Feed-urile… clipei. Identităţi alterate…

Convieţuirile noastre electronice sau convivialitatea noastră „virtuală”, aş putea zice, ne-au plasat şi multiplicat, fără să simţim, în realităţi paralele şi în feţe de nerecunoscut nici măcar în oglinzile de dimineaţă… Asta-mi e senzaţia. Am mai scris/vorbit despre asta, despre dependenţă şi sevraj, despre confuzie şi identitate alterată. Impresia asta e dominantă dincolo, da, de beneficiile cunoaşterii dezordonate, de comunicarea în viteză, de monetizarea gîndurilor sau cunoştinţelor de tot felul. E un vertij buimăcitor din care memoria, privirea, vorba, respiraţia, flirtul, atingerile ies şifonate rău. Sau nu mai ies niciodată…

Mai deunăzi, primesc un… ping (ce… sprinţar sună!) de la Vania, la care reacţionez instantaneu (văd, dau click sau like, automat, pavlovian) în repezeala căpătată de curgerea fără putinţă de asimilare a cuvintelor „socializante”, de sus în jos, pe fluxul infinit al  pereţilor şi monitoarelor comune. Într-un tîrziu realizez, privind la comentariile acelui text pinguit, că am răspuns la un mesaj aruncat în…  mare acum vreo doi ani! Cum am zis şi acolo am resimţit un soi de deja-vu… invers. O ciudată ieşire din spaţiu şi din timp. Erau acolo „prezenţi” nişte oameni şi nişte întîmplări cu substanţialitatea lor fie şi aproximativă asemeni celor din feed-urile clipei de acum.
Erau? Mai sunt? Eraţi? Mai sunteţi? Ce mai faceţi voi? Unde sunteţi? De ce v-aţi ascuns? Sau de ce aţi rămas încremeniţi în acel prezent? Zău, mulţi dintre voi scriaţi chiar bine! Întrebările astea le-aş pune acum aruncînd o privire tîrzie peste blogolume şi constatînd lipsa „la apel” a atîtora. Mulţi veţi fi trecut pe domenii neştiute de mine, mulţi vă veţi fi întors în „realitatea reală” şi (ne)iluzorie ştergîndu-vă conturile pe care le veţi fi găsit drept inutile. Cîţiva s-au dus de tot, dincolo, unde nu ştiu dacă se dau like-uri sau ping-uri, de unde nu cred că mai vor să aibă habar ce mai e pe aici şi să răspundă!… Experimentez, iată, acum această pinguire către niciunde, spre nimeni. Poate-mi va răspunde cineva… Poate, tot de acolo şi la fel voi răspunde şi eu mai devreme sau mai tîrziu…

P.S. – Pînă una-alta, în fireasca ordine a lucrurilor, la început de curăţenie de… primăvară, voi purcede, cu regretele de rigoare dar şi cu vina-mi de a nu fi la rîndu-mi prezent, la ştergerea adreselor fără… identitate şi respiraţie. Din blogroll şi din celelalte conturi de… aiurea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Anunțuri

Genunchiul cu prieteni

Ciudată, urîtă senzaţie! Scrisesem textul ăsta altfel şi nu ştiu cum, la anevoioasele cosmetizări de final am apăsat pe ceva şi trei sferturi din post s-au dus pe Apa Sâmbetei. A rămas doar finalul… Nu ştiu ce am selectat (în niciun caz nu am dat delete şi suspectez WP de această „scăpare”), iar acum, după un moment de furie grozavă, după ce am vrut să las naibii baltă toate rîndurile astea ale unei zile întregi, încerc să-mi aduc aminte, să reconstruiesc… Însă poate e mai bine aşa, fiindcă mult mai grăbit de data asta, voi improviza doar…  Aşadar, spuneam că mi-a plăcut ideea găsită acum cîteva zile undeva şi potrivit căreia “Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, confirmam că m-a încîntat şi titlul articolului cu pricina: “Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”… fapt pe care, vrînd-nevrînd, în căutarea unor texte mai vechi despre Braşov, l-am pus în vecinătatea constatării că, iată, ieri am împlinit doi ani de… blogăreală! Şi mă întrebam eu aşa, ce a fost, ce a rămas, ce înseamnă aceşti doi ani? Nimic altceva decît vreo două rînduri de statistici: 458 de texte scrijelite pe genunchi şi tot cam atîtea muzici, 6025 de comentarii, 143.960 de vizite din te miri ce colţ de lume, şi vreo 2000 de spamuri… În rest? În rest, cîteva polemici, ceva opinii, nişte „trofee”, ceva „clasamente” şi marea iluzie că Genunchii Lumii ar fi şi altceva decît o sumă de sticle cu răvaşe (pe multe din ele nici nu mi le mai recunosc!) aruncate într-un ocean ingrat şi urmînd cursul habar n-am al cărei gropi negre dintr-un Internet impersonal prin definiţie şi, de cîteva ori, tentaţia dulce a renunţării…
Apoi, îmi aduceam aminte că am auzit de o întîmplare cu un violonist celebru. Artistul a coborît într-o zi într-o staţie de metrou şi a început să cînte acolo… o făcea chiar mai bine decît la Carnegie Hall cu o seară înainte însă a constatat că nu se opreşte nimeni să îl asculte… În lipsa afişelor, a impresarilor şi animatorilor era un nimeni în acel loc… Şi m-am gîndit că tot cam aşa stă treaba şi cu blogurile şi că eu nu am avut niciodată stofă de comerciant… Lucrurile sunt destul de limpezi, dar asta să fie tot?! Nu, oricît aş vrea să acuz drept ingrată lumea asta „virtuală”, dincolo de toate astea şi de durerile ascuţite din genunchi, mai este ceva care mă ţine „agăţat” (aş putea foarte bine, nu-i aşa, să-mi exersez cuvintele, bucuria textului, şi într-un caiet obişnuit sau într-o coloană de ziar!?): mirabila blogolume.  Ştiu, e posibil să fiu cam… defetist astăzi… Dar, e limpede, tot ceea ce contează azi aici sunteţi voi, dragilor şi dragelor de… prieteni care, treceţi prin colţul ăsta de lume chiar fără a fi chemaţi, chiar fără ca eu să vă răspund, chiar voi cei pe care în aceşti doi ani i-am pierdut pe… drum şi voi cei… neştiuţi sau vag ştiuţi care, mi-aţi oferit şi-mi oferiţi nu puţine momente de încîntare, de emoţie, de viaţă, de nesingurătate…

P.S.: Hmm… e clar, niciodată nu mi-a ieşit un text a doua oară, ca la prima… respiraţie! 🙂

Servus, Blogolume!
Poate, la anu’, voi vedea lucrurile altfel, voi fi mai… activ şi genunchiu-mi va fi mai oblojit şi mai… util şi-mi va fi mai uşor să scriu cu… el, la fel cum o făceam, cred, acum un an sau doi
Vă mulţumesc! (fără să pot din păcate să vă… vestesc pe toţi aici şi acum): Roxana, Karla, Geo, Carmen, Călin, Mirela, Cati, Rose, Aurora, Valentin, Diana, Cella, Daurel, Gabi, Gina, Camelia, Cristian, Cami, Vania, Caius, Oana, Onu, Ticke,  Dumitru, Deea, Cristian, Melami, Andi, Ana, Lilick, Athe, Cody, Dana, Deea Dulce, Eftimie, Milf şi Petrov, Manole, Lollita, Evergreen, Paul, Adi, Tavi, Mircea, Nea Costache, Crina, Sebi, Rodica, Andrei,  Ioan, Gigi, Geo, Lia, Gala, Ştefan, Teo, Zamfir, Ionuţu, Oplisme, Ion, Chat Noir, Mircea

Toate cele bune!

Mirabila Doamnă. Tiroliene

De vreo două-trei zile am început să mă-mprietenesc cu toamna, să-i dau bineţe dimineaţa şi să-i sărut mîna cu parfum de gutuie de cîte ori ni se încrucişează paşii, drumurile, în restul zilei…  Asta după ce, recunosc, atunci cînd i-am sesizat sosirea, acum ceva vreme, am cam tratat-o cu un soi de indiferenţă urîcioasă şi nervoasă ca pe o iubită renegată dintr-un moft… Matură şi generoasă (aşa cum o cunoaştem toţi) dânsa n-a avut nimic a-mi reproşa, nu m-a pedepsit, ba dimpotrivă s-a prefăcut a fi o ingenuă uitucă jucînd magistral piesa eternei prime întîlniri – asta, desigur, după astenicele mele… avansuri.  Dar nu, să nu credeţi că ar fi vreo uşuratică din pricina asta! O nu, cum spuneam e matură şi generoasă iertătoare a ingratitudinilor mele (aşa cum, nu-i aşa?, ne place nouă bărbaţilor să ni se… ignore, tandru, vinovăţiile!). Şi cum să nu mă las fermecat şi să nu uit, prezente sau trecute remuşcări – a cîta oară? – cînd o văd cum îşi pregăteşte cu poalele de frunze-n brîu, tocitoarele, cum mîngîie ciorchinii aurii de struguri, cum face culcuş în rouă castanelor?
Şi toată emoţia asta a-nceput acum cîteva zile cînd, zgribulit de-un vînticel răzleţ, i-am dat bineţe, cum ziceam, şi i-am cerşit un pic de soare. Şi razele mierii au apărut pe nesimţite, ceea ce m-a făcut să las oraşul în urmă şi să dau o fugă pînă-n pădurea de brazi de peste drum cu gîndul de a-i căuta odăile şi busuiocul din poartă. Ei, Doamnei mele, Toamna! Le-am şi găsit şi ăsta a fost doar un pas pînă la a mă lăsa înhămat şi ridicat în corzi, scripeţi şi tiroliene, purtat în mirabile jocuri copilăreşti pe lanţuri şi punţi din scîndură de-o palmă, la înălţimi de bufniţă! Iar ăsta-i, de bună seamă, doar începutul! Mustul încă nu i se prelinge pe coapse, castanietele încă nu-i acompaniază viorile, frunzele brumării încă nu-i dezvăluie ghitările, culorile încă-i mai stau strînse-n şuviţe… Şi, pînă la urmă, ce altceva mai bun aş avea acum de făcut decît să mă-mpac cu mine şi cu lumea genunchiului zdrelit într-un flirt prelung cu ea? 😉

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
I-am zărit, cuminţi, departe de cuvinte, aşteptîndu-şi picătura de adrenalină în buza toboganului pe: Camelia, Vania, Ion, Călin, Daurel, Gabriela, Gina, Cella, Manole, Karla, Evergreen, Angela, Cristian, Brush, Cody, Ana, Andi, Cammely, Camelia, Teo, Dumitru, Onu, Madi, Mirela, Carmen, Deea, Camelia, Mircea, Ştrumfiţa, Oana, Athe, Cati
Toate cele bune!

Uşor cu blogu’ pe scări!… Vînătorească

Acum ceva timp, în fiece dimineaţă şi seară, cînd veneam sau plecam de acasă, îl găseam pe nea Mitică rezemat în geamul bucătăriei lui de la parter şi secondat de uriaşul motan negru cu ochi verzui, Atlas, din neamul Bombay. Mi-am dat seama că stătea aşa cu orele, privind spre peisajul anost al parcării şi al străzii de vizavi, stradă foarte liniştită de altfel, ceea ce ar presupune că vecinul chiar nu avea parte de cine ştie ce spectacol. Nea Mitică e pensionat de vreun an şi ceva şi cred că acela a fost momentul căderii lui în starea asta, mai ales că bănuiesc că a avut parte la viaţa lui de destulă acţiune din moment ce, aşa cum chiar el a spus-o cuiva, este unul dintre cei cu pensii nesimţite…
Adevărul e că astfel de cetăţeni nu sunt tocmai o raritate prin cvartalul ăsta. De ani buni îl văd pe bătrînelul de la trei din blocul turn cum îşi cheamă cît e ziua de lungă porumbeii la ospăţul din firimituri, sau pe venerabila doamnă de la patru din scara B a aceluiaşi turn care pare a fi pictată pe geam de neclintită ce e sau pe bărbosul de la patru din blocul de pe colţ cu bulevardul care necontenit lustruieşte la geamurile termopan… Ăştia făceau parte din peisaj fără să-mi mai trezească vreo întrebare sau vreun semn de compasiune fiind parte a urbanei categorii a privitorilor pe geam (probabil urmaşi direcţi ai… şezătorilor pe bolovanul de la porţile dinspre uliţă).
În calitatea-mi de bun vecin mă frămînta însă gîndul că nea Mitică ar fi putut intra şi el în categoria mai sus pomenită… „Dacă pînă şi el, un intelectual în putere… atunci ce să mă mai aştept de la restul sau chiar de la mine pestre vreo douăj’ dă ani?”, îmi spuneam destul de des.

Pînă într-o zi, toamna trecută, cînd de sfîntu’ Dumitru mi-a strigat din geam: „Vecine, ia urcă acu’ pîn’ la mine!”. M-am dus, curios. „Vecine, a spus, te ştiu băiat de treabă, liniştit şi de-aia am îndrăznit să te invit… Uite azi e ziua mea şi îmi face plăcere să îţi ofer uite, o cafea, un coniac sau un whisky scoţian dă la mama lui, un trabuc sau ce-i vrea tu…” Am îngăimat un mulţumesc privindu-l curios… Îl simţeam pus pe confesiuni… „Da’ cum se face că nu aveţi casa plină azi, familia, prietenii?…” l-am întrebat. Şi nea Mitică a început să-şi deşire mosorul: „Ei, vecine, e poveste lungă… Vezi mata, la meseria mea n-am prea reuşit să-mi fac prieteni şi nici familia nu prea mi-am ţinut-o pe-aproape… Şi uite de-aia mă vezi tot pe geam cu Atlas lîngă mine… N-am unde mă duce şi nici nu mă trage aţa să ma duc deşi aş putea… Da’ n-ar fi asta!… Ştiu că mata mă înţelegi… Dom’le, mă plictisesc de mor, simt că viaţa mea…” „Nu vorbiţi aşa, i-am zis, sunteţi un om în toată puterea, ar fi păcat…” Atunci a tăcut preţ de cîteva minute absorbit parcă de urmărirea fumului albastru al pipei, de degustatul îndelung al coniacului vechi sau de torsul liniştitor al motanului care îi şedea pe genunchi. Tăcerea aia mă stînjenea… Ce puteam eu să-i spun chiar dacă gustul acelei singurătăţi nu-mi era deloc străin? „Ce să fac? Zi-mi tu ce să fac?!…”, a spart tot el tăcerea, aproape ameninţător. „Un blog, păi… faceţi-vă un blog!”, i-am răspuns încurcat, mai mult încercînd să scap de atmosfera tot mai încărcată din jurul vecinului Mitică. Agăţat cu disperare de acest „ceva posibil”, curios ca un copil m-a interogat… ce şi cum… Preţ de încă vreo două ore i-am arătat pe calculator, atît cît m-am priceput, cam ce şi cum… Şi am plecat lăsîndu-l in camera prea plină de fum albastru…
Am uitat întîmplarea destul de repede constatînd însă că nici nea Mitică şi nici Atlas nu-mi mai numără paşii la plecare sau la sosirea-mi acasă… Acum vreo lună m-a interpelat pe scară: „Vecine… l-am făcut să ştii… Ştii nu?…” „Ce să ştiu?”„Blogul, l-am făcut!”. „Aaaa… daaaa?…”, m-am arătat mirat (deşi, desigur ştiam, îl „urmărisem…”). „De viaţă şi de vînătoare punct blogspot punct com, aşa-i zice, hai să-ţi arăt!„. „Nu, nu acum, acum nu am timp, altă dată!„, i-am zis… lăsîndu-l în urmă în cadrul uşii. Mă bucurase atunci tonusul său. De bună seamă nu mai suferea de plictiseală… Apoi chiar constatasem şi eu că blogul lui nea Mitică acaparase frumuşel o nişă interesantă, că avea cîteva sute de vizite zilnic şi ceva zeci de comentarii urcînd cu spor şi în zelist unde ajunsese pe la două sute şi ceva…

Alaltăieri, pe seară, intrînd pe aleea dinspre intrare îl zăresc în geam, cu motanul în mijlocul pervazului: „Ce faceţi, dom’ Mitică, aţi ieşit un pic la aer? Cum mai staţi cu poveştile alea vînătoreşti?” Mă întîmpină cu o căutătură sumbră: „Hmmm… Gata! Dă-l în mă-sa de blog! M-am lăsat! L-am şters! Moaş-ta pe gheaţă!…” „Da’ ce-i, nea Mitică?”, îl întreb neînţelegîndu-i supărarea… „Păi cum ce-i măi băiete? Stai să-ţi spun… Pînă acu’ vreo săptămînă mi-am văzut de treabă, conştiincios şi atent, aşa cum m-ai învăţat. Am scris în fiecare zi, ba chiar de două ori pe zi, am răspuns cu bun simţ la fiecare comentariu, am percutat la lepşe, la diplome, am lăsat comentarii tuturor celor două sute din blogroll, am pus poze de colecţie, muzică de-aia veche, am lăsat zi de zi zeci de linkuri către toţi vecinii, prieteneşte, fără discriminare…”Aşa, şi? Ce te-a supărat acuma? Mai ai puţin şi ajungi în primii o sută!” „Cum ce m-a supărat? Cum adică ce m-a supărat? Păi credeam că suntem oameni, ce naiba! Credeam că sunteţi oameni, nu hiene, că de hiene m-am săturat o viaţă-ntreagă!” „Nu-nţeleg, nea Mitică”, zic… „Ba-nţelegi foarte bine! Păi cum? Acu’ o săptămînă mi-a venit de hac fierea asta pîrdalnică, deh… boleşniţă veche… Şi am zăcut la pat. Ce să mai pun mîna pe blog?!… No… şi azi dimineaţă, în sfîrşit, dau să mă uit, să văd şi io un semn acolo, o mîngîiere ceva din partea ălora din blogroll pe care i-am slujit dezinteresat luni de zile….” „Aşa, şi?…” „Şi??? Nimic! Da, nimic! Adică vreo două doamne, mai simţitoare, deh, mi-au urat însănătoşire grabnică… Şi asta fiindcă apucasem să zic că nu mi-e bine şi că o să lipsesc o vreme… Atît, dom’le!” „Atît?…” „Da, atît! Ca să nu mai zic că în aiureala aia de zelist am picat vreo cincizeci de locuri şi nu ştiu dacă mi-au mai călcat pragu’ mai mult de douăj’de cititori!!!” „Înţeleg… am păţit şi eu de-aia am lăsat-o mai moale… Asta-i viaţa, n-ai cum să-i obligi să… Dacă n-au chef, n-au! Oamenii se plictisesc, uită repede…„, am încercat eu să-l consolez. „Mda… şi să nu-ţi spun, m-am ales şi cu înjurături…. de-alea anonime, m-au făcut troacă de porci, m-au scos dator la de-alea, la pinguri de-alea!” „Aaaaa…..”, dau să spun… „Păi cum mă, asta am ajuns eu, monedă de schimb pentru un… ping?! Ce-s eu, pinguin ca ăia? Păi nu ştiu ei… f….ui în c..r pe măsa de… treabă… păi ştiu ei cine am fost eu la viaţa mea? Băi băiatule… păi pentru ce scriam eu aici? Eu credeam că aici e pe prietenie, pe sentimente, nu ca-n piaţă!…” „Hai, nea Mitică!” dau să zic… „Ce nea Mitică, ce nea Mitică?!… Uite pentru ce mi-am neglijat eu familia de mi-a zis nevasta că mă lasă şi copiii nici nu mă mai sună, că de amici… Uite pentru ce ce m-am îmbolnăvit io şi mi-am pierdut nopţile şi m-am spovedit te miri cui şi mi-am ruinat liniştea zilnică! Ba, prostu’ de mine, eram gata să dau şi bani să-mi iau domeniu personal, si să-mi fac cont pe Facebook! Să nu te mai prind pe la mine la… la coniace şi trabuce!”… Şi fără să mă lase să mai schiţez ceva, mi-a trîntit geamul în nas, nea Mitică…

Cum mă aşteptam, ieri dimineaţă, era acolo, în fereastră, cu Atlas pe pervaz… făcîndu-se că nu mă vede în ciuda salutului meu… sonor…

P.S: Ah, am uitat să vă spun! Nea Mitică avea chiar obiceiul ăsta, recunoscînd că-i displăcea… manierismul, obiceiul să trimită la final de zi… bezele, către toată lumea, aşteptînd să i se întoarcă înzecite… la o adică, la nevoie… Da… socoteala de-acasă… 😉 Ceva de genul:
Salutare, dragilor şi dragelor: Cati, Teo, Daurel, Paul, Carmen, Tavi, Eftimie, Ionuţ, Adina, Andrei, Gabi, Alexandru, Angi, Cella, Anna, Mirela, Sandu, Lollitta, Evergreen, Gina, Carmen, Rodica, Ada, Cristian, Geanina, Gabriela, Valentin, Titske, Mircea, Gigi, Deea, Nea Costache, Forevergreen, Vania, Gabriela, Ion, Sibilla, Mihaela, Dana, Dramoleta, Manole, Adi, Kid, Lady, Papillon, Gabi, Lilick, Lady Allia, Marius, Ela, Aimee, Madi şi Onu, Lory, Geo, Ana Zamfir, Andi, Camelia, Karla, Pucca, Fireflight, Alpha, Orry, Oana, Athe, Costin, Brad, Mariana, Michael, Cell, Călin, Angela, Ela, Ciprian, Rareş, Petrov, Paul, Trexel, Theodora, Marius, Frustratu’, Codeus, Şerban, Dispeceru’, Caius, Chat Noir … şi… nu numai! (iertat să fiu că, acum, i-am rătăcit pe mulţi de prin încăpătoarea blogolume şi de… aiurea! 🙂 )

Seara bună!
Bună dimineaţa!

Evoluţii blogolumice. Cu (şi fără) rost

Îmi aduc aminte (şi nu e prima oară cînd încerc o recapitulare) începuturile aventurii mele prin blogosferă. Începuturile concrete, cu însemnări periodice, de acum doi ani şi ceva – fiindcă prin 2006 mai pornisem un blog, pe weblog, pe care l-am abandonat considerînd pe atunci această îndeletnicire drept… puerilă. Deci privesc în urmă şi mă mir. Scriam pe atunci nişte notiţe incolore fără să îndrăznesc să scot nasul în lume (adică să fac vreun soi de… SEO) doar cu gîndul de a nota ce se mai întîmplă, spre aducere aminte mai tîrziu. Adevăru-i că altfel n-aş fi putut constata astăzi că genunchiul lumii e cam de-o vîrstă cu… criza şi că de atunci se tot măsoară cu ea scriindu-i jurnalul (deci va fi un bun instrument la îndemîna… posterităţii!). În sfîrşit… Bineînţeles că atunci nu aveam un blogroll prea răsărit, nu ştiam ce e aia o leapşă şi consideram un comentariu (dat sau primit) drept o mare îndrăzneală. Nu ştiu, vorba ‘ceea, cum sunt alţii dar eu aşa am fost şi mă uit în urmă cu oarece nostalgie, amuzat.

În tot acest timp (scurt, e adevărat, faţă de cel al „veteranilor”) am remarcat însă că blogolumea este şi ea supusă, din plin, trendurilor, inovaţiilor, ambiţiilor, ierarhiilor, „concursurilor”, „premiilor”, „spiritului” de gaşcă cu tot ceea ce presupune asta. Privind la felul cum merg azi lucrurile îmi dau seama, şi înţeleg, că etapele sunt făcute să fie arse şi că a devenit o virtute să te arunci cu pingback-ul înainte din prima zi, asta după ce de la primul text ai trecut vijelios printr-un neobosit şi nenumărabil schimb de… link-uri. În faţa acestei evidenţe, şi ritmului ei buimăcitor, aproape că mă simt depăşit. Şi nu mă simt depăşit atît de cantitate cît de… conţinut. În ultima vreme, parte din avalanşa de texte produse cu unicul scop de a găzdui cît mai multe „pinguri” mi se pare măcar obositoare dacă nu fără vreun mesaj. Goana nebună după aderenţi vremelnici şi de conjunctură cred că pierde pe drum înţelesul şi trăinicia legăturilor. Desigur, atunci cînd aceasta se vede cu ochiul liber! Şi mă întreb: încotro? Care va mai fi, în continuarea acestei tendinţe, rostul, înţelesul blogosferei? Cît vor mai conta însemnările – limpezi sau croşetate-n stiluri meşteşugite – textele… curate în urma cărora comunicarea şi experienţele felurite să lase în urmă sensuri sau senzaţii? Acolo, cred eu, stă bucuria, mirabilul blogolumii… Dar, poate, mă înşel, poate am o percepţie deformată asupra a ceea ce se întîmplă pe ici pe colo şi nu aş vrea să se înţeleagă prin părerea mea prezentă că mă erijez în judecător al blogolumii sau că generalizez. Departe de mine gîndul – nu mi-aş permite asta! – altul decît cel al observării unei tendinţe care, cred eu, rupe (paradoxal, poate) din interactivitatea blogosferei în loc să o potenţeze. Repet, aceste „jocuri” alungă, le răpesc textelor cuvintele (în cazul în care mai căutăm şi mai citim aceste texte, de la un capăt la altul, din dorinţa de a le şi înţelege).

E adevărat, încă de prin aprilie anul trecut, începeam şi eu să experimentez „metatextul”, „bricolajul” cu bloguri, exerciţiu pe care l-am propus însă cu gîndul de a aduce laolaltă pagini şi oameni („antropoblogie„, îi ziceam eu) pe care am vrut să-i remarc, să-i preţuiesc astfel într-o anume împrejurare sau privitor la o întîmplare şi încercînd să nu provoc vreo prea mare…. devălmăşie în „curgerea” textelor cu pricina. Şi, probabil, voi mai face asta cu această măsură, iar asta fără a-mi aroga vreun merit asupra… metodei 😉 Apoi, şi mai adevărat este că pe vremea aia Zelistu’ (Zelistu’ te coboară, Zelistu’ te ridică!) avea alte criterii de… punctare în clasament! 😉 Acum, dacă cineva îndeamnă „Pinguiţi, oştenii mei!”, un cor ca o singură voce răspunde din toţi bojocii: „Pinguim, Măria Ta!”…  Ei bine, cum spuneam, recunosc – cu toare riscurile! – mă simt depăşit. Nu am fost niciodată bun la… „muzică” şi am cam chiulit la orele de… cor. 🙂

P.S. – Mi-a trimis cineva ieri un banc. Bun 🙂 :
La biserica, preotul se intalneste cu un tanar enorias:
– Ce te aduce la biserica, Ioane?
– Iaca, am venit sa ma spovedesc.
– Nu-i nevoie, ti-am citit blogul…

Un tip de modă veche. Cravata mov

Era un tip de modă veche – asta în ciuda vîrstei, fiindcă oricine îi dădea cu cel puţin zece ani mai puţin. Nu s-ar fi votat niciodată singur şi nici nu ar fi angajat pe doi lei aplaudaci să-l perie, de exemplu. Era dintre naivii care credeau că nu se cade să vii şi să te aşezi fudul într-un fotoliu de la prezidiu fără să fi fost printre ăia care au bătut înainte măcar nişte cuie în scîndurile respectivului loc… În sfîrşit, de la credinţele astea i se trăgeau toate, era convins de asta: şi trădarea şi urmăririle şi ascultările şi batjocura. Acum bătea străzile la pas şi găsea în asta mici satisfacţii, împreună cu gîndurile primăverii înşelătoare. Şi ar fi vrut să ierte. Totul. Să nu mai dea vina pe nimeni şi nimic. „Uite casa asta n-am văzut-o niciodată. Şi cînd te gîndeşti că suntem vecini! Crescuseră multe în jur, iar aleiile şi copacii pe care se plimba odinioară i se păreau mici, prăfuite, triste. Se minuna recunoscînd bucuria acestor descoperiri. „Dacă lucrurile ar fi rămas la fel, poate nu aş mai fi revăzut niciodată locurile astea” îşi zise încercînd, fără succes, să-şi amintească chipurile vecinilor. „Hmm… uite că se deşteaptă filozoful din mine„, se miră mai departe văzîndu-se atins de ispita vorbelor de duhZiua se lungise deja şi la preţ de cîteva ceasuri de umblat fără ţintă se aşeză pe băncuţa de lemn din faţa scării unui bloc privind spre un petec de zăpadă, rămăşiţă a iernii. „Cred că aici stătea Maria, cred… Maria sau?…” Da, băncuţa era aceeaşi, vopsită doar altfel. Şi vegetaţia era mai îngrijită cîndva… Petrecuse multe ore aici cu fata aceea pe care o conducea seara acasă… O iubire, dintre primele… Acum nu voia să recunoască, dar începuse să uite tot mai tare, tot mai multe detalii – şi nu se gîndea la amintiri ci la întîmplări curente. Tot aşa, nu voia să recunoască durerea aia surdă din partea dreaptă şi amorţelile pe care le resimţea în mîna şi-n piciorul stîng… Adevăru-i că nu-mi strica o pauză, o vacanţă. Obosisem, asta e… Cînd Excelenţa Sa mi-a spus că fac tot mai multe greşeli, că nu mai nimeresc nici măcar cuvintele, pe taste, că abia mi-am reamintit parola blogului i-am rîs în nas… Na, uite… avea dreptate! Sunt incoerent şi nici nu ştiu ce caut aici!” Se ridică şi porni spre casă, împăcat cu descoperirile acestei lungi plimbări. După ce o să-şi facă un ceai de sunătoare şi o să asculte ceva muzică veche, o să se bage în pat pînă la zece cum nu mai făcuse de ani buni… Apoi osteneala asta îi va provoca un somn adînc. Mîine avea să se ducă la Procuratură să depună plîngerea aia, o să treacă pe la Pensii să vadă cum vine treaba cu recalculările alea şi poate o să treacă şi pe la doctorul de familie. Poate… De asta nu era sigur niciodată. „Ah da, mîine-i şi ziua lui Victoraş!… Mda… prieten vechi… Să nu uit să-i iau o cravată movE ziua lui…” îşi zise, iuţind pasul spre casă…

Cotorul de chitanţe al zilei. Ziua cîrtiţei de ieri

Amăgit a căutat ieri, toată ziua, cîrtiţa aia, Phil, despre care auzise că dacă ar zări-o o să-i bată mai repede primăvara-n geam. Nu a văzut-o, chit că a umblat numai cu ochii-n zloata de pe jos. Şi acum, la ora asta aşa de tîrzie, îi joacă în ochi, în minte, obositor, pendulul bocancilor negri păşind prin zăpada murdară şi udă. Udă… Încă îşi simte picioarele îngheţate… Nu, să nu cumva să creadă cineva că doar asta a făcut atâta amar de ore! Nu… S-a gîndit doar că dacă îşi lasă mintea să scotocească aiurea lucrurile vor trece mai uşor. Aşa şi-a împletit el numeroasele şi obişnuitele drumuri şi obligaţii,  încercînd să le mai şi trăiască cumva… Încă din zori! Ba a fost nevoit să sară şi peste cafeaua de dimineaţă!
Ah, dar am uitat să vă spun ceea ce pentru unii ar putea fi cel mai important: el, căutătorul de ieri al lui Phil, este un tip foarte important, este comis voiajorul… Acum veţi înţelege, poate, mai multe din cele pe care vi le povestesc… Fiecare început de lună, ba fiecare început de an îi sunt tot mai dificile… Cu fiecare an nou geamantanul pe care îl trage pe străzi după el este şi mai mare şi mai greu. Şi iarna asta urîtă parcă i-a îngreunat şi mai mult misiunea. Apoi a observat că de la an la an i se trasează…, „daily după daily”, „targheturi” tot mai înalte şi pe cît de înalte pe atît de imposibile şi stupide, după mintea lui… Deh, s-ar fi aşteptat ca în vremuri de criză ca astea să fie mai înţelegători şi cu el, cum de altfel văzuse că sunt cu alţii (başca unii dintre ei fuseseră paraşutaţi gata şefi pe munca lui fără ca vreodată să fi deschis în scurta, dar… profitabila, lor activitate vreo valiză)… E adevărat, se gîndea, putea fi şi mai rău, fiindcă auzise el de unu’ – de-o… teapă cu el – pe care nu l-au lăsat nici măcar să-şi ducă bătrînu’ la groapă pe motiv că nu era în ziua lui… liberă!
Mda… i-a fost grea valiza astăzi şi… şi mai puţini din clienţii-i fideli i-au deschis poarta. Unde mai pui că de fapt trebuia să vîndă dublu faţă de luna trecută din cauza pocinogului ăla cu vatmanul care i-a aruncat bagajul în drum de i s-au făcut toate una cu… zăpada!
Măcar de ar fi văzut cîrtiţa aia, îşi spune acum numărînd din cotorul cu chitanţe al zilei şi bifînd: lui Paul, un insectar, lui Daurel, o crăiţă, Gigi a luat o oglindă, Deea un dar (rama aia de poze din fildeş), Unchiul Vania, fanfară dorită,  Cristian, aşteptata bandulieră, Cella o pînză cu suflet, Rodica, un verb, Mirelei, o toamnă mişcată, Nea Costache a luat o cheie, Cody, o piatră… vălurită, Fanfan, o cutie de chibrituri, Ginei, nişte iluzii, Karla o uşiţă de dulap naftalinat, Angela a ales un castel (de tăcere), Rose… o bucată de curcubeu, Sebra a vrut doar un măr, Ticke şi-a luat o placă pentru patefon, Şerban, o gogoaşă caldă, Ştefan, un reportofon, Lollitta, un alfabet, Rareş a cerut un şnaps, Manole a vrut un tango, Matilda, o cărămidă, Alex, o felie de cozonac, Teo şi-a cumpărat un vis,  Ada, o poezie
Şi trase linie şi adună… Mâine avea să o ia de la capăt şi îşi jură să nu mai dea nimic pe… datorie! 😉

Timpul interior. Refugii

Scria Karla acum cîteva zile că a regăsit o Românie fără vlagă, cenuşie…  Şi, bineînţeles, nu o Românie ca teritoriu ci una a oamenilor. Şi asta în chiar zilele Sărbătorilor. Desigur atunci cînd intri în România venind de oriunde altundeva asta e senzaţia. Aşa este, suntem fără vlagă, cenuşii, suspicioşi şi răi. Ultimii doi-trei ani ne-au urcat pe culmile mizeriei, mizeria traiului zilnic măsurat în bani, mizeria relaţiilor dintre noi, mizeria lipsei de solidaritate în vremuri grele.
Nu voi generaliza, nu mă voi lăsa prins în hora comentariilor apocaliptice, poate că totul ţine de senzaţiile mele de acum, de conjuncturile în care mă învîrt, însă nu aş fi crezut acum şapte sau zece ani că voi trăi şi voi simţi lucrurile aşa ca acum. Absolut firesc ar fi fost ca mersul lucrurilor să ducă spre mai bine… Aş spune iar o banalitate, că ştiu de unde ni se trag parte din acestea, că starea în care am ajuns vine dinspre o clasă politică incompetentă care, previzibil, m-a aruncat într-o definitivă generaţie de sacrificiu. Sila mea e imensă şi aproape mi-a paralizat orice reacţie la ce se întîmplă pe „scena” politică sau economică. Tabloul acestei scene este aproape terifiant, sumbru.
Sila asta – periculoasă din perspectiva instinctului meu de conservare – îmi contaminează însă şi vecinătăţile zilnice ce ţin de relaţionarea mea cu… obligaţiile cotidiene. Desigur, aş scuza asta ca fiind o reacţie firească la ticăloşie, jigodism, prostie, infatuare şi ipocrizie nu fără a-mi biciui şi propriile-mi reale şi mari vini. Nu ştiu cît de sănătos e să reacţionez aşa, dacă o criză personală de soiul ăsta, una a relaţionării şi comunicării îmi mai trebuia acum cînd toate crizele exterioare, posibile şi imaginabile pentru o viaţă, sunt în plină desfăşurare fără perspectivă de ieşire din ele.
Refugiul pe care îl folosesc azi stă în refuzul, aproape definitiv, al ştirilor de peste zile, în exersarea găsirii unui timp şi a unor imagini interioare, în căutarea unor muzici neştiute, în resursele mirabile ale blogolumii, în poezie şi încercări de speranţă, în singurătăţi de moment, în ironie şi haz, în istorii, în nostalgii cu înţeles, în acceptarea diferenţelor, în amăgirea frigului, în mici şi posibile bucurii, în presimţirea unui semn de primăvară, în redescoperirea străzii mele şi amintirea satului copilăriei, în ideea de om intens, în mărturisirea dorurilor, în potenţarea norocului, în poveştile adevărate şi nu rescrise pe care i le citesc încă Inei…

Metatext de duminică. Alt bricolaj prin blogotecă

În timp ce îşi golea cutia poştală de la poartă de pliantele galbene, roşii şi portocalii, şi după ce le aruncă la tomberon fără să le deschidă, privind peste gard spre stradă îi tresări inima de bucurie: „Ce zi de toamnă frumoasă, gălbuie şi mierie… Hmm… Slavă Domnului, uite că taman azi aniversăm un an de criză. Bine că s-a dus, înseamnă că mult a fost puţin a rămas…  Noi să fim sănătoşi!…”  Nici azi nu s-a dus la biserică, noroc că e peste drum şi a auzit de la boxe măcar sfărşitul Liturghiei: „Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”…  Lumea se strînge către case, el abia s-a trezit şi unde mai pui că a dormit o oră în plus cu ora asta de toamnă…  Dulce leneveală… Deh, nu deseori copiii şi nevasta-i sunt plecaţi în raiul de la bunici
Încotro s-o apuce azi? Puţină ordine prin casă, ceva ziare, blogăreală? Cafeaua săptămînală? Sau să dea o fugă pînă la talciocul de vechituri, a auzit că s-a deschis iar… şi e curios să vadă ce-şi mai vinde lumea din lucrurile de prin casă, ca acu’ vreo zece-cinşpe ani. Prea multe de făcut, ca întotdeauna duminica, şi niciodată de ajuns timp încît să-i alunge din gîndurile săptămînii ce vine şi care i se bulucesc în minte aşa de timpuriu. Săptămîni bolnave, toate la fel, care trec aşa repede acutizîndu-i durerile… Şi mai e şi şedinţa de scară… „N-au decît să facă borş, doar le-a zis de la bun început că n-or să fie în stare să adune banii ăia pentru izolarea termică! Şi acu’ vor alegeri pentru alt comitet! Nişte tîmpiţi, cu alegerile lor cu tot!  Uite de-aia nu merge nimic în ţara asta… O să vadă ei peste două luni, cînd o fi gerul mai tare şi după ce vor fi ales ce au de gînd să aleagă!” Sau mai bine să-şi sune prietenul de ieri, regăsit după ani buni pe Facebook, să iasă la un pahar de vorbă? Nu, prea-i e lene… şi oricum orice reîntîlnire cu prietenii vechi e doar un alt motiv pentru o şi mai lungă despărţire…
O să citească, o să asculte muzică, o să fumeze în pace ultimul pachet de ţigări, o să şteargă praful de prin colecţia de soldăţei de plumb, de pe ramele tablourilor, şi o să caute veşti despre Damian Drăghici că tot a citit, tot pe Facebook, că e gata cu Drăghici şi fraţii lui… Mda… naşpa veste, îi plăcea mult taraful lui Damian şi cu ocazia asta o să-l cinstească cu o amiază de duminică şi cu o cană de must, mai spre seară…
Una peste alta, trebuie să-şi facă o duminică agreabilă şi să-i pară mai puţin rău că a pierdut-o şi p-asta… Şi mai ales să reziste tentaţiei de a porni televizorul. „Asta e curată moarte a pasiunii… cum naiba mai poate lumea asta să se uite în gura ăstora cu campania lor cu tot! Au trecut doar trei zile şi m-am săturat deja, mai ales de afişele şi caravanele lor mincinoase care, din oră în oră îmi violentează timpanele”… Realitatea e altfel, evident.
„Mmmmm… e clar, bine-i acasă!”… printre surprizele mărunte aduse de soarele de duminică de toamnă grăbită şi ce plăcută corvoadă de a se dezbăra o dată pentru totdeauna de nostalgiile, iluziile, iubirile şi metehnele vechi. Da, astea-s păcatele lui şi ar fi cazul să le lămurească o dată pentru totdeauna. E clar, asta o să facă: o să-şi scrie în jurnal ce şi cum, o să-şi mai facă un plan. Definitiv de astă dată. Pe care să-l ducă la bun sfîrşit. O să tragă linie şi o să adune, că tot a trecut un an de… crize.
„Fii bărbat, Ioane, mult a fost, puţin a rămas!” Apoi restul: muzicile, poeziile, tristeţile, cărţile şterse şi ele de praf, genunchii şi blogolumea dragă, mereu surprinzătoare, mereu neglijată, ca o ireală amantă credincioasă

P.S. – Ce ştire… Eftimie ne spune că a murit Mitel Popescu! Gazetar de spiţă veche, din cea nobilă a breslei, de aici, din Braşov… Parcă îl văd, nelipsit prin tot oraşul, trăind parcă prea intens… ce a trăit…  Cîte ore şi cîte şpalturi am chinuit împreună… E nedrept… Mult prea devreme… Vestea asta face din toată duminica asta… nimic… Iar cuvintele au plecat de aici, sunt toate la el acum, cu el, cu Mitel… Dumnezeu să-l odihnească!

Prin cenuşa Genunchiului Lumii

Ca şi la ziar am constatat aici, în blogolume, fragilitatea extremă a cuvintelor, a textelor noastre. Nicio postare nu ţine mai mult de o ţigară, hai două. Nu mă refer la scrierea ci la citirea ei. Şi trecem mai departe. Am făcut un experiment. Am luat, aleator, cîte un text din Genunchiul Lumii al fiecărei luni, din octombrie anul trecut şi pînă azi, şi l-am citit. Aproape de fiecare dată am descoperit titluri şi fraze aproape uitate, dacă nu chiar… necunoscute. „Fragilitatea memoriei”, mi-am zis… Îmi dau seama cît de uşor mă despart de textele astea ale mele oricît de mult aş ţine la ele în momentul aruncării lor în blogosferă. Şi trec mai departe. Acum realizez, banal, şi cum trece timpul în ciuda unor întîmplări care, par doar că mă marchează din moment ce le uit. Acelaşi lucru îl pot spune despre textele, remarcabile de altfel, ale tuturor prietenilor mei de aici. De ce oare nu ni se înfăţişează toate, mereu, la îndemîna aceleiaşi priviri şi trebuie toate să rămână cu multe pagini în urmă, pentru a fi uitate?

În octombrie, anul trecut, bag de seamă că îmi plăcea să comentez pe marginea unor ştiri… inedite. Era vremea cînd scriam doar pentru mine neîndrăznind încă să mă… „promovez”. Este zona de timp trecută ale cărei texte mi se par pe nedrept văduvite de această trecere a timpului. Şi poate tocmai de aceea parcă nu le-aş fi scris eu. Cred că fiecare blogger are senzaţia asta privind în urmă de tot.
La o lună după, în noiembrie, descopeream unele „beneficii” ale Internetului care, bineînţeles, nu par să se fi concretizat pînă acum. Încă nu aveam comentarii pe Genunchiul Lumii, fiind aşadar tot în perioada ascunsă a aventurii mele bloggeristice. Apoi, la sfîrşitul anului trecut urînd lumii „ani buni de gînduri bune” tocmai descoperisem mirajul feedbackului „provocat”, acela care-ţi întoarce vizite pe blog. Atunci mi-am dat seama că pentru a fi citit trebuie să laşi urma citirii tale peste textele vecinilor şi prietenilor din blogolume. Cu timpul am învăţat să citesc asta din… „statistici” 🙂
De atunci am prins drag de „blogăreală” ca instrument al apropierii şi comunicării. Esenţial. Păcat că nu am făcut-o mai de mult ci atît de tîrziu. Pe atunci ghiceam şi „cîtă poezie e pe aici„. Acum lucrul ăsta nu mă mai miră deloc. Este ceea ce dă sens Genunchiului Lumii şi blogolumii lui. În fiecare zi găsesc aici suficiente rezerve de mirare şi bucurie, rînduri şi jocuri de cuvinte vii şi remarcabile. Senzaţia e aia de aer proaspăt care te ţine pe linia de plutire. Ca aici, la Iulia, sau aici în Biblioteca de poezie… de pildă.
La sfîrşit de ianuarie scriam despre tragedia petrecută în Braşov, aici, la o casă de schimb valutar. Vorbeam despre gestul incredibil al unui erou, Gheorghe Lala. Nu se mai ştie nimic din ce s-a întîmplat atunci, iar numele acelui om a redevenit anonim. Da, nimic nu este important mai mult de două-trei zile-n ţara asta. Fragile nu sunt blogurile pînă la urmă, îmi zic, fragili suntem noi, cu toţii şi cu tot ce trăim. Despre cei mai mulţi dintre noi nu se va mai spune nimic… „după” oricît ne-am iluziona că ar putea fi altfel. Ba sunt convins că dacă am striga după ajutor acesta nu ar veni decît, cel mult, sub forma cîtorva rînduri de compasiune. Suntem ingraţi… „Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate”… Mă învaţă asta pînă şi blogul ăsta!

Prin februarie povesteam despre naşterea Genunchiului Lumii. Mă obişnuisem deja cu vecinii de blog, cu prietenii mei de aici – cum îmi place să le spun – comentîndu-mă. De atunci îmi este cunoscută nerăbdarea aceea a aprobării fiecărui comentariu în parte. Frumoasă clipă. Însă o dată cu timpul iată că mi s-au pierdut pe drum unii dragi… vecini de blog. Unii şi-au şters de tot urmele, unii nu mai scriu nimic, alţii nu mai vor să răspundă, să comenteze. Dezamăgiţi poate, obosiţi, plictisiţi, plecaţi… Alţii „m-au şters” din blogroll avînd cine ştie ce suspiciuni asupra-mi, neîncercînd să înţeleagă, poate, nişte erori…
Pe la sfîrşit de martie an făcut din Genunchiul Lumii martorul privirii Braşovului de sus. De pe culmile Bisericii Negre, de lîngă Clopotul ei… Sunt întîmplări din astea (ne)cotidiene care fac din blog un clasor care ar putea fi deschis cu încîntare oricînd. De dinainte de primăvară am vrut însă să surprind cît de cît întîmplările Braşovului. La început, în vremea „anonimă” a genunchiului eram chiar mult mai „implicat” în „bătătura cetăţii”. Acum privind în urmă realizez că, din păcate, m-am cam distanţat de „frumosul oraş” şi chiar de bloggerii lui. Se întîmplă multe aici şi îmi promit că voi ţine mai aproape…
În aprilie, iată, am mai făcut un prim exerciţiu de memorie, dar asupra unor fapte fără urmări sau cu prea puţine urmări despre care scrisesem pînă atunci. Era o… antropoblogie, cum au mai fost nişte metatexte şi nişte abservaţii asupra unor… blogodegradabili. Nu asupra unor texte, ca acum. Iată că devin, fără să-mi dau seama, şi manierist! Nu e în regulă!

Prin mai îmi manifestam o „variaţiune pe o temă dată”: ceva nostalgii, melancolii, dezamăgiri, dureri… Nimic nu e nou sub soare. Am observat chiar că, pe ici pe colo, unele trăiri şi-au împrumutat unora altora aproape acelaşi titlu. Da, oboseala, lipsa de prospeţime şi monotonia, căderea în banal, lipsa originalităţii şi a inspiraţiei m-au îndemnat uneori să o las baltă. Senzaţie repetitivă oricum care, cine ştie, pînă la urmă va veni de hac şi genunchiului lumii.
În iunie voiam să-mi dedic duminicile unor poezii (de duminică) dar Gala m-a deturnat, şi n-a făcut rău, şi am intrat în PDS… Şi nu-mi e tocmai simplu să mă ţin de asta, fiind de felul meu un… dezordonat.
Sunt atîtea texte aici despre care am uitat (menite… arheoblogiei). Ca la ziar spuneam… Ziarul îi iei şi-l arunci în scurt timp. Sunt aceste două făpturi de cuvinte sortite să trăiască foarte puţin… Poate de aceea sunt şi aşa de frumoase, precum muzicile cu care m-am obişnuit să le însoţesc… Aici însă, în blogosferă, iată, mai poţi răsfoi deşi cred că unii nu o facem deloc. Despre soarta miilor mele de texte din ziare nu mai ştiu însă nimic. Nicio frîntură. Nu am fost dintre cei care să şi le colecţioneze. Din păcate. Poate o să mă duc odată, cîndva, la bibliotecă să fac puţină… arheologie. Să scurm prin cenuşă, dacă nu s-or fi dat… vîntului şi acolo, cum topite au fost hard-discurile din care au plecat…

Genomul… Blogolumii

Ieri şi azi am primit şi eu în dar acea „diplomă” virtuală cu „Blogul de Aur”. S-au gîndit să mi-l ofere Mami Nineta, Mădălina, Mirela şi Ion…  Fiecare dintre ei m-au bucurat cu puterea acestui gest şi pentru fiecare am prea puţine cuvinte de mulţumire. (Nu-i aşa că aici în blogosferă „a mulţumi” e cel mai răsfăţat verb iar mulţumirile de aici sunt mai pline de sens şi conţinut decît mulţumirile… cotidiene, aproape rutinate?) Şi aşa am preluat „ştafeta”. Este acesta un joc ingenios cu rezonanţe de leapşă care însă nu aruncă „în lume” un top pe varii teme ci bloguri şi, mai mult decît atît, oameni. Un „joc” ale cărui rădăcini nu le-am căutat şi care e posibil să devină altceva decît a dorit cel sau cea care l-a pornit.  Am remarcat oriunde am găsit aşezată această diplomă că mare parte din cei… laureaţi au încercat să adune în „clasamentul” personal bloggerii şi blogurile de suflet, cele la care rezonează chiar în dauna exigenţei privind conţinutul sau forma. „Blogul de aur” e semnul multor amiciţii născute în blogosferă, al multor întîmplări emoţionante, al unor întîlniri pe cît de imposibile în realitate pe atît de bulversante aici. Comunicarea, comuniunea, empatia asta atît de vie sunt cele ce au modelat, cred eu, genomul blogolumii (şi iertată să-mi fie, de către cei foarte riguroşi utilizarea forţată, poate, a termenului).

Îmi e imposibil să pun de la 1 la 10 doar zece bloggeri dragi, într-o ordine „axiologică”, sau în… dezordine, chiar dacă nu mi se cere asta.  Îmi e imposibil să aleg doar 10 oameni, doar 10 bloggeri! Aş putea face, eventual, grupuri de câte 10, şi i-aş aranja alfabetic :). Dar tot n-aş fi împăcat! Aş putea face un nou… metatext pe tema asta dar totuşi voi alege alt subiect, altădată, pentru aşa ceva. Şi chiar cu riscul de a nu respecta regula jocului pînă la capăt voi acorda „Blogul de Aur” tuturor dragilor mei prieteni de aici, celor găsibili sau chiar absenţi din blogolumea asta a mea. Celor cărora le răspund mai des, cărora le las cîte un cuvînt, din cînd în cînd, dar şi celor pe care pe nedrept îi uit deseori prea mult timp.

Aş vrea însă ca toţi să ştiţi că vă preţuiesc în egală măsură că nu vă ignor şi nu am făcut asta niciodată, chiar dacă uneori sunt ingrat în răspunsuri, şi că mă înclin în faţa strădaniilor şi pasiunii voastre de a vindeca doar prin cuvinte o lume ce părea definitiv bolnavă de înstrăinare.
album_pic[2][1].jpgpremio (1)
P.S. – Şi, aşa cum se cuvine, un cadou, vouă, aşa, ca din… „Genunchiul Lumii”: muzica lui Yanni pe vioara lui Samuel Yervinyan…

Metatext bricolat din blogotecă

O fi sau n-o fi revoluţie la Chişinău? O fi lovitură de stat? Moldova plânge, aflu, văd, aud surprins că vreo cîteva sute de tineri au ieşit solidari în stradă şi prin oraşe din ţară… Dar mă încăpăţînez să încerc să mă ţin şi azi ceva mai departe de perdeaua aia de fum. Chiar şi de o Italie cutremurată, de un Băsescu pierzător, de scenarii şi arestări ori de un Gigi erou. Apoi observ că fumul şi isteriile zilnice mă lasă tot mai indiferent... Primăvara o fi de vină, cu tot alaiul ei de astenii, de flori de cireş şi îndrăgosteli. Aşa că, iată, dau o raită prin blogoteca-mi personală, aici unde se întîmplă lucruri mult mai cuprinzătoare decît ar crede un Ion Cristoiu (pe care altfel îl stimez) care preia şi el o subţirică şi… intelectualistă prejudecată şi vede în bloggeri tot nişte frustraţi care, nu au altundeva loc să scrie

În momente din astea de confuzie, de mizerie citadină uneori acolo unde te aşteptai mai puţin, de injustiţie poate, ar fi ok să reînvăţăm să privim în urmă pentru a desluşi ce este cu noi. Ne vom da astfel seama cît de insignifiante ne pot fi problemele şi ne vom lămuri. La fel, rămîn fidel gîndului că în vremuri din astea, crizate, pline de umbre, întoarcerea la cărţi, tipărite sau nu, la muzee, la cetăţi, la muzici, regăsirea culturii astfel şi a comunicării ne pot salva, ne pot face să credem în umanitatea noastră. Acestea, laolaltă cu privirea spre lucrurile mărunte. Nu atît de mărunte însă, încît să nu ne mai dea o dată de gîndit asupra  putinţei zborului, asupra resurselor nebănuite din noi.

În felul ăsta cred că nu ne vom mai mira sau ruşina de firescul nostru. În felul ăsta am putea noi înşine să ne fim mai suportabili, să ne putem privi iar în oglindă, să ne oglindim în apă. Ştiu, uneori adunarea de cuvinte nu e mereu totuna cu adunarea de gînduri, poate fi însă un soi de poezie. Aşa mi se întîmplă acum, departe de murmurul unor talk-show-uri din care nu (mai) înţeleg nimic, departe de perspective care ar trebui să mă revolte. Dincolo de sensuri, bricolajul acestei clipe poate deschide bricolajele altor întrebări