Poezia de duminica asta

Scutur o carte de praf şi o deschid. Îmi cad ochii pe această poezie. Îmi dau seama că e una din acele duminici în care asta e tot ce pot face: să citesc. Sunt duminici de vară, ca asta, în care ploile răvăşesc atît de mult florile de tei încît mă străduiesc să îmi amintesc parfumul lor. Îl caut pînă şi în cutia cu plicuri de ceai unde, nici măcar răzleţele raze de soare nu îl dibuiesc… Bolnav de dorul acelui parfum, citesc mai departe, cu o bucurie secretă. Astăzi nu mă intereseză morile de cuvinte care, macină afară ceea ce am prevăzut aici acum o zi, acum două zile … Duminica ar putea fi ziua unei poezii. De-a mea sau de-a altuia…

Dimitrie Anghel

Duminica

Cum te-aşteptam odată Duminică Prea-Sfîntă
Şi cît îmi pari acuma de tristă şi pustie…
Salonu-i gol, şi-n umbră doar samovarul cîntă
Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste aşa de multă lume,
Veneau tenori celebri, şi doamne diletante,
Poeţi sermani, şi fete ce între două glume
S-extaziau mirate : “Ah ! ce frumos andante !”

Tindea amoru-n umbră şiretele lui curse,
Şi cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cînte-n pace şi harpe şi teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Şi-acum e gol salonul, e gol, şi-n umbra casei
Stau vastele fotolii şi lung prind să se mire :
Pe unde-o fi azi pasul micuţ al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să-şi găsească-un mire?

Oglinzile-şi arată cu jale infinitul
Şi nu mai vine nimeni… zadarnic stai la geamuri,
— “Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniştitul
Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?”

Ce-am căutat, v-aş spune, ce-am căutat eu — dară
Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinţii scoşi afară
Rînjeşte ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîşie.

17 iunie, 1907

Anunțuri

9 gânduri despre „Poezia de duminica asta

  1. Este duminică și nu știu ce m-a-ndrumat să recitesc această poezie?! Poate că fiecare zi ar trebui să aibă o pozie a ei, sau fiecare zi ar trebui să fie o poezie însăși! Îmi place nespus acest blog și vin mereu ca-ntr-o casă primitoare.

    Apreciază

  2. Servus….
    @Tavi… e bine cînd cîte-un vers ne aminteşte de copilărie…
    @Dielda, mulţumesc
    @Loredana, sper să conteze, da, opinia tinerilor.
    Bună Gala@, ce dulce… lenevie :). Mă alătur clubului tău de poezie de sîmbăta, dar îl voi duce mai departe dpre duminică… Aşa că bun venit şi pe aici pe la PDD 🙂
    Mulţumesc, @Gabi… Asemenea! 🙂
    Ok, @Codeus, am notat…
    Merci, @Cristian. Cu poezia ]nainte, aşadar! Zău că face bine şi o găsesc mai mereu şi pe la tine 🙂

    Apreciază

  3. flavius
    haide si tu sambata cu poezia sa se mareasca cercul de pds-isti 🙂 cream blogosfera pds-ista 🙂
    superba alegerea, n-am mai citit de ceva vreme dimitrie anghel, multumesc
    si daca tot ziceai de ploaie….

    După ploaie
    de Dimitrie Anghel

    S-a dus furtuna-n zări ş-acuma se-ntrec miresmele-n putere:
    Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume
    Peste-ntunericul acestei nopţi dulci şi pline de mistere ;
    Se bat şi florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.

    Se războiesc mereu şi ele să stăpîneasc-un ceas pămîntul…
    Dar cine nu-şi încearcă oare o dată-n viaţa lui norocul?
    În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vîntul…
    Biruitor pînă acuma domneşte singur busuiocul.

    Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă,
    Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-şi boarea lor profană,
    Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă,
    Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană.

    Şi tot mai grea, mai tare creşte naiva florilor urgie,
    Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă.
    În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie,
    Şi flutură-n deşert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.

    Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin şi mîndrele verbine,
    Un miros voluptos aleargă adus de vînturi de departe,
    Şi nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline;
    Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste şi-a moarte.

    Miroas-a moarte ş-a iubire şi creşte-o dulce lenevie
    Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere,
    O ceaţă diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie,
    Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.

    Apreciază

Gîndul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s