Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! :)

Aerul de deasupra cuvintelor. Inegal

 

 

 

http://laurehinckel.over-blog.com/album-1238006.html
Gheorghe Crăciun (Foto: LAURE HINCKEL, LE BLOG, ALBUM – BALADES)

În vremurile astea, mai ales în aceste vremuri, mulţi dintre noi, ca să supravieţuim ne sprijinim de paranteze. Parantezele, ca o plapumă, ca un refugiu. Paranteze de timp şi de cuvinte. Nu ştiu cum rezistă cei care nu le au, care habar n-au că există.
Trăitor la Braşov fiind, l-am privit mereu ca pe unul dintre iluştrii Cetăţii. Cu sfială, de departe, neîndrăznind să ridic privirea, eu cititorul, chiar dacă în cîteva rînduri am împărţit ceva din aerul aceloraşi locuri: era Scriitorul, Profesorul Gheorghe Crăciun… Nu ştiu ca azi vreo stradă sau vreo librărie, bibliotecă ori şcoală să poarte numele Gheorghe Crăciun. Nici nu i-am zărit vreo statuie pe aici. Poate mă înşel însă… Dar despre nişte “paranteze” vorbeam… Inegale. Despre scriitorul, marele scriitor, despre profesorul Gheorghe Crăciun vorbim azi. Un azi multiplicat de opt ani încoace şi care trebuie dus în mai departele memoriei cu peste putere şi fără zăbavă, de către cei care ştiu, către cei ce nu ştiu. Şi despre o paranteză putem vorbi, nu aceea care minimalizează, nu aceea care exclude, ci paranteza care adăposteşte:

“(Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gînd. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. Nişte struguri roşcaţi, bobul mare, pe jumătate copţi. Mănînci absent, te familiarizezi repede cu lipsa de savoare a fructului, cu zgomotele monotone ale blocului, cu murmurul industrial al nopţii. Erai grăbit, te-ai mişcat repede, gesturi eficiente, stereotipe, cotidiene. Boabele ude brumate. Apoi scheletul vegetal uscat. Ţi-ai scos ochelarii şi încerci să priveşti mai de aproape ca printr-o lupă această armătură. Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gîndeşti, povesteşti. Povestirii i se întîmplă să apară acum acest autor-narator, acest deus ex abrupto, aceşti ochi obosiţi cerîndu-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat scaunul, masa, foaia de hîrtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea, paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop. Ai mai aprins o ţigară şi te-ai decis în fine pentru această scurtă paranteză. Ceea ce faci e omeneşte scuzabil însă extrem de plictisitor, extrem de neinteresant de redundant la urma urmelor. N-au mai făcut-o şi alţii? Despre biografia ta de serie şi ineditul ei n-are rost să vorbim. Altceva e jurnalul. Aşa eşti verosimil. O persoană. Subiect social la persoana I. Dacă ai obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. Respiră aerul. Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere. Este momentul să te retragi. Fă-ţi un ceai, o cafea, un duş rece. Creează o nouă distanţă. Textul e un ciorchine.)”
Gheorghe Crăciun, “Compunere cu paralele inegale” (“Tema la alegere”, pagina 83) (Cartea Românească, 1988)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Buzunarele zorilor

umbli prin buzunarele zorilor şi
te scotoceşti de ceva mărunţiş
pentru un “Internet-Cafe”.
aveai de trimis nişte scrisori gata timbrate
şi tot te-ai luat cu
treburi şi tot ai uitat de cele importante,
dar acum o să le scanezi pe toate
şi-o să le trimiţi pe net, acolo
unde lumea zice că-i găseşti pe toţi,
pe-un mail sau pe-un facebook universal…
peste un ceas, şi mai singur,
cu buzunarele zorilor goale,
te-ntrebi doar, grijuliu:
“da’ s-or fi conectat şi la facebookul
şi la mailu’ ăla al morţilor?”
că din paginile viilor, neşterse,
zîmbeau, îţi dădeau like şi-ţi făceau cu mîna…

Mai ştii codul?

Mai ştii codul galben de cuvinte amare pus pe suflet,
codul roşu de cuvinte-nsîngerate de pe cord,
codul portocaliu de singurătate de pe banca de zăpadă,
codul verde de cuvinte acre căzut pe-o pleoapă,
codul violet de atingeri de pe coapsă?
Da’ mai ştii codul albastru de priviri,
ostatic pe aşteptările cu punct şi cu virgulă?…

Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

Un abur fără nume

una, două, nouă?…
unşpe, 11 linguriţe de cafea trebuiau să fie,
pentru două căni mari, negre, întregi.
să vrei să-ţi aminteşti parfumul, cînd privirea-ţi
prinde să-nflorească cuminte ca un ochi de geam în ger,
cînd din tot trăitul zilei rămîne singură,
musca de iarnă-n firul păianjenului amnezic,
agăţat de colţul de sus al aburului fără nume,
fără zahăr, fără memorie?

Foto: Kenneth WF Zawlacki – “Canon T4i (650D) Slow Motion Test, Coffee Steam.” vimeo.com

 

Strada suficientă

poţi uita drumul,
poţi să n-ai răspuns la
“ce-i în mintea ta?”.
poţi să nici n-o ai,
să înşeli aparenţele,
oraşul să te creadă mintos…
poţi uita liniştit,
urmele rotulelor în zăpadă
o să-ţi arate drumul pînă acolo,
pînă-n capătul străzii suficiente,
unde doi jandarmi îşi răsucesc cîte-o ţigară.

Foto: Snowy Day, Warsaw, Poland (bluepueblo.tumblr.com)

 

Despre aritmetici şi tîlhari

Cum să-i mai înțelegi și să-i înghiți pe tarabagiii de iarnă? Aşa cum unii ne vînd pînă şi guverne pe facebook, alţii se grăbesc să ne vîndă sărbători şi revelioane grăbite cu fundiţe roşii, impersonale. “Fie ca… spiritul…”, alergat bezmetic şi cheltuit în avans pentru serbedele zile de după? Şi ce rămâne? Toceala tarabelor obosite? “Sticleeee şi borcaneee, cumpărăm!” , mai ţineţi minte? Nu ştiu de la cine şi pentru ce le cumpărau, cert e însă că indivizii aceia au dispărut, cum au dispărut şi geamgiii ori lustragiii, de mult, sau cum sunt acum pe cale de dispariţie ultimii vînzători de ziare, de pildă…
“Comunitatea”, ca supermarket, frumos ambalată dar surdă, îmi pare că în 25 de ani a devenit o sleială asemeni unui organism suferind de o anemie totală. În ce mai constă “comuniunea” noastră în afară de contabilitatea brutală şi grăbită a vînzărilor şi cumpărărilor? Asta om fi vrut? Orice, dar orice se tranzacţionează, se înstrăinează, pînă şi amiciţii, sentimente, pînă şi existenţele se negociază la vedere sau pe sub masă, după aritmetici “subtile”. Nu spun ceva nou şi sunt sastisit să mi-o spun (mie şi pereţilor reci şi impersonali, în definitiv!) cu tot mai grele răgazuri, trăgînd de cuvinte ca de nişte pietre de moară. Farafastîcuri, doar?
Cred că, după 25 de ani, singura cale (speranţă?) care ne-a mai rămas de urmat este de a ne reinventa, la început fiecare în parte şi apoi în… “comunităţile” în care vieţuim. Probabil mulţi au început să o facă, cei pe care-i vedem rupîndu-se într-un fel sau altul. Cred că asta-i condiţia supravieţuirii de aici şi de acum încolo. Cine şi cum va îndrăzni? Cine va avea habar cum să facă asta? Cine şi cum nu-şi va fura, fatalmente, căciula (imposibil de altfel)? Cîţi vor reuşi? Asta se va vedea destul de uşor în “tablourile” convieţurii noastre viitoare, deloc suprarealiste, cele ale, deja, post-generaţiei Like. Atît de uşor încît, pentru a număra şi cîntări singurătăţile, va fi suficientă o altă aritmetică, mult mai simplă, cea de clasa a treia. Cea personală, vie, crudă, sinceră şi tristă, departe de aceea a beatitudinii albastre disimulate acum pe pereţii… frustrărilor noastre.
Presimt un pat al tîlharului Procust şi mai puţin confortabil decît cel de pînă acum. Şi nu doar unul al cuvintelor! Părerea mea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! ;)

Despre eroi. Și…

Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)
Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)

Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți fereastra cu un zîmbet. Eroi sunteți voi care îi lăsați iernii un loc printre frunze. Eroi sunteți voi care auziți cînd sunteți chemați: “mama!”, “uite, tată!”, de pe o bancă din parc. Eroi sunteți voi care răspundeți. Eroi sunteți voi care aveți mereu pregătiți doi-trei lei pentru un corn, pentru un măr, pentru pauza de zece. Eroi sunteți voi care vă așteptați pensia și voi care încă mai nădăjduiți la o pensie. Eroi sunteți voi care vă citiți buletinul de analize. Eroi sunteți voi care iertați singurătatea. Eroi sunteți voi cei cărora lacrima le tace. Eroi sunteți voi care mai muriți cu cîte o linie, cu fiecare deadline. Eroi sunteți voi fiindcă vă e frică. Eroi sunteți voi care permiteți uitarea. Eroi sunteți voi care aveți timp și aveți nervi și răbdarea lor. Eroi sunteți voi care nu numărați nici zilele, nici oamenii. Eroi sunteți voi care aveți tălpi, palme și cuvintele lor. Eroi sunteți voi care aveți dinții și pumnii căutării. Eroi sunteți voi care suportați. Eroi sunteți voi care vă întoarceți acasă. Eroi sunteți voi care stați locului. Eroi sunteți voi care vă puneți capul pe pernă pentru nopți tot mai scurte. Eroi sunteți voi care citiți asta și acceptați înțelegînd. Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți ferestrele ca și cum ar fi prima oară.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! :)

Cărămizi de cuvinte

prin re-
ducere la absurd
din trupul tău
se poate
împrăştia
o clipă,
un fir
cu plumb
străpuns între două ramuri.

prin ab-
surd din trupul tău
pot să plutească
linişti.

e absurd să desenezi
pe trupul tău
ceva din toate astea,
să îl îmbraci în cărămizi
de hîrtie,
cărămizi de cuvinte
şi să te aştepţi să transpire.

Muzică de nuntă

am ars nişte hîrtii dinspre colţuri
una cîte două două cîte patru
am scos din minţi consoanele
vocalelor le-am încolţit îndoieli.

ascultam o muzică veche
din flaut şi chitară
doi trubaduri plus doi trubaduri
mi-au cerut nişte bani
le-am dat
o cană cu apă, două căni cu apă
şi-o scrisoare-ncepută
s-o dea mireselor bogate.

Cel verde şi teafăr

azi
las pentru voi aici
ciolanul ăsta de timp.
uit de fîntîna din cumpeni
uit de turma de zimbri indecişi.

cu o săgeată
ca o sîrmă
îmi închid ochiul stîng
cel verde şi teafăr
astăzi
vă uit rătăciţi
în hamace.

pictura e gata:
îngeri cu tatuaje de pofte
himere-n galere
prin poduri
sub poduri
pe scări de tramvaie.

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă “un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă “în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ce-am făcut cu cuvintele?

foto: gofree.ro
foto: gofree.ro (“Secretele de plumb ale Clujului”)

Fotografia uitării? Cum e o poză fără… poză? Adică numai rama ei agăţată pe perete? Vorbim tot mai mult în fotografii (şi nu mă refer aici la inflaţia de foto-artişti), indicăm chipuri şi peisaje, le arătăm cu degetul, zîmbim eventual şi trecem la alt frame. Şi după primul pas rămîne acea ramă pe un perete. Asta mă face să mă întreb ce neuroni ne mor şi ce ni-i ucide de cuvintele nu ne mai pot fi ele fotografii? Habar n-am dacă ar fi vorba aici despre o paradigmă a comunicării sau de una a amneziei, însă din avalanşa de cuvinte nu rămâne nimic, din cea de fotografii ramele rămîn.
Mă întîlnesc zilele trecute, pe stradă, cu o cunoştinţă de demult. Şi vorbim şi vorbim. Dar ştiţi senzaţia aia de cuvinte care nu se lipesc de nimic? La un moment dat îmi zice: “Stai că acum ştiu de unde să te iau! Faţa ta… Nu te-ai schimbat deloc! Dă-mi adresa de facebook să îţi trimit o poză ca să vezi!” Şi rămîn interzis. Hai să zicem că în situaţia dată, cu insul respectiv nu aveam nu ştiu ce amintiri importante, deşi ceva vreme am avut cîte ceva de împărţit pe vremuri. Dar… dar nu ni se întîmplă oare chestia asta şi în apropierea unor apropiaţi? Memoria fotografică o întrece pe cea a cuvintelor, de asta nu mă îndoiesc. Şi atunci care ne e soarta cuvintelor? Mai de mult, prin paginile astea şi aiurea mă revoltam că de ce o miercure fără cuvinte, doar cu poze (selfie…)? Era un început de modă. Uite că acum am senzaţia tuturor zilelor fără vorbe, în ciuda inflaţiei de cuvinte care ni se succed ameţitor din toate gadgeturile. Unde-s cuvintele, ce am făcut, ce aţi făcut cu ele? Voi le citiţi, voi le auziţi, voi le înţelegeţi – înainte să le însemnaţi cu un like? Dar pe oamenii care le nasc? Poate că mi se pare mie, poate de aceea preţuiesc colţul de hîrtie scrisă şi colţul ăsta de… “blogolume”. Aşezate, singuratice, statornice. Bănuiesc că la început a fost cuvîntul, dar mă întreb, din nou, după… ce-a mai rămas?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!