Foaie de cord. Pipăibil

Cît îi trebuie unui organ oarecare – să zicem în cazul de faţă, inima – să ni se arate ca un burete calcifiat, ca un ghem de hîrtie mucegăită sau ca o bucată de cauciuc putred care se fărîmiţează la prima atingere imprudentă? Cît îi trebuie unui cord sau unui plămîn să-şi piardă elasticitatea, să se pietrifice nemaiputînd executa transferul de fluide sau de oxigen, acestea chinuindu-se să găsească fisuri pentru a răzbate dincolo de zid? Aceeaşi întrebare aş pune-o şi în privinţa creierului şi în privinţa celorlalte bucăţi din mine. Şi nu aştept răspunsul din partea unui chirurg, cardiolog sau neurochirurg, adică unora care văd asta în fiecare zi şi care ar putea să-mi arate chiar şi poze pentru a mă lămuri. Aş pune întrebarea asta îndrăgostiţilor care trăiesc cu senzaţia că-i doare „inima”, poeţilor sau filozofilor sau demoazelelor de copertă, cîntăreţilor, nu-i aşa, de inimă albastră şi „marketerilor” curînd vînzători de enervante inimioare roz şi roşii…
Ei bine, la scara unei existenţe omeneşti pentru ca lucrurile să se prezinte astfel, precum cele de mai sus trecute într-o foaie de diagnostic este necesar de foarte… puţin. De neverosimil de puţin timp şi cîteva deprinderi, întîmplări or gesturi inevitabile şi fatalmente nefericite pentru o materie atît de fragilă. Iar probabilitatea ca asta să mi se întîmple este astfel extrem de ridicată. E ciudat că o parte din viaţa asta mi-am petrecut-o oarecum… independent de ceea ce este în mine idealizînd dulceag nişte organe despre care nu concepeam că pot fi dureros de… reale, milimetric de vizibile de aproape şi pipăibile cu mîna, vorba (totuşi!) poetului de mai jos…

Nichita Stănescu
Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Servus, Blogolume!
Voi v-aţi văzut, cu adevărat, inima? Ce scrie în raportul asupra cordului vostru, al celui real? 😉 : Victor, Teo, Doamna Nartica, Gabriela, Madi, Gina, Rontzi, Nea Costache, Ulise, Onu, Carmen, Mircea, Cammely, Carmen, Vania, Caius, Daurel, Cristian, Năbădăiosul, Cati, Diana, Maskirovka, Camelia, Cella, Scorchfield, Cristi, Ana, Ticke, Deea, Valentin, Eo, Karla, Andi..

P.S. – Şi un mulţumesc pur şi simplu pentru nominalizarea-mi, şi în anul ăsta, la „Blog de Blog „, ambiţiosul şi incitantul concurs al blogosferei însufleţit de Lucia Verona.

Anunțuri

54 de gânduri despre „Foaie de cord. Pipăibil

  1. Am văzut-o la un ecograf… Dar nu eu, cât medicii care, de fiecare dată, rămâneau pironiţi cu ochii-n ecran zgâindu-se la inima mea şi surâzând nu-ştiu-cum… Unul mi-a spus că balansează ca o balerină, altul mi-a spus că se dă huţa, făcând-şi vânt, să aibă elan şi forţă să bată, pendulând, în sacul mitral, ca un embrion în uterul matern. Altă doctoriţă mi-a spus că e ca o scoaţă de copac pe care s-au scrijelit toate spaimele, grijile, tristeţile şi … mai puţin bucuriile, fericirile. Acelea nu se scriu… Nu ştiu de ce sunt toţi medicii fascinaţi de inima mea – mie-mi pare o tovarăşă de călătorie care adesea m-a condus spre tot felul de văgăuni din care tot ea m-a scos, zâmbind ironic. În toate nenorocirile din viaţa mea, adesea legate de alegerile ei, ea m-a împins. Şi tot ea m-a scos, trăgând, săraca, la galere.
    Ce să zic? Am o năstruşnică de inimă.

    Apreciază

  2. Nu-i necesar s-o vedem.Fascinatia vine doar din ceea ce nu se vede,doar se simte.Desteptii psihologi zic si anume ca…ratiunea este mereu invinsa de sentimentalism….alegerile perfecte sunt cele facute cu inima,nu cu mintea stralucita….

    Apreciază

  3. Buna Flavius!
    Tema propusa de tine este extrem de generoasa, cu dublu sens. Iar de aici, fiecare ia rostul care i se pare cel mai important pentru acest organ. Evident, tinerii iubesc cu inima, noi, cei mai …. uite ca nu gasesc expresia cea mai potrivita…. traim prin inima. Nu mi-am vazut niciodata inima, Falvius, dar cred ca as fi fascinata de uzina construita acolo. Care, sper eu, va functiona in parametrii normali cat mai mult timp. Altfel nu e bine… costa o gramada de bani revizia si intretinerea ei…

    Apreciază

  4. Mie inima-mi şopteşte…Printre pulberi,doar iubire.

    Sufletul meu fusese un întreg,odată,sensibil,candid ca de copil ce eram pe atunci.Purtam zâmbete fermecătoare şi ştirbe(că deh,era perioada…),de obraji pişcaţi de gerul necruţător.Eram magie.Şi credeam în ea.

    Mai prinde aripi de mătase şi se-nalţă în zbor lin,scurt.Dar bate,că asta-i este mecanismul…O aduc în surdina muzicii.Isonul iubirii…

    Apreciază

  5. Da… poate idealizăm prea mult acest organ… Iubirea totuşi nu porneşte din inimiă, o piesă a corpului fizic ci din componenta spirituală din suflet, din Dumnezeul după a cărui asemănare suntem creaţi.. nu fizic, ci spiritual…

    Apreciază

  6. Flavius ,ieri cand scriam a venit nepotelul meu de 4 ani jumatesi si cand vede calculatorul deschis, noi nu mai avem acces. Asa ca am scris la repezeala ultimul rand fara sa-l mai citesc odata si l-am trimis.
    Am vrut sa spun ca tema e morbida prin insasi faptul ca orce organ ajuns intr-un stadiu inaintat de stricaciune inseamna ca am contribuit si noi cu varf si indesat. Prin toate actiunile noastre :fumat,bautura,emotii prea puternice ne afecteaza si ajung organele noastre precum ai zis.Ideea e ca tu ai avut probabil altceva in gand propunand acest subiect si nu-ti plac raspunsurile noastre clasandu-le si scriind ca e iluzoriu sa mai speri ca cineva sa-ti raspunda asa cum crezi tu ca e corect.

    Apreciază

  7. fara a vrea sa par insensibil sau samanta de discordie, eu cred ca acele lucruri reiesind din poezia lui nichita sau din spusele tale sunt simple dereglari ale chimiei, lucruri provocate de alte lucruri, intr-o fractura de intelegere intre doua sau mai multe parti ale unui macro. asa ca, momentan, rezolvarea lui nichita e tot la doctor… 😛
    iata cum, in plina criza morala, medicina pare singura care poate oferi sens ! 😦

    Apreciază

  8. M-am tot gandit ca inima sa ajunga ca un burete calcifiat,ca un ghem de hartie mucegaita sau ca o bucata de cauciuc putred, dupa parerea mea trebuie sa fie deja tot corpul in putrefactie si cel care poarta aceasta inima daca e tanar inseamna ca a iubit prea mult sau chiar batran fiind. Ce teme morbida

    Apreciază

  9. De unde-ti veni ideea postului, ai citit despre efectele medicamentului, pardon, otravii numite „mediator 400” asupra valvelor inimii? 🙂
    (glumesc, bineinteles; e subiectul zilnic pe aici)

    Habar n-am ce scrie in raportul cordului meu. Cred ca daca ar putea vorbi, respectivul organ mi-ar zice „mai iesi din sedentarism, cucoana, mai misca-te, mai fa sport, ca ma imbolnavesti cu zile!”

    Apreciază

  10. Flavius,
    Da, mi-am vazut-o, vizualizand cartea de Anatomia si fiziologia omului, alaturi de Avatarul lui Madi.
    Iti dai cred seama, de starea extatica, in care m-am aflat…Poate, daca vizualizam si blogul Luciei Verona…!?
    Madi si Onu

    Apreciază

  11. Caut si caut si caut. L-am gasit, intr-un tarziu. I-am dat putina atentie dar, acum, il privesc putin speriat de vorbele lui Flavius. Se numeste EKG si este ultimul raport despre bataile inimii mele, scris, sub forma unei linii incalcite, indescifrabila pentru mine, de catre un rece, obiectiv si nesimtitor electrocardiograf. Privesc si ma intreb si o intreb: -Cat timp vei mai bate inima mea? Cat timp bataile tale vor mai da viata gandurilor mele? Cat timp vei raspunde emotiilor mele? De fapt nu vreau sa stiu. Va sfatuiesc sa nu va lasati „manipulati” de intrebarile lui Flavius.

    Apreciază

  12. Din ce în ce mai des, în ultima vreme, mă bântuie ideea că suntem materie, nişte organe funcţionale, în principiu, care, puţin câte puţin sau deodată, nu mai funcţionează în parametrii normali sau deloc…vedeam aseară într-un film o discuţie pe tema incinerării sau a înmormântării după moarte şi m-a cam cutremurat justificarea unuia dintre personaje, contra incinerării: „nu vreau să mă transform într-un praf”…greu de admis că suntem flesh and blood şi, cel mai probabil, când voi face „radiografia inimii” (dificilă temă pentru acasă), voi aluneca tot pe panta simbolurilor 🙂

    Apreciază

  13. Da, @Camelia… ne e greu sa recunoastem si sa iesim din sfera simbolica atunci cind vorbim de inima… Asta e exercitiul la care ma gindesc eu… Dar mai e ceva: e important sa vezi poza unei inimi realmente calcifiate care incearca sa mai bata. O… poza grava si nu doar un ekg constatind niste batai usor anapoda ;)… Calcifiere produsa in citiva ani si in fata careia sentimentelor li se pare desuet sa mai locuiasca intr-un simbol… roz…
    Toate cele bune!

    Apreciază

  14. flavius, nu este neapărat iluzoriu. eu amintisem de-un suflu sistolic, de sincopă… ne este greu să recunoaștem că cicatricele inimilor noastre ne sunt operă. că foaia care rămâne după ce vom fi aruncat cu noi înșine de toți pereții vieții, neargă și arsă, cu greu se mai poate numi inimă.

    Apreciază

  15. Servus…
    Dragelor şi dragilor şi totuşi eu nu m-am referit aici la inimă ca la „organ al sufletului”, arbitrar stabilit a fi aşa fiindcă n-am găsit noi oamenii o mai inteligentă materializare a unui suflet… imaterial oricum sau poate chiar… inexistent! 😉
    Şi ceea ce am încercat să spun e că da, organul numit cord poate deveni asemeni unui ghem de hîrtie mototolită, aproape putred sau pîrjolit. Asta nu prea vedem, asta nu realizăm. Asta nu acceptăm, că fizicul este supus unei deprecieri serioase cu buna noastră… complicitate. Da, e prozaic să constaţi, să vezi că „inima” poate fi un mecanism înfundat, crăpat, ars, fragil ca o foiţă de hîrtie mucegăită. Atunci nu cred că mai cauţi să cercetezi „sediul” sufletului ci te rogi ca şuruburile, şaibele, piuliţele şi conductele montate acolo să funcţioneze! Şi într-o asemenea fază nu mai e vorba de o capacitate de redresare ci de mîna chirurgului şi de „noroc”… 😉
    Cele bune!

    Apreciază

  16. Realitatea vs. dulcegarie vine fix din asumarea acelui „atat de putin” si a posibilelor consecinte. Pe de alta parte, organismul ca un tot are mult mai multe resurse si capacitate de redresare decat ai crede daca te uiti la fragilitatea unui singur organ separat….

    Apreciază

  17. Asta se intampla atunci cand ea, inima , decide sa ne atentioneze:”ma opresc daca…”, si noi trebuie, in sfarsit , s-o si ascultam, sa nu repetam „neascultarile” de mai an.
    Si nu numai inima face asta, o fac si genunchii, si ficatul…si toate celea dinauntru…asta se cheama batranete!Si nimeni nu scapa de ea.Important e ca sufletul sa nu se atrofieze, sa ramana tanar, ca sa poata sa ne sustina tot mai multii ani, tot mai multele dureri.

    Apreciază

  18. As mai adauga un singur lucru . Ceea ce am constatat eu in timp e ca totusi creerul este cel care comanda aproape tuturor organelor ,inclusiv inimii si creerul barbatilor fata de creerul femeilor este putin diferit. In anumite privinte barbatii au mai mult creer decat femeile si invers. Nu mentionez exact in care situatii ,deoarece nu vreau sa intru in polemica cu ambele sexe.

    Apreciază

  19. Inima pulsand,inima de piatra ,da este un adevar care ne urmareste viata intreaga. Si ce placut e cand pulseaza si bate mai repede,mai repede,si cat de neplacuta este cand devine din piatra. Aceste senzatii sunt cunoscute de o lume intreaga si cred ca putini sunt cei carora le pulseaza inima in aceeasi dragoste necontenit. Totusi sa lasi inima sa-ti dicteze tot timpul schimband partenerul tot timpul pentru ca inima a inceput sa bata pentru altcineva,insemna ca inima este interschimbabila cu sufletul care devine in acel moment de piatra.

    Apreciază

  20. ne doare inima, ne doare, dar – părerea mea cinică şi rece – este că cel mai şi cel mai mult ne doare-n cot.
    ieri – de exemplu – plecam la repetiţii încărcat cu clapele, laptopul şi toate „alea” ce le car după mine. ningea la Bucureşti, bătea un vânt „dinţos”. o bătrână zăcea în genunchi la marginea trotuarului, sacoşele împrăştiate cu toate cumpărăturile evident iar câinele ei, un caniş mai măricel trăgea de lesă cu disperare. era aproape de piaţă, lumea trecea, nici nu se uita la femeie… ei, dragilor, dacă era blonda lu’ Bute! altfel stătea treaba!
    am făcut trei paşi – recunosc – apoi mi-am pus catrafusele-n zăpadă şi am adunat lucrurile femeii şi am ridicat-o. dar nu asta e ideea! ideea e că am întârziat la repetiţii. 😀
    asta-i lumea în care vieţuim şi ăştia suntem: buni, primitori, născuţi poeţi şi ortodocşi de 2000 şi ceva de ani.

    Apreciază

  21. Intregul mecanism interior, chiar de nu-l vedem, apare in oglinda exterioara.
    Cei ce sunt cu noi zilnic observa scimbarea si sa nu spunem nimic.
    Iar noi simtim tacerile noastre urland de durere uneori, sau de bucurie, doar o lacrima rebela mai tradeaza din cand in cand, ca ceva din mecanismul interior functioneaza ca un stimul.
    O lume interioara fragila asteapta raspunsul nostru, iar noi tacem, o mai tulburam uneori de parca nu ne pasa desi depindem de ea, traim cu ea toata nebunia efemera pana incet ne transformama in statuia de lut sfaramiciaoasa depusa ofranda in tarana.

    „Ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.”

    Apreciază

  22. „Aş pune întrebarea asta îndrăgostiţilor care trăiesc cu senzaţia că-i doare “inima”, poeţilor sau filozofilor sau demoazelelor de copertă, cîntăreţilor, nu-i aşa, de inimă albastră şi “marketerilor” curînd vînzători de enervante inimioare roz şi roşii…”
    Nu-s nimic din toate acestea si nici nu pot raspunde atat de poetic precum Camelia, cred ca e suficient un micron de secunda cat nu te simti iubit, o fulgurare de clipa de singuratate atroce, ucigatoare…

    Apreciază

  23. nu mi-am văzut niciodată inima în întregul ei ci doar fâşii rămase ca un soi de zălog al iubirilor mele de oameni, de viaţă. fâşii pulsând, vibrând asemeni viorilor, la frumos, la cuvânt, la lacrimă, la necuvânt.
    în raportul de gardă al inimii mele scrie de multă vreme suflu sistolic. cam de când am aflat că nici părinţii nu sunt nemuritori, cam de când am aflat că oricât de mult aş dărui din inima mea, cei pe care îi port în suflet pe viaţă şi pe o zi în plus nu mă vor putea însoţi prin toate vămile existenţei mele, oricât de mult m-ar iubi. şi fiecare plecare spre nefiinţă mi-a lăsat pe inimă, aceea reală, o sincopă … cât eternitatea.
    cam aşa scrie la mine, flavius!
    aceleaşi gânduri bune să te însoţească, de data aceasta dintre aşteptatele zăpezi.

    Apreciază

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s