Trăiască Documentul Naţional!

Cum adică ce-i ăla? Cum, nu ştii ce-i ăla Document Naţional? Orice petec de hîrtie asupra căruia coboară harul Statului poate deveni un Mare Document Naţional! Şi harul Statului coboară, nu se-ncurcă, fără să prinzi tu de veste!  Şi aşa, cînd ţi-e lumea mai dragă, poţi deveni posesorul unui Document Naţional! Acesta poate fi… orice, de la un bilet de tramvai la formularul unei citiri de contor pînă la înştiinţarea unei amenzi de circulaţie, al unei oarecari taxe sau bonul de la spălătoria de cearşeafuri. Ba, chiar fără să ai habar, cînd te aştepţi mai puţin, te poţi trezi în situaţia de a ţi se solicita, ultimativ şi sub spectrul unei amenzi (cel puţin!) un (1) Document Naţional! Şi nu oricum! Să zicem că, pentru diverse… însoţiri obligatorii cu Statul, trebuie să prezinţi o chitanţă sau, de multe ori, o roabă de chitanţe. Ei bine, Chitanţa Naţională are un schepsis aparte. În primul rînd, documentul (imaginaţi-vă însă o stivă de astfel de sute de documente!) trebuie întîi arătat în original, semnat, ştampilat, apoi depus în copie autentificată sau sub procură şi după aceea scanat electronic, semnat la fel de electronic, după care scris pe un CD şi, în final, introdus cu serie, număr și o descriere succintă sub cîteva parole on-line, pe un site securizat!  No… treaba asta se multiplică (și se repetă an de an!), aşa cum spuneam, pe măsura contribuabilului, pentru a beneficia de „privilegiul” ca Statul să îți rînjească triumfător și liniștit înainte de a-ți da… binecuvîntarea, declarîndu-te printre dinţi drept Bun Român! Dacă chestia asta nu te va trimite să te odihneşti direct într-un salon de la psihiatrie sau dacă nu te bagă în Aşezămîntul Eternitatea, înseamnă, vorba neamțului, că ce nu te omoară te face puternic, adică pe drept cuvînt un… Bun Român! Numai bun pentru o folosinţă îndelungată la îndemîna funcționărimii rozătoare şi cu grija paralizantă a cel puţin unui Document Naţional la purtător! Fiindcă am uitat să vă spun: n-aţi vrea să ştiţi ce puteţi păţi dacă neşansa sau mâţa neagră v-ar împinge să deterioraţi sau să pierdeţi neprețuita hîrtie! :)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Purgatorii şi purgaţii. On-line

„Liber la păreri”… Democraţia asta totală, întruchipată de lesniciunea exprimării prin vastele canale media pe care Internetul ne lasă să navigăm fără griji, mie unul îmi pare un soi de purgatoriu. Şi nu „acel” Purgatoriu, cât cel care ţine de… purgaţiune. Desigur, n-aş fi primul şi nici ultimul care constată asta, însă senzaţia-mi e că peisajul devine tot mai agasant. Dacă astăzi cineva vrea să facă o cercetare despre „starea intelectuală a naţiunii”, de aici ar putea să plece: de la comentariile, afirmaţiile, îndoielile şi gramatica prezente pe pereţii facebook-ului sau aiurea. La fel, din lipsă de subiecte, poate, ar putea încerca să se inspire de aici un dramaturg sau scenarist al absurdului. Cum, ce să înţelegi cînd vezi că o proporţie… dărîmătoare din comentarii „bat” ca nuca-n perete pe lîngă subiect, cînd afirmaţii făcute cu tărie glorifică ignoranţa sau interogaţii foarte sigure năucesc prin paralelismul cu subiectul? Şi toate astea, fără nici cea mai mică urmă de pudoare sau autocenzură, altfel ingrediente obligatorii (cîndva!) în spaţiul public, ba chiar, dublate de o nesimţire, de o golănie demne doar de cauze de cartier. De fapt, că veni vorba, cred că şi de aici pleacă ceva din aceste purgaţii: de la invazia cartierelor, cu toată fauna lor, prin ţevile (sparte) ale Internetului. „S-a dat liber la nebuni pe stradă” era vorba unui amic. O fi în asta o defulare socială, habar n-am!  Însă mai e ceva de unde cred că pleacă aproape totul: cum a apărut şi a înflorit fauna străzilor, cum şi cît, statistic, a ajuns să ocupe din spaţiul public? Păi atunci răspunsul e mai simplu decît pare: hai să ne uităm la „scara noastră”, la ce pleacă din casele românilor şi la ce trece, şi cum, prin băncile şcolilor de 20 de ani încoace. Degeaba sunt eu mîhnit şi agasat. Sau tu. Trist e că nu văd nicio îndreptare, nici dacă aş pune taxă prostiei care năvăleşte spre zonele mele de impact (taxă la propriu: cinci lei pentru comentariul acceptat!), doar, poate, tăierea conductelor cu pricina care mă privesc. Însă peisajul, prezent şi mai ales viitor, tot rămîne sumbru, de data asta al „acelui” Purgatoriu mioritic! Probabil, spre o salubrizare necesară…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pe poante

Străzile-s tot mai înguste
şi mai lungi de la o vreme,
dimineţile, nişte sfori.
Îţi trebuie o prăjină de bambus
să-ţi ţii echilibrul pe străzile tale,
să treci dintr-o dimineaţă rotită-n alta,
să nu-ţi zdreleşti genunchii, gleznele, poantele,
pe străzile-dimineţi, suspendate una-n alta.
Dimineţi-sfori, trestii fără rest:
nici nu pui bine pasul cînd,
dintr-un punct vine vocea:
„Bă, da’ impozitul pe viaţă ţi l-ai plătit?”

Spune-mi de tine

Spune-mi despre tine… Cum o mai duci? Ce mai faci? Nu, nu vreau să ştiu de vreme, nici despre vremuri. Nu mă mai interesează ce-i acolo şi pe… dincolo, ce-i cu hîrtiile, cu trotuarele, cu soarele, cu vîntul, cu frigul… cu feţele şi mîrîiturile alea isterice, cu autobuzul pe care, uite, îl pierzi din cauza mea… Zi-mi de tine!
Ce-ţi mai face băieţelul, da’ mama, dar bunica? Ce-ai mai rezolvat cu boala aia a ta? A fost, mai e, n-a fost? Pe-aici pe unde mergi în fiecare zi, mai vezi pomii, oamenii, ochii lor? Chiar, ai ieşit pe undeva sîmbăta trecută? Ce carte ai mai citit? Pe unde-ai mai fost? Pe bune, spune-mi de tine! Cum mai stai cu banii? Ţi-ai plătit datoriile alea? Cum îţi merge? Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva? Zi-mi! Îmi pari, aşa… singur! Acasă? Toate-s în regulă? Căutai parcă un instalator pentru nu ştiu ce maşină de spălat… L-ai găsit, că am aflat eu unul… Da’ la un teatru, la un concert, ai mai fost? Ce zici, am văzut un afiş… mergem?… Ce ai pe suflet? Te doare ceva? Ţi-ar prinde bine, cred, cîteva zile… acolo. E primăvară, uite… A trecut şi iarna asta. Ai ceva planuri pentru la vară? Te văd neliniştit, abătut, obosit sau… cumva… Ce mai faci? Cum eşti? Mai trăieşti?! Hai să-mi povesteşti pe îndelete… Spune-mi de tine, pe bune! Pe bune, spune-mi de tine.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

de-un leu poezie

trup tînăr uitarea
trup vechi singurătatea
cuvinte de proximitate adică
un fel de poliţie a asteniei
de primăvară
ca nu cumva amneziei să-i pară rău
că te-a luat prea repede
pe nepregătite
fără punct şi virgulă
înainte să-ţi fi plătit
punga de plastic
cu poezii de-un leu.

hangarul de cuvinte

fugar obosit, acest quijote,
de-o futilă dulcinee,
printr-un hangar de cuvinte.
şade-ntr-un colţ de sticlă albastră –
chioşc de bilete pentru
spectacolul cu lemne al nopţii,
scuipă seminţe şi din căşti îi curge
king crimson prin vene.
ar socializa pe cea mai frumoasă copertă,
pe cea mai vîndută tandreţe,
da’ nu-i mai vine,
într-un hangar de cuvinte,
fostă tarabă de orhidee.

Salvador Dalí - Study for Don Quixote (The Metropolitan Museum of Art, New York)
Salvador Dalí – Study for Don Quixote (The Metropolitan Museum of Art, New York)

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! :)

Aerul de deasupra cuvintelor. Inegal

 

 

 

http://laurehinckel.over-blog.com/album-1238006.html
Gheorghe Crăciun (Foto: LAURE HINCKEL, LE BLOG, ALBUM – BALADES)

În vremurile astea, mai ales în aceste vremuri, mulţi dintre noi, ca să supravieţuim ne sprijinim de paranteze. Parantezele, ca o plapumă, ca un refugiu. Paranteze de timp şi de cuvinte. Nu ştiu cum rezistă cei care nu le au, care habar n-au că există.
Trăitor la Braşov fiind, l-am privit mereu ca pe unul dintre iluştrii Cetăţii. Cu sfială, de departe, neîndrăznind să ridic privirea, eu cititorul, chiar dacă în cîteva rînduri am împărţit ceva din aerul aceloraşi locuri: era Scriitorul, Profesorul Gheorghe Crăciun… Nu ştiu ca azi vreo stradă sau vreo librărie, bibliotecă ori şcoală să poarte numele Gheorghe Crăciun. Nici nu i-am zărit vreo statuie pe aici. Poate mă înşel însă… Dar despre nişte „paranteze” vorbeam… Inegale. Despre scriitorul, marele scriitor, despre profesorul Gheorghe Crăciun vorbim azi. Un azi multiplicat de opt ani încoace şi care trebuie dus în mai departele memoriei cu peste putere şi fără zăbavă, de către cei care ştiu, către cei ce nu ştiu. Şi despre o paranteză putem vorbi, nu aceea care minimalizează, nu aceea care exclude, ci paranteza care adăposteşte:

„(Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gînd. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. Nişte struguri roşcaţi, bobul mare, pe jumătate copţi. Mănînci absent, te familiarizezi repede cu lipsa de savoare a fructului, cu zgomotele monotone ale blocului, cu murmurul industrial al nopţii. Erai grăbit, te-ai mişcat repede, gesturi eficiente, stereotipe, cotidiene. Boabele ude brumate. Apoi scheletul vegetal uscat. Ţi-ai scos ochelarii şi încerci să priveşti mai de aproape ca printr-o lupă această armătură. Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gîndeşti, povesteşti. Povestirii i se întîmplă să apară acum acest autor-narator, acest deus ex abrupto, aceşti ochi obosiţi cerîndu-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat scaunul, masa, foaia de hîrtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea, paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop. Ai mai aprins o ţigară şi te-ai decis în fine pentru această scurtă paranteză. Ceea ce faci e omeneşte scuzabil însă extrem de plictisitor, extrem de neinteresant de redundant la urma urmelor. N-au mai făcut-o şi alţii? Despre biografia ta de serie şi ineditul ei n-are rost să vorbim. Altceva e jurnalul. Aşa eşti verosimil. O persoană. Subiect social la persoana I. Dacă ai obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. Respiră aerul. Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere. Este momentul să te retragi. Fă-ţi un ceai, o cafea, un duş rece. Creează o nouă distanţă. Textul e un ciorchine.)”
Gheorghe Crăciun, „Compunere cu paralele inegale” („Tema la alegere”, pagina 83) (Cartea Românească, 1988)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Buzunarele zorilor

umbli prin buzunarele zorilor şi
te scotoceşti de ceva mărunţiş
pentru un „Internet-Cafe”.
aveai de trimis nişte scrisori gata timbrate
şi tot te-ai luat cu
treburi şi tot ai uitat de cele importante,
dar acum o să le scanezi pe toate
şi-o să le trimiţi pe net, acolo
unde lumea zice că-i găseşti pe toţi,
pe-un mail sau pe-un facebook universal…
peste un ceas, şi mai singur,
cu buzunarele zorilor goale,
te-ntrebi doar, grijuliu:
„da’ s-or fi conectat şi la facebookul
şi la mailu’ ăla al morţilor?”
că din paginile viilor, neşterse,
zîmbeau, îţi dădeau like şi-ţi făceau cu mîna…

2014 in review. La mulţi ani, Mon Cher!

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog. :)

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 26,000 times in 2014. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 10 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

Un abur fără nume

una, două, nouă?…
unşpe, 11 linguriţe de cafea trebuiau să fie,
pentru două căni mari, negre, întregi.
să vrei să-ţi aminteşti parfumul, cînd privirea-ţi
prinde să-nflorească cuminte ca un ochi de geam în ger,
cînd din tot trăitul zilei rămîne singură,
musca de iarnă-n firul păianjenului amnezic,
agăţat de colţul de sus al aburului fără nume,
fără zahăr, fără memorie?

Foto: Kenneth WF Zawlacki – „Canon T4i (650D) Slow Motion Test, Coffee Steam.” vimeo.com

 

Strada suficientă

poţi uita drumul,
poţi să n-ai răspuns la
„ce-i în mintea ta?”.
poţi să nici n-o ai,
să înşeli aparenţele,
oraşul să te creadă mintos…
poţi uita liniştit,
urmele rotulelor în zăpadă
o să-ţi arate drumul pînă acolo,
pînă-n capătul străzii suficiente,
unde doi jandarmi îşi răsucesc cîte-o ţigară.

Foto: Snowy Day, Warsaw, Poland (bluepueblo.tumblr.com)