În 1990, Mircea Mihăieş reteza din prima pagină a “Cărţii eşecurilor” posibilitatea alibiurilor autorului pentru apărarea operei sale. “Invocarea, fie şi ironică a autorului ca apărător al scrierilor sale e, din mai multe puncte de vedere, o strategie a disperării. Un ultim – suprem – recurs la subiectivitate. Şi, ca într-un cerc vicios, mărturisirea involuntară a complexului inferiorităţii. Nicio carte nu are nevoie de altă armură decît aceea oferită de propria existenţă. (…) Despărţindu-se, urmînd un itinerar cu dublu sens, autorul şi personajul, autorul şi cartea scriu istorii paralele ale unei aventuri unice.” Apoi, Mihăieş vorbea despre un Faulkner, “scriitorul torturat de fantasmele scrisului” şi construia o “teorie a eşecurilor” “survolînd mecanismele de creaţie” ale scriitorului. Criticul, din cîte înţeleg eu, încerca să explice neapărat eşecul “scriitorului intrat deseori în derută, torturat de demonul ascuns al creaţiei” în faţa aşteptărilor propriilor personaje şi mai ales ale cititorului… Tentaţiile psihanalizei asupra acelor texte ale lui Mircea Mihăieş erau clare şi de profunzimea şi onestitatea demersurilor sale critice nu s-a îndoit nimeni.

Dar de ce încerc această întîrziată, ce-i drept, demonstraţie? Fiindcă acelaşi critic, după nişte ani, în ianuarie 2009, a încercat să folosească aceleaşi instrumente nu pe nişte cărţi, nu pe nişte scriitori intraţi sau nu în istoria literaturii, ci pe nişte oameni care nu au pretenţia de a scrie opere, şi care nu vor altceva decît să comunice cu lumea sau chiar să se implice în unele “cestiuni” ale cetăţii – gesturi la fel de naturale ca şi cel de a respira: blogger-ii. De la înălţimea operei sale, domnul Mihăieş se năpusteşte în blogosferă cu orgoliul de a o defini şi diagnostica. Fapt care a creat deja vîlva presupusă şi, probabil, propusă… Tentaţia “explicării” lumii blogurilor e a tot mai multor “elite” din diferite zone, de altfel. “Cine sunt şi ce vor blogger-ii“ este articolul despre care vorbesc, apărut în “România literară“,  în 16 ianuarie. Acolo criticul literar Mihăieş a vrut cu tot dinadinsul să demonstreze că “bloggingul” este un gen inferior de activitate umană, nici măcar intelectuală, substituită delaţiunii şi cu evidente trimiteri la patologic. (Mihăieş îmbrăţişează cu drag şi uşurinţă teoriile, atît de bătătorite deja, ale maladiilor comunicării “virtuale” şi ale urmărilor lor asupra psihicului şi comportamentului “anti-social” al practicanţilor). Dealtfel, respectabilul critic scrie despre blogger-i ca despre un soi de sectă (după cum traduc eu lucrurile) care s-ar aduna asemeni adepţilor lui Bivolaru într-o mare spirală a frustrărilor, înaintea unei inevitabile sinucideri colective. Desigur, Mihăieş îi scuteşte de acest tratament pe “blogger-ii din sfera culturii, alcătuiţi evident din altă plămadă“…  Restul, suntem doar nişte amatori, obsedaţi de trafic şi sortiţi “cărţii eşecurilor“.

Nu voi cădea în capcana eseistului de a-l face, prin atenţia acordată, personaj, chiar dacă recunosc că a reuşit să-mi atragă atenţia şi altfel decît pînă acum. Vorbeşte domnia sa despre dezumanizarea şi sclavia la care ne-am supune prin “solitarul viciu” al însemnărilor noastre zilnice, care, vai! nu ne asigură nici celebritatea nici posteritatea. Vreau însă, oricît de nevropat aş fi, să-l asigur şi de respectul meu chiar dacă, probabil, îi judec strîmb demonstraţia. Domnule Mihăieş, eu cred că alibiul meu, subiectiv desigur, este împărtăşirea de zi cu zi a vieţii, a cotidianului, aici, pe blog, comunicarea onestă, şi necesară – consider eu – a acesteia cu atîtea alte “victime bolnave“, în vreme ce Dumneavoastră nu aveţi niciun alibi, în tratamentul generalizant aplicat, ci poate doar regretul – şi de aici complexul inferiorităţii! – de a aparţine altei lumi, petrecute deja, de a fi total rupt de mersul lucrurilor… Părerea mea!