Darul zeului orb

Nu-l chemaţi pe poet din drumul său,
voi cei ce spuneţi că-l iubiţi…

Ca o cobră regală şerpuind prin livezi
o urmăream pe Francoise, în balansul coapselor ei,
în lumina spatelui alb încordat de povara
coşului plin cu rufe purtat deasupra capului…

Dintotdeauna visasem aceasta: şarpele de aer zburător
strecurat dinspre pietrele ude spre picioarele goale cu urme de sînge
din rîu.

Şi o văd mai departe, mai tîrziu: chipul guşat, pleoapele umflate, gura buimacă,
femeie indecentă răsturnată la soare, tînără încă, prevestind o alunecătoare acreală
pe piatra de rîu…

„Eu spun ceea ce trebuie să spun, nu sunt dăruit cu plăcerile umbrei şi
sînt adesea strivit de un baston de orb, sînt şarpe…”

Pot poetiza istoria vederii acestei femei:
o aud goală, o văd goală aşteptîndu-şi cosaşul puternic şi fără cuvinte
să-i reteze iarba amară de pe trup.
Cu nimic mai mult decît atît.

Nu o voi atinge, o voi scrie de-acum în pedepse de scrum

Atlanţi, sicofanţi au vorbit-o de bine pînă să fi născut această altă
înfăţişare, această pedeapsă, gemînd între palmele lor flămînde:
„Ce dacă oamenii au de fiecare dată o mască, umbra-mi de carne mi-e liberă
să mi-o stoarcă de seve, atît”, ea-şi zicea…

Şi spun:
aici e întuneric, e fum
sunt glesne-ncătuşate în dansuri neclare,
încolăciri
Cu greu mă feresc să nu fiu călcat în picioare!

 

Anunțuri

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s