O mînă de ţară.

Frumos gestul lui Horia Ţigănuş, cu această mînă de ţară. O mînă de lut, de dor, din Ţara Eroilor, cu tricolor, trimisă uşor te miri cui şi în ce zare, o mînă de pămînt de ţară, de ţinut în mînă, uşor de purtat în buzunar sau de ţinut la masă… Creaţiile-gest ale artistului braşovean sunt ştiute aici în vatra noastră şi nimerit ar fi să fi fost urmate şi de altele, ale fiecăruia dintre noi. La 100 de ani, România ar mai putea fi încă aşa, o Românie Mare a micilor fapte însemnate. Mulţumesc, Horia!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Ca o ploaie ușoară de vară

poți pleca cu un tramvai cu metroul sau doar cu
o locomotivă poți să pleci
cu o prăpastie cu un beci sau cu ochiul ăla de geam
de la etaj poți pleca cu un pod sau cu o linie dreaptă
ca o lamă poți să pleci cu bicicleta cu o creangă în vînt poți pleca
vezi nimic nu-i mai ușor azi decît să pleci
ușor ca o ploaie ușoară de vară, ca o înghețată.

Singurătatea unui expirat

„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Mici și mitici

Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul?  Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
centenar
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!

P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică:  „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!”  😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

„Ai grijă de tine”

Cînd vrei să arăți că ți-ar păsa ori să-ţi exprimi condescendenţa faţă de cineva sau, de ce nu, cînd vrei să… scapi de cineva îi arunci formula: „ai grijă de tine” şi gata, ai scăpat, adică îţi poţi tu lua grija faţă de dînsul, lasîndu-i-o lui… Da, e ajutătoare formula asta, de n-am şti că, poate, nu mai am chef să am grija asta de mine și atunci, cum ramîne cu… grija ta? La fel… mai avem o zicere de bine în portofoliu, în loc de „la revedere”: „să ai spor!”. Adică? Chiar ştii tu că sporul (era să zic sportul!) ăla zilnic ar fi (și) al meu, și că vine el din vorba ta… bună? Spor la ce, pentru ce, și de cele mai multe ori, pînă la urmă, pentru cine?… Zic și io, așa, despre frumoasa și, poate, uneori ipocrita dulce limbă românească… 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!  🙂

Noroiul zilelor

Îmi plac oamenii care mai şi greşesc, care mai şi cad și care nu cer iertare, oamenii aceia pentru care multe din zile vin tîrîș, cu julituri şi vînătăi. Dar bineînţeles, tuturor ne plac și despre asta defilăm destui cu pilde și ipocrizii pe feisbuc sau la o cafea, dar… cîţi dintre cei care le rostogolim chiar ştim noroiul zilelor? Nu acela care se întîmplă să ne fi stropit, poate, în îndestulătoarele momente de relaș plîngăreț, ci acesta de care trebuie să te speli cu apa rece a umilinței în fiecare seară. Îmi plac, da, perfecţilor şi multilateraldezvoltaţilor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

În care

„Ai trecut deja de suficiente ori
prin Poarta Vămii, nu crezi?”
Dar celelalte șase rămase?
„Tu ai trecut prin Poarta Vămii și-ți ajunge,
celelalte porți au fost ale altora, ce nu înțelegi?”
Măcar nu ștergeți ce am scris acolo
în care vă mai rog atît: nu tăiați unghiile dimineții.

Poarta Vămii, Brașov (cca. 1840)
Poarta Vămii, Brașov (cca. 1840)

Ceva timp și nelalocul meu

Experimentez „cîteva” zile fără să fiu conectat. Fără rețele. Fără „socializare”. Să văd dacă așa și în felul ăsta aș avea și ceva timp „pentru”… Ceva timp să-mi amintesc. Ceva timp să văd rostul ploii și rostul pereților camerei mele. Ceva timp să întreb și să mi se răspundă și altfel decît „as soon as possible” (ASAP). Ceva timp să ajung mai departe de coperta cărții. Ceva timp fără aberațiile unor știri sau păreri de o secundă. Ceva timp încît gîndurile, cuvintele, imaginile, muzicile sau liniștea să nu mi se mai pară facile, efemere. Ceva timp încît să nu mai macin poate înjurăturile din rînjetele unora, nervii din șuierăturile unora, jignirile din căutatura altora, depresiile din împleticelile altora, aparențele din declarațiile altora, singurătățile, tristețile, tacerile, nel(al)ocurile mele… Experimentez „ceva” ca să-mi mai aduc aminte de mine, cum spunea Borges, undeva, cîndva.

Vincent van Gogh - Bedroom in Arles,1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)
Vincent van Gogh: Bedroom in Arles, 1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Talere

Cifre, statistici, indicatori de activitate, analize de cost, indicatori de risc, rate de profitabilitate, rentabilitatea capitalului uman, cote, piețe, bazine economice și electorale… Toate se învălmășesc peste noi, prin noi, ne biciuiesc și ne subțiază nervii și secundele, atîtea cîte ne mai sînt. Dar noi, noi unde sîntem aș întreba? Ce mai e cu oameni și pentru oameni? Cine, cui slujește în toată povestea asta? Veți zice, mirați la așa o întrebare, că omului îi rămîn… oamenii (aceia apropiați lui, adică), natura (iarba, cerul, copacii, apele și viețuitoarele lor, adică), poezia (cărțile, liniștea, adică), muzica, pămîntul, singurătățile, iubirile, sufletul și… restul, adică tot și toate care-i fac viața… frumoasă. Dar nu cumva și astea-s puse tot în talere? Și-un taler nu-i cumva de timp? Și de cine-s puse acolo, dacă nu de noi? Așa că, egoist și naiv, mai întreb și io (tot retoric), încă o dată: ce și cît (timp) mai e cu oamenii și pentru oameni?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

P.S. – muzichia-i doar de… ornament.

Zile cu frîu

zilele-s
cu opt ore mai scurte
și-i frig,
tineri seniori
și timp de gheață condensată.
și le-am pierdut
cu frîul cretacicului din noi,
cu axa simțirii strîmbă,
cu tubulatura gîndurilor,
glaciară.
zilele-s nopțile
cînd ascultăm Schumann,
tineri seniori
și asta-i contrazice rezonanța.

Ostilități

ostili cu zăpada, ostili cu aerul, cu apa, ostili cu frunzele și cerul, ostili față de cel de lîngă, din spate, din față, de pe scară, de la geam, ostili cu cel din pat și cu animalul de casă, ostili cu noaptea, ostili cu dimineața și amiaza, ostili cu orele și cu vorbele, ostili din priviri, din cuvinte, ostili cu vecinul, ostili cu lumina, ostili și cruzi, ostili față de colegul din cameră, ostili cu grădina zoologică și cu spitalul de nevroze, ostili cu strada, ostili cu scaunele și copacii, ostili cu orașul, cu iarna, ostili cu primăvara, vara, toamna, ostili în fața florii soarelui, ostili față de felia de pîine, față de soare, ostili cu fiica și cu fiul, cu mama, cu tata, cu fratele, cu sora, ostil cu ea, cu tine, cu mine însumi…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune

Un gînd la… Centenar

Surprind pe aici, pe feisbuc, o „discuție”, asemeni celor mai multe, „pe contre”: un tînăr #rezistent apostrofează un… fost tînăr al anilor ’90, probabil #golan pe atunci, în legătură cu societatea și politica românească din acei ani: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați? Împrăștiați cu rahat în tineri, dar uitați în mod convenabil eșecul recunoscut al generațiilor trecute…”
Observ cum tot mai acut, în lipsa argumentelor și a unor minime cunoștințe de istorie, „cei de acum” ajung să se lepede bezmetic și aproape violent – cu ură,  cu o cruzime care nu știu de unde vine și cum ajunge pînă în stradă – de cei din generația părinților lor, ori a generațiilor din preajmă, trecute. Ei ridică acuzator degetul, judecă și pun sentințe asemeni unor stăpîni ai adevărului absolut, cam așa: „Ne dezicem de voi. Ați nenorocit țara! Ați fost un eșec!”  Adică sunt convinși că au, încă, în față niște rebuturi, numai „bune” de dat pe mîna … salubrității.
Ce uită sau nu știu acești tineri avîntați, superficiali, frumoși și liberi? Avem, cred, fiecare dintre cei care înțeleg despre ce vorbesc un răspuns al nostru, lesne de dat și amar. Eu unul nu aș fi îndrăznit să gîndesc așa despre cei din generația părinților mei, fiindcă…
A cîta ruptură, a cîta formă de dezbinare (cu manipulările aferente cu tot), a cîta bucată dintr-o Românie sfîșiată e aici? Parcă Cioran a spus că „România este eşecul permanent”, dar o spunea… sperînd, nu dorindu-și să facă o premoniție. Cred că eșecul acela este desăvîrșit acum, chiar prin atitudinea asta a „generațiilor viitoare” și aș fi curios să aud răspunsul lor la întrebarea: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați?”, peste vreo 20 de ani…

P.S. – copiez acest text (o voi mai face și cu altele) de pe… „feisbuc” aici din cauza senzației de futilitate și de vremelnicie pe care acesta mi-o lasă zi de zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Vești din sud?

îl știam pe Arlie
că ne poartă gîndurile la iernat
și mai știam că primăvara
ni le aduce negreșit înapoi
acvilește
să ni le așeze odihnite în palmă.
acum se aude că s-ar fi săturat
și ni le-ar fi aruncat pe toate
într-un nil albastru
pe acolo pe unde-ar fi emigrat…
dar dacă nilu-i a fost negru întreb
și de acolo
cu primăverile sudului
chiar nu se mai întoarce?

Acvila țipătoare mică (Foto: Sebastian Bugariu, http://pasaridinromania.sor.ro)
Acvila țipătoare mică (Foto: Sebastian Bugariu, http://pasaridinromania.sor.ro)

La mulți ani de gînduri bune!

De n-am fost mai buni, mai deștepți, mai frumoși, mai sănătoși, mai cinstiți, mai înțelepți, mai altruiști, mai răbdători, mai înțelegători, mai darnici, mai iertători, mai iubitori, mai liniștiți, mai îngăduitori, mai veseli, mai împăcați, mai fericiți, în anul care tocmai se duce (și ducă-se!), vom fi sigur așa în anul nou care vine! Un an nou mai bun, fabulos de bun! 🙂

Servus, Blogolume!
La mulți ani, cu toate cele bune!

De i-ar duce capul

Inflamați, corupți, penali, patrioți, atotcunoscători și… binevoitori, procurori, judecători, justițiari, demagogi, apărători ai patriei, comentatori, bezmetici, tineri frumoși și liberi, oameni ai muncii, asupritori și asupriți, locali și mondiali, analiști și analiste, postaci, analfabeți și docți, isterici și isterice, „opinenți” și preopinenți, demonstranți de profesie și amatori, părerologi paraleli, habarniști și mulți tăcuți, opiniune publică, sistemul… Nu am mai văzut de mult un asemenea haloimas care să facă țara fărîmițe într-un aluat eterogen de invective și ură. Într-un asemenea peisaj tot mai greu respirabil, în crescendo (!), nu văd să stea piatră pe piatră, adică lucrurile care contează în viața de zi cu zi (pe care nici nu le mai vedem) a unei țări cu scaun la cap.
Cînd ceva începe prost, rar are cum să meargă și să se termine bine. Chestia asta e evidentă în situația politică autohtonă deschisă în decembrie 2016 după alegeri. De ce a început prost și merge tot așa o știm, e limpede. Învingătorii, recte PSD (plus ALDE), nu au fost în stare, nu i-a dus… capul să facă oarece cu rezultatul alegerilor, să guverneze adică, într-un mod care, cel puțin, să-i decupleze de trecut. Au irosit – pe interese de moment, pe oameni de duzină – o șansă care i-ar fi și ținut la putere destulă vreme. Ba mai mult, la aceasta s-a adăugat şi o rezistenţă instantanee (neacceptarea, aproape violentă a rezultatului alegerilor, de către nişte oponenţi puţini dar extrem de vocali şi de bine… instruiţi pentru asta) offline şi mai ales online care i-a lăsat perplecşi, victime sigure ale unui război mediatic pentru care nu au avut niciodată unelte.
În acest „climat”, de i-ar duce… capul ar mai avea o șansă astăzi, dacă ar face o mișcare deșteaptă: să provoace cu toate mijloacele şi la toate nivelurile alegerile anticipate. Ar fi o mişcare în stare să reseteze lucrurile, ar vidanja atmosfera, i-ar lăsa în offside pe unii și alții, i-ar înlocui pe unii cu alții noi, i-ar așeza pe toți acolo unde le este locul, la zi, pe merit. Poate, tot ei ar cîştiga alegerile, din nou, sau poate nu, dar în orice caz s-ar lămuri chestiunea „care pe care” s-ar face linişte şi ar prinde şi o bucăţică… de istorie. Dar nu, nu-s atît de deștepți (politic). Sau de fapt, nu-s în stare (nu că alţii ar fi!) să dea vrabia din mînă pe… cioara de pe gard pentru… interesul național.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune. 🙂

Prin casă

ce faţă de toamnă
rătăcită,
cu ochi spălăciţi,
furioasă prin casă
respiră depresii şi trage storurile,
trînteşte uşile şi molfăie tăceri.
ar coafa soarele cu cenuşă de cuvinte,
ar izbi cu mere-n gînduri,
ar stoarce de vînt frunzele din glastră,
ar face din aşternuturi scînduri.
o verific la unghii: pămînt.

Brașov, după 30 de ani… Comemorarea uitării?

Întîmplarea a făcut ca o postare oarecare de pe facebook să-mi aducă aminte că peste nici o lună se împlinesc 30 de ani de la evenimentele din Brașovul toamnei lui 1987. 15 Noiembrie 1987. Nu știu cîți mai țin minte și nu știu pentru cîți din români și mai ales pentru cîți dintre brașoveni data asta mai înseamnă ceva astăzi, dar… Ei bine, postarea cu pricina, a unei… inițiative private, apărută în grupul e-Brașovenii, încercînd să vîndă tricouri, hanorace, sacoșe și căni dedicate… „aniversării a 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Uzina Steagul Roșu Brașov, din 15 noiembrie 1987” mi-a ridicat, brașovean cum mă știu, cîteva semne de întrebare.
Aceste obiecte, „30-Brașov 1987” (gest de comentat la nivel simbolic) sunt singurele, astăzi, care-mi amintesc de cei 30 de ani trecuți de la acea zi care, de aici de la Brașov, a marcat semnificativ istoria contemporană a României și a fostului „bloc comunist”. Nimic altceva în această toamnă? Nu am văzut, nu am auzit semne de… „entuziasmante” pregătiri,  prin nu știu ce birouri de Direcții sau Asociații cu funcționari mînați de edili fervenți să pună la punct „marile” manifestări ce vor veni în 15 Noiembrie 2017.
În schimb, da, parcă în… „buna tradiţie” a… unor teme ratate („2021”, mai ştiţi?), de cîteva săptămîni orașul a cotcodăcit despre povestea medievală a Cetăţii Braşovului, cea mai mare pictură murală din oraș, de pe zidul mănăstirii Franciscane, din Piaţa Sfântul Ioan…”(sic!) și mai curînd sunt în toi pregătirile de… Crăciun și de anul nou!
Dar la „povestea contemporană a revoltei brașovenilor din 1987” nu s-o fi gîndit nimeni?… Căutînd „15 Noiembrie – Brașov” tot ce am mai putut găsi pe Internet este legat de faptul că „directorul SRI, Eduard Hellvig, a declarat că în perioada urmatoare SRI urmeaza sa predea noi documente care sa lamureasca aspecte importante in cazuri precum cel al dizidentului Georghe Ursu sau al revoltei de Brasov din 1987”. Plus alte… rămășițe și… un pic.
Site-ul Asociatiei 15 Noiembrie 1987 face vorbire despre… „Crosul 15 noiembrie 1987” din 2012 (la 25 de ani de la evenimente) și de atunci pînă azi, nici o actualizare, nimic, în vreme ce pagina de Facebook a aceleiași asociații își păstrează, acum cînd scriu, ca fotografie de „profil” o siglă edificatoare: „1987-2015, 28 de ani de neuitare”!
În privința altor proiecte din agenda autorităților locale (municipale sau județene) eu unul, nu am văzut mare lucru, decît poate  un… „proces verbal” de pe site-ul primăriei din care ar rezulta că un proiect cultural al Agenției Metropolitane pentru Dezvoltare Durabilă Brașov (fondată de… Primăria Brașov!) cu tema „Amprenta digitală – 15 Noiembrie 1987 Brașov” (probabil legată totuși de cei 30 de ani!) a fost respins de la finanțare pe motive birocratice din… lipsă de cofinanțare! Și, mai mult, parcă am citit undeva și că… există discuţii ca la Braşov să fie construit, în 2018, un monument închinat 15 Noiembrie 1987, dar şi o statuie care să-l întruchipeze pe Liviu Corneliu Babeş, eroul care şi-a dat foc pe Pârtia Bradul din Poiana Braşov.” În 2018!
Singurul efort pozitiv, concretizat în ceva, legat de cei 30 de ani (pe lîngă al celor de la Suveniruri Retro.ro ) a fost cel al meritoriei lansări, în august, a filmului „Brasov 1987. Doi ani prea devreme”, realizat de Liviu Tofan și Mihai Dragomir, cu unicele contribuții locale, ale Muzeulului Județean de Istorie și Festivalului de Film și Istorii de la Rîșnov. De altfel, Muzeul Județean de Istorie este, cred,  singura instituție locală care și-a notat, din cîte văd eu, în agenda anului 2017 proiectul „Brașov, 15 Noiembrie 1987” și „Gala Brașov 1987”, pînă la a cărei finalitate cred totuși că este mult prea puțin pentru un oraș de talia și cu orgoliul Brașovului.

(Foto: Cristian Chelaru)
(Foto: Cristian Chelaru)

Ce și cum mi-aș fi dorit eu să văd legat de evenimentele de acum 30 de ani la Brașov? Nu doar un cros, nu doar un nume de bulevard, nu doar o coroană la o troiță tristă, nu doar un simpozion, nici măcar un concert în Piaţă sau alte fantezii festiviste, și o știre într-un colț de ziar… Nu doar încă o comemorare a uitării unei date aproape anonime în memoria românilor și mai ales a brașovenilor într-un oraş binecuvîntat doar de natură şi de… zidurile trecutului. Poate, din patriotism local și ceva… naivitate, aș fi sperat la măcar un pic din ce fac polonezii cu a lor Solidarność în fiecare an…
Dar probabil nu am căutat eu unde trebuie, probabil mă grăbesc și, poate, peste o lună pe vremea asta, Brașovul va fi… plin de… „15 Noiembrie 1987” și agențiile de presă mă vor contrazice copios!

P.S.: „Problema nu constă în ceea ce a făcut istoria din tine, ci din ce ai făcut tu din ceea ce a făcut istoria din tine.” – Jean-Paul Sartre

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Atelierul de poezie

în această bună zi
şi-n acest bun loc
tu mă întrebi
care-i distanța
dintre dispreț și ură…
cum să-ţi spun?…
ştii flașneta
sau gramofonul cu manivelă?
aş zice că-i la fel ca
distanţa dintre mînă
şi pîlnia urechii.
nu, nu le ştii…
nu căuta pe google
n-o să găseşti măsurătoarea asta
dar poţi întreba la
atelierul de poezie
prima pe dreapta după colţ.
ei o să-ţi confirme.

Foto - Francis Barraud: “Dog Looking At and Listening to a Phonograph.” (1899)
Foto – Francis Barraud: “Dog Looking At and Listening to a Phonograph.” (1899)

Oraşul şi profesorii

Nu știu alții cum sunt, dar… aș vrea să las aici o notiţă cu cîteva nume. Numele unor profesori brașoveni, de „viţă veche”, în ordinea pe care mi-o dictează memoria, și cu iertare față de cei pe care îi voi fi uitat sau pe care nu îi ştiu (dar îi voi adăuga, cu ajutorul celor care vor voi să contribuie la această amintire).
Bularca, Cobîrzan, Cuza, Guja, Saon, Marcu, Cazacu, Roșca, Lupuleț, Calistrat, Moceanu, Modiga, Ghermanschi, Topolog, Țuțuian, Seitabla, Cireşel, Purcăroiu, Ciobanu, Fetcu, Andrei…
La ce bun? Ţin minte că pe vremea aceea aceste nume produceau vibraţii în oraş, ale căror ecouri se mai simt, iată, şi azi pe ici pe colo. Pe lîngă doctori sau actori ei făceau parte din notabilităţile locale despre care ştia mai toată lumea şi în faţa numelui cărora cădeau pălăriile iar învăţăceii stăteau smirnă. Ce vreau de fapt să spun? Poate fiecare generaţie are celebrităţile ei, dar eu astăzi – chiar dacă un „top” pe tema asta s-a făcut acum cîţiva ani – nu mai aud vorbindu-se „aşa” despre profesorii Braşovului, nu am ştiinţă de nume care să rivalizeze (ca sonoritate, nu neapărat ca respect!) fie şi cu ale unor vedete locale (de cele mai multe ori doar din zone… afaceristo-politice sau de show-biz). Da, veţi zice, ”alte vremuri!” Atunci însemnă că ştiţi despre ce vorbesc…

Foto: Diaconul Coresi (Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului) - Cristian Chelaru (iubescbrasovul.ro)
Foto: Diaconul Coresi (Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului) – de Cristian Chelaru (iubescbrasovul.ro)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!