Mitică al nostru

Nea Mitică, directorul, avea oroare de ieşirile în public, ba mai mult, de confruntările directe cu subordonaţii. „Mueiiii, Bueiiii….” aşa-şi începea sau încheia, însoţindu-şi broboanele de transpiraţie de sub nas, monologurile cu angajaţii, cu gesturi tăioase despicînd fumul de tutun scump care-l însoţea peste tot … Probabil neputinţa-i, lipsa argumentelor şi suspiciunile îl frustrau profund; se simţea mereu nesigur pe situaţie, furat şi dezbrăcat pînă-n cele mai mici secrete. Şi pe bună măsură, toţi îl vedeau ca pe-un măscărici mizantrop, o marionetă, ştiindu-i dedesubturile, aventurile, furtişagurile în ciuda impresiei de teroare cu care încerca să-şi acopere îngustimile de tot felul. Să nu credeţi că era vreo autoritate în ceva, că-i putea domina cu ceva. Avea doar pîinea şi cuţitul pe care le folosea după propriile-i umori. Pusese mîna pe firmă, alături de alţi cîţiva nomenclaturişti, la „marea privatizare” şi-i înlăturase în timp pe toţi acţionarii cu care participase la prăduiala de început, prin jocuri de conjunctură şi lovituri sub centură. De ultimul, un naiv mizericordos scăpase acum cîteva luni, printr-o „majorare de capital” – cel care de altfel ţinuse barca la suprafaţă în toţi aceşti ani şi pe care mulţi îl regretau spre ura „şefului”.
Acum, nea Mitică sau Dumitrică (diminutivat, vezi bine!) încă se bucura de mersul lucrurilor în voia inerţiei. Suficient cît să-şi permită un trai îmbelşugat, dătător de invidii, cu weekenduri în Alpii austrieci sau relache-uri… orgiastice în Creta, alături de amicii pupători în fund şi de amantele culese de la  TESA. „Oficiala”-i nevastă fusese de mult înţărcată la domiciliu, departe de ochii şi urechile lumii, unde se achita resemnată şi cu onoare de obligaţiile legate de cele două progenituri (oficiale) minore…
Una peste alta, domn’ director ar fi avut toate motivele să doarmă liniştit încă o vreme. Mai avea cîţiva slujbaşi care-n ciuda derapajelor şi atmosferei pestilenţiale pe care le-o administra zilnic îşi făceau treaba şi-l jucau pe degete atît cît să le fie şi lor un pic de bine, la fel ca în alte sute de „companii”, fruntaşe pe ramură, din ţara asta.  Le-ar fi avut, dacă darul trufiei, zgîrcenia maladivă şi un inexplicabil vierme de invidie nu i-ar fi dat definitiv peste cap existenţa, începînd cu cîteva săptămîni înainte. Atunci a venit la el preşedintele de sindicat, Vasile Gogu, unul mic, un pigmeu piţigăiat să-i zică:
– Domn’ şef, vezi că trebe să semnăm contractu’ colectiv de muncă şi oamenii nu vor dacă nu le dăm douăj’ la sută în plus, aşa că ai grijă, dacă nu, vezi că-s cîţiva de-ai matale care-ţi poartă sîmbetele, şi ştiu, ştiu multeee!…
– Ce ştiu, bă Gogule, ce ştiu!?
– Las’ că ştii tu dom’ şef. Or’ ai uitat de campania electorală cînd n-ai vrut să cotizezi unde trebe de le-ai dat la ăilalţi? Şi de transportu’ ăla de potcoave fără factură dat la turci ai uitat? Da’ de roşcata aia de la control cu care te-o prins bărba-su la instruirea aia de la Trei Brazi? Sau de deconturile false şi hîrtia igienică luată pe firmă?… Aşa că vezi tu, dom’ şef… îi bai…
– Lasă bueiiii… lasă! Vă ştiu eu pe voi ăştia! Şi ce? Sunt o sută la poartă şi abia aşteaptă să vă dau eu afară pe toţi! Jigodii!… O să vă zvîrcoliţi de foame, în genunchi o să-mi veniţi bueeeiiii!
– Bine dom’ director, bineee… ieşi Vasile Gogu din „audienţă” spre holurile întunecoase dinspre Potcovărie.
Şi nea Mitică, directoru’, mai dormi bine vreo două săptămîni ticluind nu atît semnarea contractului cît desfiinţarea sindicatului şi concedierea celor pe care-i bănuia… „Cum adică, ăştia au uitat cine-i stăpînu’ aici? Au uitat cine-i patronu’?! Sclavii dracului! Nişte viermi!”, îşi tot zicea îndîrjit, încurajîndu-se în fiece dimineaţă.
Pînă în ziua zet, cînd să intre la şedinţa cu pricina, alături de directorimea (încă) de încredere găsi la uşa consiliului doi străini care-l luară scurt:
– Domnuuu’… Mitică, sunteţi domnu’ Gheorghe Dumitru? Vă rugăm să ne urmaţi. Aici aveţi mandatul…
– Cine? Ceeee? Unde?… îngăimă abia, bîlbîit, Mitică al nostru, alb ca varul, sub ochii holbaţi ai cohortei fidele şi în aplauzele micului grup alăturat din care se zărea rînjind Vasile Gogu.
Una peste alta, povestea-i comună şi fără pic de literatură: 28 de zile de arest preventiv – pentru început – aveau să-i fie șefului suficiente pentru a-și despica conștiința, pentru a-şi revizui opţiunile politice, prietenii, şi simpatiile sindicaliste. Asta fiindcă în rest se ştia curat „în acte”, potlogăriile-i nu erau, credea cel puţin, nici mai mici, nici mai mari decît ale altora asemeni lui.  Cu spaima unui final şi a unei libertăţi incerte (probabil avea să piardă Potcovăria) şi cu întrebarea chinuitoare „de unde mi se trage?”, Mitică, previzibil fost şef şi patron, fost alintat de soartă, avea să se întoarcă în cele din urmă, după vreo doi ani de mititica, la cele… casnice şi sfinte şi la a-şi scrie, în foileton, memoriile, asta după ce va fi trecut prin hăţişurile birocratice ale unei ieşiri problematice la pensie.
Peste toate şi cu nădejdea că sintagma aia cu „orice asemănare e pur întîmplătoare” cu situaţii la fel de banale, ale unor personaje reale i-o vor aplica şi lui, unii-alţii, mai cu seamă familia, vecinii…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Anunțuri

2 gânduri despre „Mitică al nostru

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s