Cîntecele Cetăţii

Erau cîntecele trei şi
trupul ei, la un loc sub cupola cu viţă amară
Rîzi nebuneşte şi refuzi peisajul, pumnalul şi-amorul.

Aveai pe-atunci vreo douăzeci de ani şi înfloriseră teii printre luntrile albe.
Eu… încă mai prindeam dimineaţa peştii de aur ai serii cu cursa de şobolani.
Ţin mine că în ultima noapte stelele vorbeau în pustiu şi că aţi pornit îmbrăcaţi
în cămăşile roşii şi păreaţi oglinzi ale întunericului ascunse în ceaţă…

Luaseră foc de la torţele tale pletele acelor femei cu pielea albă.
Ploua în schimb şi peştii se revărsau peste ţărm stingîndu-le-n aburi…
Într-un tîrziu a venit călăreţul purtînd rădăcina lunii înfiptă-n clavicula-i putredă şi
a strigat veste de voi aşteptată:
Dansatorul pe sîrmă îşi omorîse femeia aruncînd-o în fluviu!

Cetatea îşi scuturase blestemul şi v-aţi întors acasă.
Trupul cetăţii era din nou subţire, leneşele unde, bulgări de ape înviorau aerul dulceag
netezind mîngîierile şi cîntecele trei…

 

Anunțuri

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s