Pereţii noştri albaştri

Suntem buni, frumoşi, integri, oneşti. Suntem altruişti, suntem calmi, suntem politicoşi, sinceri şi darnici. Fără doar şi poate suntem şi punctuali, corecţi, ne plătim datoriile, nu uităm şi iertăm. Iubim fără interes, nu înşelăm, închidem ochii şi gura, lăsăm de la noi şi zîmbim cu îngăduinţă. Nu ne vindem şi nu cumpărăm. Suntem campionii deontologiilor şi moralei, ştim toate poruncile şi ne arătăm emoţiile fără grijă. Suntem naivi, ca să treacă una-alta, şi brici de intransigenţi cînd cei de lîngă noi suferă vreun rău. Suntem spirituali, inspiraţi, modeşti, sensibili, ne ţinem cuvintele şi gramatica lor cu noi. Ne avem vorbele bune şi cei şapte ani, acasă.  Suntem sclipitori şi nu vrem să ieşim în evidenţă. Nu vrem să deranjăm cumva. Nu jignim, nu înjosim, nu strivim pe nimeni, nu umilim, nu înghiţim, nu ne facem din alţii sclavi şi nici nu linguşim pentru un scop sau altul, oricare. Doamne fereşte, nu călcăm pe cadavre, nu vorbim pe la spate, nu lovim sub centură! În fiecare zi plecăm şi venim mulţumiţi, fiindcă am îmbrăţişat, am întins o mînă, am ajutat, am scos din impas, am alinat… Adică, privindu-ne-n oglindă zîmbim, adică punînd capul pe pernă zîmbim. Orice altă realitate e pură scorneală, e maliţiozitate uşor de ignorat. Lumea doar, ea lumea e rea, ipocrită, meschină şi pute. Ea, nu noi! Nu-i aşa, ce frumos se vede totul: pereţii noştri sunt aşa de albaştri şi sunt, parcă, stropiţi cu busuioc! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Anunțuri

23 de gânduri despre „Pereţii noştri albaştri

  1. Acum stau și mă-ntreb oare care variantă o fi mai cumsecade: să fim noi ăia frumoși, generoși și corecți, iar lumea din jurul nostru să duhnească a răutate ori noi să ne vedem ca pe ceva infect, iar ceilalți să ni se pară neatinși de sentimente și trăiri negative? Întrebare deplasată, știu, numai că a existat o perioadă în viața mea când cea de-a doua variantă triumfa. Și nu era bine deloc. Așa că zic că-n egoismul și ignoranța noastră se pot evita situații și mai neplăcute decât cele deja existente. 🙂

    Apreciază

  2. ai descris o lume plictisitoare;”Cobori in jos, Luceafar bland”caci altfel ,vei deveni ”nemuritor si rece”…Vino aici , printre noi , astilalti, drojdia , pulimea, care mai si mintim (si ne mintim ca numai atunci cand e nevoie), care mai si furam (ca celalalt a furat prea mult si ca atare , noi , furand mai putin , nu se pune),care mai si pizmuim ( ca deh , oameni suntem si , pana la urma , omul e suspus greselii), care mai si judecam (ca poate celalalt nu vede , iar noi vedem si pentru el), care mai si ”inventam ” prostia…care ne mai facem ca nu vedem durerea din jur ( ca nu e de-al meu , nu-l cunosc)….. Aici e viata cea vie…

    Apreciază

  3. Am intalnit o familie (spun o familie pentru ca toti povesteau acelasi eveniment) aici in Italia, care povestea cum tatal lor (decedat) a adus acasa, intr-o zi, un clochar, murdar si vai de capul lui si spre oripilarea tuturor la pus la masa cu ei… Dar asta s-a intamplat o data, intr-un trecut destul de indepartat pentru ca fii erau acum destul de „mari” acum (trecuti adica de 50 de ani). Si, i-am intrebat eu, aducea mereu astfel de persane sa manance la masa cu voi? Nuuu, Doamne fereste, ce ar fi fost casa noastra atunci, manicomio ( adica casa de nebuni) !??! mi-au raspuns oripilati inca dar si mandri de defunctul tata.
    De fapt cred ca intentia tatalui a fost sa demonstreze fiilor si sotiei, mereu nemultumiti de saracia in care traiau ( erau 3 copii si traiau doar dintr-un salar de functionar la Fiat), ca sunt persoane mult mai sarace decat ei…
    Dar, am gandit eu, cat de sarac poti sa fii ca sa povestesti si dupa 20-30 de ani, de fiecare data, o singura intamplare ca pe o dovada de mare virtute umana.

    Apreciază

  4. Suntem doar ipocriţi între pereţi albaştri. Lumea asta nu e o entitate separată, cu conştiinţă proprie care ne tot trage pe noi de picioare înapoi, e formată din indivizi ca mine, ca tine, ca vecinul de deasupra ce crede că e de datoria lui să judece, ca oricare din indivizii din jurul nostru. E chiar periculos să fii atât de bun într-o mare de încuiaţi, nu ai putea supravieţui. Între cum ne place nouă să credem că suntem şi realitate e o prăpastie. Undeva pe fundul ei zac toate intenţiile bune.

    Apreciază

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s