Cronicile zăpezilor de altădată…

Această prezentare necesită JavaScript.

Moleşită şi fără rost mi-e iarna asta. N-am aşteptat-o, ba chiar îi făceam în ciudă înşelînd-o cu deliciile tîrzii ale toamnei roşcate… Se răzbună, pare-mi-se. „Unde ni-s zăpezile de-altădată?”, mă tot întreb villonian… Unde-s derdeluşurile, ţurţuii, mănuşile ude şi-ngheţate? Unde să se aşeze şi ce pînze albe să picteze aburii vinului fiert?… Unde-i bradul din geam încotoşmănat sub albul însărcinat de ape şi ger?… Dar scîrţîitul bocancilor, obrajii îngheţaţi, pătura de fulgi dispersînd lumina roşiatică a felinarelor?… Habar n-am… Villon ştia măcar ceva, la vremea lui, meteodependent şi el…
Şi ca fără rostul să-mi fie clar găsesc să mă întreb şi unde mi-i Braşovul de altădată? Fiindcă mergeau mînă-n mînă, Braşovul cu iarna, măcar din patriotism local! Şi cum nu găsesc nicidecum răspunsurile mele, le… nimeresc pe-ale altcuiva, ale cronicarului locurilor, oamenilor, zăpezilor vechii Tâmpe, Sextil Puşcariu, zicînd meşteşugit şi blînd aşa:
„Acum cincizeci de ani, când am pãrãsit Brasovul copilãriei si adolescentei mele, aruncam râzând si eu bulgãri de zãpadã în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveanã. Sfinţii de piatrã ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zãpadã, iar pe strãzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrãmãdesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la aceastã orã matinalã o linişte binefãcãtoare.”
Sau, şi mai bine, aşa: „E minunatã iarna braşoveanã când, cu cãciula trasã pe urechi, înaintezi prin zãpada moale şi curatã, sau când te uiţi din odaia caldã, pe fereastrã, la jocul fulgilor…”
Se răzbună, de bună seamă, iarna braşoveană anul ăsta… Şi-şi caută alt cronicar destoinic, mai credincios, să-i aducă,  dinspre copilării, vremurile, liniştile bune… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Anunțuri

31 de gânduri despre „Cronicile zăpezilor de altădată…

  1. an bun şi cald de amintiri dacă ce-a fost nu o mai fi alte zăpezi ne-om construi… lume artificială- zăpezi aşişdere
    să-i facem oameni de zăpadă şi să-i topim
    noi… oamenii vii
    cît om mai fi

    Apreciază

  2. E timpul care se răzbună pe vreme, e vremea care-și arată nurii doar atunci când vrea, e orașul timpului și omul acestei vremi , e Brașovul care-și caută ninsorile, e gândul dintr-o amintire și surâsul dintr-o altă zăpadă , toate iată prinse într-un sensibil articol cu fața spre o viitoare ninsoare.

    Apreciază

  3. Eu aşa am cunoscut Braşovul …
    CItind (şi înminunând) „tot în uibul locului” (Leonte Pedestru din Sohodol şi Neculai Sumedrea din Moeciu) cu Sextil Puşcariu şi oraşul lui de altădată …

    Apreciază

  4. Ce articol frumos. IN primul rand asta ! Apoi, iti multumesc ca ma citesti desi scriu din an in an 😦 ! Ai o inspiratie buna si o transpunere a sentimentelor minunata ! Felicitari. Sincer.

    Apreciază

  5. Voi aveţi cuibul aşezat într-un burg străjuit de munţi, trebuie doar să aveţi un strop de rabdare, neaua catifelată şi imaculată va sosi, cu siguranţă!
    Sărbătorile de iarnă pe stil vechi probabil vor fi mai norocoase, mângâiate de fulgii sprinţari…
    LA MULŢI ANI mai buni şi mai darnici în aşteptări, rosturi şi impliniri, Flavius!
    Mulţi oaspeţi-cititori de calitate să-ţi treacă pragul şi să prindă dragul! 🙂

    Apreciază

  6. Acum câteva zile vorbeam cu cineva din familie pe mess…
    Prima replică a fost: măi… vă puteți închipui Parângul fără zăpadă?!?
    Soțul meu a rămas pe gânduri. Acolo a petrecut o parte din copilăria lui! Da, este destul de dificilă trecerea asta, prin modificarea climei, pe lângă multe altele…
    Rămân amintirile și sunt tare frumoase… 🙂

    Apreciază

  7. Si cand ma gandesc ca am parcurs 2000 km sa vad Brasovul sub zapada… Nu pot sune ca am fost dezamagita – Brasovul nu mava dezamagi niciodata- am vazut si nitica zapada dar … prea putina. Dar nu-i bai , mai e vreme !

    Apreciază

  8. eu port în adânc un dor de alb, o sete de căciula tivită cu ger, de foşnetu îngheţat al pietrei, ştii, piatra aceea, nu oricare, despre care se spune că a fost cea de pe care micul ucenic a căzut din înaltul bisericii celei negre şi tăcute.
    eu cred că iarna ne va găsi, nu cu zăpezile de atunci, dar cu sufletele de astăzi, aprinse în dor de alb, în dor de piatră înveşmântând gerul, în dor de oraşul nostru miraculos de frumos în ciuda timpului, de dragul oamenilor.
    şi un alt villon, vagabond şi rebel va râde.

    Apreciază

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s