Nu vorbe. Un gest

Ţin minte, demult, într-o staţie de autobuz, ploua… Acolo m-am întîlnit cu Profesorul Meu de Română (am avut norocul a doi-trei profesori de română excepţionali şi toţi mi-au fost cei mai dragi) care, cred, mi-a spus că era, dintr-un anume motiv, dezamăgit de mine… Nu ştiu dacă azi nu ar fi la fel de dezamăgit, din acelaşi motiv. Atunci, însă, mi-a zis să caut şi să citesc, neapărat, jurnalul lui Pavese…

Am căutat şi găsit cartea mult mai tîrziu… şi pot spune azi că ori de cîte ori o redeschid „Meseria de a trăi” a lui Cesare Pavese mă biciuieşte şi nu doar prin poezia frazelor şi erudiţia scrisului. Frînturile de viaţă dezamăgită, neomeneştile vîltori ale unei biografii teribile mă fac să-mi fie jenă de… netrăirile, de nefrămîntările mele. Pavese (asemeni altor scriitori la fel de intens preţuiţi, cît degetele de la o mînă) nu este doar o jumătate de raft din biblioteca-mi… Jurnalul său, dedicat la început, în 1935, esteticii or implicării sale politice în viaţa Cetăţii devine spre sfîrşit, după cinci ani, cel al neputinţei de a ascunde la nesfîrşit drama unui copil perpetuu înfrînt de marile-i temeri: iubirea şi moartea. Evoluţia sau involuţia asta, lucidă de la un capăt la altul, e bulversantă ca şi măsura egală, nedisimulată, dintre intensitatea vieţii şi a operei.  Astăzi s-au făcut 59 de ani de la sinuciderea lui Cesare Pavese. Sinuciderea, tentaţia care l-a urmărit mereu, produsă în cele din urmă, pare-se atît de banal, din cauza unei femei: „Va veni moartea şi va avea ochii tăi”

„Sinucigaşii sînt ucigaşi timizi. Mazochism în loc de sadism.
Plăcerea de-a mă bărbieri după două luni de carceră – de-a mă bărbieri singur, în faţa unei oglinzi, într-o cameră de hotel, şi afară marea.
Este pentru prima dată cînd fac bilanţul unui an care nu s-a sfîrşit încă.
În meseria mea, deci, sînt rege.
Am făcut totul în zece ani. Dacă mă gîndesc la ezitările de atunci.
În viaţa mea sînt mai disperat şi mai pierdut decît atunci. Ce am adunat? Nimic. Am ignorat cîţiva ani defectele mele, am trăit ca şi cînd nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Şi apoi, la primul asalt al „neliniştitei îngrijorate”, am recăzut în nisipurile mişcătoare. Din martie mă frămînt. Numele nu importă. Sînt ele oare altceva decît nume fortuite, nume întîmplătoare – dacă nu acelea, altele? Rămîne că acum ştiu care este triumful meu cel mai deplin – şi acestui triumf îi lipseşte carnea, îi lipseşte sîngele, îi lipseşte viaţa.
Nu mai am nimic de dorit pe acest pămînt în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte.
Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfîrşit încă, pe care nu-l voi sfîrşi.
Te miră că ceilalţi trec pe lîngă tine şi nu ştiu, atîta vreme cît şi tu treci pe lîngă alţii şi nu ştii, nu te interesează, care este suferinţa lor, cancerul lor ascuns?

17 august 1950

Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întîmplă întotdeauna.
Scriu: o Tu, ai milă. Şi apoi?
Ajunge puţin curaj.
Cu cît durerea este mai determinată şi mai precisă, cu atît instinctul vieţii se zbate, şi piere gîndul de sinucidere.
Părea uşor, cînd te gîndeai la asta. Şi totuşi sînt atîtea femeiuşti care au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu.
Toate astea te scîrbesc.
Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.

18 august 1950″

Cesare Pavese – Meseria de a trăi

Anunțuri

18 gânduri despre „Nu vorbe. Un gest

  1. Foarte bun scriitor, cu adevărat. Şi cu atât mai amară prăbuşirea lui. Ştii, Flavius, am sentimentul că un artist care se pierde pe el însuşi ca om ratează dublu – îşi ratează şi propriul suflet, şi menirea pe care o avut-o, de a ne stârni pe noi să ne explorăm şi să ne împlinim adânca umanitate, aceea unde ne intersectăm cu Dumnezeu.

    Apreciază

  2. servus!
    @Stropi de Suflet…multumesc mereu pentru optimismul si vitalitatea ta. Nu sunt un fan al deznădejdilor lui Pavese. Sunt unul al intensităţilor lui şi desigur, al vieţii din cărţile lui. Mă bucur pentru amintirea profesorilor noştri de română…
    @Taula, bună! Mă bucur pentru… neîncruntare 🙂
    @Soricelule… despre Fernando Pessoa, poate, altădată şi, poate, şi cu sprijinul tău. Eu nu am prins demonii profesorilor de română deşi, cred, avem cunoştinţe comune 😉
    @Angela… mă încîntă mereu consideraţiile tale. Grija pentru timp şi ocrotirea copililor din noi, le avem, iată! Mulţumesc.
    @Cristina, dacă ţi-a fost stîrnit interesul în această direcţie nu mai contează altceva.
    @Daurel… am observat şi eu asta… Netrebnicii nu au de ce….
    @Iulia, sper că ai găsit cartea…
    @Valentin… chiar sunt ciudate toate, chiar şi uşuratele respirări 😉
    Mulţumesc, @Mircea! Pentru îndemnurile la împlinire…
    @Lollitta… am trăit şi eu asemenea lipsă de curaj… Să-l fi citit înainte pe Pavese, era altceva… 🙂
    @Andi… de aceea are o for’ă incredibilă…
    @Cristian… si mai toate paginile îi sunt astfel…
    @Mirela, Mulţumesc…
    Nu, @Cella, nu e doar o carte, ştii bine 🙂
    Toate cele bune!

    Apreciază

  3. Flavius, optimista si luptatoare pana la extrem, mintea mea refuza sa accepte infrangerile decat ca un pas inapoi (deloc demoralizator ci mai degraba stimulator) caruia ii urmeaza alti pasi inainte spre victorie. Intelege deci, ca nu ma aliniez fanilor lui Pavese, asta nu exclude meritata admiratie pentru stilul condeiului sau, eu exprimandu-mi dezacordul doar fata de atitudine. Urasc renuntarile. „Nu fiindca lucrurile sint grele nu avem curaj, ci fiindca nu avem curaj „(Seneca). Legat de profesorii de romana, ei da, aici ai atins o coarda de suflet care vibreaza la fel ca in vremurile in care de incantare strangeam usor pupitru bancii in care stam cu ochii atintiti spre catedra la care domnul profesor Paun facea din profesie, arta!

    Apreciază

  4. ce mi-a dezmierdat coloana melodia asta..uh. îmi propun cartea lui Pavese de citit în scaun pliant care îneacă orice încruntare anticipată.
    pentru asta îţi mulţumesc.

    Apreciază

  5. Poate trebuia sa-l pui in balantza cu Feranado Pesoa si a sa Book of Disquietude… dar poate ennuiul portughez nu e ca cel italian…si te-ar atrage mai putin…

    Legat de profesori de romana … ma tot intreb ce s-a ales de fostul director al scolii 6 din anii 70… si el insasi profesor de romana… pe linga un mic psihopat care cu o mina iti dadea numai ca sa te palmuisca cu cealalta.. asta ca sa nu vorbesc de d-l Moceanu si realismul sau poetic ulterior mistic dar tot cam vag!!

    Deci putina sinceritate va rog legat de demonii profilor de romana !

    Apreciază

  6. am revenit pentru ca pavese e in sufletul meu de cand am citit prima oara va veni moartea si va avea ochii tai

    uite,

    dar mai mult decat atat

    imi imaginez marea inchidere a adultului transformat,
    poate ca ne nastem copiii, dar de multe ori, cineva vrea sa ni-i omoare. sau o face intamplator. nu poti ucide un copil. chiar daca nu il iubesti. asta am invatat de la pavese,
    si am mai invatat ca iubirea se traieste si ca nu conteaza perioada. ca pot sa o traiesc toata odata mai intens sau o pot ingropa. in iubire, grija pentru timp dispare.
    daca o transformi in tehnica, ai rezultate. dar ele nu mai sunt aceleasi. jocul dispare. iubirea nu e techne. e arta

    Apreciază

  7. Am inceput sa te cunosc. Foarte putin, intr-adevar, dar destul pentru a nu-ti accepta, pentru a nu crede in „netrairile si neframantarile” care suna ca loviturile de bici scaldate in sangele credinciosului care se flageleaza. M-ar bucura sa aflu ca sunt multi cei care simt, prin Cesare Pavese, dar si prin altii, cat de mult se pot si se vor implini trairile lor.

    Apreciază

  8. imi marturisesc ignoranta. Nu l-am citit. O sa-l caut. In schimb mi-am amintit de proful meu de romana din liceu… incerc de cateva luni sa-mi fac curaj sa-l sun, sa mai stau de vorba cu el. mi se face rusine de fiecare data cand iau telefonul in mana… la un moment dat probabil o sa-mi para rau ca n-am avut curaj. atunci cand o sa fie prea tarziu…

    Apreciază

  9. uaaaa,
    cesare pavese. punct de intalnire cu sinele. carte care imi sta intre palme, la inima.
    multumesc pentru postare, Flavius.
    incerc sa revin maine cu un comentariu mai amplu.
    azi doar pavese si
    the doors

    Apreciază

  10. un prieten drag citeşte asta mereu, o termină şi-o ia de la început şi nu am cum să-l opresc deşi vreau tare mult să ştiu să o fac
    o poartă cu el aşa cum îl am eu pe NICHITA tot timpul în geantă 😦
    nu am să pot scrie niciodată vre-un rînd despre cartea asta…
    acum cînd îţi spun ce-ţi spun ea, cartea, mă priveşte cu ochii ei de copertă albastră(o pangligă şerpuită cu chip de femeie) şi-mi zic:e doar o carte…
    nu, nu am să pot scrie niciodată nici un rînd despre ea… despre el…

    Apreciază

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s