Oglinzi, tablouri, acolade. Istorii în ramă

Istoria… Trăim mereu zile interesante chiar dacă ştim că istoria se repetă. De bună seamă fiind istoria noastră, a trecerii noastre pe aici, ea nu poate fi decît interesantă. Nu prea stăm însă să vedem ce şi cum sunt lucrurile şi faptele, nu avem micul orgoliu ca istoria noastră să fie un pic altfel, cu mai puţine similitudini cu ce a fost.  Istoria noastră, văzută, vorbită, ascultată de acum, adică din chiar clipele facerii ei ar fi cred altfel „atunci”, adică chiar atunci cînd va fi… istorie. Nu am fi doar mai originali ci am şi evolua puţin mai mult, cred. Ce instrumente am avea la îndemînă? Istoria da, şi istoricii de acum ai cetăţii. Încă îi mai avem! La un simplu gând îmi trec prin minte patru nume prestigioase: Dinu C. Giurescu, Florin Constantiniu, Dan Berindei, Neagu Djuvara. Şi mai sunt şi alţii. Eu unul le caut şi le savurez apariţiile, interviurile şi găsesc că mediile care îi promovează şi îi provoacă să iasă în faţa lumii chiar fac ceea ce trebuie făcut. Ştiu că sunt opinii – unele ale stăpînilor vremelnici ai zilei care se vor băgaţi în istorie! – care consideră că prea li s-ar da credit „unor profesoraşi” care ar face bine să rămână undeva prin hârţoagele Egiptului şi Chaldeei, însă nu cred că şi contează, aşa că gîndu-mi merge mai departe… Că sunt de stânga sau de dreapta, că sunt pătimaşi sau obiectivi, aceşti martori ai prezentului şi scormonitori ai trecutului ne pun oglinda la îndemână. Ştiu, nu arătăm foarte bine în oglinda asta nici din faţă nici din profil, dar parcă n-am vrea să ne tot retrăim… de-a-mboulea greşelile trecutului, nu-i aşa?

Giurescu spune că „Globalismul cultural de astăzi este asemenea internaţionalismului marxist din anii ’40 şi ’50 ai secolului trecut. Ţelul lor este formarea unui „om nou”, pe cât posibil, fără patrie.” Constantiniu pune un diagnostic: „În următorii o sută de ani, nu se va schimba nimic. Ferice de cine moare acum!” „Cum judecam ce a fost si ce este? Avem puterea si vointa de a judeca corect, de a cântari si aprecia? Suntem obiectivi in a defini raul si binele, in a sesiza nuantele sau – asa cum ni se impunea in totalitarisme – vedem lucrurile dupa un tipic care in fapt nu este al nostru, ci ni-l asumam sau ni se impune sa-l asumam?”, se întreabă Berindei. Apoi, Djuvara chiar pune mâna pe hăţuri: „Dacă aş fi la putere, aş fi un adevărat Vlad Ţepeş. Că nu mai pot să-i trag în ţeapă, asta e clar, dar aş înfunda puşcăriile cu toţi aceia care au furat. Ar trebui să clădim o puşcărie nouă, imensă, nu ştiu unde, atât de mulţi aş băga înăuntru. Aş înlocui ţeapa pentru că nu mai pot s-o folosesc…”

Nu cred că e nevoie de concluzii aici, aşa doar de dragul concluziilor. Este suficient să citim şi să încercăm să avem o privire de ansamblu… În schimb, îmi amintesc cu drag de acele tablouri din „casele” (a se citi camerele) bunicilor de la ţară aşezate, între ştergare, în mici altare pe pereţii de la răsărit, cu fotografiile în sepia ale bunilor soldaţi sau ale bunelor mirese, avîndu-şi de jur împrejur, strecurate în marginile ramelor, fotografiile nepoţilor şi copiilor lor vii sau morţi… Mă uitam la acele personaje misterioase minute bune în şir încercînd să descifrez legăturile neştiute dintre ele pînă aproape de zilele acelui prezent… Era în acea privire tot un soi de citire a istoriei. Azi, în casele noastre nu mai avem tablourile acelea şi cred că nici memoria acelor chipuri din poze. În schimb avem numeroase fotografii colorate în rame electronice şi pe… stickuri! Asta era o acoladă doar… Ca şi muzichia de aci!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Anunțuri

14 gânduri despre „Oglinzi, tablouri, acolade. Istorii în ramă

  1. … iar Uniunea Europeana e ub fel de copie a Uniunii Sovietice insa adaptata conditiilor actuale, deci cumva retusata pe gustul euro-cetatenilor …

    Globalizare, acest cuvant ma face sa ma gandesc la stergerea sau atenuarea caracteristicilor nationale si regionale.

    Apreciază

  2. Sunt de acord cu replica lui Neagu Djuvara din al doilea paragraf! Adevărul este că legile din România suferă, sunt bolnave şi merită tratate! Legi, multe dintre ele făcute ca să protejeze hoţii mari, ar trebui aplicate cu mai multă stricteţe, astfel încât să-i băgăm pe toţi cei care merită într-o ,,puşcărie nouă, imensă”.
    Îmi place articolul şi pot să adaug că mă identific cu ultimul paragraf, partea care se referă la ,,tablouri din casele bunicilor de la ţară”. Ai prezentat foarte frumos acea latură mistico-tradiţională a vechilor poze, pe care le consider o parte importantă din istoria fiecărei persoane. Spor în continuare!

    Apreciază

      1. Legile sunt făcute de ai noştri lideri pentru popor (asta ar fi viziunea ideală asupra lumii). Bine, nu zic că toate sunt ,,bolnave”… am generalizat mai sus: e ceva de bun simţ ca să ştii că nu ai voie să omori pe cineva sau să furi sau să comiţi fraudă, dar felul în care reuşeşti să scapi de pedeapsă ar putea să indice o implicare a oamenilor sus-puşi. Legile sunt date ca să menţină ordine şi linişte, dar poţi să zici că sunt date şi în funcţie de interesele persoanelor cu influenţă… Poate sunt o persoană prea pesimistă…

        Apreciază

  3. Cam tot ce se face dupa un timp devine istorie; problema este dacă putem fi mandri de rezultate…
    Indraznesc să spun că liderii care se simt ilegitimi, deci cu musca pe căciula, vor lăsa in urma făcături.

    Apreciază

  4. Pacat , ca uneori si istoria si istoricii, sunt doar ca nsite materii ori meseriasi priviti. Nu invatam nimic de la istorie sau de la istorici si atunci suntem condamnati a repeta greselile trecutului. Asa suntem noi, vrem sa gustam pe limba noastra din esecurile inaintasilor nostrii!

    Apreciază

  5. „Doar o acoladă”…? Poate cea mai frumoasă acoladă… muzicală şi sentimentală.

    Cineva mi-a spus mai demult că stau într-o casă tipic românească (ori tipic bătrânească…) – cu poze ale părinţilor, bunicilor la vedere, cu icoane mici… mi-a fost ruşine. Acum, citindu-te aici, îmi e ruşine de ruşinea simţită atunci….
    Mulţumesc.

    Apreciază

  6. Istoria o ia uneori înaintea unei societăți, prinde generațiiile și , așa, ca un liant încearcă să le lege; istoria-i ca vinul: cu cât trece timpul și se-nvechește cu atât devine mai valoroasă, mai parfumată, iar seiful ei sigur este inima. Într-una din cămăruțele inimii este și casa, casa noastră bătrânească așa cum îi spui tu, Flavius,,cășile”cu înțeles de camere. Și cum întotdeauna în ,,casa de la față” stateau cam toate lucrurile frumoase și valoroase ale unei familii, încerc să cred că inima este tocmai o astfel de ,,casă”. ,,De la față”.

    Apreciază

  7. Case de le mai spune, bătrâneşte, căşi …
    Şi istoria şi noi mergem „tăt în uibul locului” cât timp nu uităm că o scriu învingătorii dar o transmit înfrânţii!

    Apreciază

    1. Da, @Dorule, acolo-n „căşile din faţă” priveau din poze, mustrător, bunicii morţi pe front… Acele tablouri dominau „saloanele” de la ţară, la concurenţă cu icoanele. Erau altarele acelor familii. Cîţi mai avem fotografia părinţilor, nu nu pe perete în sufragerie, dar măcar într-un colţ acolo? Ştiu, e demodat… sună a… „Răpirea din Serai”, ştiu! Şi memoria şi pozele alea sunt demodate.

      Apreciază

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s