Miezul fiinţei

Să ne întoarcem la ruinele dinspre cascadă,
mă strigau scîntecele, desenîndu-mi lumina pe trup, cu fierul încins.
Scîntecele năşteau gîtlejuri încordate cu limbi înroşite de ură, cu venele
rostogolite peste rădăcini împietrite în romburi năruite de răşină.

Am văzut zidurile sparte şi copacii muşcaţi de gloanţe,
am auzit într-un tîrziu şi tunetele în apa cascadei.
Acolo a murit la ceasurile trei, strîngînd lumina din pleoape.
Întreabă-l pe el cum a fost, cum a simţit gustul corbului mînjindu-i
gura în cădere, mirosul de lup acoperit cu flori de liliac
şi vinul scurs din pahar…

Mîinile, barba, mînjite se sămînţa nisipoasă a vîntului,
prin ziduri încă se mai vede ceva: încheieturile ei mîncate de molii,
masa plină cu mere de ceară şi limpede bijuteria prinsă în ghimpi
pe fruntea cristal de subţire a mînzului care de atunci nu mai doarme…

Oasele împing pietrele spre miezul fiinţei,
frunza tihnită de fior de violoncel şi căpăţînile mici de Luxemburg
unde cascada plînge,
ora de anatomie a lui rembradt,
bach cu dinţii muşcînd din gura sticlei cu gin…

Nu de mult aici intuiţia te putea duce la castelul cu pragurile smulse,
la blazonul plăcerii.
Dar spasmul s-a-ntins în hambare,
Îneacă-ţi paianjenii cu fum şi închide ochii în noaptea ciudată.

Anunțuri

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s