Brașov, după 30 de ani… Comemorarea uitării?

Întîmplarea a făcut ca o postare oarecare de pe facebook să-mi aducă aminte că peste nici o lună se împlinesc 30 de ani de la evenimentele din Brașovul toamnei lui 1987. 15 Noiembrie 1987. Nu știu cîți mai țin minte și nu știu pentru cîți din români și mai ales pentru cîți dintre brașoveni data asta mai înseamnă ceva astăzi, dar… Ei bine, postarea cu pricina, a unei… inițiative private, apărută în grupul e-Brașovenii, încercînd să vîndă tricouri, hanorace, sacoșe și căni dedicate… „aniversării a 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Uzina Steagul Roșu Brașov, din 15 noiembrie 1987” mi-a ridicat, brașovean cum mă știu, cîteva semne de întrebare.
Aceste obiecte, „30-Brașov 1987” (gest de comentat la nivel simbolic) sunt singurele, astăzi, care-mi amintesc de cei 30 de ani trecuți de la acea zi care, de aici de la Brașov, a marcat semnificativ istoria contemporană a României și a fostului „bloc comunist”. Nimic altceva în această toamnă? Nu am văzut, nu am auzit semne de… „entuziasmante” pregătiri,  prin nu știu ce birouri de Direcții sau Asociații cu funcționari mînați de edili fervenți să pună la punct „marile” manifestări ce vor veni în 15 Noiembrie 2017.
În schimb, da, parcă în… „buna tradiţie” a… unor teme ratate („2021”, mai ştiţi?), de cîteva săptămîni orașul a cotcodăcit despre povestea medievală a Cetăţii Braşovului, cea mai mare pictură murală din oraș, de pe zidul mănăstirii Franciscane, din Piaţa Sfântul Ioan…”(sic!) și mai curînd sunt în toi pregătirile de… Crăciun și de anul nou!
Dar la „povestea contemporană a revoltei brașovenilor din 1987” nu s-o fi gîndit nimeni?… Căutînd „15 Noiembrie – Brașov” tot ce am mai putut găsi pe Internet este legat de faptul că „directorul SRI, Eduard Hellvig, a declarat că în perioada urmatoare SRI urmeaza sa predea noi documente care sa lamureasca aspecte importante in cazuri precum cel al dizidentului Georghe Ursu sau al revoltei de Brasov din 1987”. Plus alte… rămășițe și… un pic.
Site-ul Asociatiei 15 Noiembrie 1987 face vorbire despre… „Crosul 15 noiembrie 1987” din 2012 (la 25 de ani de la evenimente) și de atunci pînă azi, nici o actualizare, nimic, în vreme ce pagina de Facebook a aceleiași asociații își păstrează, acum cînd scriu, ca fotografie de „profil” o siglă edificatoare: „1987-2015, 28 de ani de neuitare”!
În privința altor proiecte din agenda autorităților locale (municipale sau județene) eu unul, nu am văzut mare lucru, decît poate  un… „proces verbal” de pe site-ul primăriei din care ar rezulta că un proiect cultural al Agenției Metropolitane pentru Dezvoltare Durabilă Brașov (fondată de… Primăria Brașov!) cu tema „Amprenta digitală – 15 Noiembrie 1987 Brașov” (probabil legată totuși de cei 30 de ani!) a fost respins de la finanțare pe motive birocratice din… lipsă de cofinanțare! Și, mai mult, parcă am citit undeva și că… există discuţii ca la Braşov să fie construit, în 2018, un monument închinat 15 Noiembrie 1987, dar şi o statuie care să-l întruchipeze pe Liviu Corneliu Babeş, eroul care şi-a dat foc pe Pârtia Bradul din Poiana Braşov.” În 2018!
Singurul efort pozitiv, concretizat în ceva, legat de cei 30 de ani (pe lîngă al celor de la Suveniruri Retro.ro ) a fost cel al meritoriei lansări, în august, a filmului „Brasov 1987. Doi ani prea devreme”, realizat de Liviu Tofan și Mihai Dragomir, cu unicele contribuții locale, ale Muzeulului Județean de Istorie și Festivalului de Film și Istorii de la Rîșnov. De altfel, Muzeul Județean de Istorie este, cred,  singura instituție locală care și-a notat, din cîte văd eu, în agenda anului 2017 proiectul „Brașov, 15 Noiembrie 1987” și „Gala Brașov 1987”, pînă la a cărei finalitate cred totuși că este mult prea puțin pentru un oraș de talia și cu orgoliul Brașovului.

(Foto: Cristian Chelaru)
(Foto: Cristian Chelaru)

Ce și cum mi-aș fi dorit eu să văd legat de evenimentele de acum 30 de ani la Brașov? Nu doar un cros, nu doar un nume de bulevard, nu doar o coroană la o troiță tristă, nu doar un simpozion, nici măcar un concert în Piaţă sau alte fantezii festiviste, și o știre într-un colț de ziar… Nu doar încă o comemorare a uitării unei date aproape anonime în memoria românilor și mai ales a brașovenilor într-un oraş binecuvîntat doar de natură şi de… zidurile trecutului. Poate, din patriotism local și ceva… naivitate, aș fi sperat la măcar un pic din ce fac polonezii cu a lor Solidarność în fiecare an…
Dar probabil nu am căutat eu unde trebuie, probabil mă grăbesc și, poate, peste o lună pe vremea asta, Brașovul va fi… plin de… „15 Noiembrie 1987” și agențiile de presă mă vor contrazice copios!

P.S.: „Problema nu constă în ceea ce a făcut istoria din tine, ci din ce ai făcut tu din ceea ce a făcut istoria din tine.” – Jean-Paul Sartre

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Anunțuri

Brașovul, sat fără cîini?

Niște melteni cu buletine de București, unși, se spune, cu destui dinari și înfierbîntați de un așa-zis „vis american” puturos de Dîmbovița, s-ar fi gîndit că Brașovul e un fel de no man’s land, sat fără cîini adică, numai bun să muște ei cu draglinele din el! Vestea, imaginea și gîndul că sus pe undeva, tocmai în splendoarea Șcheiului, spre Drumul Poienii, ar intra buldozerele, s-ar pîrjoli pajiștea și s-ar doborî niște copaci pentru a face loc unei presupus plănuite… „dezvoltări imobilare” le-a suit rău de tot „sîngele la cap” brașovenilor. Cum adică, niște venetici care habar nu au care e treaba cu Brașovul, cu valorile (printre care, și mai ales, cadrul natural și arhitectonic!) și cu mîndria lui, păstrate cu sfințenie de sute de ani, din tată-n fiu, s-au trezit să vină tocmai aici și să ne calce iar bătătura-n bocanci, fără să se descalțe și să se spele pe picioare, surîzîndu-și în barbă că „uite ce priveliști aducătoare de dolari au ăștia, mînca-ți-aș?”?! Și cum adică, autoritățile de tot felul nu știu, n-au văzut, n-au auzit cînd lumea vorbește și „dezvoltatorii” și-ar fi scos deja la vînzare „comoara” (vreo 70 de blocuri, zice-se, cu aproape o mie de apartamente!) pe internet, chiar acolo în… capul scheienilor?! Cum nu se văd basculantele cu pămînt, cînd altfel nici măcar un grătar nu poți să faci la marginea dealurilor din Brașov fără să sară cineva din boscheți să îți taie chitanță, fiindcă, deh, alea-s… zone protejate, rezervații, etc. (sic!)!? Adică, ăștia încă ne-ar mai lua și de proști, după ce oricum am înghițit cu năduf pînă acum sluțirea progresivă a orașului (pînă la nivel geologic!) și prin alte astfel de enormități urbanistic-edilitare de pe colinele Drumului Poienii, Warthe-lui, Prundului și pînă-n Valea Cetății sau aiurea?

A fost el Brașovul ars de tătari și de turci, dar nu îngenunchiat, și nu credeam ca în secolul XXI să mai vină cineva (asa-numiți… investitori!) să încerce încă o dată îngăduința și răbdarea brașovenilor pentru, ce altceva decît pentru niște saci de arginți?! Iar dacă autoritățile (de la vlădică la opincă) au știut sau au bănuit doar și au închis ochii urmînd pesemne să parafeze planurile (se poate amenaja/construi în orice condiții, orice în aria orașului?!) pe sub masă pe naivitatea și neștiința cîtorva amărîți (fie ei și proprietari ai grădinilor sau pășunilor cu pricina) gata să-și vîndă un petec de pămînt pentru o vremelnică îndestulare vom afla, cum și dacă n-au știut vom afla și asta. În cîteva zile vom ști și ne vom dumiri ce și cum și-au zis toate părțile implicate, private, publice, s.a.m.d. și dacă ne facem sau nu griji cu temei, dacă e cumva doar o emoție spontana la asemenea știri și cum ar urma să reacționeze comunitatea pe mai departe. Ceea ce nu ne oprește să spunem: tovarăși, simbolurile, locurile sensibile ale Brașovului, ca și sufletele, nu se vînd la… marea publicitate și nu se lasă amanet pentru șmecherii dubioase în vremuri prevestitoare de bule imobiliare! Așa că, eu unul, n-aș vrea ca Brașovul să fie scena unor noi Pungești sau Nadăș și să-i văd pe respectivii cum or să ajungă să-și planteze cu mînuțele lor, pînă la… starea inițială, fiecare fir de iarbă smuls de pe dealurile Brașovului … Panseluțe, giratorii, mînării punctuale și izolate sau sloganuri orgolioase ori naive într-un… „Brasov: Probably the best City in the World” s-au mai văzut, și din păcate n-au înghețat, dar cred că pînă aici! Și pînă-n Tâmpa! Om fi noi crescuți și născuți aici „sub poalele” ei, dar tîmpiți nu suntem!

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

 

Năuci. Sub nuci

Năuci sub nuci. Măcar de-ar fi aşa, adică sub umbrela nucilor (în floare), dar nu-s, e doar o rimă. O lume buimacă, fără chipuri şi sens, într-o fojgăială obosită, pare să vrea să iasă în primăvară. Speriaţi pînă la panică, nervoşi pînă la crize, bolnavi şi săraci de ziua de azi, îi vezi prin autobuze, lifturi, pe trotuare, cu busola ruptă printre breaking news-uri şi click-uri inutile, asemeni unor molii bezmetice. Nu ştiu, o fi totul în capul meu, oi fi şi eu un astfel de exponat dintr-un insectar pus în expoziţie? Dar parcă… primăvara era altfel. Nu smintită şi (ne)simţită. Şi nuci în floare se mai găseau, uituci.
Chiar, cînd vin şi florile de nuc, leac presupus pentru răul şi ipocrizia zilelor?

Servus, Blogolume!
Sărbători frumoase
Şi toate cele bune! 🙂

Un an începător de ani de bine

Ce vă doresc și ce-mi doresc, pentru anul care vine? Știu, știm, cum a fost cel vechi și cei și mai vechi… Așa că… să avem un an cu „furnizori” de bine, un an fără defecțiuni și reparații majore, un an în care să ne putem privi liniștiți și cu încredere în oglindă. Un an fără ipocrizii, fără egoism, fără patimi și ură, un an mai puțin nervos, fără exclamări și cu „bună ziua, ce mai faci?”, un an cu mai multe cuvinte, dar și cu o memorie mai bună. Știm cum ne-a fost, ne-am mai deșteptat, așadar hai să începem un an, niște ani, cu minte bună. Un an începător de ani de verde, de dimineți și de soare, un an de suflet și inimă zîmbind, un an de timp bun, tihnit, pentru voi și cei din preajma voastră, vă doresc! Așa să vă fie de bine!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Alegeri de vătafi

Foto: http://www.35-33.com

Vorbim despre…niște alegeri? Atunci, azi ar putea fi vorba, printre alţii, şi despre vătafi. Vătafi de suflete, vătafi de slugi, vătafi de oraşe şi de ţară. Cu toate că ştim că viața nu-i un magazin de ursuleți de pluș, ci unul în care se vinde şi se cumpără pe măsura teșcherelei fiecăruia și că, bineînţeles, suntem învăţaţi că libertatea sau sclavia ne sunt opţionale, adică: „Cine te pune?… Tu ai ales!”. Da, poți alege, dacă nu ești laș, „indiferent” (nu-i așa?, doar toți ne naștem „egali”!) de resursele şi deşteptăciunea de care dispui, poţi alege libertatea sau capătul peronului, ori să tragi la jug mai departe. Iar aici, fiindcă alegerea e totuşi previzibilă, vin vătafii oferindu-ți cea mai bună bancă de pe peron, sub cerul înstelat și liber, fără jumătăți de măsură. Cine-s vătafii? Aş zice că-i putem recunoaște, mai ales acum în perioada asta, dacă vrem să privim cu puțină atenție în jur. Îi vedem în fiecare zi cum fac rondul de dimineață și de seară al întinselor lor proprietăți, însoțiți de argați atenți și conștiincioși. Proprietăți ridicate cu… „sudoare” sau moştenite de pe urma unei orînduri favorabile, proprietăți populate cu… tine, cu el sau cu ei… Îi vezi pînă şi la televizor sau pe facebook. Și asemeni unui stăpîn care se respectă, vătaful TĂU, la ore și date imprevizibile îți aruncă un zîmbet sau un ordin, după caz, dacă nu (ceea ce te ține zi de zi într-o sănătoasă teroare și sudoare) chiar biletul de voie spre acel peron. Apoi îţi va aminti să-l… (re)alegi ştiindu-te amnezic! Iar atunci, conform lecțiilor pline de citate altruiste acumulate în slujba stăpînilor te vei descoperi puternic și pur și gol şi împlinit – asemeni oricărui sclav cu obligaţiile cetăţeneşti achitate – în fața măreției restului tău de viață. Şi vă mai întrebaţi, „eu cu cine votez?!”.  😉

Servus, blogolume!
Toate cele bune!

Un gînd pentru azi

„Cine salvează viaţa unui om, salvează lumea întreagă”, zicea cineva. Restul sunt povești și ipocrizii spoite. Poate, tot o ipocrizie e să spun și eu asta tocmai astăzi. Mai cred însă că îmi stă în putere, cum cred că ne mai stă în putere! Fiindcă e cel puțin stupid, mă gîndesc, să te grăbești să-ți repari televizorul sau frigiderul sau mașina cînd nu mai merg, dar să arunci ușor un om la coșul de gunoi cînd s-a stricat sau ți se pare vechi.
Față de alte zile, astăzi ghena de gunoi mi-a părut mai… plină cu oameni decît cu resturi menajere. Un gînd pentru azi… Atît.
Sărbători Luminate vă doresc, oameni buni!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Colțul de hîrtie

Foto: www.instagram.com/flavius_io/
Foto: http://www.instagram.com/flavius_io/

Nu mai e demult lesnicios să te locuiești  Apoi, „să-ţi mai și amintești de tine” în fiecare zi, așa cum spunea Borges, e evident și mai greu! Mai ales pentru noi, ăștia, „chirașii” vremurilor de acum, care mai știm cum erau cele de „dinainte” (ale altei ere, zice-se!) : și iarba și cerul și cuvintele și, mai ales oamenii și timpul care făceau din zile zile.  Mă uit la mine, mă uit în jur și lumea pe care o știu (o știam) îmi pare acum, și implacabil, suspendată (definitiv, aproape). Și nu spun ceva nou și o repet realizînd drama inutilității unei chirii mecanice forțate. O lume suspendată, amînată în neantul unor rețele așa-zis sociale (desigur, aceasta „conectată”, oricum într-o accelerată expansiune chiar și dinspre… urban spre rural!). Mă uit la mine, mă uit în jur, așadar… Oameni buimaci care nu mai știu încotro e stînga și-ncotro e dreapta, chiar dacă le desenezi cu vopsea săgețile cu pricina. Ore, zile, memorie șterse cu cîte-un click și cu emoticoane… emoționate. Viteză… Selecție „naturală” rezolvată din cîteva hîrtii și cîteva taste. Spuneam ieri că locuim într-un colț de hîrtie. Da, cei care încă mai locuim undeva (chiriașii)… Și cît de ușor colțul ălă de hîrtie (real sau pe un gadget) poate deveni scrum, se poate mucegăi sau poate fi aruncat la un coș de gunoi! Amalgamul de „socializare” și „realitate”, în loc să ne umple, să ne întregească, ne golește și ne lasă în mijlocul unui surogat de viață ornat pe deasupra cu toate cele… apucături (vezi… DEX online!) exagerat de omenești. Oh da, e minunat cît de frumoși, cît de poeți, cît de îndrăgostiți, nonșalanți și puternici suntem în mirajul suspendat!… Dar…mă uit la mine, mă uit în jur… și mi-e tot mai gol. Și încerc măcar azi să mă întorc la Borges, și poate-n felul ăsta să mai înțeleg ceva și să rup ce se mai poate rupe ca să agăț la loc colțul de hîrtie… Dar… ce contează! Nu?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Răbdarea cuvintelor cu noi

Bine-ar fi să ne citim… Să ne mai citim cuvintele, rîndurile, întregi, şi gîndurile. Pornind de la faptul că ele există! – ar spune scepticul de serviciu… Dar sunt, vă zic eu că sunt, chiar dacă nu le vedeţi scrise sau credeţi că nu-s gîndite. Şi de-am face-o ca-n vremurile alea-n care fugeam acasă, avînd destul timp ca să nu ne măsurăm tihna, ci rarele scrisori ronţăite de bucuria găsirii. Eşti nostalgic, îmbătrînit în gînduri! – ar zice zeflemitorul de serviciu. Tot ce se poate! Şi atunci asta ar înseamna că de fapt lucrurile stau invers? În inversul acelor ceasornicului iluziei adică? Şi că ne sorbim cuvintele, că şedem, ne ascultăm gîndurile şi le scriem, că nu alergăm, că nu gonim, că nu urlăm, că nu suntem jivine turbate şi că atunci cînd ne privim nu ne uităm prin sticlă? Că nu-i doar filantropie şi „a te face că”, ci înţelegere, aşezare şi îngăduinţă? Dacă aşa-i, aşa să şi rămână atunci, şi pentru mine aşa să fie pornind cu anul cel nou încolo!
Dar prea am văzut cum e să te usuci pe dinăuntru atunci cînd te laşi uitat de sine – alergînd după te miri ce „misiuni” – şi cînd primele senzaţii sunt nescrisul şi necititul, uitarea celorlalţi. Am văzut cum e să atîrni doar în nădejdea singurătăţii, şi singurătatea să obosească, să nu te mai ţină, aproape să te scape, şi ştiu cum e. Dar vă întreb (unii din voi puteţi răspunde!): cum e să rămâi aşa, la nesfîrşit, ca într-o cameră fără margini? O cameră fără uşi, ferestre, pereţi, infinită, a ta, desigur, pe care o crezi plină de suflet şi-n care nu ajunge de fapt nimeni? Cioran vorbea, cred, despre o „aparentă sociabilitate”, cu mult înainte ca lumea să devină o precară aglomerare globală şi virtuală atît de… familiară. Dar azi, când aproape că nu mai suntem dacă nu ne dovedim a fi si virali, când chiar daca ne vedem nu suntem?!… Ştiu, viaţa-i pe cont propriu, ba chiar e o cursă, pentru care antrenamentul asiduu a devenit obligatoriu, în aşa fel încît în colbul Colosseumului („amfiteatrul Flavian” 😉 ) să rămână destui, suficienţi sclavi (sau nu) striviţi în picioare. Dar parcă ajunge! Hai să ne aşteptăm, să ne trăim, să ne scriem din nou şi să ne citim. De acum înainte – câtă vreme or mai avea răbdare cu noi şi ne-or mai recunoaşte de fraţi, cuvintele. Pe îndelete. La gura sobei. Ce ziceţi, mai încercăm o dată?…

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Toate cele bune! 🙂

1 Decembrie. Prima pagină

Pînă nu de mult, de 1 Decembrie, pagina întâi a ziarelor româneşti era şi o pagină de istorie şi arăta (fără teama de a cădea în desuetudine) cam aşa: sus „pe manşetă” tricolorul iar jos, în restul oglinzii paginii doar Rezoluţia pentru Unirea Transilvaniei cu România, citită de Vasile Goldiş în sala Cazinei ofiţerilor din Alba Iulia la 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 şi/sau altele anterioare şi ulterioare începând sau sfîrşind cu Decretul-lege de Unire a Transilvaniei cu vechea Românie emis de Regele Ferdinand în 11/24 decembrie 1918.
Nu mai e mult pînă ce România va împlini 100 de ani şi sper să nu fim atît de vechi încît să uităm să revenim la vechile şi bunele noastre obiceiuri…

Alba Iulia
Alba Iulia, 2015

LEGE
asupra
UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D . I

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ

REGE AL ROMÂNIEI

LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.

Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă.
. . Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.

F E R D I N A N D . I

PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Foto: Muzeul National al Unirii Alba Iulia, Sala Unirii
Foto: Muzeul National al Unirii Alba Iulia, Sala Unirii

La Mulţi Ani, România! La mulţi ani, români!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gînd de iarnă

După o toamnă fabuloasă, naturii şi lumii li se cuvine-un somn lung… Ce altceva să liniştească nervii frunzelor, nestatornicia apelor, oboseala ierbii, uşurătatea fluturilor? Poate, la fel, ar trebui să se petreacă şi cu oamenii, dar… Dar, nu. Oamenii sunt din altă stirpe, din alt aluat. Universul lor e numai al lor, distinct, glamorous, faimos, în care orice li se permite, chiar şi scrijelitul cu pumnalul în scoarţa minţii şi sufletului iernii. Oamenii trebuie să fie… invers, desăvîrşindu-şi pînă la absolutul absurd, în pragul nebuniei şi morţii: nervii, nestatornicia, oboseala, uşurătatea. Şi, înainte de astea însă, fără odihnă, în viteză, din plin, cele omeneşti: ura, crima, suicidul, ignoranţa, nepăsarea, răutatea, cruzimea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poate

12187793_10153372849707690_1100342122245864262_n_3-696x696.jpg.pagespeed.ce.JYmfS0Bp3N

Probabil că tinerii aceştia frumoşi vor avea parte de balade, poate de o operă rock, de filme sau de o piesă de teatru, de cercetări sociologice sau juridice, poate de medalii post-mortem, poate de poezii de durere… Aşa s-a întîmplat şi în Decembrie 89 şi, păstrînd proporţiile, aşa va rămîne şi vineri, 30 Octombrie 2015, o dată undeva… Se prea poate. Cum, poate, de aici, de la această tragedie înainte, va începe, în sfîrşit… Revoluţia. Revoluţia împotriva nimicniciilor noastre, a indiferenţei noastre, Revoluţia solidarităţii noastre, a limpezirii, trezirii, demnităţii, umanităţii şi curăţirii sufletelor noastre. Vineri nu a fost un cutremur de pămînt, nu a fost un uragan, un potop, un cataclism natural ci o dramă cumplită produsă de om, care a ucis în foc oameni, aşa cum se mai petrece doar în tranşee, scene de crime sau în atentate. Asta a dat, şi mai dă încă şi în aceste clipe, măsura nesfîrşitului şi complicelui nostru şir de meschinării, hoţii şi ipocrizii. Să fi fost aceasta, ironia sorţii, purificarea noastră prin foc, sînge de copil şi lumînări sau „doar” ocazie pentru trei zile de… aproximativ doliu naţional, tot atîtea cît ţine(a), îndeobşte, memoria cotidianului nostru colectiv? Trei, şase luni – sau atîtea cîte ar fi necesare pînă ce şi ultima victimă de la „Colectiv” se va fi vindecat – un an sau doi de doliu naţional ne-ar fi mai de folos?…

Servus, Blogolume!…

Oraşul pe-al cărui umăr poţi să plîngi…

Înainte să fie capitală culturală europeană (demers ambiţios asupra căruia ne aplecăm cu entuziasm dar şi cu o oarecare suspiciune acum), Braşovul rămâne capitala anotimpurilor noastre. Bineînţeles că sunt subiectiv dar nu ştiu alt oraş care să se aşeze atât de bine în orice anotimp. În toamna asta, de pildă. Nu ştiu alt loc mai fotogenic şi care să îmblânzească atât de magic culorile, ca Braşovul. Luaţi-vă o oră de respiraţie şi aruncaţi o privire de la Tâmpa până peste Cetăţuie şi veţi fi convinşi încă o dată. Dar, mai presus de toate, Braşovul este oraşul anotimpurilor noastre interioare. Că e toamnă, vară, primăvară sau iarnă, ele merg ca unse cu oraşul acesta. În suflete şi gînduri, însoţirea noastră cu toate întîmplările aici ni se petrece mai uşor. Şi nu voi aminti nici de bucuriile sau amărăciunile noastre concrete, pe care ni le ştim cu toţii (toate, desigur, atât de grele, cât omenescul poate duce), dar parcă Braşovul e oraşul pe-al cărui umăr poţi plânge, ca pe al niciunuia altuia…
P.S. – text venit în întâmpinarea „Braşovului, oraş magic”, cu titlul „Capitala anotimpurilor noastre”, a priori celui „stîrnit” de efemerul dosar de candidatură „Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Capitala europeană a ceva mai mare decît dealul

„Brașovul actual știe că nu are meritele necesare unei Capitale Europene a Culturii, însă știe că are mare nevoie de cel mai frumos titlu pe care îl poate primi un oraș. Acest titlu reprezintă pentru brașoveni mai mult decât o sărbătoare a culturii europene. Brașovul are nevoie de o schimbare majoră în viața sa și invită astăzi Europa să construiască împreună Capitala Europeană a Culturii 2021. Brașovul, singurul oraș de munte din România candidat la titlul de Capitală Europeană a Culturii, propune Europei 2021 un concept cultural apropiat tuturor europenilor: Civilizația Muntelui.
Europa ar fi mai săracă fără oamenii care iubesc Muntele. În 2021, într-un oraș cultural al Uniunii Europene, pentru prima oară în istoria lumii, milioane de oameni vor „respira” cultură inspirați de prezența ocrotitoare care a însoțit omenirea de la începuturile primelor civilizații: MUNTELE.”
Așa zice proiectul pus sub sloganul „EUROPA CORONA”, respectiv Dosarul de candidatură Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.
Ceea ce eu unul am remarcat în cele 84 de pagini este sinceritatea dezarmantă în a declara Braşovul ca fiind în căutarea… argumentelor care să-i aducă titlul de Capitala Europeană a Culturii 2021.” Căutare care s-a cam oprit grabnic la umbra rîului şi ramului, a „IDEII noastre supreme, infailibile, fotogenice şi turistice cu care ne mîndrim şi pe care scrie Braşov: muntele! Dar oare în tot acest ambiţios şi muncit demers, înaintea definirii conceptului, n-ar fi fost mai bine ca echipa să se aplece mai întîi la elementara distincţie dintre cultură şi civilizaţie (chiar dacă unii spun că ea există iar alţii că nu)? Aici eu i-aş fi dat crezare lui Lucian Blaga care scria: „cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru autoconservare şi securitate. Intre ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică”. Atunci, cultură sau civilizaţie? A muntelui? Adică a unei, după cum zice DEX-ul, „ridicături a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri”? Civilizaţia muntelui, aşadar?! Cu oamenii munţilor, munţomanii şi… şerpaşii lui cu tot?

„Poarta nouă a Vămii”

Înţeleg, candidatura nu e un scop în sine ci o motivaţie întru cultură (şi… infrastructură), un deziderat, un drum spre” și nu o confirmare şi afirmare a culturii Braşovului pe care promotorii n-au prea găsit de cuviinţă să o valorifice în exerciţiul lor cam prea ingineresco-administrativ şi contabilicesc. Înscrişi la start, competitorii, cred, ar fi avut de ţintit spre capitala Europeană a CULTURII, deci a ceva ce EXISTĂ. Declarând programatic şi modest că tu acum începi să te descoperi, să construieşti, să educi, să creşti cultural, păi atunci nu contrazici, nu sfidezi în termeni însăşi competiţia şi candidatura? Nu spui cumva: Pardon, scuzaţi, nu-s destul de bun  pentru asta, nu mă băgaţi în seamă. Am venit şi eu să mă uit!?” De ce n-ar face asta, cu aceleaşi şanse şi Mizilul, de pildă? Fiindcă n-are Tâmpa? Atunci n-ar fi fost mai bine sa candidăm pentru capitala culturală din 2035″ să zicem, când ne vom fi… descoperit scriitorii, pictorii, muzicienii, filosofii, arhitecţii, sculptorii, profesorii, actorii şi, implicit, ne vom fi … maturizat cultural? Sau, pînă atunci, n-ar fi mai bine, pentru a ne antrena spiritul competitiv, să ne înscriem pentru 2022, ca aspiranţi la titlul de capitală europeană a munţilor, sau a bicicletelor ori a magnoliilor, a anotimpurilor (cum am zis şi aici, pe Braşov, oraş magic) sau chiar a culturii cartofului şi sfeclei de zahăr, că tot s-or găsi şi-or ajuta, inclusiv nişte oportunităţi electorale şi, poate, cîte-un os de ros? Părerea mea (de îndrăgostit de Braşov)! 

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pîndarii. Despre ură

Ador indivizii pe a căror frunte scrie ură. Îi admir sincer, mai ales pe aceia care se ştiu aşa şi care îşi poartă stindardul cu semeţie. Şi cred că aceeaşi preţuire le-o poartă mulţi din moment ce calitatea asta, după ce a devenit un canon, s-a propagat ca primă lecţie spre frăgezimile conştientului colectiv şi s-a însinuat pînă în ADN-ul celor ce trebuie să devină cei dintîi. Ştiu, exagerez însă văd că în ciuda nevoilor de omenie şi a inflaţiei de neputinţă din jur, creşte ca o pîine grasă şi permanent proaspătă indiferenţa în forma ei pură, poleită, ura.
Probabil cei ce urăsc, de la înălţimea convingerii că ei sunt cei buni şi de neatins, cei drepţi, cei intransigenţi şi performanţi, chiar resimt o anume frustrare cînd cineva nu le arată supunere, nu-i acceptă sau îi arată cu degetul. Ei sunt convinşi că aceasta e calea şi cheia şi ca să o dovedească îşi perfecţionează uneltele zi de zi pe orice fiinţă care le merită atenţia.
Cum fac asta? Eu unul îi percep şi-i recunosc după cîteva atitudini. În primul rînd sunt liberi la vorbe şi la căutătură. Satisfacţia cu care administrează sudălmile cele mai grozave le luminează faţa, nu ca la cei care nu înjură din suflet, cu convingere. Apoi îi recunosc cum pîndesc ocazia să strivească sau să se răzbune, oricît de mărunt ar fi motivul. Şi o fac cu bucuria misiunii bine împlinite. În felul ăsta ştiu că mai urcă o treaptă pe scara evoluţiei.
Am mai scris cîndva, tot într-o notă din asta moralizatoare, că indivizii de felul ăsta sunt cei de la care ar fi bine să nu te aştepţi să ţi se aşeze vreodată la căpătîi sau, dacă o vor face, o vor face o dată, rece şi scurt, impersonal, fără a-şi asuma prin asta ceva, atît cît să-şi hrănească egoul. Cu toate astea, nu îi văd neapărat în chip de Robocop, reci şi distanţi. Nu, jovialitatea îi poate însoţi, ba chiar le este un instrument de folos. Zîmbind, colocvial, haterii îţi vor explica ori de cîte ori este necesar că şi-au cîştigat dreptul de existenţă asupra ta, că te detestă şi că generozitatea, iertarea şi înţelegerea sunt pentru cei slabi şi de nepemis pentru ei şi că nu o să-ţi aducă nici măcar un pahar cu apă cînd va fi să fie. Ba îţi vor spune în faţă că aşteaptă momentul suprem în care îşi vor înfige talpa în faţa ta, ajutîndu-te să nu te mai ridici. Iar momentul acela vine, fără doar şi poate. Fiindcă, nu-i aşa, legile evoluţiei, ale conservării speciei şi puterii au fost de oameni făcute pentru a le da argumentul suprem pe drumul perfecţiunii şi tăriei umanităţii.
Cu toate astea, mai au de depăşit o singură slăbiciune. Cea despre care vorbea, cred, Richard Nixon: „oricît de mult te-ar urî ceilalţi, n-au cum să te lovească dacă tu nu îi urăşti deloc.” Nu mă îndoiesc că vor rezolva şi asta.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Idioţii satului

Dacă e să ne „luăm” după Mark Zuckerberg, cu 1.39 de miliarde de oameni logaţi pe Facebook, populaţia acestei ţări „virtuale” a depăşit-o pe cea a Chinei… Din aceasta, în provincia numită România ar locui vreo 8 milioane de „useri”. Cîţi dintre aceştia (dintre noi) sunt (suntem) atunci… imbecili? Şi mă întreb asta, desigur, plecînd de la ultimele spuse ale lui Umberto Eco, tătuca semioticienilor: „Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.” Iar cum Zuckerberg ar vrea să aducă-n „legiune” două treimi din populaţia lumii şi, probabil, măcar înc-o treime de români… Pe cine-ar trebui să ascultăm (dacă mai ascultăm de/pe cineva!)? – cred că asta-i dilema acestei noi realităţi. Nu cred că Umberto (îl alint, iata, pe numele mic, aşa ca-ntre friends 😉 ) a spus-o generalizînd şi nu l-aş acuza de… şovinism (uitînd de „Cimitirul din Praga”), dar cred ca Mark ştie el ce ştie… Apoi, evident, cui îi convine să accepte că este unul dintre imbecili sau măcar un mai răsărit idiot al satului chit că, în schimb, îi place să arate aşa-n… vînt cu degetul spre ceilalţi? Arătările, bineînţeles, nu suntem niciodată noi, infernul sunt ceilalţi, cum bine zicea mai… tînărul Camus. Cert e că la atîta popor, la atîţia purtători de „adevăr”, aerul se respiră tot mai greu, iar dacă (de-nţeles!) jinduim la puţin mai multă îngăduință şi frăţietate ar trebui să ne căutăm alt… sat.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Piesa-i ca să fie! 😉

Dor de blogolume

(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)
(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)

Bloguri… bloggeri… draga blogolume. Țin încă, aici pe dreapta, un blogroll bogat, nețesălat din vremuri imemoriale. Și o bună parte din el, văd, e ca un insectar (sau fluturar?) în care au mai rămas doar boldurile, ace de oțel lucitoare. Nu știu de ce le mai țin, atîta timp cît ele nu-mi mai spun mai mult de: „… is no longer available.”, „blogul a fost eliminat” sau „blog protejat” sau „not found”… Și sunt destule. Ar fi ușor să le șterg, dar… Era o vreme, nu-i așa?, cînd blogosfera respira, cînd în ciuda subțirimii mijloacelor acesta era „locul” de tihnă și povești, de grație cu parfum de viață și amiciție. Și mă refer la blogolumea asta liberă, nefeliată de corporații, „specialiști”, vînzători, lideri de tot felul sau… influenceri. „Cealaltă” e altceva, doar un mall cu vitrine și instrumente, măsurabil în trafic și profit. Dominația like-ului asupra cuvintelor și sufletelor va fi fiind, mai devreme sau mai tîrziu, lovitura finală dată acestei blogolumi. Probabil de aceea tot mai mulți vom fi… „no longer available”, probabil de aceea mi-e tot mai dor de blogolume.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Greu de găsit

Cum ar fi fost azi poetul, cronicarul, „figura”, boemul căzut și el prizonier pereților albaștri? La Ermil Rădulescu mă gîndesc, dus de mult și rămas așa cum erau „atunci” cronicarii, boemii și poeții liberi: greu de găsit.

 Poem de dragoste pentru cuvinte

ce zgomotoase
cuvintele
în tramvaie pe scări
la ghișeul poștal
la alimentara din colț
la magazinul universal
luni dimineața la chioșcul de ziare
la bufetul gării
se izbesc
ard
tropăie
nu mi-e milă de ele
nici nu-mi plac
în insectarul gramaticii
sau în dicția actorului
zarva lor
ține de sănătatea publică
tîrziu
obosite
stoarse
sîngerînd
ca după o noapte de dragoste
amuțesc
în poem
(Ermil Rădulescu – „Ochiul din lacrimă”, Editura Dacia, 1995)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Versus flori de cîmp

Bărbătisme şi feminisme. Sunt şarmante confruntările astea „de pe net”, din reviste, ale posesorilor de peniţe inspirate din cele două „tabere”. O luptă corp la corp, în cuvinte mai mult sau mai puţin drăgăstoase, mai mult sau mai puţin arţăgoase, tandră, incitantă, oricum. Ce-i drept, se face rating pe subiect, de cînd lumea, ba i se pot pune şi coperţi şi opera-i gata! E „glamour” în virtual şi de o estetică rafinată la un punci. În „realismul virtual”, sub o umbreluţă, cu un fum „slims” între degete şi un pai de cocktail subţire între buze, dă bine şi, pesemne, şi PR-ului şi „agenţilor” le prieşte. Lesnicios succes de budoar, cu public fix şi dedicat, după reţetă.
Nu ştiu de ce însă eu cred că viaţa-i, desigur, altfel (cu tot cu toate ingredientele de imaginaţie aferente). Mai simplă, mai anostă, mai înverşunată, mai de pe-o zi pe alta, mai de… bucătărie. Viaţa nu prea-i despre amantlîcuri şi acuplări, cît e despre supravieţuiri şi supravieţuitori. Nu prea-i despre diferenţe, despre segregări şi sexisme. Nu prea-i de citit, nici de televizor şi nici despre literatură nu-i (absolut, veţi zice, e o chestie de gusturi, de stilistică şi genuri!).
Nu ştiu de ce, dar viaţa-i despre jug – era să scriu pe nedrept „jeg”, fiindcă rufele se spală foarte bine şi fără zgomot şi „aici” – şi despre reportaj. Un jug singular sau la plural. Cel puţin în lumea mea, pe strada mea, în alte zone de „audienţe” şi de alt parfum. Şi nu circul cu autobuzele prăfuite ale realismului socialist, vă asigur. Ceva flori de cîmp mai sunt şi pe aici. 😉

P.SGraţie Catchy!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Trăiască Documentul Naţional!

Cum adică ce-i ăla? Cum, nu ştii ce-i ăla Document Naţional? Orice petec de hîrtie asupra căruia coboară harul Statului poate deveni un Mare Document Naţional! Şi harul Statului coboară, nu se-ncurcă, fără să prinzi tu de veste!  Şi aşa, cînd ţi-e lumea mai dragă, poţi deveni posesorul unui Document Naţional! Acesta poate fi… orice, de la un bilet de tramvai la formularul unei citiri de contor pînă la înştiinţarea unei amenzi de circulaţie, al unei oarecari taxe sau bonul de la spălătoria de cearşeafuri. Ba, chiar fără să ai habar, cînd te aştepţi mai puţin, te poţi trezi în situaţia de a ţi se solicita, ultimativ şi sub spectrul unei amenzi (cel puţin!) un (1) Document Naţional! Şi nu oricum! Să zicem că, pentru diverse… însoţiri obligatorii cu Statul, trebuie să prezinţi o chitanţă sau, de multe ori, o roabă de chitanţe. Ei bine, Chitanţa Naţională are un schepsis aparte. În primul rînd, documentul (imaginaţi-vă însă o stivă de astfel de sute de documente!) trebuie întîi arătat în original, semnat, ştampilat, apoi depus în copie autentificată sau sub procură şi după aceea scanat electronic, semnat la fel de electronic, după care scris pe un CD şi, în final, introdus cu serie, număr și o descriere succintă sub cîteva parole on-line, pe un site securizat!  No… treaba asta se multiplică (și se repetă an de an!), aşa cum spuneam, pe măsura contribuabilului, pentru a beneficia de „privilegiul” ca Statul să îți rînjească triumfător și liniștit înainte de a-ți da… binecuvîntarea, declarîndu-te printre dinţi drept Bun Român! Dacă chestia asta nu te va trimite să te odihneşti direct într-un salon de la psihiatrie sau dacă nu te bagă în Aşezămîntul Eternitatea, înseamnă, vorba neamțului, că ce nu te omoară te face puternic, adică pe drept cuvînt un… Bun Român! Numai bun pentru o folosinţă îndelungată la îndemîna funcționărimii rozătoare şi cu grija paralizantă a cel puţin unui Document Naţional la purtător! Fiindcă am uitat să vă spun: n-aţi vrea să ştiţi ce puteţi păţi dacă neşansa sau mâţa neagră v-ar împinge să deterioraţi sau să pierdeţi neprețuita hîrtie! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Purgatorii şi purgaţii. On-line

„Liber la păreri”… Democraţia asta totală, întruchipată de lesniciunea exprimării prin vastele canale media pe care Internetul ne lasă să navigăm fără griji, mie unul îmi pare un soi de purgatoriu. Şi nu „acel” Purgatoriu, cât cel care ţine de… purgaţiune. Desigur, n-aş fi primul şi nici ultimul care constată asta, însă senzaţia-mi e că peisajul devine tot mai agasant. Dacă astăzi cineva vrea să facă o cercetare despre „starea intelectuală a naţiunii”, de aici ar putea să plece: de la comentariile, afirmaţiile, îndoielile şi gramatica prezente pe pereţii facebook-ului sau aiurea. La fel, din lipsă de subiecte, poate, ar putea încerca să se inspire de aici un dramaturg sau scenarist al absurdului. Cum, ce să înţelegi cînd vezi că o proporţie… dărîmătoare din comentarii „bat” ca nuca-n perete pe lîngă subiect, cînd afirmaţii făcute cu tărie glorifică ignoranţa sau interogaţii foarte sigure năucesc prin paralelismul cu subiectul? Şi toate astea, fără nici cea mai mică urmă de pudoare sau autocenzură, altfel ingrediente obligatorii (cîndva!) în spaţiul public, ba chiar, dublate de o nesimţire, de o golănie demne doar de cauze de cartier. De fapt, că veni vorba, cred că şi de aici pleacă ceva din aceste purgaţii: de la invazia cartierelor, cu toată fauna lor, prin ţevile (sparte) ale Internetului. „S-a dat liber la nebuni pe stradă” era vorba unui amic. O fi în asta o defulare socială, habar n-am!  Însă mai e ceva de unde cred că pleacă aproape totul: cum a apărut şi a înflorit fauna străzilor, cum şi cît, statistic, a ajuns să ocupe din spaţiul public? Păi atunci răspunsul e mai simplu decît pare: hai să ne uităm la „scara noastră”, la ce pleacă din casele românilor şi la ce trece, şi cum, prin băncile şcolilor de 20 de ani încoace. Degeaba sunt eu mîhnit şi agasat. Sau tu. Trist e că nu văd nicio îndreptare, nici dacă aş pune taxă prostiei care năvăleşte spre zonele mele de impact (taxă la propriu: cinci lei pentru comentariul acceptat!), doar, poate, tăierea conductelor cu pricina care mă privesc. Însă peisajul, prezent şi mai ales viitor, tot rămîne sumbru, de data asta al „acelui” Purgatoriu mioritic! Probabil, spre o salubrizare necesară…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Spune-mi de tine

Spune-mi despre tine… Cum o mai duci? Ce mai faci? Nu, nu vreau să ştiu de vreme, nici despre vremuri. Nu mă mai interesează ce-i acolo şi pe… dincolo, ce-i cu hîrtiile, cu trotuarele, cu soarele, cu vîntul, cu frigul… cu feţele şi mîrîiturile alea isterice, cu autobuzul pe care, uite, îl pierzi din cauza mea… Zi-mi de tine!
Ce-ţi mai face băieţelul, da’ mama, dar bunica? Ce-ai mai rezolvat cu boala aia a ta? A fost, mai e, n-a fost? Pe-aici pe unde mergi în fiecare zi, mai vezi pomii, oamenii, ochii lor? Chiar, ai ieşit pe undeva sîmbăta trecută? Ce carte ai mai citit? Pe unde-ai mai fost? Pe bune, spune-mi de tine! Cum mai stai cu banii? Ţi-ai plătit datoriile alea? Cum îţi merge? Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva? Zi-mi! Îmi pari, aşa… singur! Acasă? Toate-s în regulă? Căutai parcă un instalator pentru nu ştiu ce maşină de spălat… L-ai găsit, că am aflat eu unul… Da’ la un teatru, la un concert, ai mai fost? Ce zici, am văzut un afiş… mergem?… Ce ai pe suflet? Te doare ceva? Ţi-ar prinde bine, cred, cîteva zile… acolo. E primăvară, uite… A trecut şi iarna asta. Ai ceva planuri pentru la vară? Te văd neliniştit, abătut, obosit sau… cumva… Ce mai faci? Cum eşti? Mai trăieşti?! Hai să-mi povesteşti pe îndelete… Spune-mi de tine, pe bune! Pe bune, spune-mi de tine.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Despre aritmetici şi tîlhari

Cum să-i mai înțelegi și să-i înghiți pe tarabagiii de iarnă? Aşa cum unii ne vînd pînă şi guverne pe facebook, alţii se grăbesc să ne vîndă sărbători şi revelioane grăbite cu fundiţe roşii, impersonale. „Fie ca… spiritul…”, alergat bezmetic şi cheltuit în avans pentru serbedele zile de după? Şi ce rămâne? Toceala tarabelor obosite? „Sticleeee şi borcaneee, cumpărăm!” , mai ţineţi minte? Nu ştiu de la cine şi pentru ce le cumpărau, cert e însă că indivizii aceia au dispărut, cum au dispărut şi geamgiii ori lustragiii, de mult, sau cum sunt acum pe cale de dispariţie ultimii vînzători de ziare, de pildă…
„Comunitatea”, ca supermarket, frumos ambalată dar surdă, îmi pare că în 25 de ani a devenit o sleială asemeni unui organism suferind de o anemie totală. În ce mai constă „comuniunea” noastră în afară de contabilitatea brutală şi grăbită a vînzărilor şi cumpărărilor? Asta om fi vrut? Orice, dar orice se tranzacţionează, se înstrăinează, pînă şi amiciţii, sentimente, pînă şi existenţele se negociază la vedere sau pe sub masă, după aritmetici „subtile”. Nu spun ceva nou şi sunt sastisit să mi-o spun (mie şi pereţilor reci şi impersonali, în definitiv!) cu tot mai grele răgazuri, trăgînd de cuvinte ca de nişte pietre de moară. Farafastîcuri, doar?
Cred că, după 25 de ani, singura cale (speranţă?) care ne-a mai rămas de urmat este de a ne reinventa, la început fiecare în parte şi apoi în… „comunităţile” în care vieţuim. Probabil mulţi au început să o facă, cei pe care-i vedem rupîndu-se într-un fel sau altul. Cred că asta-i condiţia supravieţuirii de aici şi de acum încolo. Cine şi cum va îndrăzni? Cine va avea habar cum să facă asta? Cine şi cum nu-şi va fura, fatalmente, căciula (imposibil de altfel)? Cîţi vor reuşi? Asta se va vedea destul de uşor în „tablourile” convieţurii noastre viitoare, deloc suprarealiste, cele ale, deja, post-generaţiei Like. Atît de uşor încît, pentru a număra şi cîntări singurătăţile, va fi suficientă o altă aritmetică, mult mai simplă, cea de clasa a treia. Cea personală, vie, crudă, sinceră şi tristă, departe de aceea a beatitudinii albastre disimulate acum pe pereţii… frustrărilor noastre.
Presimt un pat al tîlharului Procust şi mai puţin confortabil decît cel de pînă acum. Şi nu doar unul al cuvintelor! Părerea mea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Despre eroi. Și…

Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)
Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)

Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți fereastra cu un zîmbet. Eroi sunteți voi care îi lăsați iernii un loc printre frunze. Eroi sunteți voi care auziți cînd sunteți chemați: „mama!”, „uite, tată!”, de pe o bancă din parc. Eroi sunteți voi care răspundeți. Eroi sunteți voi care aveți mereu pregătiți doi-trei lei pentru un corn, pentru un măr, pentru pauza de zece. Eroi sunteți voi care vă așteptați pensia și voi care încă mai nădăjduiți la o pensie. Eroi sunteți voi care vă citiți buletinul de analize. Eroi sunteți voi care iertați singurătatea. Eroi sunteți voi cei cărora lacrima le tace. Eroi sunteți voi care mai muriți cu cîte o linie, cu fiecare deadline. Eroi sunteți voi fiindcă vă e frică. Eroi sunteți voi care permiteți uitarea. Eroi sunteți voi care aveți timp și aveți nervi și răbdarea lor. Eroi sunteți voi care nu numărați nici zilele, nici oamenii. Eroi sunteți voi care aveți tălpi, palme și cuvintele lor. Eroi sunteți voi care aveți dinții și pumnii căutării. Eroi sunteți voi care suportați. Eroi sunteți voi care vă întoarceți acasă. Eroi sunteți voi care stați locului. Eroi sunteți voi care vă puneți capul pe pernă pentru nopți tot mai scurte. Eroi sunteți voi care citiți asta și acceptați înțelegînd. Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți ferestrele ca și cum ar fi prima oară.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ce-am făcut cu cuvintele?

foto: gofree.ro
foto: gofree.ro („Secretele de plumb ale Clujului”)

Fotografia uitării? Cum e o poză fără… poză? Adică numai rama ei agăţată pe perete? Vorbim tot mai mult în fotografii (şi nu mă refer aici la inflaţia de foto-artişti), indicăm chipuri şi peisaje, le arătăm cu degetul, zîmbim eventual şi trecem la alt frame. Şi după primul pas rămîne acea ramă pe un perete. Asta mă face să mă întreb ce neuroni ne mor şi ce ni-i ucide de cuvintele nu ne mai pot fi ele fotografii? Habar n-am dacă ar fi vorba aici despre o paradigmă a comunicării sau de una a amneziei, însă din avalanşa de cuvinte nu rămâne nimic, din cea de fotografii ramele rămîn.
Mă întîlnesc zilele trecute, pe stradă, cu o cunoştinţă de demult. Şi vorbim şi vorbim. Dar ştiţi senzaţia aia de cuvinte care nu se lipesc de nimic? La un moment dat îmi zice: „Stai că acum ştiu de unde să te iau! Faţa ta… Nu te-ai schimbat deloc! Dă-mi adresa de facebook să îţi trimit o poză ca să vezi!” Şi rămîn interzis. Hai să zicem că în situaţia dată, cu insul respectiv nu aveam nu ştiu ce amintiri importante, deşi ceva vreme am avut cîte ceva de împărţit pe vremuri. Dar… dar nu ni se întîmplă oare chestia asta şi în apropierea unor apropiaţi? Memoria fotografică o întrece pe cea a cuvintelor, de asta nu mă îndoiesc. Şi atunci care ne e soarta cuvintelor? Mai de mult, prin paginile astea şi aiurea mă revoltam că de ce o miercure fără cuvinte, doar cu poze (selfie…)? Era un început de modă. Uite că acum am senzaţia tuturor zilelor fără vorbe, în ciuda inflaţiei de cuvinte care ni se succed ameţitor din toate gadgeturile. Unde-s cuvintele, ce am făcut, ce aţi făcut cu ele? Voi le citiţi, voi le auziţi, voi le înţelegeţi – înainte să le însemnaţi cu un like? Dar pe oamenii care le nasc? Poate că mi se pare mie, poate de aceea preţuiesc colţul de hîrtie scrisă şi colţul ăsta de… „blogolume”. Aşezate, singuratice, statornice. Bănuiesc că la început a fost cuvîntul, dar mă întreb, din nou, după… ce-a mai rămas?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Şi păsările fac infarct, nu-i aşa?

„Nu-mi place aşa, nu arată bine!”… Fără completări. „Dar cum şi de ce?”. „Nu ştiu, altfel!”. Ok. Bun… „altfel”. „Altfel” va fi bine, înţeleg. Probabil într-un arest sau la închisoare, acolo unde nu prea ai luxul alegerilor, „dilemele” astea estetice n-au nicio valoare şi nu-s, evident, de grabă poruncite. Doar, poate, în chip de picătură chinezească, pentru ca musai „să-ţi placă” ceva întru întărirea carcerei. Precum puşcăriaşilor (de după zidurile reale sau „doar” interioare) cred că nici păsărilor nu le pasă de ele, de alegeri adică. Nici vara şi nici la amurg, în pragul iernii, verdictul „argumentului” absolut „îmi place – nu-mi place” nu le atinge. Doar noi, oamenii, avem satisfacţia şi infernul feţelor obiectelor, al căutărilor lui „altfel”. Nici măcar ale vieţii, fiindcă dacă ar fi ale vieţii ar mai avea un sens. Urît? Frumos? Util? Hmm… Adică? Efemerida ce şi cum e? Şi care-i e preţul? Cîte chestii agăţăm de-o… efemeridă, condamnaţi la dependenţă faţă de ea?
Am înţeles că şi păsările fac infarct. Şi mă întreb pentru ce? Sau pentru ce spaimă, mai precis? Iar ele, păsările nici măcar n-au un spital, un sanatoriu al lor şi, probabil, nici speranţa că se vor face „bine”. Dacă am pune nişte păsări să se uite la „Păsările” lui Hitchcock le-ar plăcea? Noi ne uităm la „Zbor deasupra unui cuib de cuci” şi ne place… De ce? Din considerente estetice.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Locul de respirat. Cinci minute

Ştiţi senzaţia aia dată de nevoia de securitate, solidaritate, compasiune, înţelegere, cînd privirile pierdute ale unui om îşi caută un sprijin în privirile şi vorbele şi soluţiile voastre? Dar aveţi idee cum e cînd aveţi de oferit o vorbă bună, un deget de ajutor, un umăr: „Hai mă, lasă că o rezolvăm, lasă că găsim noi o soluţie, îi dăm noi capăt”? Dar ştiţi cum e cînd înghesuit de un impas, de o nevoie, de o teamă, privirile voastre se izbesc, se agaţă bezmetice de cuiele din pereţi, de ferestre, de caturile uşilor, iar feţele şi gîndurile celor de lîngă voi rămîn ca de piatră, fără semne de răspuns, fără tresăriri, surde? Ştiţi singurătatea?…
Ei bine, dacă aveţi fie şi cea mai vagă idee despre ce vorbesc, staţi cinci minute şi încercaţi să simţiţi, să ascultaţi, să priviţi, să vă puneţi „în locul”… Lăsaţi retorica ipocrită, goală, lăsaţi profitul intim sau global sau „managementul personal”, lăsaţi „altruismul” socializării… „binefăcătoare” fiindcă, nu-i aşa, ştiţi bine, nu le luaţi cu voi mai departe de „liniştea” de-o noapte. Nu vă mai miraţi că unul sau altul îşi agaţă ştreangul de ţeava caloriferului, îşi pierde minţile şi se izbeşte cu 180 km/h în primul bolid ieşit în cale. Nu vă mai aninaţi în gîndul că toate astea li se întîmplă „altora”, „amărîţii de ei”, „săraci cu duhul”.
Am senzaţia, ba certitudinea întărită zi de zi, că după douăzeci şi ceva de ani nu mai convieţuim, nu mai vieţuim ci doar supravieţuim, fiecare pentru el, satisfăcuţi că şi azi ne-a ieşit să ne respirăm aerul şi să mai luăm „puţin” şi din porţia unuia sau altuia de lîngă noi! Ne-am extirpat omenia, solidaritatea, compasiunea, îngăduinţa, zîmbetul, vorba aia bună pe care altfel o ţinem în buzunar – şi nu spun eu ceva nou aici!
Mîine sau poimîine, într-un fel sau altul, viaţa cuiva vă e la îndemînă. E inevitabil asta. Poate că, mîine sau poimîine cineva, unii de-ai voştri chiar, vă aşteaptă neputincioşi pe o margine de pat de spital sau pe o bancă şi aşteaptă doar un gest,  pe cineva care să-i asculte cu răbdare sau să le vorbească, explicîndu-le că va fi bine . Poate că, măine sau poimîine, un pahar de apă, un colţ de pîine, o umbră de tihnă, un cuvînt, un răgaz, o privire senină, un drum, o iertare, vă sunt în putere. De cele mai multe ori ne este la îndemînă, nu ne costă nimic, avem resursele – care ni se par insignifiante – să  readucem pe linia de plutire o minte tulbure sau o viaţă oarecare.
Şi nu ştiu de ce, tot de cele mai multe ori, alegem cuţitul şi rînjetul indiferent, execuţia, spatele întors, umilinţa batjocoritoare, „intransigenţa” şi „corectitudinea”, dovezile „puterii” noastre adică! Sau poate ştiu de ce: fiindcă nu ne costă nimic, fiindcă „dă bine” undeva şi ne e mult mai comod aşa, să ne spălăm pe mîini şi să dormim, „liniştiţi”! Şi mai ales fiindcă ne gîndim că nouă, oricum, aşa ceva n-o să ni se întămple niciodată! Dar… măcar fie şi din „creştineasca” teamă că totuşi „roata se-ntoarce”, să ne punem, cinci minute, „în locul”!… Atunci, şi alţii se vor pune-n locul nostru, exact atunci cînd vom avea nevoie, fiindcă solidaritatea se-nvaţă şi e molipsitoare. Şi o să putem respira, cred, din nou. Simplu, nu?!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! 😉

Pereţii noştri albaştri

Suntem buni, frumoşi, integri, oneşti. Suntem altruişti, suntem calmi, suntem politicoşi, sinceri şi darnici. Fără doar şi poate suntem şi punctuali, corecţi, ne plătim datoriile, nu uităm şi iertăm. Iubim fără interes, nu înşelăm, închidem ochii şi gura, lăsăm de la noi şi zîmbim cu îngăduinţă. Nu ne vindem şi nu cumpărăm. Suntem campionii deontologiilor şi moralei, ştim toate poruncile şi ne arătăm emoţiile fără grijă. Suntem naivi, ca să treacă una-alta, şi brici de intransigenţi cînd cei de lîngă noi suferă vreun rău. Suntem spirituali, inspiraţi, modeşti, sensibili, ne ţinem cuvintele şi gramatica lor cu noi. Ne avem vorbele bune şi cei şapte ani, acasă.  Suntem sclipitori şi nu vrem să ieşim în evidenţă. Nu vrem să deranjăm cumva. Nu jignim, nu înjosim, nu strivim pe nimeni, nu umilim, nu înghiţim, nu ne facem din alţii sclavi şi nici nu linguşim pentru un scop sau altul, oricare. Doamne fereşte, nu călcăm pe cadavre, nu vorbim pe la spate, nu lovim sub centură! În fiecare zi plecăm şi venim mulţumiţi, fiindcă am îmbrăţişat, am întins o mînă, am ajutat, am scos din impas, am alinat… Adică, privindu-ne-n oglindă zîmbim, adică punînd capul pe pernă zîmbim. Orice altă realitate e pură scorneală, e maliţiozitate uşor de ignorat. Lumea doar, ea lumea e rea, ipocrită, meschină şi pute. Ea, nu noi! Nu-i aşa, ce frumos se vede totul: pereţii noştri sunt aşa de albaştri şi sunt, parcă, stropiţi cu busuioc! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Trăiască-ne neamul, să ne trăiască!

Sunt perioade de timp (nu doar zile în „cazul” de faţă!) cînd am senzaţia că mi-am luat şosetele invers sau pe dos, că vorbesc alte limbi decît ale celor din jur sau că sunt cel puţin saşiu. E starea aia cînd ai impresia că vocile „ambianţei” sunt date prea tare, că neînţelegerea (a se citi nesimţirea) unora îţi este destinată exclusiv. Şi îţi zici, naiv: ce naiba mă fac cu ei? Ce faci cu omul căruia pe o ureche-i intră şi pe alta-i iese – cu neuronalele-i amînări, bineînţeles!? Sau cu acela care, musai trebuie s-o întoarcă şi s-o sucească ca să rămînă-n crăci? Cu ăla care-o lasă moartă-n păpuşoi, doar-doar o să treacă oricum, fiindcă merge şi-aşa? Dar cu cel care ţi-se joacă-n dispreţ cu nervii şi cu voinţa, ba poate şi cu viaţa uneori, numai să-ţi iei cîmpii? Sau cu ăla care-ţi scuipă vorbe şi-ţi molfăie (sau sforăie şi plescăie) „deciziile lui” asortate cu destule întrebări, virgule, puncte-puncte, exclamări definitiv… fatale? Ce faci cu ăla care-ţi întoarce-n faţă, cu tupeu, vorbele, holbînd ochii că el n-a auzit, n-a zis sau, în cel mai fericit caz, că a uitat? Aaaa… aveai impresia că dacă un lucru-i stabilit, se face sau nu se face, că asta-i clar, merge sau nu, sau se mai vede de el într-un termen şi-un temei rezonabil? Te-nşeli, nenicule! Asta nu-i valabil aici, pe dulcele plai dîmboviţean şi-n dulcea limbă românească. Păi dacă tot ai tu şosetele îndesate pe dos să ştii că aşa-i, tu eşti vina! Tu eşti egoistul, tu eşti ipocritul, tu mizerabilul! Şi că de asta şi depinde mersul lucrurilor, să fii convins şi să tragi pe măsură! „Ei” să doarmă liniştiţi, nu-i treaba lor, ei au altele mai… capitale!
De bună seamă, veţi zice, terapeutic şi pozitiv-motivaţional: păi schimbă-i, la tine-i cheia, lasă-i, ducă-se pe pustie! Dar ştiţi prea bine, nu-i chiar aşa, dragii moşului! Ei sunt acei indispensabili strategici, căpătaţi, din vieţile noastre, fără de care „nu se poate”. Bine înfipţi, spălaţi, parfumaţi şi accesorizaţi pentru purtări pe termen indefinit. Desigur, nu voi generaliza, neintrînd nici în exemplele concrete. Probabil zodia şi timpul şi conjunctura şi alinierea planetelor… Poate oboseala şi ghinionu’. Poate.
Se zice că noi, rumânii, avem nişte inconfundabile talente: să ne furăm căciula, să ne tragem preşul de sub picioare, să ne facem troacă de porci avînd pretenţia mai apoi ca lumea să nu ne vadă altfel decît drept buricul neprihănit al pămîntului. Tocmai de-asta n-aş pica iar în păcatul acuzei doar de dragul ei, n-aş mai înfige şi eu încă un cui, chit că nădufu-i mare. Ştiu, înghiţim, înghiţim sau crăpăm, trăiască-ne neamu’, să ne trăiască!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Muzichia-i… muzichie!

Un tren fără titlu

Rareori o vezi aşa la televizor sau pe facebook. Nici celor, încă pătimaşi într-ale politicii, nu le este astfel arătată sau pusă în discursuri. Iar sociologii sau jurnaliştii ar trebui să o caute aşa, mai cu sîrg, şi mai cu sîrg să o scoată din laboratoare sau redacţii. Şi vorbesc despre ţară. Iar ca să o vezi „aşa cum e”, nu ai decît să te urci într-un tren, un tren care să te ducă dintr-un colţ în altul al ei pret de, să zicem, vreo 20 de ore, cu opriri în 40 de staţii. Şi să nu ai, ca premisă de altfel favorabilă obiectivităţii tale, „norocul” unui vagon de clasa 1, ci acela al unui vagon ordinar de la a 2-a (mai sunt destule în ciuda opiniilor optimiştilor fani ai Cefereului!), un vagon slinos, înghesuit cu opt locuri în compartiment, survolat de nişte muşte insistente şi accesorizat cu odorurile inconfundabile care-l străbat spre şi printre geamurile şi uşile permanent deschise dinspre closet.

În şi din acest univers ţăcănit de roţile de tren, în care ce poţi face decît să priveşti şi să asculţi – după ce nu vei fi reuşit să citeşti mai mult de cîteva coloane din „Dilema veche” – vei întîlni şi, cred, vei înţelege. Ce? Că, indubitabil, ţara-i multă şi plină cu de toate. În primul rînd, prin compartimentele vagonului „tău” urcă, se aşează şi vor coborî cîteva zeci de persoane, atîtea cîte nu ai cum să întîlneşti, preţ de multe minute faţă-n faţă, în alte zile puse cap la cap. De la melteanul cu o cămaşa descheiată pînă la buric şi care reuşeşte să acapareze întins trei locuri dintr-o mişcare pentru a-şi satisface somnul bălos şi sforăitor, pînă la femeia deprimată căreia îi sună mobilul din zece în zece minute şi fuge pe culoar ca să răspundă îngrijorată unor scurte interogatorii… De la familia cu doi copii scîncind în pamperşi, în drumul lor spre „mare”, la ţăranul cu trei genţi burduşite mirosind a slănină şi balegă de stîna şi care, culmea, chiar aici îşi reîntîlneşte, după vreo douăzeci de ani, un văr de departe, „paralizat de mîna dreaptă” şi văduv, prilej bun de poveşti despre nurori, cumnaţi, averi făcute şi nefăcute şi alte ţaţe comune vii sau moarte…
O lume pestriţă pe care n-am auzit-o vorbind nici despre fotbalul din Brazilia, nici despre „prezidenţiali” şi fraţii lor şi nici despre guvern! Oamenii-şi duc cu trenul ăsta lung, care-şi va fi uitat pe drum şi categoriile şi titlul, singurătăţi şi nevoi, griji care pe o rută de cîteva sute de kilometri nu lasă loc fiţelor de halte scurte şi cu greu permit cîteva zîmbete care să amintească cumva de vacanţă.

Iar cînd din toate aceste voci nu rămîne, la un moment dat, altceva decît un murmur general neinteligibil, vezi de aproape sau zăreşti doar: case, biserici, uliţe desfundate, bariere, căruţe, căpiţe de fîn, biciclişti, alţi copii în fundul gol care-ţi fac semne cu mîna,  gări care mai dezlînate şi mai chioare, peroane căzute pînă la care îţi poţi rupe picioarele de cîteva ori, păduri pe jumătate făcute una cu pămîntul, dărîmături de fabrici, giratorii pustii, peisaje verzi şi înalte ce-ţi pot tăia uşor respiraţia şi chiar inimaginabile curcubee de noapte. Sau auzi un crîmpei suprarealist de vals, de dincolo de perdelele vînturate ale unei fereastre deschise incredibil de aproape.
O ţară multă şi cu de toate, spuneam. O ţară care se tîrăşte într-un timp al ei, timpul şi ritmul   lungului drum cu un tren obosit, cînd ajungi să nu mai ştii nici cît e ceasul, nici ce zi e şi nici în ce oraş ciudat şi necunoascut ai coborît deşi e chiar oraşul tău! „O, ţară tristă, plină de humor.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Mitică al nostru

Nea Mitică, directorul, avea oroare de ieşirile în public, ba mai mult, de confruntările directe cu subordonaţii. „Mueiiii, Bueiiii….” aşa-şi începea sau încheia, însoţindu-şi broboanele de transpiraţie de sub nas, monologurile cu angajaţii, cu gesturi tăioase despicînd fumul de tutun scump care-l însoţea peste tot … Probabil neputinţa-i, lipsa argumentelor şi suspiciunile îl frustrau profund; se simţea mereu nesigur pe situaţie, furat şi dezbrăcat pînă-n cele mai mici secrete. Şi pe bună măsură, toţi îl vedeau ca pe-un măscărici mizantrop, o marionetă, ştiindu-i dedesubturile, aventurile, furtişagurile în ciuda impresiei de teroare cu care încerca să-şi acopere îngustimile de tot felul. Să nu credeţi că era vreo autoritate în ceva, că-i putea domina cu ceva. Avea doar pîinea şi cuţitul pe care le folosea după propriile-i umori. Pusese mîna pe firmă, alături de alţi cîţiva nomenclaturişti, la „marea privatizare” şi-i înlăturase în timp pe toţi acţionarii cu care participase la prăduiala de început, prin jocuri de conjunctură şi lovituri sub centură. De ultimul, un naiv mizericordos scăpase acum cîteva luni, printr-o „majorare de capital” – cel care de altfel ţinuse barca la suprafaţă în toţi aceşti ani şi pe care mulţi îl regretau spre ura „şefului”.
Acum, nea Mitică sau Dumitrică (diminutivat, vezi bine!) încă se bucura de mersul lucrurilor în voia inerţiei. Suficient cît să-şi permită un trai îmbelşugat, dătător de invidii, cu weekenduri în Alpii austrieci sau relache-uri… orgiastice în Creta, alături de amicii pupători în fund şi de amantele culese de la  TESA. „Oficiala”-i nevastă fusese de mult înţărcată la domiciliu, departe de ochii şi urechile lumii, unde se achita resemnată şi cu onoare de obligaţiile legate de cele două progenituri (oficiale) minore…
Una peste alta, domn’ director ar fi avut toate motivele să doarmă liniştit încă o vreme. Mai avea cîţiva slujbaşi care-n ciuda derapajelor şi atmosferei pestilenţiale pe care le-o administra zilnic îşi făceau treaba şi-l jucau pe degete atît cît să le fie şi lor un pic de bine, la fel ca în alte sute de „companii”, fruntaşe pe ramură, din ţara asta.  Le-ar fi avut, dacă darul trufiei, zgîrcenia maladivă şi un inexplicabil vierme de invidie nu i-ar fi dat definitiv peste cap existenţa, începînd cu cîteva săptămîni înainte. Atunci a venit la el preşedintele de sindicat, Vasile Gogu, unul mic, un pigmeu piţigăiat să-i zică:
– Domn’ şef, vezi că trebe să semnăm contractu’ colectiv de muncă şi oamenii nu vor dacă nu le dăm douăj’ la sută în plus, aşa că ai grijă, dacă nu, vezi că-s cîţiva de-ai matale care-ţi poartă sîmbetele, şi ştiu, ştiu multeee!…
– Ce ştiu, bă Gogule, ce ştiu!?
– Las’ că ştii tu dom’ şef. Or’ ai uitat de campania electorală cînd n-ai vrut să cotizezi unde trebe de le-ai dat la ăilalţi? Şi de transportu’ ăla de potcoave fără factură dat la turci ai uitat? Da’ de roşcata aia de la control cu care te-o prins bărba-su la instruirea aia de la Trei Brazi? Sau de deconturile false şi hîrtia igienică luată pe firmă?… Aşa că vezi tu, dom’ şef… îi bai…
– Lasă bueiiii… lasă! Vă ştiu eu pe voi ăştia! Şi ce? Sunt o sută la poartă şi abia aşteaptă să vă dau eu afară pe toţi! Jigodii!… O să vă zvîrcoliţi de foame, în genunchi o să-mi veniţi bueeeiiii!
– Bine dom’ director, bineee… ieşi Vasile Gogu din „audienţă” spre holurile întunecoase dinspre Potcovărie.
Şi nea Mitică, directoru’, mai dormi bine vreo două săptămîni ticluind nu atît semnarea contractului cît desfiinţarea sindicatului şi concedierea celor pe care-i bănuia… „Cum adică, ăştia au uitat cine-i stăpînu’ aici? Au uitat cine-i patronu’?! Sclavii dracului! Nişte viermi!”, îşi tot zicea îndîrjit, încurajîndu-se în fiece dimineaţă.
Pînă în ziua zet, cînd să intre la şedinţa cu pricina, alături de directorimea (încă) de încredere găsi la uşa consiliului doi străini care-l luară scurt:
– Domnuuu’… Mitică, sunteţi domnu’ Gheorghe Dumitru? Vă rugăm să ne urmaţi. Aici aveţi mandatul…
– Cine? Ceeee? Unde?… îngăimă abia, bîlbîit, Mitică al nostru, alb ca varul, sub ochii holbaţi ai cohortei fidele şi în aplauzele micului grup alăturat din care se zărea rînjind Vasile Gogu.
Una peste alta, povestea-i comună şi fără pic de literatură: 28 de zile de arest preventiv – pentru început – aveau să-i fie șefului suficiente pentru a-și despica conștiința, pentru a-şi revizui opţiunile politice, prietenii, şi simpatiile sindicaliste. Asta fiindcă în rest se ştia curat „în acte”, potlogăriile-i nu erau, credea cel puţin, nici mai mici, nici mai mari decît ale altora asemeni lui.  Cu spaima unui final şi a unei libertăţi incerte (probabil avea să piardă Potcovăria) şi cu întrebarea chinuitoare „de unde mi se trage?”, Mitică, previzibil fost şef şi patron, fost alintat de soartă, avea să se întoarcă în cele din urmă, după vreo doi ani de mititica, la cele… casnice şi sfinte şi la a-şi scrie, în foileton, memoriile, asta după ce va fi trecut prin hăţişurile birocratice ale unei ieşiri problematice la pensie.
Peste toate şi cu nădejdea că sintagma aia cu „orice asemănare e pur întîmplătoare” cu situaţii la fel de banale, ale unor personaje reale i-o vor aplica şi lui, unii-alţii, mai cu seamă familia, vecinii…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Nervozităţi

Trîntesc, bufnesc, dau spasmodic cu tocul în parchet, le scapără negură, par a reproşa dimineţii că a venit şi soarelui că nu are umbrelă. Cînd au ceva de spus silabisesc greaţa, cînd au ceva de explicat ridică monumente durerii de cap. Tot universul pare să le atîrne pe umeri şi vor să arate din mersul pieziş şi preocupat că-l duc precum eroii neînţeleşi şi necompătimiţi. Nu ştiu cum se suportă-n pielea lor sau poate-mi pasă atît cît le pasă şi lor de pielea mea, dar cu ce sunt eu dator să le înghit, să le respir smogul greu, zbierat, mormăit, şoptit, rînjit? Indivizii ăştia ar trebui internaţi într-o colonie solară şi să li se administreze la fiece oră injecţii cu clorofilă. Desigur, vei spune că trebuie îngrijiţi şi trataţi cu îngăduinţă, cu o blîndeţe prevăzătoare. Cum mai e însă cînd constaţi, pînă la refuz, că pietonalele, pieţele, autobuzele, halele sunt pline de umbrele lor afectate, de paşii lor tîrşîind suferinţele pămîntului? Sau atunci cînd stresul le este dublat şi de doze consistente de nesimţire sfidătoare, atemporală, ce mai spui? Probabil vei gândi că tu eşti ăla defect, că percepţiile-ţi sunt prea „sensibiloase”, dacă nu de-a dreptul paranoice, că ţi se pare, că poate-n oglindă eşti aidoma sau, şi mai şi, foarte maliţios, neînţelegîndu-le durerea! Una peste alta, nu ştiu cum e prin alte părţi, dar străzile Mioriţei ar trebui scoase la soare, aerisite, prea le plouă şi le tună-n cap şi-n fiecare piatră, cam nitam-nisam, cam dubios şi suspect, suficient însă cît să molipsească toată lumea cu deşertăciune. Hai, fraţilor, mai daţi-o naibii de treabă, mai trageţi nişte cer curat în piept, îmbrăţişaţi-vă sinele, liniştiţi-vă timpul, răsfoindu-vă secundele, deschideţi-vă porii şi pupilele, nu-i ăla negru chiar atât de negru! Zic şi eu, acum, ca și altă dată, o stare altfel, de aici, din iarbă!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – După cum se vede, pe aici au răsărit nişte poezii, mai toate vechi. Le-am importat din al doilea genunchi al lumii şi s-au răspîndit alandala, care pe unde-au găsit timpi şi locuri libere. Adică, în loc să las apele despărţite le-am adunat.

În care vorbele au timp

Drumurile, aceleași, doar mai strîmte și mai albicioase parcă. Casele, le recunoști venite parcă la vale din „acele” timpuri, doar unele fardate pe ici-colo, cele mai multe cu ochii încercănați și gurile căzute ca după niște accidente cerebrale. Curtea pe care o alergai și o știai pe de rost îți pare acum junglă, îngrămădind, ferecînd ușile și ferestrele. Iar camerele, camerele, pereții cu pozele care te duc exact acolo de unde memoria ți s-a rupt și te sfidează vrînd să-ți spună vezi că noi nu ne schimbăm? Pentru asta, de data asta, și tu le faci cîte o poză. Oamenii… oamenii îi zărești din viteză. În grabă, de departe, îți arunci privirile peste ei, parcă ferindu-te să te prindă cu privirea sau să remarci diferențele și să-ți amintești numele lor. Oamenii, da, îți par, straniu, aceiași, neschimbați pe bolovanii lor de la poartă. Sau așa vrei tu să îi vezi? Inclusiv umbrele celor ce nu-și mai sunt pe prispă de ani mulți? Așa te-or vedea și ei, te întrebi sau nici măcar nu mai știu al cui ești? Probabil nu te recunosc sau te confundă cu un altul dintre ai tăi, cu fratele, cu tatăl, cu vărul sau cu unchiul din o cu totul altă vreme.
Doar foamea și setea sunt mult mai mari târându-se pe brânci, pe ulițe, prin curți. „Uneori şchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viaţa merge înainte”, zicea Zaharia Stancu. Dar peste toate te șfichiuie o vorbă care, în locul ăsta, are destul timp, are răbdare: „Offf, dar greu mai vine moartea asta!”.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Nu eşti Dumnezeu

Poţi şterge dintr-un condei sau dintr-o ştampilă o viaţă. Nu-i deloc greu să afunzi un om în umilinţă, sunt mulţi sclavi şi de ce nu ţi-ai mai adăuga şi tu cîţiva la panoplie? Poţi să-i iei viaţa unui om fără să clipeşti, pe negîndite. Desigur, asta e, îşi merită soarta, sunt vietăţi predispuse şi pînă la urmă, de ce nu? Selecţia naturală cerne şi firea şi furia omului la fel. Da, dar nu-i aşa că îţi şi place să te crezi un dumnezeu şi tu să-i dai bobîrnacul ăla fatal?
Ştiu, citeşti destule citate inspiraţionale pe tema asta sau, în fine, tragi cu ochiul spre ele cu grimasa aia „bleah!” a inşilor alfa, aşa că hai să îţi spun altfel…
Iubeşti cumva? Ai pe cineva care te aşteaptă acasă sau, poate, undeva într-un loc secret, adică acolo unde te descalţi în voie şi îţi arunci hainele zilei pe duşumea? Savurezi atunci un pahar de vin, îţi aprinzi, poate, o ţigară şi prin unda de fum îţi odihneşti privirea în privirea altei fiinţe care, ştii, probabil te adoră? Sau dacă nu, ochii ţi se opresc cumva pe umbra pînzei de paianjen din colţ? Fie şi aşa… Sau ai un copil care te aşteaptă să vii cu buzunarele pline cu bomboane şi să alergaţi apoi împreună prin parc, în soare? Şi parcă-ţi creşte inima? Adică îţi e dor de cineva? Nu? Dar dimineaţa? Dimineaţa cînd deschizi fereastra, îi zîmbeşti cumva noii zile? Parfumul after-shave-ului (un Fahrenheit, cred) sau după caz, al apei de colonie (un Rasasi, pesemne) urmat de cel al aburului de cafea îţi prieşte? Dar să apeşi pedala pînă la fund şi să nu răspunzi la telefoane, zîmbind? Dar fluturii îţi plac sau un apus ieşit din iarbă sau din mare? Dar o masă liniştită pe o terasă la înălţime? Sau să băntui prin oraş cu bicicleta, să mergi la sală, să faci shopping după care să bei o bere sau un ceai în faţa televizorului, la un film (poate chiar la Bruce Almighty, de ce nu?) îţi place? Dar să socializezi aiurea pe facebook? Mă îndoiesc că nu!… Cred totuşi că adormi uşor şi satisfăcut, la miezul nopţii, cu zîmbetul pe buze în ciuda atîtor altor nebănuite (de plebe) dureri de cap, atîtor probleme importante rezolvate ale zilei neştiute de moluştele ingrate, nerecunoscătoare, din jur.
Atunci, dacă zilele ţi se scurg oricum previzibile şi ipocrite din mîine în mine, de ce nu-L laşi pe Dumnezeu în treaba Lui şi pe mărunţii ăia care ţi-au apărut în cale, să-şi aibă o viaţă, cu greşelile şi puţinele ei şanse? E greu, al naibii de greu, nu-i aşa?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

P.S. – Nu doar un… (pre)text pentru CATCHY.

Tăietorilor flămînzi de aripi

Ia-ţi un timp şi aşează-te pe marginea şanţului, aprinde-ţi o ţigară fără filtru şi uită-te la pietriş, la firele de iarbă ieşite din asfalt. Prelung. Sau rezervă-ţi o masă şi-o umbrelă pe Corso şi lasă aburul cafelei să împrăştie ziua.
Nu simţi că inima-ţi atîrnă ca un bolovan în piept şi stă să crape, furîndu-le orelor timpul? Nu vezi că oamenii-s scurți, că uită, că se folosesc de vorbe și de gînduri ca de frînghii, păpușari ai păpușilor de cîrpă?… Îți pasă?
Lasă-te sclav soarelui, mulţumescului, privirilor, zîmbetelor, deschide-ţi geanta şi lasă cuvintele să cadă pe asfalt. Dă-i tihnă textului să se desfacă și să se rotunjească rotund.
Nu vezi c-a mai trecut un sfert şi că numărătoarea e inversă? Aşa că ia un tren, oarecare, fără bilet, ia-ți o cușetă plină de perne, spre niciunde. Lasă-ţi pantofii la intrarea în parc şi umblă cu picioarele goale și șterge șotronul cu talpa. Urcă pieptiş pînă-n buza prăpastiei, acolo unde era derdeluşul copilăriei şi priveşte în jos, de unde vine tentația zborului. Întinde-te în iarba crudă şi agaţă-ţi ochii de vîrfurile brazilor în ciuda gravitaţiei. Lasă-te-mbrăţişat de îmbrăţişările nepermise, de ispititorii genunchi neştiuţi, în ciuda regulilor slute. Lasă să-ţi mai crească o aripă şi sfidează-i cu ea pe tăietorii flămînzi de aripi. Uită şi uită-te, netrăieşte-i şi trăieşte-te! Lasă-te trăit de necunoscutele fierbinți ploi ale clipei.
Inima-ţi atîrnă, încă, de gât ca un bolovan uscat agăţat de-un ştreang. Cui îi pasă de toate astea? Cui îi pasă de paharu-ţi de apă e plin sau gol sau că-i ultimul? Cine-ar fi ipocritul să-ţi ceară socoteală? Pune-ţi armura clipei îndrăgostite şi stropeşte-o cu vin şi cu parfum de liliac!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Şi… CATCHY! 😉

Moravuri, mofturi şi molifte

Văd o exaltare a stărilor, expresiilor şi mai ales a vorbelor din jur. Ţopăiala primăvăratică printre formulări neapărat „inovatoare”, afişajul fitzos al unui limbaj frust, cît mai pieziş pe dex şi doom, al tot mai multor posesori şi posesoare de veleităţi şi de aspiraţii lite(rare) mă oboseşte. Posibil ca eu să mă fi născut așa, adică obosit şi-nchis, sau să fiu învechit încă dinaintea postmodernismului industrial şi vesel, deci nu acuz inflaţia de „scribi” şi nici nu fac… patognomonia fenomenului. Era previzibil – şi de mult! – ca melanjul violent dintre verbele sluțite și fițoșite cu talent și socializarea electronică de-a valma să îmi dea senzații de vertij și de halo. N-am de gînd să galopez să ţin ritmul şi nici privirea nu mă mai ţine, văd, pentru graffiti-urile care ornează astfel atît de socializanta şi socialmente „necesara” noastră pseudorealitate. Că peisajul e limpede unul tușat de (şi din) mofturi și moravuri cred că-i clar. Şi asta-i grav! Fiindcă ele, cuvintele bolnave au rădăcini adînci precum măselele de minte și se trag de undeva dintr-o vînă pe care o intuim.
Aşa că lesne-i de înţeles că aici, drept pansament de uz personal, mi-ar întinde-o mînă ori… moina ori poate chiar… moiştii! 🙂 Cei din urmă, de-ar fi fost însă împrumutaţi de la începuturi dîmboviţeanului areal al mioriţei sigur ne-ar fi lăsat şi limba (dovedit, cu asta azi am fi fost binecuvîntaţi!) şi antidotul stării fără să apeleze la vreo moliftă, Doamne fereşte! Dar cum nici măcar eu nu-mi fac iluzii că altruismul vechilor chinezi ne-ar mai putea fi importat azi… Au ei chinezii altele la care, iată, tînjim şi pe care perorăm. Aşa că mă las în voia moinei şi-a jocurilor de cuvinte care, pe lîngă mofturi şi moravuri, iată, pot să treacă!…
Ce vreau să zic? 😉 Mă simt doar… coafat, în ton cu trendul verbal al zilei şi cu primăvara asta astenică. Aşa că tot mai des îmi vine să trag un pic pe dreapta pe la nivelul păpădiei. „E de like, zic!”, vorba cuiva! Constat doar, fără regrete. Şi opinez.

P.S. – Dincolo de năduful fără noimă de mai sus, mai bine citeaţi asta: „La ce bun toate astea?”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Titlu despre nimic

Aţi observat că despre nimicuri se vorbeşte mult, obositor de mult? Bineînţeles, nu-i… nimic nou. Futilităţile noastre cele de toate zilele… ne ţin de urît, ne îmbracă. Un murmur continuu, un zumzet de cuvinte şi rînduri ne umple aerul şi hîrtiile, ne mînjeşte pereţii. Secolul nimicului şi-a atins deja apogeul. Da, eu unul m-am prins mai tîrziu. Probabil de aceea cineva mi-a cerut să fac bine să mă aliniez şi să scriu despre nimic. Şi-mi zic de atunci: de vreme ce suntem atît de împliniţi de această atmosferă, cît şi cum ar trebui eu să mai scriu despre nimic? Recunosc, văd însă că am cam rămas dator să aduc o odă nimicului şi nu aşa, prin ricoşeu, voalat, formatat subtil şi îmi dau seama că risc să ies din rîndul lumii neîndeplinindu-mi obligaţia. Şi ajuns aici mă mai întreb: chiar, cum naiba să nu fiu eu în stare să scriu tocmai despre nimic? Să însemne asta că mi-a secat fîntîna sau că nu mă mai ajută cuvintele? Cuvinte oricum tot mai puţine şi pe numărate după cum bine se vede.
Oh, ştiu, veţi spune că nu pot fi atît de obtuz şi că oda mea nu ar putea fi decît desăvîrşită. Iar cei puţini ce veţi gîndi, pesemne, că nimic nu-i… nimic şi că viaţa-i un albastru şi-un roz şi-un verde, ştiu, vă veţi strînge în dinţi revolta, încă puţin dezamăgiţi de trădare… Încă puţin.
Prin urmare, omagiile mele marelui nimic! E în tot şi-n toate evident! Cu plecăciune-i închin un titlu şi restul de tăcere.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Nevoia de banal

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai poate fi azi ceva mai puţin „incredibil”, „şocant”, „terifiant”, „exclusiv”, „bombă”, „spectaculos”, „de necrezut”, „horror”, „fantastic”, „ŞOC!”, „senzaţional”, „dramatic”, „devastator” adică mai puţin… „breaking news”? Fie şi doar la o superficială lectură sau vizionare a ştirilor pe care le împopoţonează aceste adjective e lesne de văzut că mai niciuna nu corespunde realităţii. Unii dintre „spectatori” pot avea chiar dezamăgirea că nici măcar corespondenţa dintre titlul şi conţinutul acestora nu există! Şi asta e valabil inclusiv pentru aşa-zisele canale… quality. Mai putem trăi printre fapte banale, în propoziţii simple şi privind spre oameni normali? Sunt întrebări retorice, evident, cum simplu de aflat e şi diagnosticul acestei prese reduse la absurd şi la formă. Mai totul e galben, toxic, mai totul aduce a boală de minte isterică, boală care molipseşte strada, privirile, cuvintele, copiii, timpul. Probabil sunt anacronic şi nervos, probabil m-am ales cu vreo alergie, probabil am „uitat” că înaintea telecomenzii s-a inventat ștecărul, da’ constat şi zic şi eu…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Poza alb-neagră. Mută

Cum ai putea să nu fi revoltat după tragedia din Apuseni? Drama, durerea nu au grade de comparaţie chiar dacă impactul unor nenorociri este mai mic sau mai mare, chiar dacă unele nenorociri sunt mai vizibile şi dor azi mai tare faţă de cele neştiute şi aproape „cotidiene”. Prăbuşirea acelui avion sau trupul sfîşiat de cîini al unui copil într-un parc din Bucureşti (şi iată astfel de exemple se adună) sunt cele care curg ca un revelator tot mai tare peste filmul şi fotografia „societăţii” româneşti. Ăştia suntem, aşa arătăm, fără fard, în poza alb-negru. Şi revelatorul lucrează mai departe, brutal. Şi-a pierdut răbdarea şi timpul şi nervii şi uitarea pentru a ne mai menaja. „Băi ticăloşilor, ăştia sunteţi!”, pare a fi diagnosticul care nu mai ţine cont şi nu mai iartă nici măcar petele de lumină, oamenii frumoşi,”România profundă”. Am protestat, ne-am bătut, „#UniţiSalvăm” (dezinteresat…), pentru un munte de aur şi pentru nişte gaze de-ale pămîntului. Nu văd pe nimeni să protesteze pentru respect, împotriva sfidării şi coruperii demnităţii, împotriva îngenunchierii şi batjocurii sufletului şi a inteligenţei, împotriva bunului-plac şi confortului dispreţuitor al dictaturii mojiciei, împotriva propriei indiferenţe, ipocrizii şi neputinţe.
Şi nici măcar nu e nevoie de un protest vizibil în stradă, de interesecţii blocate şi baricade. Ar fi suficient protestul din noi (pornind cu marşul mut împotriva noastră înşine!) şi educarea, pentru mîine, a protestului din copiii noştri, fiindcă ştim împotriva cui şi în ce fel ar trebui el îndreptat, nu-i aşa?
Cît, cine şi cum va mai vorbi de azi într-o săptămînă, în două săptămîni, de azi într-o lună despre nenorocirea din Apuseni? Şi cîte altele, între timp, vor fi fost îngropate de demonii din adn-ul nostru? Poate salva ceva o ninsoare proaspătă, întîrziată?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Gramatica lumii lor. Salubritate

Curăţenie. Salubritate. Vidanjă. Poate fi o curăţenie a cuvintelor? A virgulelor? A cratimelor şi a lui i? Ii sau iii? Şi a lui a fi? Dar a lui „decît”?! Şi putem pune în loc un „bună ziua” şi-un „mulţumesc”? Fără nervi, fără semne de întrebare şi de exclamare, fără puncte de suspensie, fără să dăm cu rahat în geam ori cu tocul în masă, cu bun-simţ, fără ură sau superioritate? Am putea face puţină curăţenie, acu’ la vremurile astea de primăvară-n miezul iernii, prin bloguri, e-mailuri, forumuri, gazete, comentarii şi să dăm puţin cu mătura înaintea paşilor noştri şi cu bidineaua pe pereţi şi pe la rădăcinile copacilor? N-am nimic cu analfabeţii, cu semidocţii diplomaţi, cu elitiştii agramaţi sau cu teribiliştii „jmecheri” din mediul înconjurător. Chiar n-am nimic nici cu cei care se scuză că n-au timp aşa cum n-au avut timp nici în cei şapte ani de-acasă nici în cei ai căpătării înaltelor lor brevete. N-am nimic cu „gramatica” lumii lor. Ştiu, pînă la urmă toleranţa, „înţelegerea” şi bunăvoinţa sunt problemele mele, la fel cum e şi frecventarea acestor indivizi. Dar cum nu mă aştept să aibă succes o petiţie sau un protest, un „grup de presiune” ori aşa ceva şi cu riscul de fi considerat… prezumţios eu zic că se poate şi procedez în consecinţă pentru aerul străzilor mele.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

„Cît costă un om?”

M-a întrebat asta, nu de mult, un amic pe care l-am reîntîlnit, întîmplător, după mult timp. Ca un reproş. Şi a întărit aproape pe un ton răstit: „Te-ntreb pe tine fiindcă ştiu că vezi lucrurile fără patimă sau perfidie, după cum te ştiu de atîţia ani şi nu-i întreb nici pe evaluatorii, psihologii si trainerii de profesie. Cunosc ofertele lor. Nu te-ai gîndit niciodată aşa?” Nu apuc să răspund. Răspunde tot el, amar, cu pauze mari între vorbe:
„Se ştiu recompensele puse pe capul unuia sau altuia. Se cunoaşte si practica numită vînătoare de capete, cu sau fără discount. E vorba, simplu, despre nişte preţuri standardizate, după un soi de pat al lui Procust general răspîndit, preţuri de mercurial… Ele nu ţin cont de subiectivisme sau de „valorile” de sine sau de evaluările formale. Preţul poate să scadă sau să crească şi funcţie de rata inflaţiei, nu?… Dar cel mai greu cîntăreşte timpul – inclusiv cel ce ţine istoriceşte de progres – şi implicit de rata de depreciere a deprinderilor sau însuşirilor dobîndite sau native. Deprinderi sau însuşiri trecute anterior prin o ruletă artificială, adică aşa-zisele soartă, noroc, egalitate de şanse, educaţie, şcoli făcute, familie şi alte convenţii de-astea inventate pentru naivi. Astfel, observăm o diminuare progresivă a valorii sale de vînzare-cumpărare. Omul vechi, după o utilizare curentă, se aruncă la coş şi atît. Fără alte conexiuni socio-umane sau recursuri la memorie. Apoi el însuşi se va scoate definitiv din uz constatînd că productivitatea lui socială SAU sentimentală nu mai corespunde cerinţelor şi competiţiei… umane. Cel mai probabil asta o să facă…  Adică la ce să mai facă umbră pămîntului cu mizeria şi foamea lui? Altul la rînd! Excepţiile date de ruleta amintită confirmă regula…” Ce era să-i zic?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Scrisoare pentru Moş

Ce să-i scriu eu respectabilului Moş Crăciun, că doar i-am promis?… Numai de bine şi numai de sănătate. Despre dorinţele-mi de linişte, de minţi limpezi, de gînduri blînde, de fereală la şocuri. E suficient, cred, şi bunul Moş va proceda în consecinţă pentru noi toţi.
Apoi m-aş întoarce la trecutul an şi la trecutul sfert de veac. Ştiţi, circula o vorba, undeva imediat după 1990: „Ce-ai făcut mă, tu în ultimii cinci ani?”, ca un reproş la adresa celor care n-au mîncat salam de soia în anii regimului sucombat. De aici aş fi îndemnat să pornesc la vale şi sunt sigur că fiecare dintre noi ne putem scrie scrisorile privind (şi) din acest unghi. Ba cred că chiar şi numai întrebarea e suficientă în locul nu ştiu cîtor sincere şi inutile confesiuni.
Aruncînd un ochi pieziş peste 2013 aş zice că a fost unul chinuit şi alunecos, peste poate de repede obositor şi rupător de gînduri ceţoase şi de nervi. Aruncînd cu aceeaşi parte de ochi peste anul trecut suprapus ca un şablon peste România mi s-a părut un an pus pe rele şi care s-a dat al naibii de greu de dus. Fără răgazuri, fără cuvinte întregi, fără înţelegeri şi acceptări. Şi un an cu multe, parcă centimetric calculate pierderi de nume şi de suflete. De uitări. Pe ici pe colo doar am întrezărit frînturi din tot… restul. Aşa că dute-n pace, 2014! N-am a te regreta!
Sfertul de veac de aproape privindu-l, pe lîngă chipu-i asemănător unui gînd din zilele trecute, parcă ar fi vrut să se împăuneze, să-şi pună capac cu acest 2013. Dar văzîndu-l aşa ştiu că ar fi nedrept să fie lăsat pe mîna acestui an. Nu, frînturile alea bune au fost si vor fi destule-n sfertul veacului ăstuia. Şi ca depeşa să fie cît de cît întreagă voi zice că anul ce vine musai va fi cel al „restului” acoperind cu bine veacul, timpul şi întrebările de mai sus. Asta o să-nţeleagă Moşu’ din scurta-mi scrisoare.

Servus, Blogolume,
cu La mulţi ani şi mulţam că eşti!

azi

cît de buni suntem azi. cît de mîndri! ne punem tricolorul în geam şi ne îmbrăcăm cu hainele de duminică. azi întindem masa şi ne adunăm şi zîmbim şi ne cinstim. cît de frumoşi suntem în costumele bunicii. azi ascultăm doine la radio şi ni se închină ode la televizor. azi dăm mînă cu mînă, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm. azi suntem harnici şi isteţi şi azi avem succes. azi citim poezii, deschidem manualul de istorie şi ştergem de praf tablourile din pod. azi suntem necondiţionaţi, dezinteresaţi şi liberi. azi suntem fraţi şi surori. suntem puternici şi demni, suntem stăpîni peste ţărîna noastră. azi suntem extraordinari şi minunaţi şi calzi şi sănătoşi. cît de altruişti şi de cinstiţi suntem azi, cît de atenţi cu cei mai sărmani. cît de îngăduitori şi de iertători şi de corecţi suntem! azi gîndim patriotic şi în limba română şi ne bucurăm de asta. azi e soare şi e belşug de fierturi parfumate în aer. azi batem pas de defilare cu pieptul înainte. zîmbim azi şi privim lumea de la înălţime. azi suntem buni şi ne iubim. ce bine e azi! azi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poşta (mare) a redacţiei

Dragi prieteni şi prietene, stimaţi tovarăşi, recunosc cu autocritica pe inimă că am neglijat profund cutiuţa poştală de reclamaţii şi sesizări din dotare. Recunoaştem, am zădărnicit amarnic constantele eforturi ale lui Google de a răspunde gravelor şi temeinicelor probleme ale lumii înconjurătoare. Cu alte cuvinte, Departamentul nostru de Comunicare a cam tras mîţa de coadă! Cu scuzele de rigoare, împreună cu colegii, îndreptăm azi această stînjenitoare situaţie, veche de mai bine de un an, încercînd să respectăm întocmai tematicile în ordinea succesurilor lor. Declar că vom fi dedicaţi de acum înainte ratingului pentru ca acest blog să se ridice la înălţimea aşteptărilor Dumneavoastră. În răspunsurile de mai jos vom fi scurţi şi concişi: după fiecare căutare vom pune o liniuţă (cratimă), urmată de răspunsul sau, după caz, constatarea de rigoare. Mulţumim pentru înţelegere!

azi zorile sunt linistite – aşa-i. acest gînd ne-a mînat în această anevoioasă întreprindere.
diferite afectiuni ale geniunchiului – suntem decişi să rebrenduim acest blog cu sfatul ortopedului.
urzica buna pentru genunchi – de bună seamă!
rusul care vindeca genunchi – promitem să-l căutăm.
genunchioul lumii – nu răspundem pentru modificările de sintaxă.
genunchiul vinului – merită o marcă înregistrată.
chimioterapie genunchi – sperăm să nu fie totuşi atît de grav!
roadere de genunchi – se poate rezolva cu o genunchieră ceva mai lejeră.
durere ascutita in genunchi – de regulă aşa se întîmplă, staţi liniştită.
durere ascutita genunghi – cu unghiul se rezolvă!
ciocu genunchiului – depinde cît de mic e!
soareci la genunchi – inevitabil, da!
www obeada .flavius blog de blog – mulţumesc frumos, mă onorează!
bărbat boncăluieşte cerbii femeie – ce să facă şi el?!
lumea e in letargie – am spus-o şi noi de mai multe ori.
ce an este lxxvi – credem că 76.
cum iese decontul la taxi brasov– iese bine.
nevastuica si babuin desene autobiografia – să fie vorba despre un fel de autoportret?
poeziea iarna cu cuvinte repetate – corect, repetiţia e muma învăţăturii.
biscuim maria ta – biscuiţi, oştenii mei!
frumoasele sălcii cu șolduri de lemn… – absolut. bine că nu-s femei!
ferma de melci florian vaideanu – bănuim că e pe profit.
chit lemn pret – vreo 8 lei punga de 200 de grame?
,muzica de dor acompaniata de ciripitu pasarilor – concert de balustradă.
femei care povestesc cum îș înșală bărbați – de regulă n-o fac!
femei vorbind vulgar – de acord, da’ sunt excepţii, totuşi!
senzatia de arsura la muribunzi – nişte Carbocit nu ajută?
pareri vin garboiu – bun! îl recomandăm.
tentatiile lumii – nişte capcane, dom’le!
peretii lumii – sigur sunt albaştri!
biblioteca nastase sapte case de manon marinescu – o bibliotecă la şapte case? ni se pare puţin.
cotorul de chitante – nu l-am zărit.
un text despre oameni daca au nevoie de animale si plante – omnivor?
cum poate fi colindul – oricum, numai scurt să fie!
ati fost la teatrul de papusi arlechino? – da, cînd eram mici.
michelemore cine-i mai bolnav omul sau sistemul – cine-i michelemore?
poezie despre stari amare – cred că dl. Bacovia vă poate răspunde la asta.
poezii despre cei disparuti timpuriu – ferpare.
poze cu sticle aruncate – încercaţi la un fotograf. sunt pe toate drumurile.
truisme celebre – invidia adevărurilor, ştim…
compuneri prelungul drum al lumii – nu avem decît pentru prescurte.
frumosu cristina mihaela articole aparute – din păcate secretarul de redacţie nu le-a dat bun de tipar.
imagine cu moromete – ne gîndeam la John Lennon.
ilie moromete naiv – n-am zice, dar vă respectăm părerea!
morometii la masa – uneori se întîmpla chiar şi sub căruţă!
comentarii fragment in care ilie moromete obisnuia sa vorbeasca singur – deh!
stricnina medicament – cu toată încrederea!
bunai vinul la vecinii – pe bune, tocmai ce s-au întors de la moşie!
mustele si motani desene animate – din păcate de la vremea asta au murit toate muştele!
baiat bun haiku – şi cuminte!
lucruri frumoase din plastilina – vă putem face o ciupercuţă.
google/ce autor si cum se numeste poezia era intuneric.ploaia batea departe afar – credem că Arghezi.
caut un text literar despre haiduci cu multe peripeti – avem ceva, dar cu puţine!
poezii la 60 de ani – tot ce-i vechi e bun.
copil cu bobul pe derdelus in comuna vatra moldovitei – nu, nu l-am văzut.
cum sa fii hamster – ne întrebăm şi noi deseori!
poezie niste tarani – la Cărtureşti aţi încercat?
lectia furnicei text – avem numai jpg.
jocurierotice – nu acceptăm decît propuneri patriotice.
cele mai frumoase poezii de la multi ani – am văzut cîteva modele la cofetărie.
melodie matrix reclama digi cu voce soprana – cu voce de bariton mai găsim!
poezii toparceanu ooo si ahh – Oh!
uscaturile si lorena lupu – ştim, pădure fără uscături…
moleculele si lorena lupu – un laborator autorizat vă poate ajuta cu siguranţă.
comentariu literar al poeziei plopul de ioan alexandru – nu am ajuns încă la litera P.
ce inseamna mon cher – dacă puneaţi un semn de întrebare vă puteam răspunde.
gazeta de perete de anul nou – nu cred că mai apare!
ruleta cu cuvinte – sună bine dar o preferăm pe aia rusească.
jurnal de bordel.ro – vom trimite pe cineva în documentare şi revenim.
nod in papura sinonim – anuradhapura.
neincaput propozitie – speram să încapă totuşi!
pomi din alte zone ale lumii – nu răspundem pentru ce nu am văzut.
ce se poate face dintro cutie de carton – o masă, o casă…
flori pitice pentru mormant – vă recomandăm o placă de ciment!
ce inseamna crochiu – o să căutăm în DEX şi vă comunicăm.
crochiuri cu rochii lungi – încercaţi cu minijupe!
crochiuri barbati – toţi bărbaţii au ceva crochiuri.
crochiuri umane – nu pot fi altfel, după cum se vede mai sus!
crochiurile caselor de moda – cred că-s un gen literar nou!
poezii cu pinguini – avem din belşug, Slavă Domnului!
poezii cu rinoceri – reveniţi mai la vară, vă rugăm!
aforisme despre alint – ceva cu puiul mamii merge?
omul si in inchisoare este liber sartre – vorbiţi din propria experienta, şi mai vorbim!
usi interior melamicu geam – cunoaştem problema!
flaviu obeada adresa mail – vă rugăm lăsaţi o cerere la poartă.
urzici si stevie pentru engros – am livrat ultimul transport la Selgros.
bani cu sacu pentru amenda – trist, cunoaştem senzaţia!
starile ale albinei din poezia – nu înţelegem aluzia!
trubadurii din transilvania cumpara disc – chiar mai au cu ce?
trubadurii stii la noapte cine vine – pe frigul ăsta nu vine niciun trubadur!
noul tractor – nu avem decât de import, din păcate!
lămuri- bogatul nu crede niciodată celui sărac,nici sătulul celui flămînd. – Amin!
de ce imi este frig de la genunchi in jos – aţi încercat cu indispensabili?
poezii despre garou – mai avem cîteva despre bisturiu!
ontrebuintarea nodului 2 simplu – nu facem noduri marinăreşti.
buzura verdict virtual – dânsul a fost informat?
anticariat.ce.pret.poate.avea.un.covor.de.perete.cu.taierea.capului.lui.andrei.batori – trebuie să fie foarte scump!
prietenii animalelor si plantelor – Greenpeace!
vocea a venit in genunchi – strigător la cer, zău!
cate octave ridica vitas – dacă mai merge la sală, destule!
omul care atinge opt octave – trebuie să fie cel anterior amintit.
cine ridica cele mai multe octave – idem!
fata lumii – fata sau faţa?
geamantane cu violetta si jurnale – am văzut cîteva la biroul de obiecte pierdute.
sex in tramvai – vara mai treacă-meargă!
http://www.sexi milf.ccxi milf – adică?
cintece xxx – nu avem pe mărimea asta, dar suntem decişi să nu mai utilizăm cifrele romane!
xxx zemuiala – vă recomandăm soluţia antiigrasie igrastop.
stabilimente in romania – 2-3 mai ştim şi noi?
sex cu capre – Ghiţă ştie!
fabrica de clopote de oi din – puţin cam complicat, dar se rezolvă!
cautator decaiete – cunoaştem un detectiv ieftin şi bun.
noi te plingem draga mama versurila inmormintare – preotul o să vă îngraşe nota de plată!
constantin toiu a murit – Odihnească-se-n pace!
mihail krug ultimul drum – a fost o înmormîntare frumoasă, ştim…
cum repar ceasul cu cuc – cu mare atenţie, e obiect de patrimoniu!
psihotehnici – pentru astea trebuie să veniţi personal.
airinei ioan ing.silvic – i-am zărit pe undeva pe aici cartea de vizită.
ma las locuit de nichita stanescu – dacă v-aţi înţeles la chirie e în regulă!
nichita stanescu imediat dupa lacrimi si ploaie – nu l-am văzut niciodată aşa.
figuri de stil din si-aud gemand amorul meu defunct – cred că le găsiţi în Kamasutra, ediţia revăzută şi adăugită.
cel mai urat om din lume – din punct de vedere subiectiv, da!
bancuri cu nepotisme – bancuri.ro
pe genunchi porno – la sex-shop aţi încercat?
deseneaza-mi lumea …poezie – să se încălzească un pic şi se rezolvă şi asta.
eminescu este un fapt intim – nu suntem totuşi împuterniciţi în chestiuni de viaţă personală!
ariciul lecuitor – aricii i-am terminat, mai avem cîteva ventuze.
un text cu cuvintele roua,vioara,pleaca,piatra,greier – simplu ca bună ziua!
compunere cu cuvinte: toamna, fum, suflet,frunzare, trist – poetul nostru de serviciu e în concediu medical. reveniţi!
ce inseamna instanta morala – stricto sensu e o întrebare retorică.
surcele de stele explicataie din poezia rasarit – ce-i drept îs cam scumpe!
stricnina joc – vă rugăm nu încercaţi acasă!
pretexte ca sa iesi fara iubit – o durere de cap ajunge.
nită stănescu poetul că şi soldatu – bietul niţă!
nichita stanescu va sa zica 21 – 21, cert!
nichita stanescu atata sa nu uitati ca el a fost un om viu – promitem să nu uităm!
nichita stanescu el a fost om viu…viu,pipaibil cu mana! – indubitabil, după cum s-a văzut şi mai sus.
constitutia jenunchului – Curtea Constituţională e ultima soluţie!
flavius calau – vă putem oferi numărul de telefon, în privat!
caut o melodie si in videoclip apare o fata care sta in genunchi si totul e albastru – ştim unul pe roşu.
fagaras barul bronx de 8 martie – atenţie, rezervările se fac din vreme!
am cautat astazi un pulover,sa ma imbrac,am zarit acolo in colt,langa ultimul – aţi căutat şi în şifonier?
un hoit baudleaire youtube – s-ar răsuci în mormînt!
bocancii lui simion cristian – sigur era încălţat cînd a plecat!
poezii despre pitipoance – ceva proze nu merg?
actorii din abisul pasiunii – mult prea îndepărtaţi, ştim!
cat costa un bilet de tramvai – 4 lei.
imbecilitat de senzatie – cred că găsiţi la prima farmacie.
de ce romanii de azi sunt mai timpiti decit romanii de ieri – asta ne întrebăm şi noi!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Cel singur printre ştiri

„Breaking News!”,”Lovitură”, „Bombă”, „Incredibil”, „Excepţional!”, „Exclusiv”,”Nu ai să vezi aşa ceva!”, „Scandalos!”. Ştiri de carton, despre oameni de carton, despre întîmplări de carton. Ştirile de carton galben nu au nicio legătură cu viaţa ta. Cu vînturarea copacilor. Cu moartea. Cu spitalul. Cu kilu’ de cartofi. Cu şcoala. Cu liniştea de mîine a copilului. Ştirea despre viaţă e căzută ireversibil în desuetitudine. „Nu o lua în nume personal”, ţi se spune. „Numele personal” nu există, el doar loveşte decisiv în ce a mai rămas din tine. Şi-ţi vine să te duci, să-ţi sugrumi cuvintele şi să dormi prea-scurtul somn şi să ceri în zori un pluton de execuţie. Fără procurori, fără miliţie, fără judecători, fără avocaţi. Ştirile, reportajele despre tine, cu tine, pentru tine, pot avea permis cel mult orgoliul unei căutări de-un minut şi doar atunci  cînd vin de la morgă, din canale sau de la o defenestrare. Nu-ţi fă iluzii, cînd tu te citeşti nu te citeşte nimeni. Vrei un sfat? Ia-ţi o oglindă, fără conexiune la Internet, şi petrece-ţi seara în faţa ei, ca să nu fii singur, după cum îşi zicea şi Pavese într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

Cesare Pavese – 1935
„* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.”  (din Orizonturi Culturale Italo-Române)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

O scamă pe minte

„Foloseşte-ţi creierul! E gratis!” Dictonul ăsta şi cu imaginea aferentă, a lui Hugh Laurie cu un creier la (în)demînă au făcut carieră printre miile de citate „inspiraţionale” care defilează zilnic pe wall-uri. Nu ştiu cîţi l-or fi citit şi din aceia cît or fi băgat ceva la cap din moment ce inflaţia prostiei pure ne înconjoară şi a cam scăpat de sub control. Poate că, dată fiind oricum utilitatea… relativă a pereţilor albaştri în procesele „clasice”… de cogniţie ar fi mult mai utilă postarea unor asemenea afişe pe autobuze sau în locul unor semne de circulaţie, dar asta-i altă poveste deja.
Cum altfel să traduci (doar nu hierofanic!) capacitatea noastră dîmboviţeană de a ne da cu stîngu-n dreptu’, de a încurca borcanele, cu corolarul personal suprem: de a ne face viaţa amară? Nu ştiu (alţii cum sunt, sic!) însă nu pot să nu mă simt urzicat constatînd, cotidian, cît de simplu ar fi ca în interacţiunile noastre socialmente necesare să le acordăm celorlalţi răgazul înţelegerii şi al utilizării simple a neuronilor. Să nu fi mîrlan, să te pui în locul celui dinaintea ta, indiferent ce i-ai cere, să îi întinzi o mînă şi un cuvînt edificator şi eventual să-i zîmbeşti. Ce o fi aşa de greu?
Spuneam despre inflaţia de zicale motivaţionale în care ne refugiem, alături de care pozăm. Majoritatea sunt truisme de-a dreptul şi totuşi au un succes acaparator… Utilizarea acestora în exces mă face să văd în fapt exact deficitul substanţei lor. Cînd, organic, unei vietăţi îi lipseşte ceva, aceasta pune botul si linge ba pămîntul, ba iarba, ba pietrele pînă la sastisire… Aşa şi cu noi: rulăm obsesiv pe rapid înainte scame de înţelepciune (încîntătoare de altfel, recunosc, contaminat!) doar-doar ne-om molipsi cu ceva de acolo. Efectul este însă invers, devianţa se adînceşte.  Anomizaţi şi frustraţi pînă la absurd ne exhibăm astfel tocmai goliciunea şi, după caz, fiindcă lucrurile se împletesc aici, Prostia aia amară, fiindcă tot despre ea era vorba… Stiu, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, da’ zic şi eu, aşa… moralizator! Evident, truisme. Nici măcar nişte gînduri… „fractale” ;)…

Servus, Blogolume!

Toate cele bune! 🙂

P.S. – Şi a fost o scamă, tangenţială cu o dilemă CATCHY

Oraşul personal

oraşul. oraşul personal. sunt dintre cei care nu pot avea mai multe oraşe. care nu au cum să se mute dintr-unul în altul fără a resimţi asta drept o invaliditate. oraşul precum nişte mîini urîte, butucănoase sau oraşul precum nişte mîini fine de pianistă tînără. oraşul ale cărui străzi le ştii pe de rost, dar în fiecare dimineaţă ţi se par noi. oraşul în care ţi-ai însemnat ultimile halte. oraşul al cărui cimitir îţi e atît de familiar, ca un un deja-vu. oraşul în care crezi că-i cunoşti pe toţi şi toţi te cunosc. oraşul procesiunilor acceptabile. oraşul genunchilor zdreliţi. oraşul cutremurelor previzibile. oraşul ipocriziilor ignorate. oraşul ferestrelor deschise. oraşul ștrudelelor. oraşul scrisului greu şi al poeziilor uşoare. oraşul săruturilor amnezice şi al despărţirilor aproximative. oraşul saloanelor de spital ştiute. oraşul parţial. oraşul scurtăturilor şi al ieşirilor secrete. oraşul acestor frunze. oraşul acestor ziduri şi al acestor bănci. oraşul tristeţii acceptabile. oraşul flirturilor complice. oraşul cu ochii întredeschişi. oraşul îngăduitor. oraşul promisiunilor terfelite şi al minciunilor tăvălite. oraşul verde, oraşul galben, oraşul alb. oraşul fără virgule. oraşul subiectiv. oraşul tandru.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

De Limba Română…

Avem o zi a limbii române azi. Prin lege. Ni se mai dă o zi cu titlul de „sărbătoare”, aşadar, în buna tradiţie festivistă a ipocriziei noastre. Încă o zi fără instrucţiuni de utilizare însă, şi fără folos, atîta vreme cît noi oricum nu funcţionăm altfel decît după indicaţii. Dar să ni se dea, asta contează! Şi să fie primit! La ce bun? „Ziua limbii române” e în fiecare zi, întocmai după chipul şi asemănarea noastră, nu a ei, a limbii! Uitaţi-vă doar la „televizoarele” cu bandă galbenă, ascultaţi hiturile de la radio, citiţi de pe buzele imberbilor de pe stradă, auziţi-vă copiii din faţa blocului, aruncaţi o privire peste titlurile din ziare şi peste frazele de pe… wall-uri, citiţi-vă e-mail-urile, ascultaţi-vă „aleşii”!… Aia e limba noastră… română! Şi să nu-mi spuneţi că o „sărbătoare” o va readuce acasă, o va pune în capul mesei şi o va cinsti aşa cum normal ar fi să fie tratată în fiecare zi. O, nu! Limba Română nu mai e de mult aici. Avem o sărbătoare, da’ o sărbătoare cît o înmormîntare (că tot ne plac, aşa cu dichis, cu coşciuge deschise, cu coroane mari, cu bocete şi cu restul alaiului)! Fie-i ţărîna uşoară!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Marfă de contrabandă

Ceea ce ne-a fost dat să îndurăm (celor care îndură, desigur!) în ultimile zile, dinspre o covîrşitoare parte a presei mioritice, s-a rotogolit de pe culmile ignoranţei, analfabetismului, puţinătăţii şi decăderii. Ăsta-i rezultatul tabloidizării, manelizării, mogulizării, like-izării, deprofesionalizării pînă la umilinţă şi al vînzării pe doi lei a ceea ce a fost o dată media-n ţara asta. De fapt nu mai contează. O analiză în adîncime ne-ar spune ce? Ceea ce ştiam deja de mult. Mirosul dospirii a ieşit în aer în toată „splendoarea”-i fetidă mai curînd decît m-aş fi aşteptat. Şi a împuţit tot, damful mînjind pînă şi puţinele oaze de bun-simţ care mai rezistă pe ici-colo. Cine, ce concluzii trage, cine şi cum priveşte în jur şi înainte? Nici asta nu contează. Fiecare după propria-i înţelegere sau după interes. Pînă şi deschiderea subiectului ţine de o suspectă şi condamnabilă desuetitudine dacă nu chiar naivitate. Pînă la urmă e doar începutul noii noastre… normalităţi informaţionale!
Ne ţinem un pic de nas, ne îndesăm capetele între umeri şi trecem „mai departe”. Ne îndesăm şi CUVINTELE şi opiniile în buzunare. Sunt prohibite, cum prohibit ar deveni, prin deducţie, şi acel articol 30. Marfă de contrabandă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă cu asta. Şi, din fericire, nu poate fi înlocuită cu o poză!

Încă un an degeaba. Nufărul

Revoltă, mîhnire, decepţie, resemnare, perplexitate, confuzie… Asta văd că a mai rămas din ceea ce se întîmpla acum un an, pe 29 iulie. Acum un an se producea o mişcare entuziastă (unii i-ar spune mică revoltă) avînd ca actor principal vreo 7,4 milioane de români care spuneau clar, răspicat, justificat, argumentat, ba chiar şi matematic şi legal că vor şi trebuie schimbat un curs vechi, de vreo opt ani, şi nefast al lucrurilor. Locomotiva, instrumentul acelei (r)evoluţii era o construcţie politică numită USL. O locomotivă instalată însă prost la şirul de vagoane şi condusă de nişte ageamii – fapt pe care l-am punctat încă de la momentele cu pricina, lesne de găsit pe aici… Dar cronologia e cronologie şi poate fi lesne cercetată.
Revoltă, mîhnire, dezamăgire, resemnare, perplexitate, spun. Astea le surprind azi mocnind, pe ici pe colo, în rîndul unora din cei cărora le-au fost confiscate voinţa, drepturile, cuvîntul. Bineînţeles remarc şi satisfacţia celorlalţi care găsesc că e cinstit cum s-au petrecut lucrurile sau care pun ironic situaţia într-o paradigmă de genul „las’ c-am mai văzut şi lupi mîncaţi de oaie!”.
S-a dus un an, cum se duc toţi, mai tîrîș-grăpiș sau mai iute şi poate că stările mai sus povestite ar rămîne doar nişte… stări cu semnificaţiile lor dacă n-ar fi şi o mare amăreală la mijloc. „Locomotiva” despre care vorbeam stă liniştită în depou şi definitiv desprinsă de… vagoane. Actorii acţiunii de atunci văd asta, ba chiar se arată liniştiţi, înţelegători şi, culmea, îşi clamează ca pe o virtute neputinţa, frica. Pe ici pe colo, cu ajutorul forcepsului unor medii, aşa de ochii lumii, unii-şi cer chiar iertare sau se scuză pentru un diktat extern care, nerespectat fiind în colonie ne-ar fi aruncat în hău! Niciun gest, niciun comunicat către ţară (pardon, fie, către cei 7,4 milioane!, măcar) niciun… simpozion, niciun marş al tăcerii, nicio comemorare a nedreptăţii, nimic oficial! Doar cîteva steaguri fluturate un pic şi puse frumos în cui. Adică e aproape ca şi cum n-ar fi fost, aproape o confinţire a faptului că dacă s-a întîmplat ceva a fost un… „ceva” oarecare, poate chiar o eroare de… parcurs!
Bun… Să zicem că înţeleg sau că mă aşteptam tocmai fiindcă nu îmi făcusem iluzii. Se petrec de jur-împrejurul nostru revoluţii cu sute de mii de oameni în stradă şi lucrurile „revin la normal”. Nu e nici prima şi nici ultima oară cînd ne merităm soarta şi cînd ne avem „conducătorii” pe măsură. Dar nu înţeleg altceva. Nu înţeleg pierderea definitivă a unei lupte prin neparticipare sau din prostie. Este ştiut că managementul (de orice fel) este şi capacitatea de a împinge lucrurile, de a schimba situaţii, de a te adapta, de a impune soluţii, de a veni cu idei pînă la urmă. Ei bine, „managerii” noştri (ăştia cu o putere de decizie şi o voinţă de 70% dobîndită în Parlament) nu numai că sunt în vacanţă atunci cînd ar trebui să fie la treabă dar sunt şi neputincioşi pînă în pragul previzibilului lor faliment politic (era să zic al „demnităţii” lor politice) pe spatele aşteptărilor unei ţări (să-i zicem aşa… ţară!). O coabitare, de dragul ţării, da, de binele ei – am înţeles şi asta…
În schimb, nu pot să nu-l remarc pe managerul de la masa verde, pe Traian Băsescu (cel din toată povestea asta, evident). Ei bine, suspendatul, făcut una cu pămîntul aproape, guvernatorul, le dă lecţii… mecanicilor de locomotivă. Lecţii de management, dacă tot am folosit sintagma. Băsescu ştie şi e în stare să se reinventeze, să se ridice întărit, şi să facă agenda publică sub buimăceala majorităţii! Şi nu e nimeni capabil acum să-i ţină piept, să se adapteze, să vină cu nişte contra-măsuri, să ia hăţurile. Ăsta e managementul (politic): reinventarea mai ales pe o memorie scurtă a boborului! Ce dacă e o reinventare mefistofelică şi în interes personal şi de gaşcă! A trecut un an şi singura soluţie la care suntem îndemnaţi de către ocupanţii locomotivei e să mai aşteptăm încă vreun an jumate! Completa impotenţă şi umilinţă! Pînă atunci, în acest chip, cred că „Nufărul” îşi va fi făcut pe deplin datoria faţă de cel căruia îi spuneam „ppdps” şi faţă de regimul şi uneltele lui.
Pînă la urmă ce spuneam? Îşi făcea cineva iluzii? O nu! Nu e nimic nou, e doar încă o lecţie de… maturitate. Mai mult, tind să cred că nu e doar o conjunctură politică nefastă şi să mă alătur celor ce spun pe de-a dreptul că lucrurile au fost consfinţite cu bună ştiinţă „la masa verde”: ei, cu ei şi cu ţara LOR, mimînd interesul naţional, şi noi cu noi şi cu uitarea noastră amară (pentru unii, poate, una ce va fi fost definitivă peste vreun an jumate, prin natura lucrurilor şi a timpului).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

În faţa blocului. Vecinătăţi

Bărbaţii, vreo trei patru, sting arşiţa cu cîteva rînduri de bere. Femeile, vreo patru cinci, îşi sting ţigările de marginea bordurii şi stau cu ochii pe droaia de plozi de-o şchioapă din jur. Strigătele intermitente ale acestora te fac să tresari din minut în minut ca la gîndul unor teribile incidente. Din cînd în cînd se schimbă pamperşi pe capota maşinilor ascunse prin tufişurile din parcare. Cîte un scîrţîit de cauciucuri ameninţă şi el, la intervale fixe de timp, siguranţa cuiburilor de pisoi şi căţei care completează habitatul familist care-mi aminteşte de atmosfera plină de muşte a străzilor mărginite de blocurile de nefamilişti de odinioară.
Ce-i drept, muşte sunt şi aici, destule, şi te conduc la sigur, dacă ai rătăcit cumva calea, spre tomberoanele de la marginea perimetrului. Acolo e zona de zi şi de muncă a nemernicilor cu căutături perfide spre „familia” de dincoace (posibila pradă). Uneori, cîte o mătuşă aduce de sus – după un scurt şi strident dialog de la înălţime spre bază – o farfurie cu plăcinte, clătite sau porumb fiert. Din cînd în cînd cîte un bărbat sparge un pepene sau doi şi-l împarte vecinilor, după care-şi vede sub atenta asistenţă a celorlalţi de mica mecanică a autoturismului din dotare. Pe la orele prînzului lucrurile se liniştesc brusc, semn că toţi se vor fi retras pentru două-trei ore pe la casele lor…
Pe măsură ce cade răcoarea vioiciunea comunităţii creşte din nou, rotiţele cărucioarelor şi roţile bicicletelor prind a se învîrti, creşte şi vigilenţa mamelor atente la imprudenţele provocatoare de julituri ale odraslelor, marginile trotuarelor se garnisesc cu cîteva rînduri de doze de bere, cu muşuroaie de chiştoce şi de coji de seminţe. Sunt orele favorite ale precupeţului cu chioşcul de la colţul blocului a cărui clientelă fidelă îi mai numără şi pe cei cîţiva adolescenţi de vară accesorizaţi cu cîte un „smartfon” şi adunaţi, la tovărăşia de seară, în jurul boxelor unei maşini mov decapotate. Generaţia următoare, carevasăzică…
E vară, e „vacanţa” de vară şi e copilăria de jos, din faţa blocului. În unele weekenduri se lasă chiar şi cu sfîrîit de grătar. E bine, e… vară de vară! Nu se compară cu restul vremii şi al anotimpului de ploaie şi de frig. Nimic altceva nu se compară cu asta. E copilăria pe care şi-o vor aminti…
„Sus” e fie o altă şi… aceeaşi ordine a zilei, fie o previzibilă, distrată şi fără sens coabitare între vacanţele unor venetici importanţi. La aprinderea felinarelor gălbuie şi la apariţia moliilor se aude invariabila stingere: „Să vă ia mama dracului! Mama dracului să vă ia!”, ţipă horcăit în mulţime baba şoldie, de la unu’, cu găleata-i verde în drum spre tomberoane.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

A patra cădere a Braşovului?!…

Prin 1241 au fost tătarii, prin 1438, turcii şi prin 1688, habsburgii… Acestea ar fi cele trei căderi – nu cuceriri! – ale Braşovului în mîinile unor ocupanţi străini (la care s-ar mai putea număra poate şi anii 1916 şi 1950, cu acest ultim an cînd Braşovul devenea „Oraşul Stalin”) menţionate în diversele istorii ale oraşului. Niciuna dintre acestea nu va fi fost însă covîrşitoare şi de lungă vreme la scara istoriei fiindcă, aşa cum scria Sextil Puşcariuce e val, ca valul trece, zice poetul. Muntii au apãrat si au sporit populalia indigenã, care le cunostea tainele si ascunzisurile în vreme de primejdie. De pe culmile lor, strãmosii nostri au dominat de fapt pe venetici; din cuceriti ei au devenit cuceritori. Chiar dacã limba lor nu mai e cea a dacilor ce le-au dat nascare, firea si felul de a privi si a primi viaţa a rãmas aceeasi”
Dacă ar fi să se petreacă un troc politic ordinar în vremurile astea ale noastre, aşa cum mă tem că s-ar putea întîmpla prin plănuita regionalizare a României, m-aş putea gîndi la o a patra cădere a Braşovului pe mîna unor venetici? Eu cred că da, chit că acum vorbim de un proces globalist în care nu mai cad cetăţi sub furia hoardelor barbare ci se şterg identităţi locale, se uniformizează valori economice, demografice sau culturale şi statistici, se „pun la dispoziţie” evidenţe în ciuda voinţei celor… ocupaţi.

Potrivit unor zvonuri deocamdată, întărite şi de unele bîlbe sau declaraţii contradictorii, la niveluri de vîrf ale USL-ului s-ar fi bătut palma ca Sibiul, cu un guvernator cu tot, să devină capitala Regiunii Centru a României în detrimentul Braşovului. Şi asta, spun gurile rele, ca peşcheş oferit unui primar vremelnic (istoriceşte, desigur) de Sibiu, Klaus Iohannis, în schimbul „mariajului” acestuia cu liberalii. Mariaj din interes, după toate aparenţele, chiar dacă eu unul nu prea văd zestrea cu care ar fi venit Iohannis, alta decît cea a unei poze frumos ambalate, ca o Fata Morgana valabilă doar ochilor necunoscători ai naivilor.
Oricît de subiectiv aş fi cred că este de-a dreptul inutil să mai fac şi eu o pledoarie, să mai aduc aminte despre distanţele apreciabile care fac diferenţa între Braşov şi Sibiu. Ţine de bun-simţ, de o minimă adecvare la realitate sau de rea-credinţă şi prostie să înţelegi şi să accepţi evidenţa: Braşovul nu are cum să se subordoneze în vreun fel Sibiului! Parte din USL-iştii braşoveni de frunte chiar au pus ceva argumente pe masă şi se declară luptători „pînă la jertfă” pentru cauza Braşovului. Dar cu toate astea sunt semne care ne dau de înţeles că toate argumentele ar putea să nu facă nici cît o ceapă degerată în faţa domnilor Dragnea (care nu ştiu de ce a evitat o discuţie la obiect aici la Braşov), Ponta sau Antonescu. Ei coabitează, pare-se, în alte sfere şi se supun altor protocoale care nu au nicio treabă cu evidenţele chiar dacă asta ar însemna desconsiderarea şi sfidarea voinţei şi dorinţei a cel puţin 500.000 de braşoveni. Pentru ce acest troc? Pentru putere, influenţă, în condiţiile în care e limpede că volatilitatea resurselor este şi va fi tot mai gravă iar dirijarea discreţionară a acestora nu va aduce bunăstare acolo unde trebuie ci rupturi şi inechităţi? Întrebare retorică, bineînţeles!

Dacă va fi să fie aşa nu ştiu de ce beneficii şi pentru cîtă vreme se vor bucura artizanii unei asemenea decizii cu totul nedrepte şi umilitoare, decizie care probabil va ocoli subtil pînă şi un elementar plebiscit prin care vocea şi argumentele braşovenilor (şi nu numai ale lor!) să fie ascultate la modul matematic corect. Dar intuiesc enorma lor pierdere politică: nu-i prea mai văd să pună piciorul în oraşul ăsta. Şi nici măcar pe chiar aleşii acestui oraş care, în afara unor firave declaraţii de conjunctură nici nu se văd şi nici nu se aud! (Da, în viziunea mea, din unghiul patriotismului meu local, aş vrea să-i văd cu pancarte de gît, să-i aud adunînd oamenii cu megafonul, să le văd demisiile din demnităţile lor, pregătite în alb, în caz că!…) Cum intuiesc nesperatul şi consistentul, pe bună dreptate(!), cîştig al PDL-ului şi opoziţiei care pot capacita un lobby consistent şi de o vizibilitate formidabilă pentru Braşov.
Şi dacă va fi să fie aşa, dacă se va merge pe această „soluţie” (aud că s-ar putea putea pînă la urmă, pentru a se împăca şi capra şi varza, să i se ofere o altă regiune Braşovului şi o alta Sibiului!) aş vrea să văd şi societatea civilă braşoveană, Cetatea manifestîndu-se şi altundeva decît pe facebook sau forumuri… Aş vrea să văd în acest caz votul plebei, covîrşitor negativ, la prevăzutul referendum împotriva regionalizării! S-ar putea trăi, la o adică,  şi „fără ei”, pe propriile forţe, sau eventual, dacă e să se facă, cu un „guvernator” sau un „regent” de import independent de pulsiunile locale,  nu-i aşa?!

Desigur, discuţia asta poate semăna acum cu povestea cu drobul de sare însă lucrurile pot evolua pe nesimţite şi pe neştiute. Eu unul simt nevoia acestei opinii – bine-ar fi fost să nu fi fost pricinuită! –  şi m-aş bucura să fi pornit de la considerente false, Braşovul nefiind, totuşi, o cauză pierdută. Sper ca în subiectivismul meu şi din puţinătatea informaţiilor să mă înşel, cu tot riscul de a fi deranjat cumva vreo sensibilitate locală.
Dar dacă?!… A cîta „cădere” a Braşovului ar fi – şi pentru ce(?!) – şi nu oricum de data asta, ci ruşinos, fără onoare, cu armele depuse pe sub masă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Oamenii-like, oameni-spam

Ţin minte (deşi uit tot mai multe şi tot mai… des!) că am mai scris despre asta, despre… ăştia. Oamenii-spam. Desigur, dânşii nu-s altceva decît mitocanii obişnuiţi (favoriţii mei!), cei din offline cum s-ar zice, multiplicaţi în online. Şi-mi veni să arunc cu o nouă notiţă în ei inspirat fiind de un scurt interviu cu psihologul Florin Tudose care mi-a confirmat încă o dată o „bănuială” privind malformarea noastră în Homo Videns, graţie Internetului şi reţelelor aşa zis sociale: „Da, asistăm la o desocializare masivă cu atât mai mult cu cât noi am fost – şi aici cauza este foarte precisă, comunismul – o societate atomizată în care n-a mai funcţionat o reţea normală a socializării. N-am mai fost o comunitate… Oamenii n-au mai reuşit să refacă o structură funcţională. Au apărut în schimb aşa-zisele reţele sociale, care sunt doar în spaţiul virtual. Ele conduc, şi o să vedeţi că nu va mai dura mult, la o societate extrem de stranie sau vor conduce la o prăbuşire masivă a tot ce-au avut mai valoros societăţile de până acum. Ajungem la sisteme de reprezentare a realităţii, altele decât cele pământene. Noi avem nevoie de un contact cu ceilalţi într-un mod cât se poate de real, nu de a ne transforma din Homo Sapiens în Homo „Videns”, omul care doar priveşte. Nu cred sub nicio formă că aceasta ar fi calea spre progresul umanităţii.”
Oamenii-spam, derivaţi din oamenii-like, la prima generaţie, sunt produsul acestei noi „realităţi”. Şi sunt acei indivizi care au ajuns să-şi dedubleze existenţa în multe „conturi” paralele al căror conţinut autentic s-a diluat din real în virtual şi viceversa de la haloimas pînă la dispariţie. Ei bine, văd cum aceste „fiinţe”, pe lîngă faptul că şi-au pierdut simţurile naturale originare elementare precum empatia, atingerea, comunicarea palpabilă şi-au păstrat şi dezvoltat numai manifestările mici şi mincinoase rămase din caracteristicile umane ordinare. Nu ştiu dacă aţi remarcat dispariţia salutului a lui „bună ziua”, a lui „ce mai faci?”, atît din apariţiile lor orale (cîte mai sunt!) cît şi scrise. De cîte ori nu aţi primit un e-mail fără titlu, aparent fără subiect, nesemnat şi fără o încheiere care să poarte un „Mulţumesc. O zi bună!”? Şi nu mă refer numai la e-mailuri aici, vă daţi seama bănuiesc. Ăsta-i doar un singur simptom. Digitalizaţi (şi… „inspiraţionali”!) prelungiri ale feluritelor tastaturi sau touchscreen-uri, indivizilor ăstora au început să li se atrofieze capacităţile cognitive şi sociale, mâine-poimâine mai prezente la pisici şi la hamsteri! Succesul incontestabil al imaginii nedigerate în detrimentul cuvîntului (scris sau vorbit), al fluxurilor mişcătoare în faţa statorniciei paginii, al click-ului faţă de o strîngere de mînă este, cred eu, semnul victoriei oamenilor-like, al oamenilor-spam. Cu toate astea şi cu toate riscurile (inclusiv cel de a mă înşela), eu unul, chiar „atins” fiind la rîndu-mi(!), nu-mi voi da jos pălăria înaintea acestei evidenţe, fie şi de-ar trebui să-mi duc găleata la gunoi, de cîteva ori pe zi…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cu toate că-i nouă, muzichia n-are nicio legătură! (A se… „citi” aşadar separat! Sau exclusiv!) 😉

Poetu’ nostru. Cireşe

L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, pe nea Costică, poetul. De altfel cred că toate întîlnirile noastre au fost cam la fel: întîmplătoare, pe stradă, pe lîngă piaţă, pe nu ştiu ce holuri. Nu ne-au legat prea multe. Mă „urmărea de mult”, după cum mi-o spunea de fiecare dată cu simpatie. Ne „ştiam” din felurite conjuncturi trecute şi din ceva conexiuni ale drumurilor bătrînilor – şi el fiind cam de vîrsta lor, trecut de 60. Nici nu ştiu de ce scriu despre el aceste cîteva rînduri, poate numai pentru a-mi mai dezmorţi scrisul pe ceva ce pare a fi un subiect…
Nea Costică mi-a părut mereu un tip trist şi rătăcit în ciuda alurii lui boeme şi detaşate. Ca poet nu a depăşit niciodată mediocritatea şi proletcultismul, faza concursurilor locale, însă a reuşit ca prin cele vreo 18 plachete scoase la edituri obscure să-şi ridice un mic monument de „celebritate” din care să privească superior, olimpian, peste urbe. Meseria asta de poet l-a şi salvat în oarecare măsură, i-a alimentat o viaţă întreagă iluzia existenţei, i-a atenuat ratările, depresiile. Nu ştiu să fi avut vreo ocupaţie definită. Fusese funcţionar într-o fabrică din oraş. Nu ştiu nici să fi avut familie sau parcă are un fiu totuşi şi era divorţat de vreo cinşpe ani şi cam părăsit de ai lui. Membru al unei societăţi locale, provinciale, a scriitorilor, din cele în care şezătorile anonime se ţin la cîrciumă şi unde „asociaţii” îşi vînd unul altuia cîte o recenzie „glorioasă” pe un ţap de bere, nea Costică nu lipsea din fierberea „culturală” a tîrgului.
L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, la ieşirea din piaţă, cum spuneam. M-a strigat pe numele mare, cu o voce autoritară de bard, altfel nici nu l-aş fi zărit. Vroia să îmi ceară o ţigară… Învăluit într-un abur de rom ieftin, deşi la o oră matinală, îmi flutura o pungă de un leu prin faţa ochilor: „Hehehe… uite mă, ia un pumn de cireşe mă, că-s primele de anu’ ăsta!” Micul, bătrînul, obscurul, tristul poet avea, firesc, excesele lui de generozitate. Vroia să-mi plătească ţigara cu un pumn de cireşe. Am făcut apoi cîţiva paşi pe parcursul cărora starea i s-a schimbat brusc, devenise sumbru, confesiv, neaşteptat de sincer. „Măi băiatule… Am prins o pensie, mă descurc, am publicat nişte cărţi, mă ştie lumea… Ce mi-aş mai putea dori?”, îmi zise, dar parcă vorbea singur pentru el. „Auzi tu… urmă mai departe, eu n-am făcut nimic, nu prea înţeleg ce se întîmplă în jur… Sunt singur. Singur cuc, măi băiatule… Eu n-am prea avut loc în viaţa asta a mea… Ai de grijă”. Parcă se simţea obligat să îmi spună un secret şi să mă avertizeze. Devenise pămîntiu de trist, faţa-i trăda asta în chip flagrant. Parcă prevestea ceva, un plan radical pe cale să fie declarat. La capătul aleii de despărţire, cînd să-l salut mi-a strigat iar, însă repunîndu-şi masca zîmbitoare a stăpînirii de sine: „Auzi, hai vineri la societate. Lansează doi băieţi noi ceva, îi botezăm! Hehehe! Hai mă şi tu, mai vezi şi tu lumea! Uite eu o să aduc nişte kile de cireşe! Îţi ţin loc lîngă mine! Neapărat! Viii?!…”  „Nu ştiu, nea Costică nu ştiu, vedem! La revedere!…” Nu cred că mi-a auzit salutul.
Acum  două zile mă întîlnesc cu o cunoştinţă comună. „Ce mai faci, ce mai zici?”, îi spun… „Băi să-ţi zic una. Îl ştii pe tristu’ ăla? Poetu’ ălă muncitoresc, comunistu ăla, Costel şi nu ştiu cum?!” „Da, zic… Ce-i cu el?”. „Să-ţi zic fază! M-a pus naiba să mă duc la şedinţa lor de comitet, la aiureala aia de adunare de poeţi beţi şi rataţi…” „Aşa şi?…” „Mă… s-a lăsat cu masă, cu băute, au prins şi ei o pomană, o sponsorizare de la cineva…  Ştii cum se întîmplă.” „Şi?” „Să vezi fază… ăsta, Costel, s-a băgat la două blide, că cică ţinuse un loc lîngă el pentru unu’, nu ştiu cine, şi ospătaru’ i le-a tot umplut şi atîta a turnat în el, de la friptane pîn’ la băutură, cît pentru doi, că a dat ortu’ popii acolo, mă, pe loc! A horcăit şi a căzut cu mecla-n farfuria cu ciorbă! Şi nici nu s-a băgat de seamă! Toţi credeam că-i doar beat. Doar tîrziu s-a sesizat cineva că murise. Zi şi tu ce fază! Aş zice c-a murit fericit poetu’ nostru, fomistu’, hă hă hă! Nu? Tare nu, cu poeţii ăştia?! Toţi e la fel! Hă hă hă!”
„Mda…”,  am apucat să zic…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O ţară (ne)terminată. Feeling

Ştiu, o tînguire, un bocet în plus sunt, cel puţin, obositoare. Corul din care fac parte este magistral şi uriaş. Subiectul este deprimant şi, vai, inutil! De lehamitea asta sufăr de mult, încă nu mi-e de ajuns şi, de bună seamă, am o doză consistentă de masochism continuînd să arunc cuvinte peste noţiunea asta, peste cuvîntul ăsta: ţara (în chip de teritoriu locuit aici)! A arunca cuvinte peste alt cuvînt. Seamănă asta cu o înmormîntare. Seamănă cu o scenă de Kusturica.
Nu aş putea fi acuzat că aş fi avut iluzia a altceva. Nu… Ne poate fi iertat, cred, însă dacă posedăm mici oaze de optimism, dacă acesta face parte din media năzuinţelor noastre, aproape de linia realistă a acelui „nimic de cîştigat, nimic de pierdut”. Dar echilibrul dintre linia de plutire intimă şi linia de plutire „comunitară” este tot mai greu de ţinut, barca a luat deja mult prea multă apă.

Privesc „în jur”, mă „informez” (în condiţiile în care, iată, cel mai „citit” ziar din ţară a ajuns să fie foaia de publicitate a unui super-market!), „ascult la ţară” tot mai puţin şi parcă tot mai de departe. Anii s-au aşezat, straturi-straturi, unii peste alţii fără ca, mie cel puţin, să-mi aducă vreo infirmare a faptului că am fost şi am rămas (ce „va fi” oricum nu va mai fi pentru mine, egoistul!) o ţară minoră.
Raportîndu-mă strict la prezent nu pot să nu constat că au trecut patru luni, ba chiar aproape un an, de cînd ultimii răspînditori de planuri, de reforme, de încredere, de onoare, de justiţie, de dat în fapt hoţii, de optimism la o adică, au ajuns şi ei la putere. Şi, după cîte se vede, nimic, da’ nimic, nu lasă să se întrevadă că aş asista la altceva decît la nişte ţipurituri şi hore aproape de caraghios, de băşcălie, ale aproape aceleiaşi Mării cu altă pălărie. După cum au început lucrurile cu revizuirea Constituţiei, cu regionalizarea, cu reformele „noi” ale învăţămîntului şi sănătăţii, cu restructurarea companiilor de stat, a celor energetice sau a birocraţiei, cu bîjbîielile din Justiţie, cu „chestiunea secuiască”  şi „cestiunea Schengen” eu unul nu văd acel „ceva” de care aveam nevoie. Cum nu pot să nu remarc cum toate aceste capitole trec încet şi sigur în derizoriu printr-o constantă şi neobosită breaking-news-izare şi facebook-izare.

Se zice că aşa cum începi un lucru cam aşa îţi e dat să-l şi termini iar din zona asta a stilului nostru autohton caracteristic de neterminare se vede treaba că nu avem cum ieşi, indiferent chiar şi de culoarea celor aflaţi în capul mesei. Nu-i bag în aceeaşi oală, nu e cazul! Culpele şi uneltele (dintre care se detaşeaza de departe cele ale regimului oranj încă dominante!) nu se pot compara şi le-aş lăsa loc unor prezumţii de nevinovăţie şi de timp (răbdare) celor veniţi pe ultimii cai albi, dar am feeling-ul (certitudinea!?) că drumurile-s cam prea bătute!
Ar fi simplu ca, într-un registru în vogă, sa concluzionez „boiaizant” sau pe reţeta fatalismului nostru genetic că „Asta e, n-ai ce-i face!”, dar nu-i de îngăduit cînd vorbim despre acele linii rupte care nu-s altceva decît vieţi reduse la nişte aiuritoare statistici! Şi nu voi spune nimic, iar, nici despre generaţiile sacrificate însă văd cum „reţeta bulgărească” urmează să treacă Dunărea şi cum vîndută pe o ceapă degerată, ţara asta e la un pas de inaniţie. Şi să mă mai întreb încă o dată, retoric: „Încotro cu noi şi cu cei de după noi?” şi de ce trebuie să rămînem neterminaţi şi în genunchi?… Care să ne fie (de)săvîrşirea micimii şi impotenţei?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Singurătatea plătitorului de facturi

Mai deunăzi am intrat în casa unor bătrîni – rude de departe – cu ceva treburi şi pentru oarece discuţii, la un pahar de vorbă. La plecare, am observat pe „studioul” de lîngă uşă un vraf de hîrtii, plicuri desfăcute sau încă închise, bileţele, printre alte mărunţişuri. Imagine familiară pentru acel loc din mai fiecare casă. Bineînţeles, am recunoscut în majoritatea acelor hîrtii facturi şi am zîmbit, înainte să spun „la revedere”, remarcînd: „Facturi!…” Gazda a zîmbit şi ea amar: „Da, facturi… Nu se termină niciodată! Or să rămînă şi or să mai vină şi cînd noi nu o să mai fim aici să le primim!…”
Vorbele astea mi-au rămas în minte preţ de cîteva zile. Lipită de imaginea acelor pensionari. Nu că ar fi o revelaţie aici însă, da, aşa e, facturile nu se termină niciodată. Facturile tronează în vîrful puţinelor noastre certitudini. Alături de viaţă, de moarte, de boli că altele… certe nu prea văd. Venim pe lume aducînd după noi o factură şi murim lăsînd în urma noastră nişte facturi. Şi, lună de lună, săptămînal poate, ne întîlnim cu nişte facturi. Şi nu oricum, ci foarte intim, în cea mai personală relaţie cu putinţă, asemeni uneia amoroase sau de ură. Relaţie petrecută într-o solitudine perfectă.

Factura ne este adresată, ne poartă numele şi cnp-ul, ne identifică la o adică. Este a noastră şi numai a noastră iar noi suntem ai ei şi numai ai ei. Face parte din familie, s-ar putea spune, cu drepturi depline. Şi, faţă de alte treceri prin existenţa noastră, facturile sunt singurele, într-un fel sau altul, cărora nu le rămînem datori. Şi nici ele nouă!
Singurătatea aceea a relaţiei noastre cu o factură este însă din cele cu spaimă şi cu tristeţe. Este singurătatea aia a gîndului supravieţuirii, pentru atîţia dintre români, singurătatea hîdă a neputinţei, a disperării zilei de mîine. Facturile nu-ţi acceptă neputinţele, resemnările, infidelităţile, şmecheriile. Sunt de o corectitudine fatală şi ţine de domeniul minunii ca „altcineva”, din solidaritate, să vină să le îndestuleze în locul tău, „stăpînul” lor. În fiecare zi relaţia despre care vorbesc se consumă în linişte în milioane de ipostaze sau de case, între patru pereţi, în tăcere, în încordarea sau destinderea maximă a muşchilor corugatori şi occipitofrontali ai „condamnaţilor”. Şi nu-i vorba doar despre nişte pensionari ci şi despre nişte maturi care, probabil, nu vor mai avea măcar şansa „siguranţei” unei pensii care să satisfacă plata unor datorii ci şi despre nişte tineri pentru care o factură neplătită poate fi fierăstrăul care taie un drum…

Nu ştiu cum e în alte părţi, probabil acolo se poate vorbi despre o legătură normală, banal contabilă şi reciproc avantajoasă. Ceea ce văd aici şi acum, în acest prezent necruţător de iute, este singurătatea deprimantă a românului neajutorat în captivitatea de hîrtie a facturilor. De prea multe ori şi pe nedrept umflate cu dispreţ, suficient cît să îi treacă viaţa şi moartea la datorii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Ceva care nu dovedeşte nimic. Stop

Noile „paradigme” într-ale comunicării, pentru mine cel puţin, care sînt învechit deja în lumea asta, nu încetează să mă minuneze zi de zi. De ceva vreme, iată, văd cum mesajul electronic, în speţă cel aruncat pe facebook, devine unealta de bază de… transport a vorbelor şi faptelor, unealtă aproape oficială. O folosesc vedete de tot felul, afacerişti, politiceni, guvernanţi pentru a anunţa sec ceva, de la starea civilă la starea de sănătate şi pînă la starea naţiunii sau mersul trenurilor. Toate sunt preluate apoi automat de încăpătoarele benzi galbene ale televiziunilor care abia mai ţin ritmul. Şi nu mă refer aici la succesul FB ca instrument, cît la precaritatea şi la captivitatea în care au fost aduse cuvintele, textul scris sau imaginile. Acestea vin şi se duc în şuvoi asemeni unor ploi de vară, fără să lase loc urmelor, întrebărilor, fără să se mai lase arhivate. Astfel, memoria evenimentelor devine superfluă, istoria spuselor şi scriselor, la fel; lucru de dorit pesemne. Cîndva, o telegramă era pipăibilă, asemeni gîndului, stării sau sentimentelor mesagerului ei. La fel, o scrisoare cu timbrul ei sau un ziar cu parfumul lui de cerneală. Erau o dovadă pentru mai tîrziu, o mărturie pentru o trecere „pe acolo”. Ţin minte că am văzut undeva, într-o casă veche, aproape de icoane, pusă într-o ramă şi atîrnată pe perete, o telegramă în care un Costel scria cam aşa: „Mamă m-am liberat. Vin acasă. Stop. Costică”. De acord, sunt retrograd şi e limpede că mulţi, care vin din urmă, consideră mesajele astea despre care vorbesc aici drept normale, utile şi chiar însufleţite. La fel vor fi fost sms-urile, e-mail-urile, urmaşe demne ale pager-ului la purtător. Posibil e ca unii receptori nici să nu le mai bage în seamă şi tocmai în asta să găsească farmecul lor… inefabil. Şi atît de uman-volatil.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!