DCXXXIII

În care-am găsit doar șase cuvinte-ntr-un sîmbure de cireașă.

Anunțuri

Brașovul, sat fără cîini?

Niște melteni cu buletine de București, unși, se spune, cu destui dinari și înfierbîntați de un așa-zis „vis american” puturos de Dîmbovița, s-ar fi gîndit că Brașovul e un fel de no man’s land, sat fără cîini adică, numai bun să muște ei cu draglinele din el! Vestea, imaginea și gîndul că sus pe undeva, tocmai în splendoarea Șcheiului, spre Drumul Poienii, ar intra buldozerele, s-ar pîrjoli pajiștea și s-ar doborî niște copaci pentru a face loc unei presupus plănuite… „dezvoltări imobilare” le-a suit rău de tot „sîngele la cap” brașovenilor. Cum adică, niște venetici care habar nu au care e treaba cu Brașovul, cu valorile (printre care, și mai ales, cadrul natural și arhitectonic!) și cu mîndria lui, păstrate cu sfințenie de sute de ani, din tată-n fiu, s-au trezit să vină tocmai aici și să ne calce iar bătătura-n bocanci, fără să se descalțe și să se spele pe picioare, surîzîndu-și în barbă că „uite ce priveliști aducătoare de dolari au ăștia, mînca-ți-aș?”?! Și cum adică, autoritățile de tot felul nu știu, n-au văzut, n-au auzit cînd lumea vorbește și „dezvoltatorii” și-ar fi scos deja la vînzare „comoara” (vreo 70 de blocuri, zice-se, cu aproape o mie de apartamente!) pe internet, chiar acolo în… capul scheienilor?! Cum nu se văd basculantele cu pămînt, cînd altfel nici măcar un grătar nu poți să faci la marginea dealurilor din Brașov fără să sară cineva din boscheți să îți taie chitanță, fiindcă, deh, alea-s… zone protejate, rezervații, etc. (sic!)!? Adică, ăștia încă ne-ar mai lua și de proști, după ce oricum am înghițit cu năduf pînă acum sluțirea progresivă a orașului (pînă la nivel geologic!) și prin alte astfel de enormități urbanistic-edilitare de pe colinele Drumului Poienii, Warthe-lui, Prundului și pînă-n Valea Cetății sau aiurea?

A fost el Brașovul ars de tătari și de turci, dar nu îngenunchiat, și nu credeam ca în secolul XXI să mai vină cineva (asa-numiți… investitori!) să încerce încă o dată îngăduința și răbdarea brașovenilor pentru, ce altceva decît pentru niște saci de arginți?! Iar dacă autoritățile (de la vlădică la opincă) au știut sau au bănuit doar și au închis ochii urmînd pesemne să parafeze planurile (se poate amenaja/construi în orice condiții, orice în aria orașului?!) pe sub masă pe naivitatea și neștiința cîtorva amărîți (fie ei și proprietari ai grădinilor sau pășunilor cu pricina) gata să-și vîndă un petec de pămînt pentru o vremelnică îndestulare vom afla, cum și dacă n-au știut vom afla și asta. În cîteva zile vom ști și ne vom dumiri ce și cum și-au zis toate părțile implicate, private, publice, s.a.m.d. și dacă ne facem sau nu griji cu temei, dacă e cumva doar o emoție spontana la asemenea știri și cum ar urma să reacționeze comunitatea pe mai departe. Ceea ce nu ne oprește să spunem: tovarăși, simbolurile, locurile sensibile ale Brașovului, ca și sufletele, nu se vînd la… marea publicitate și nu se lasă amanet pentru șmecherii dubioase în vremuri prevestitoare de bule imobiliare! Așa că, eu unul, n-aș vrea ca Brașovul să fie scena unor noi Pungești sau Nadăș și să-i văd pe respectivii cum or să ajungă să-și planteze cu mînuțele lor, pînă la… starea inițială, fiecare fir de iarbă smuls de pe dealurile Brașovului … Panseluțe, giratorii, mînării punctuale și izolate sau sloganuri orgolioase ori naive într-un… „Brasov: Probably the best City in the World” s-au mai văzut, și din păcate n-au înghețat, dar cred că pînă aici! Și pînă-n Tâmpa! Om fi noi crescuți și născuți aici „sub poalele” ei, dar tîmpiți nu suntem!

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

 

În contra unui Brașov resemnat

În sinea mea, recunosc, credeam că mă resemnasem, dar faptul că îmi tot dă ghes ceva să arunc cu niște gînduri în (sau de pe?) Tâmpa, mă îndreptățește totuși să cred că resemnare-resemnare „nu se există”, cum ar zice… poetul. Și, uite-așa, mă tot întreb: ce ne lipsește?! Mă uit spre Cluj și spre Sibiu, zilele astea, cu ale lor TIFF (festivalul international de film) și FITS (festivalul international de teatru) și văd cum ele au ridicat aceste orașe în 15 sau 25 de ani. Sunt cifre, statistici, calcule care spun răspicat ce, cum și cît a făcut Cultura pentru Cluj-Napoca sau Sibiu doar de pe urma acestor două evenimente anuale, fără a mai aminti de altele, cum ar fi un Untold sau un Sibiu Jazz Festival… Cum, fără îndoială, pot fi găsite date interesante și despre altfel de întâmplări de acest gen, de la Craiova la Oradea și pînă la Iași și, firesc, București. Toate astea nu mă consolează ci mă amărăsc, însă, de ani.
Bineînțeles, avem orgoliul, avem binecuvîntatul „cadru natural” și arhitectonic al centrului vechi care ne fac de invidiat și de căutat, turistic vorbind, avem poveștile și istoria și muzeele și literele și oamenii… Le avem într-atăta măsură încît acum un an și ceva cu ambiția, justificată cumva, de a concura la titlul de Capitală Europeană a Culturii am putut propune doar un proiect sub titlul… „Civilizația Muntelui”. Onorabil demers și cam atît.
Avem, da, și oameni și consorții și instituții și… edili aleși și calcule ale hîrtiei care vorbeau acum vreo doi ani despre alocarea – „contributie a municipalitatii brasovene” – a 25 de milioane de euro pentru cultură în perioada 2016–2020!… Avem – ar fi și culmea să nu fie, deci nu-i o laudă în asta! – și mici evenimente punctuale, normale în orice tîrg mai răsărit, de teatru, film, carte, muzică prin cele cîteva săli, prin piețe sau pe după ziduri, însă nu în măsura de a ne scoate din provincialism, festivism, mondenități culturale „de pahar” și… resemnare. Și mai avem un răposat „Cerb de Aur”, cu ale cărui rămășițe, culmea, încă ne mai batem pe piept! Le avem, dar e de ajuns?
Așa că am impresia că ne place postura asta, pînă la victimizarea neputinței, de a ne justifica blazați „adn-ul” și genealogia de simpli tîrgoveți și industriași, apoi de muncitori destoinici „veniți cu sîrma” și de capitaliști prolifici. În definitiv, poate nici nu vrem mai mult de atît, dar atunci măcar să nu ne mai „bucure gîndul” la ideea de Capitală de orice fel, fie ea europeană sau regională, fiindcă lipsa unor argumente culturale de ținută nu ne justifică asta.
Ce ne lipsește? În 15 și 25 de ani, acele orașe au trecut de la proiecte la reușite de amploare, reușite de tradiție, de „temut” printre cetățile cu orgoliu și despre care vorbește lumea (și nu orice lume!), de la Veneția la Beijing. Și au mers mai departe grație cîtorva minți luminate și neresemnate care au știut să identifice UN PROIECT, 1 EVENIMENT singular, cu putere de brand, care au strîns… firimiturile de pe jos și i-au adus la un loc pe toți aceia care puteau pune umărul la o construcție serioasă și trainică. Ei au pornit ceva acum… 20 de ani.

Pe la 1868, hulitul, de unii, Titu Maiorescu* vorbea în „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” despre niște forme fără fond, fără… resemnare. Iar prin 1880, tot ca… fapt divers, Ciprian Porumbescu compunea o „Horă a Brașovului”

*Anul 2017 a fost propus de cineva să fie „Anul Maiorescu” (nu știu și dacă este!), prilejuit de comemorarea unui veac de la moartea cărturarului… oltean (17 iunie, 1917). Și aș zice că „Între 1850-1851, în pribegie prin țară fiind, cu familia, Titu Maiorescu a fost înscris la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters”. (wikipedia)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!