Din stoarse cuvinte…

Ramurile răresc vîntul în floare,
departe de ţărm, cum frunza-şi scurmă adăpost
pe sub şoapte, departe de Troia, unde setea
mai rupe din lemn aripi de sînge…

În urmă, cîntînd, ne sunt trupurile zvelte,
cu muşchii întinşi, sub mîngîieri de statui în nisip,
E punctul în noi, tot mai ascuţit ca o piatră,
păsările înfăşoară în zbor, în juru-i nude fuioare
de rădăcini, rotund, şi apa ne trece de glezne…

Ceva luminează formele scunde împreunate pe ţărm,
peştii cu solzi despicaţi în trifoi, cu
genele lungi şi sticloase prevestesc întoarcerea
călăreţilor zilei, şi apa ne trece de genunchi…

Cetatea e de mult timp ascunsă sub ape,
dălţile sunt grele acum de fumul negru şi zidurile
sunt calde şi moi, îmbrăţişate de negrul, sinucigaşul faun.
Noi încă mai purtăm cuvinte pe umeri…

Laptele zorilor picură din pieptul orizontului greu,
săpînd temelia şi turnul – tot mai adînc în tăcere,
doar suflul uşor, ca o trestie ascunsă în rouă,
ascunde plămînul şi apa ne trece de gură
sfîşiindu-ne dinţii şi limba şi ochii ne sapă
pînă-n unghii, ca bruma ce soarbe fructele ascunse în copci…

Şi sinucigaşe, pletele ni se întind unsuroase de alb şi de negru nisip,
încercînd adevărul în muşuroaie de sare, pînă ce apa începe să tacă,
noi fiind tot mai ascunşi în unda senină şi-ntinsă,
purtînd pe sub valuri, pe umeri răcoarea sărată a plînsului surd din stoarse cuvinte…

 

Anunțuri

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s