Pîndarii. Despre ură

Ador indivizii pe a căror frunte scrie ură. Îi admir sincer, mai ales pe aceia care se ştiu aşa şi care îşi poartă stindardul cu semeţie. Şi cred că aceeaşi preţuire le-o poartă mulţi din moment ce calitatea asta, după ce a devenit un canon, s-a propagat ca primă lecţie spre frăgezimile conştientului colectiv şi s-a însinuat pînă în ADN-ul celor ce trebuie să devină cei dintîi. Ştiu, exagerez însă văd că în ciuda nevoilor de omenie şi a inflaţiei de neputinţă din jur, creşte ca o pîine grasă şi permanent proaspătă indiferenţa în forma ei pură, poleită, ura.
Probabil cei ce urăsc, de la înălţimea convingerii că ei sunt cei buni şi de neatins, cei drepţi, cei intransigenţi şi performanţi, chiar resimt o anume frustrare cînd cineva nu le arată supunere, nu-i acceptă sau îi arată cu degetul. Ei sunt convinşi că aceasta e calea şi cheia şi ca să o dovedească îşi perfecţionează uneltele zi de zi pe orice fiinţă care le merită atenţia.
Cum fac asta? Eu unul îi percep şi-i recunosc după cîteva atitudini. În primul rînd sunt liberi la vorbe şi la căutătură. Satisfacţia cu care administrează sudălmile cele mai grozave le luminează faţa, nu ca la cei care nu înjură din suflet, cu convingere. Apoi îi recunosc cum pîndesc ocazia să strivească sau să se răzbune, oricît de mărunt ar fi motivul. Şi o fac cu bucuria misiunii bine împlinite. În felul ăsta ştiu că mai urcă o treaptă pe scara evoluţiei.
Am mai scris cîndva, tot într-o notă din asta moralizatoare, că indivizii de felul ăsta sunt cei de la care ar fi bine să nu te aştepţi să ţi se aşeze vreodată la căpătîi sau, dacă o vor face, o vor face o dată, rece şi scurt, impersonal, fără a-şi asuma prin asta ceva, atît cît să-şi hrănească egoul. Cu toate astea, nu îi văd neapărat în chip de Robocop, reci şi distanţi. Nu, jovialitatea îi poate însoţi, ba chiar le este un instrument de folos. Zîmbind, colocvial, haterii îţi vor explica ori de cîte ori este necesar că şi-au cîştigat dreptul de existenţă asupra ta, că te detestă şi că generozitatea, iertarea şi înţelegerea sunt pentru cei slabi şi de nepemis pentru ei şi că nu o să-ţi aducă nici măcar un pahar cu apă cînd va fi să fie. Ba îţi vor spune în faţă că aşteaptă momentul suprem în care îşi vor înfige talpa în faţa ta, ajutîndu-te să nu te mai ridici. Iar momentul acela vine, fără doar şi poate. Fiindcă, nu-i aşa, legile evoluţiei, ale conservării speciei şi puterii au fost de oameni făcute pentru a le da argumentul suprem pe drumul perfecţiunii şi tăriei umanităţii.
Cu toate astea, mai au de depăşit o singură slăbiciune. Cea despre care vorbea, cred, Richard Nixon: „oricît de mult te-ar urî ceilalţi, n-au cum să te lovească dacă tu nu îi urăşti deloc.” Nu mă îndoiesc că vor rezolva şi asta.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Anunțuri

2 gânduri despre „Pîndarii. Despre ură

  1. … dacă nimeni nu/alcineva nu s-a încumetat uăsă lase decît un Like, ca semn de trecere, eu îndrăznesc să-ți reamintesc titllul unui roman care nouă ne-a plăcut mult, nu-i așa? – impostURA– și cît adevăr este pe blogul autorului!

    (deocamdată, atît! și totuși, eu cred că nici de frustrare nu sunt capabili, aceasta i-ar umaniza, cît de cît)
    servus, Flavius!

    Apreciază

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s