei Ceauşescu… Ba Dinescu a citit şi o poezie, în notă erotică, despre Cioran, amintindu-mi că este poet, după ce povestise cum i-a căzut blana cîinelui său pe motiv de… parizer.  Şi a citit-o din renăscutul „Plai cu boi”… Da, îmi zic, istoriile se repetă, în plaiul nostru cu boi, şi lucrurile rămîn alea care trebuie să rămînă, în ciuda micilor noastre atacuri la gingaşele-i gleznei. Aşa că m-am dus şi eu, că tot e sîmbătă deja, şi-am scos din raft o poezie a lui Dinescu de acum 30 de ani:

La dispoziţia Dumneavoastră

nenorocirea umblă-n cămaşa mea portocalie prin cartier
şi prietenii o salută distraţi
şi eu mulgătorul zepelinelor retrase-n văzduh
între cele două războaie,
le răspund bălăngănind căldările deasupra mulţimii furioase
care vociferează şi m-arată cu degetul şi înjură:
„individul ăsta fuge de realitate”
„ce te-ai cocoţat domnule
ce insinuezi
ce tot vrei cu laptele ăla de zepelin?”
„un doctor ar fi cît se poate de binevenit
să-i bage imaginaţia-n ghips”
„‘ţi-ai dracului”
„huo”
„ai autorizaţie?!”
Pînă la urmă a trebuit să cobor.
Mă plictisisem să fiu tînăr…
La spital cinci doctori s-au holbat la moartea mea
ca prin geam.
Unul mi-a ciocănit pieptul.
I-am spus să intre deşi de la o vreme
nu mai locuiesc în mine.
„Cu atît mai bine, a răspuns, o să te închiriem.”
Şi iată-mă acum la dispoziţia dumneavoastră:
ieftin,
confortabil,
nerăbdător să-mi jucaţi cămaşa portocalie la zaruri.

Mircea Dinescu
(1979)

Al doilea genunchi al lumii, De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Ultima poezie. De vara asta

Nu, n-am băgat de seamă ulciorul de apă rezemat în prag…

Mi-l lăsasei cumva să-mi aline străzile bătătorite şi arse?

Nici unghiul clar de soare cald

ascuns toată vara sub înfierbîntata-ţi vioară…

Nu am simţit cum tălpile-mi curg prin canale

crezîndu-mi genunchiul un murg ce aleargă-n trifoi, prin răcoare

Nici păpădia suflată de tine spre cer, nu, n-am văzut-o cum măsura lumina

Şuvoiul gîndurilor de scrum mi se părea încăpător cît lumea…

N-am cîntărit de rouă surîsu-ţi în nicio dimineaţă

M-am tot mirat de praful de pe tîmple…

Nici muntelului nu i-am astupat izvoarele în joacă

şi ţi-am minţit privirea cu stele căzătoare pictate pe… tavan

Nu am purtat pe umeri decît închipuirea parfumului de tei

Eram convins că ceasurile verii-mi sunt sclave credincioase

Nici luna n-am cules-o cît leneşă şi coaptă flirta cu zarzării pe-o creangă…

Şi-acum, cînd vezi că din nisip şi mare n-a rămas decît

a verii lacrimă de sare, tu nu ridici privirea,

zîmbeşti muşcînd din măr, amar:

Ei… nu-i nimic, nu ai băgat de seamă…

păstrează-n prag ulciorul, pîn’… la vară!

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

O seară de august. O groapă comună

Sunt seri cînd poţi ajunge acasă frînt, înfrînt. Sunt serile zilelor care, stau să te muşte de beregată, serile zilelor în care te pîndeşte neputinţa răzbunătoare a disperaţilor. Serile zilelor cînd, oameni ştiuţi, strivesc sub cizmă alţi oameni ştiuţi. Serile cînd existenţe se măsoară în greutatea  de la chimirul altora. Sunt seri care cad peste minciuni vechi, dar descoperite proaspăt. Minciuni care şterg ani întregi de seri de sudoare. Sunt seri cînd… Serile acelea de dinaintea nopţilor care nu anunţă o dimineaţă şi nici măcar o convalescenţă, care anunţă… nimic… nici măcar o execuţie!
Sunt seri în care poţi găsi (sau nu?) o poezie la capul patului. O poezie care nu ţine de… nimic… Poate fi poezia unui poet „blestemat”, asasinat într-o dimineaţă de 18 august şi aruncat într-o groapă comună…

Federico García Lorca

August

August.
Potrivnice – amurguri
de piersici şi zahăr,
soarele-n după-amiază
ca un sâmbur de fructă.

Porumbu-şi păstrează întreg
surâsu-i galben şi aspru.

August.
Copiii mănâncă
pâine neagră cu lună bogată.

De azi pe mîine, Feedback, Poezia de azi, Texte şi pretexte

Sîmbătă de august fardată în toamnă

În martie a murit Petre Stoica. Am băgat şi nu… am băgat de seamă atunci…  Era un început de primăvară pe care nici nu îl mai ţin minte…  Au trecut deja cinci luni şi mai bine de la moartea unui mare poet. Un poet din stirpea înstelată şi romantică a „şaizeciştilor”. Un romantic al cotidianului de felul acestei zile abulice de sîmbătă de august fardată în toamnă şi ploaie. Fardată, doar, mai sper… Vară la sfîrşit. Ca o muzichie de pian. Spuneam că a venit toamna. Aşa a şi rămas. Nimic nu se va mai schimba de acum. Amintirile vor fi şi mai palide. Va fi fost un început de toamnă pe care nu îl voi mai ţine minte, la iarnă…

Petre Stoica

Micul dejun

Deschid radioul
ceainicul clocoteşte furibund
un om a fost executat de ce şi unde?
cum să aud dacă apa
invadează încăperea cu urlete?
un dictator obez a murit of a murit
înecîndu-se cu sîmburi de mere
aş plînge dar veselia copiilor
care se joacă pe balconul învecinat
mă înveseleşte şi pe mine
în sfîrşit
crainicul anunţă starea vremii
plouă pretutindeni în lume
numai în casa mea e soare
statuile se golesc de misterul verii
trenurile deraiază
se apropie toamna
răsucesc butonul radioului
ceaiul îmi frige buzele limba
în timp ce sub unghii
creşte spinul trandafirului dulceaţa
dimineţii

(1985)