Gînd de mirodenii

Dar cît de omenească era vocea acelui om, cît de omenească…
Era timpul să încep din nou să scufund în aburul meu de cuvinte şi aripi
repetate de fluturi, privind prin ochelarii oraşului – ca un peşte despicat.
Abia adormisem în extazul săbiilor încovoiate… Cald şi umed, auriu ca o muzică de nerespirat,
ca un pachiderm secular – toţi mă priveau numai din faţă în vreme ce tu…
ştergeai lumina de pe oglindă cu osul mut al întrebării desculţe. Vedeam miezul cercului şi cum
buzele ce rosteau sîmburi de sunete puteau apuca, fiecare, paianjenii cu cruce pe spate. Şi de aici
cuvintele diluate neclar în felinare de Murano, scobite în terasele goale ale spinărilor mici.
Tot mai mici, pînă la neînţelegerea pădurii de drumuri, fiindu-mi permis să tremur cu gîndul
încă negustat de mirodenii.

Anunțuri

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s