O zi. Ca toate celelalte

Marţi. „Alo! Aloooo! Da’ nu te aud!”, se răsteşte cea de la capătul firului, după mai multe încercări de-ale mele de „dialog”. Închid… „Hei, domnu’ aici se ţine mitingu’ oengeurilor?!”, mă abordează un tip cu rucsac. Îl privesc nedumerit, mă cercetează de-a lungu’ şi de-a latu’. Sunt într-o curte interioară pustie, lîngă o bancă ruptă. „Ce miting, dom’le?”, apuc să îngăim destul de nervos. Îmi caut exasperat bricheta şi normal că nu o găsesc. Bag de seamă că individul nu fumează fiindcă mă gîndesc mi-ar fi dat un foc… Trebuie să văd ce e cu pachetul meu cu acte si cu ziarul ăla de colecţie, îmi spun. Şi pachetul şi ziarul, trebuia să le primesc încă de sîmbătă. Cu siguranţă curierii le-au dus altundeva. Sun la „curierat”. „Daţi-mi avebeul!”, îmi spune o duduie care nu se prezintă. „N-am niciun avebe!”, zic. „Căutaţi-vă avebeul!”, zice dama de la call-center. „N-am de unde să-l iau, cei care au trimis, zic, ca au trimis sigur şi trebuia să primesc de două zile pachetul!”N-aveţi decît să vi-le găsiţi!”, ţipă blonda şi-mi închide. Încerc să mai sun de cîteva ori şi sunt pus în aşteptare pe Eine Kleine Nachtmusik! Probabil se gîndesc că muzica asta linişteşte… O să mă duc să le caut, da’ unde?!…
Mă întorc la mailurile zilei: în aşteptare. „Răspunsurile” curg: „În cinci minute îţi trimit!”, „Imediat aveţi schiţa, oferta…” Deadline-urile mele nu sunt – din fericire pentru ei! – niciodată şi ale lor… Pornesc în drumurile… zilei printr-o ploaie amară, pornită din senin, care l-ar deprima definitiv pînă şi pe Bacovia. Bineînţeles că găsesc maşina blocată la bordură. Minunatul nostru oraş turistic e raiul… bicicliştilor. După ce tot mie mi se administrează cîteva înjurături de… origine reuşesc să mă-nscriu în circulaţie. Circulaţia nervilor şi răbdării cu ţintă-punct fix la secretariatul unei „autorităţi locale”. Nu stau la coadă decît vreo trei sferturi de oră, bineînţeles concetăţenii dinaintea mea au de descifrat „la ghişeu” cîteva rînduri de dosare. Eu îmi rezolv hîrtia repede: „Dom’le, nu nu-nţelegi, îţi mai trebe adeverinţa aia de o iei de pe site!”. „Ce adeverinţă? Am adus exact actele cerute pe site”, spun. „Adeverinţa de la punctul h!”, ţipă, aproape, funcţionarul. „Care punct h?”, întreb. „Punctul h. Adeverinţa de la fisc. Vedeţi că s-a adăugat azi noapte!” „Păi… cum? Ieri aveam dosarul complet, mai trebuia hîrtia asta de am adus-o!”, spun. „Ieri da, da’ matale nu pricepi că azi nu mai ai dosarul complet?”, zice amploaiatul statului. Simt că mă trec căldurile: „Şi pînă cînd trebuie să aduc adeverinţa aia?” „Pînă la cinşpe. Sau dacă nu, luna viitoare!” „Păi pînă la cinşpe mai am o oră”, zic! „Nu mă interesează! Altădată să fiţi atent la site!”, mi-o întoarce-n public, funcţionarul… public. „Bun, am rezolvat-o şi p-asta”, constat resemnat. Ies. Mă gîndesc s-o iau alene prin parc şi să-mi aprind o ţigară. Îmi aduc aminte că nu am bricheta… Bricheta…

O las baltă şi iuţesc pasul spre bancă, am de plătit nişte rate, facturi, mereu altele, mereu la alte date, mereu în urma somaţiilor indescifrabile venite prin sms. Normal, la bancomat înaintea-mi e o doamnă în vîrstă cu vreo două carduri la îndemînă pe care începe să le încurce. Tastează calm parcă zeci de combinaţii ţiuitoare. Îmi pare că formează sute de cifre. Le-a încurcat. Ori nu mai ştie pin-urile, ori cardurile-i sunt goale. Pleacă, într-un tîrziu privind nedumerită spre mine. Mă priveşte asa… în dungă! Reuşesc să mă îndrept spre casieria băncii. Ăsta nu-i ghişeu ca celălalt, remarc. O oacheşă cu gene lungi, relaxată, îmi spune că debitu’ mi-i altu… că nu’ş ce dobînzi s-au recalculat, că trebuie să mai aduc, adică, nişte bani şi să-i dau şi buletinu’, în copie. „Păi de unde să am copia buletinului? Nu aveţi un xerox să-mi faceţi o copie aici?”, o-ntreb calm. „Nu avem xerox, adică e defect”, îmi zice. „Mergeţi vizavi şi faceţi o copie şi mai aduceţi şi restul banilor”, zice fătuca. „Ok…”, mormăi eu… Ieşind văd că la ghişeul ăsta e deja un şir nervos şi transpirat. Un şir… Nu-mi par oameni. Văd doar… şirul. Identic celui format lîngă bancomat. Nu, nu mă mai întorc azi. Poate mîine, cu toate penalităţile zilei de mîine… Încerc, în schimb, să mai plătesc o factură la magazinul-reprezentanţă de telefoane mobile, magazin fiţos, aerisit, parfumat…. Scot din nou cardul. Puştiul de aici îmi zice: „Nu, nu puteţi cu cardul, nu avem… nu e voie la noi. Doar cash!”. „Bun”, îmi spun blocat şi… nu mai zic nimic.
Trag aer în piept… Maşina… Traficul… molcom. Mă regăsesc faţă-n faţă cu mailurile zilei. Niciun răspuns la urgenţele mele… vechi. Însă multe alte urgenţe de ultimă oră, ale altora. Ţipător de urgente. Acum aflu de cestiuni care, desigur, trebuie rezolvate… ieri! Mă uit la ceas descumpănit: ar fi ora… închiderii. „Poate ajung şi la chioşc să-i iau stickerele celei mici şi reţeta maică-mii…”, îmi spun… Da… cestiunile celelalte, „neurgente”, în opinia celorlalţi, ale restului zilei, mă aşteaptă…

Găsesc o brichetă. Ies la, constat, abia a doua ţigară a zilei. Îmi sună telefonul: „Alo, domnuuu! Sunt de la firma… V-am găsit coletul!”, îmi zbiară cineva în receptor. „O, ce bine, mi-l puteţi aduce acum la adresa…”, dau să spun. „Aaaa…” aud… „Mîine, sau cel mai bine poimîine, domnu’, că a ajuns la Brăila!”  Închid telefonul, sting ţigara… Îmi amintesc că dimineaţa încercasem să vorbesc cu cineva… Nu mai ştiu cu cine şi pentru ce… Era ceva urgent, normal. Am senzaţia aia tîmpită de lapsus. Caut în numerele formate, sun. „Alo! Aloooo! Dar nu te aud!”, se răsteşte cea de la capătul firului, după mai multe încercări de-ale mele de „dialog”.  Închide… Deja-vu.
Am înţeles că reforma merge mai departe, că o să ne păzească nişte drone, că sistemul electoral e altul, revoluţionar… mai curat, că big-brother va fi unul mai omenos, că… Ies în trafic, la relanti… În faţă, o remorcă cu megafoane, cu o capră electorală verde din care cineva urlă pe muzică: „Votaţi-măăăă!…” Şirul de maşini, caravana electorală în care sunt prins, se mişcă greu… greu. Aprind farurile. Mă simt ca într-un cortegiu funerar. Plouă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Anunțuri

6 gânduri despre „O zi. Ca toate celelalte

  1. Mda, am facut in ultimii 10 ani(din care se scade periada locuinta aici) la copii de buletin mai multe decat fire de par am pe cap; mi se pare extrem de necivilizat sa tot trimiti oamenii dintr-o parte intr-alta de flori de cuc si sa le ceri tot felul de acte, care nici nu sunt necesare; sunt convinsa ca n-o sa se schimbe nici in urmatorii 100 de ani, pentru simplul motiv ca nimeni nu vrea sa gandeasca, iar serviciile pentru populatie probabil se refera la aia dupa Marte.
    Ce sa zic, rabdare si tutun sau keep calm and carry on !

    Apreciază

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s