De faptul poeziei

geamătul ierbii traversează
şinele de fier ale frigului,
la fel cum durerea de piatră izbeşte
punctul albiilor ridicat de peşti,
la fel cum piatra, chiar ea, îşi potoleşte setea
din umbra pulpelor tale căzute pe cuibul de vrăbii
omorîte de sunet, de faptul poeziei
greu de purtat ca sîmburele alb
ce-mparte lumea-n două ca un vierme căldura.

Peisaj cu genunchi

Cu genunchii şiroind de cerneală,
prin grîul cît noaptea
coboara pe-un gînd
o fată în alb
şi purta în spate o armă.
Mestecenii se aplecau atît de mult
peste garduri, încît doar întinzînd
mîna le-ar fi putut fura păsările
din vîrful crengilor,
dar nu…
cu genunchii roşii de frig,
ea cobora pe-un gînd…

Blues cu cireşe

fără de teamă-ţi strîngi amanţii
prin cafenele de dans nebun,
pe toţi odată,
dar noaptea trece
tristeţe oacheşă
şi ca un fum te pierzi
pe pragul cu cireşe-nzăpezite.

iarnă, visezi
să-ţi vină odată
mînzul uitării albe
din tine să se-adape,
izvor fără cuvinte
pe un pervaz cu flori.

Ceasul cu turn

la orele de miazăzi,
gărgăriţă-riţă,
cu mîinile spălate de cuvinte,
prin oraşul traversat de ape uituce,
pe acolo alergam
să-mi fac chitări din tei
şi aruncam cu ochii verzi în primăvară.

concertul de miazăzi,
din turnul cu ceas,
gărgăriţă-riţă,
a avut un succes nebun,
biletele s-au vîndut pe-o lacrimă.

Purgatorii şi purgaţii. On-line

“Liber la păreri”… Democraţia asta totală, întruchipată de lesniciunea exprimării prin vastele canale media pe care Internetul ne lasă să navigăm fără griji, mie unul îmi pare un soi de purgatoriu. Şi nu “acel” Purgatoriu, cât cel care ţine de… purgaţiune. Desigur, n-aş fi primul şi nici ultimul care constată asta, însă senzaţia-mi e că peisajul devine tot mai agasant. Dacă astăzi cineva vrea să facă o cercetare despre “starea intelectuală a naţiunii”, de aici ar putea să plece: de la comentariile, afirmaţiile, îndoielile şi gramatica prezente pe pereţii facebook-ului sau aiurea. La fel, din lipsă de subiecte, poate, ar putea încerca să se inspire de aici un dramaturg sau scenarist al absurdului. Cum, ce să înţelegi cînd vezi că o proporţie… dărîmătoare din comentarii “bat” ca nuca-n perete pe lîngă subiect, cînd afirmaţii făcute cu tărie glorifică ignoranţa sau interogaţii foarte sigure năucesc prin paralelismul cu subiectul? Şi toate astea, fără nici cea mai mică urmă de pudoare sau autocenzură, altfel ingrediente obligatorii (cîndva!) în spaţiul public, ba chiar, dublate de o nesimţire, de o golănie demne doar de cauze de cartier. De fapt, că veni vorba, cred că şi de aici pleacă ceva din aceste purgaţii: de la invazia cartierelor, cu toată fauna lor, prin ţevile (sparte) ale Internetului. “S-a dat liber la nebuni pe stradă” era vorba unui amic. O fi în asta o defulare socială, habar n-am!  Însă mai e ceva de unde cred că pleacă aproape totul: cum a apărut şi a înflorit fauna străzilor, cum şi cît, statistic, a ajuns să ocupe din spaţiul public? Păi atunci răspunsul e mai simplu decît pare: hai să ne uităm la “scara noastră”, la ce pleacă din casele românilor şi la ce trece, şi cum, prin băncile şcolilor de 20 de ani încoace. Degeaba sunt eu mîhnit şi agasat. Sau tu. Trist e că nu văd nicio îndreptare, nici dacă aş pune taxă prostiei care năvăleşte spre zonele mele de impact (taxă la propriu: cinci lei pentru comentariul acceptat!), doar, poate, tăierea conductelor cu pricina care mă privesc. Însă peisajul, prezent şi mai ales viitor, tot rămîne sumbru, de data asta al “acelui” Purgatoriu mioritic! Probabil, spre o salubrizare necesară…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pe poante

Străzile-s tot mai înguste
şi mai lungi de la o vreme,
dimineţile, nişte sfori.
Îţi trebuie o prăjină de bambus
să-ţi ţii echilibrul pe străzile tale,
să treci dintr-o dimineaţă rotită-n alta,
să nu-ţi zdreleşti genunchii, gleznele, poantele,
pe străzile-dimineţi, suspendate una-n alta.
Dimineţi-sfori, trestii fără rest:
nici nu pui bine pasul cînd,
dintr-un punct vine vocea:
“Bă, da’ impozitul pe viaţă ţi l-ai plătit?”

Spune-mi de tine

Spune-mi despre tine… Cum o mai duci? Ce mai faci? Nu, nu vreau să ştiu de vreme, nici despre vremuri. Nu mă mai interesează ce-i acolo şi pe… dincolo, ce-i cu hîrtiile, cu trotuarele, cu soarele, cu vîntul, cu frigul… cu feţele şi mîrîiturile alea isterice, cu autobuzul pe care, uite, îl pierzi din cauza mea… Zi-mi de tine!
Ce-ţi mai face băieţelul, da’ mama, dar bunica? Ce-ai mai rezolvat cu boala aia a ta? A fost, mai e, n-a fost? Pe-aici pe unde mergi în fiecare zi, mai vezi pomii, oamenii, ochii lor? Chiar, ai ieşit pe undeva sîmbăta trecută? Ce carte ai mai citit? Pe unde-ai mai fost? Pe bune, spune-mi de tine! Cum mai stai cu banii? Ţi-ai plătit datoriile alea? Cum îţi merge? Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva? Zi-mi! Îmi pari, aşa… singur! Acasă? Toate-s în regulă? Căutai parcă un instalator pentru nu ştiu ce maşină de spălat… L-ai găsit, că am aflat eu unul… Da’ la un teatru, la un concert, ai mai fost? Ce zici, am văzut un afiş… mergem?… Ce ai pe suflet? Te doare ceva? Ţi-ar prinde bine, cred, cîteva zile… acolo. E primăvară, uite… A trecut şi iarna asta. Ai ceva planuri pentru la vară? Te văd neliniştit, abătut, obosit sau… cumva… Ce mai faci? Cum eşti? Mai trăieşti?! Hai să-mi povesteşti pe îndelete… Spune-mi de tine, pe bune! Pe bune, spune-mi de tine.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

de-un leu poezie

trup tînăr uitarea
trup vechi singurătatea
cuvinte de proximitate adică
un fel de poliţie a asteniei
de primăvară
ca nu cumva amneziei să-i pară rău
că te-a luat prea repede
pe nepregătite
fără punct şi virgulă
înainte să-ţi fi plătit
punga de plastic
cu poezii de-un leu.

hangarul de cuvinte

fugar obosit, acest quijote,
de-o futilă dulcinee,
printr-un hangar de cuvinte.
şade-ntr-un colţ de sticlă albastră –
chioşc de bilete pentru
spectacolul cu lemne al nopţii,
scuipă seminţe şi din căşti îi curge
king crimson prin vene.
ar socializa pe cea mai frumoasă copertă,
pe cea mai vîndută tandreţe,
da’ nu-i mai vine,
într-un hangar de cuvinte,
fostă tarabă de orhidee.

Salvador Dalí - Study for Don Quixote (The Metropolitan Museum of Art, New York)
Salvador Dalí – Study for Don Quixote (The Metropolitan Museum of Art, New York)

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! :)

Aerul de deasupra cuvintelor. Inegal

 

 

 

http://laurehinckel.over-blog.com/album-1238006.html
Gheorghe Crăciun (Foto: LAURE HINCKEL, LE BLOG, ALBUM – BALADES)

În vremurile astea, mai ales în aceste vremuri, mulţi dintre noi, ca să supravieţuim ne sprijinim de paranteze. Parantezele, ca o plapumă, ca un refugiu. Paranteze de timp şi de cuvinte. Nu ştiu cum rezistă cei care nu le au, care habar n-au că există.
Trăitor la Braşov fiind, l-am privit mereu ca pe unul dintre iluştrii Cetăţii. Cu sfială, de departe, neîndrăznind să ridic privirea, eu cititorul, chiar dacă în cîteva rînduri am împărţit ceva din aerul aceloraşi locuri: era Scriitorul, Profesorul Gheorghe Crăciun… Nu ştiu ca azi vreo stradă sau vreo librărie, bibliotecă ori şcoală să poarte numele Gheorghe Crăciun. Nici nu i-am zărit vreo statuie pe aici. Poate mă înşel însă… Dar despre nişte “paranteze” vorbeam… Inegale. Despre scriitorul, marele scriitor, despre profesorul Gheorghe Crăciun vorbim azi. Un azi multiplicat de opt ani încoace şi care trebuie dus în mai departele memoriei cu peste putere şi fără zăbavă, de către cei care ştiu, către cei ce nu ştiu. Şi despre o paranteză putem vorbi, nu aceea care minimalizează, nu aceea care exclude, ci paranteza care adăposteşte:

“(Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gînd. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. Nişte struguri roşcaţi, bobul mare, pe jumătate copţi. Mănînci absent, te familiarizezi repede cu lipsa de savoare a fructului, cu zgomotele monotone ale blocului, cu murmurul industrial al nopţii. Erai grăbit, te-ai mişcat repede, gesturi eficiente, stereotipe, cotidiene. Boabele ude brumate. Apoi scheletul vegetal uscat. Ţi-ai scos ochelarii şi încerci să priveşti mai de aproape ca printr-o lupă această armătură. Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gîndeşti, povesteşti. Povestirii i se întîmplă să apară acum acest autor-narator, acest deus ex abrupto, aceşti ochi obosiţi cerîndu-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat scaunul, masa, foaia de hîrtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea, paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop. Ai mai aprins o ţigară şi te-ai decis în fine pentru această scurtă paranteză. Ceea ce faci e omeneşte scuzabil însă extrem de plictisitor, extrem de neinteresant de redundant la urma urmelor. N-au mai făcut-o şi alţii? Despre biografia ta de serie şi ineditul ei n-are rost să vorbim. Altceva e jurnalul. Aşa eşti verosimil. O persoană. Subiect social la persoana I. Dacă ai obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. Respiră aerul. Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere. Este momentul să te retragi. Fă-ţi un ceai, o cafea, un duş rece. Creează o nouă distanţă. Textul e un ciorchine.)”
Gheorghe Crăciun, “Compunere cu paralele inegale” (“Tema la alegere”, pagina 83) (Cartea Românească, 1988)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Buzunarele zorilor

umbli prin buzunarele zorilor şi
te scotoceşti de ceva mărunţiş
pentru un “Internet-Cafe”.
aveai de trimis nişte scrisori gata timbrate
şi tot te-ai luat cu
treburi şi tot ai uitat de cele importante,
dar acum o să le scanezi pe toate
şi-o să le trimiţi pe net, acolo
unde lumea zice că-i găseşti pe toţi,
pe-un mail sau pe-un facebook universal…
peste un ceas, şi mai singur,
cu buzunarele zorilor goale,
te-ntrebi doar, grijuliu:
“da’ s-or fi conectat şi la facebookul
şi la mailu’ ăla al morţilor?”
că din paginile viilor, neşterse,
zîmbeau, îţi dădeau like şi-ţi făceau cu mîna…

Mai ştii codul?

Mai ştii codul galben de cuvinte amare pus pe suflet,
codul roşu de cuvinte-nsîngerate de pe cord,
codul portocaliu de singurătate de pe banca de zăpadă,
codul verde de cuvinte acre căzut pe-o pleoapă,
codul violet de atingeri de pe coapsă?
Da’ mai ştii codul albastru de priviri,
ostatic pe aşteptările cu punct şi cu virgulă?…

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

Un abur fără nume

una, două, nouă?…
unşpe, 11 linguriţe de cafea trebuiau să fie,
pentru două căni mari, negre, întregi.
să vrei să-ţi aminteşti parfumul, cînd privirea-ţi
prinde să-nflorească cuminte ca un ochi de geam în ger,
cînd din tot trăitul zilei rămîne singură,
musca de iarnă-n firul păianjenului amnezic,
agăţat de colţul de sus al aburului fără nume,
fără zahăr, fără memorie?

Foto: Kenneth WF Zawlacki – “Canon T4i (650D) Slow Motion Test, Coffee Steam.” vimeo.com

 

Strada suficientă

poţi uita drumul,
poţi să n-ai răspuns la
“ce-i în mintea ta?”.
poţi să nici n-o ai,
să înşeli aparenţele,
oraşul să te creadă mintos…
poţi uita liniştit,
urmele rotulelor în zăpadă
o să-ţi arate drumul pînă acolo,
pînă-n capătul străzii suficiente,
unde doi jandarmi îşi răsucesc cîte-o ţigară.

Foto: Snowy Day, Warsaw, Poland (bluepueblo.tumblr.com)

 

Despre aritmetici şi tîlhari

Cum să-i mai înțelegi și să-i înghiți pe tarabagiii de iarnă? Aşa cum unii ne vînd pînă şi guverne pe facebook, alţii se grăbesc să ne vîndă sărbători şi revelioane grăbite cu fundiţe roşii, impersonale. “Fie ca… spiritul…”, alergat bezmetic şi cheltuit în avans pentru serbedele zile de după? Şi ce rămâne? Toceala tarabelor obosite? “Sticleeee şi borcaneee, cumpărăm!” , mai ţineţi minte? Nu ştiu de la cine şi pentru ce le cumpărau, cert e însă că indivizii aceia au dispărut, cum au dispărut şi geamgiii ori lustragiii, de mult, sau cum sunt acum pe cale de dispariţie ultimii vînzători de ziare, de pildă…
“Comunitatea”, ca supermarket, frumos ambalată dar surdă, îmi pare că în 25 de ani a devenit o sleială asemeni unui organism suferind de o anemie totală. În ce mai constă “comuniunea” noastră în afară de contabilitatea brutală şi grăbită a vînzărilor şi cumpărărilor? Asta om fi vrut? Orice, dar orice se tranzacţionează, se înstrăinează, pînă şi amiciţii, sentimente, pînă şi existenţele se negociază la vedere sau pe sub masă, după aritmetici “subtile”. Nu spun ceva nou şi sunt sastisit să mi-o spun (mie şi pereţilor reci şi impersonali, în definitiv!) cu tot mai grele răgazuri, trăgînd de cuvinte ca de nişte pietre de moară. Farafastîcuri, doar?
Cred că, după 25 de ani, singura cale (speranţă?) care ne-a mai rămas de urmat este de a ne reinventa, la început fiecare în parte şi apoi în… “comunităţile” în care vieţuim. Probabil mulţi au început să o facă, cei pe care-i vedem rupîndu-se într-un fel sau altul. Cred că asta-i condiţia supravieţuirii de aici şi de acum încolo. Cine şi cum va îndrăzni? Cine va avea habar cum să facă asta? Cine şi cum nu-şi va fura, fatalmente, căciula (imposibil de altfel)? Cîţi vor reuşi? Asta se va vedea destul de uşor în “tablourile” convieţurii noastre viitoare, deloc suprarealiste, cele ale, deja, post-generaţiei Like. Atît de uşor încît, pentru a număra şi cîntări singurătăţile, va fi suficientă o altă aritmetică, mult mai simplă, cea de clasa a treia. Cea personală, vie, crudă, sinceră şi tristă, departe de aceea a beatitudinii albastre disimulate acum pe pereţii… frustrărilor noastre.
Presimt un pat al tîlharului Procust şi mai puţin confortabil decît cel de pînă acum. Şi nu doar unul al cuvintelor! Părerea mea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! ;)

Despre eroi. Și…

Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)
Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)

Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți fereastra cu un zîmbet. Eroi sunteți voi care îi lăsați iernii un loc printre frunze. Eroi sunteți voi care auziți cînd sunteți chemați: “mama!”, “uite, tată!”, de pe o bancă din parc. Eroi sunteți voi care răspundeți. Eroi sunteți voi care aveți mereu pregătiți doi-trei lei pentru un corn, pentru un măr, pentru pauza de zece. Eroi sunteți voi care vă așteptați pensia și voi care încă mai nădăjduiți la o pensie. Eroi sunteți voi care vă citiți buletinul de analize. Eroi sunteți voi care iertați singurătatea. Eroi sunteți voi cei cărora lacrima le tace. Eroi sunteți voi care mai muriți cu cîte o linie, cu fiecare deadline. Eroi sunteți voi fiindcă vă e frică. Eroi sunteți voi care permiteți uitarea. Eroi sunteți voi care aveți timp și aveți nervi și răbdarea lor. Eroi sunteți voi care nu numărați nici zilele, nici oamenii. Eroi sunteți voi care aveți tălpi, palme și cuvintele lor. Eroi sunteți voi care aveți dinții și pumnii căutării. Eroi sunteți voi care suportați. Eroi sunteți voi care vă întoarceți acasă. Eroi sunteți voi care stați locului. Eroi sunteți voi care vă puneți capul pe pernă pentru nopți tot mai scurte. Eroi sunteți voi care citiți asta și acceptați înțelegînd. Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți ferestrele ca și cum ar fi prima oară.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! :)