GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruRespect
Despre Omul Nou. Cu Augustin Buzura
Am primit, zilele astea un text, pe e-mail (prin mulţimea de… bancuri zilnice), din partea unui prieten: “Amar”, un editorial al acestor zile al lui Augustin Buzura. L-am citit şi eu curios (probabil textul e deja de notorietate), atras fiind de semnătură, dar şi cu un dublu scepticism. O dată, aşteptîndu-mă la un posibil nou manifest, scurs prin ţeava contaminatoare cu manifeste, care ar cerşi ori respectul ori ridicarea românilor la lupta cea mare cu… ticăloşii şi hoţii de ţară. Apoi, amintindu-mi de răfuelile şi acuzele ce i s-au adus pe vremea cît a fost preşedintele Fundaţiei Culturare Române şi al Institutului Cultural Român, puteam bănui un Buzura revanşard şi stimulat de gîndul că roata se întoarce după cîţiva ani. Dar nu, scepticismul meu iniţial nu a fost întemeiat citind acest text. Nu cred că Buzura are poliţe de plătit şi asta se poate vedea răsfoind inclusiv Cultura. Cred că acest text merită să fie citit aşa cum este, amar. Nu ca o sentinţă sau diagnostic, cît ca o sinceră opinie sau privire (cu nuanţele-i cioraniene cu tot) într-un ciob de oglindă. De aceea îl şi reproduc mai jos, aşa cum l-am primit, întreg. Apoi el, textul, mă îndemnă să-l caut pe scriitorul Augustin Buzura, cel ştiut şi aşteptat ca pîinea caldă, cîndva, cu refugiile şi orgoliile lui cu tot:…
Augustin Buzura
Amar
“Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula…
“Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales,cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica,de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace, Zamolxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân.
Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am
amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic…“ Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?“ Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete“. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator.
De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nici o legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala.
Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate.
De “pe sticla” tv s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p…mo-tii, Majestate!“
Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul.
Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc.“
În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui: Omul nou.
Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale… capitalismului!
Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil.”
P.S. – Muzica, probabil, nu se potriveşte, însă prea “mă bîntuie” piesa asta şi La Roux 
Sunt plictisit. Respectele mele!
Credeam că senzaţia mea de plictiseală indusă de ceea ce se întîmplă pe “scena politică” e trecătoare. Bag de seamă că nu este deloc aşa. De cînd a început şarada cu guvernul picat “democratic” şi de cînd cu teatrul ieftin al căutării unui nou premier plictisul meu este de-a dreptul teribil. Mişcările, enervant de lente, de şah ieftin ale lui Băsescu, cu croitorul lui cu tot, dansul celor din jurul lui Klaus Iohannis, ameninţarea populistă a dizolvării parlamentului mă lasă toate tot mai rece. În spatele acestei perdele de fum nici măcar c(h)ampania electorală nu se mai vede, singura care îmi părea mai de urmărit. Şi de fapt, dacă stau bine şi mă gîndesc, nici nu e doar plictiseală, e indiferenţă şi acel vechi sictir pe care oricît m-aş strădui să nu îl rostesc iată că tot o fac. Probabil voi reporni televizorul şi voi reciti ziarele cu o săptămînă înainte de alegeri şi apoi după cît să aflu… “deznodămîntul”. Asta ca să mă conformez pe deplin şi dorinţei prim-secretarului de stat şi partid care ar face orice să văd lucrurile… altfel (îndemn găsit aici după ce am început să-mi deşir mosorul plictiselii lipsite, iată, chiar şi de de inspiraţie 
) Nu, nu vă faceţi iluzii “stimate şi iubite” domn Conducător, nu datorită dumneavoastră nu-mi voi mai plăti abonamentul la “radioteve” ci fiindcă îmi e limpede de unde bate vîntul şi realizez ce se petrece cum realizez că de mult… realităţile printre care mă învîrt întrec cu mult jurnalele roşii sau albastre de la fix sau pe cele verzi de la cinci… Sunt îndoişat profund de grija cu care aţi dori să îmi arătaţi marile probleme ale neamului şi aplecarea responsabilă cu care vă dedicaţi, alături de toţi cei apropiaţi Dvs., acestora. La revedere! Şi… respect! (că tot mi-a ieşit şi ăsta pe nas de cînd îl tot cerşesc unii!) Sau poate nu?
Greutatea unor gesturi. În România reală
Am citit, acum cîteva zile, la Lia despre povestea “Steluţelor de mare”. Desigur, de aici din blogolume, ştiam mai de mult şi despre “Oamenii darnici” şi nu o dată am zăbovit asupra paginilor cutremurătoare scrise de Isabelle Loreley. Pagini greu de citit, dar de trăit!
Copii bolnavi încurabil, copii fără casă, sărmani, singuri… Drame inimaginabile pe care puţini dintre noi le pot imagina, le pot gîndi, dar să le mai privim de aproape?! Ştiu bine cum arată saloanele unui spital de copii, saloanele precum “nişte acvarii”, cum spunea Lia, saloanele cu omuleţii de acolo cu tot. Am văzut chiar copii bolnavi care-şi purtau singuri de grijă într-un spital fiindcă părinţilor lor nu le era permis să rămînă cu ei. E greu să-ţi imaginezi ochi mai trişti decît ai acelor copii care înţeleg perfect totul, cum e greu să vezi – şi infernal să trăieşti – privirile fără sprijin şi disperarea părinţilor legaţi de mîini şi de picioare lîngă pătuţurile copiilor cu branule şi perfuzii în mînuţe… Şi vorbesc despre saloanele de boli… obişnuite. Saloane din atîtea spitale care, astăzi sunt la limita supravieţuirii, fără hrană şi medicamente. Toate acestea se întîmplă aici, lîngă noi, în cotidiana vecinătate. E adevărat, vecinătate atît de plină de necazuri şi necăjiţi încît e greu să o mai înduri, să o mai accepţi. Vecinătate în care solidaritatea pare tot mai abstractă.
Apoi arunc în acelaşi timp o privire spre dezmăţul politicianist evidenţiat în fiecare zi de presă. Ce prăpastie! Care este România reală, ce contează, mă întreb din nou. Şi cine, ce face, instituţional, guvernamental dar şi individual pentru ceea ce contează? Vorbeam la început despre paginile virtuale ale celor mai de sus, dar pagini în spatele cărora este viaţă, voluntariat, gesturi reale şi nu vreau să par patetic. Oamenii ăştia adună, de te miri unde, hăinuţe şi hrană şi jucării pentru copiii bolnavi. Ei au reuşit mai mult decît să privească sau decît să vorbească, ei aduc lumii necăjite alinarea deplină. Şi mă întreb din nou: ce ne trebuie, de ce avem nevoie pentru a ne redescoperi umanitatea în ţara asta? Vocaţia voluntariatului sau educaţia voluntariatului pe care nu le avem, pe care mulţi le confundă cu cerşitul, aţi spune… Şi asta e adevărat. Dar parcă doar conştientizînd şi citind despre asta am putea fi mai aproape cu un pas de gestul… de făcut.
Eu mă plec pînă la pămînt în faţa acestor oameni şi ştiu undeva, aici aproape, o… cutie pentru donaţii, a altor oameni minunaţi (de aici din Braşov) pe care îi admir şi îi cunosc de mult, echipa Hospice “Casa Speranţei” şi voi lăsa, din nou, nişte bănuţi acolo… Înainte de a încerca apoi continuitatea altor gesturi, în măsura celor ce-mi sunt la îndemînă, în aceeaşi direcţie a acestui Hospice, în care se petrec alte gesturi mirabile care, ar trebui… măcar cunoscute şi recunoscute de toate… vecinătăţile noastre.
Vă mulţumesc. Din Genunchii Lumii
În seara asta mă retrag în Al Doilea Genunchi Al Lumii. Sau mă voi sprijini mai mult în acest al doilea genunchi… Pentru o seară, două sau trei… Acum puţine zile cînd mi-am scos şi acest genunchi din nisip nu mă gîndeam că el va fi un refugiu atît de… liniştitor de… departe de lume. Aveam de gînd chiar ca el să fie doar un blog de strict uz personal, acel blog în care să scriu fără să mă vadă nimeni. El şi este, în parte, un loc retras în care, de pildă, nu voi (mai) răspunde la comentarii, cu toate că mă voi bucura mai departe, nespus, de gîndurile primite acolo. Un loc, parcă chiar nescris de mine, fiindcă asemeni marelui Nichita cred că nu noi scriem ceea ce se poate întîmpla să fie poezie ci Ea, uneori, vine şi ne alege să ne scrie, sau să se scrie cu mîna noastră.
Spun că voi sta, în astă seară, mai mult – deşi nu suficient – în Al Doilea Genunchi Al Lumii, fiindcă altfel aş risca să scriu, din nou, aici în Genunchiul Lumii despre nişte dezamăgiri, mari, despre nişte disperări, despre nişte dureri, despre nişte situaţii de criză care, fac din oamenii de ieri brutele de azi. Poate aş risca să fiu chiar nedrept, să nu înţeleg ce se întîmplă, să exprim prea clar că nu înţeleg ce mi se întîmplă… Sau poate, doar, aş fi iar plictisitor bătînd “toba” pe nişte “cestiuni” cotidiene de care mi-e deja lehamite oricît de grave sau interesante ar părea.
Apoi, întîmplarea face să realizez că mai este doar o zi sau două pînă cînd Genunchiul Lumii mele face un an. Drept pentru care i-aş acorda acum puţină linişte. Spuneam, atunci cînd chiar nimeni nu citea acele rînduri, că “din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi”, sau descopeream că “Simbolic – Strada Sforii, cum mă bătea gîndul să-i zic acestui blog – mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină” şi că, odată, cîndva, ajunsesem la un soi de saturaţie...
Astăzi văd că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Recunosc însă că da, întrezăresc lumina sau luminiţele, mai departe. Iar asta e una dintre marile mele bucurii cred nu suficient exprimată, nu îndeajuns recompensată, măcar prin nişte răspunsuri ceva mai harnice, pe măsura ei. Şi, desigur, vorbesc despre bucuria zilnicelor, mirabilelor, mele întîlniri cu blogolumea, cu blogoteca, cu blogosfera aşa cum mi-am împărţit eu, dezordonat, blogroll-ul cu ale lui peste 200 de pagini vii, alături de cele noi zilnic descoperite… întîlniri.
Bucuria şi “mulţumescul” meu zilnic, aşa cum pot fi ele, doar din cuvinte, sunt pentru voi, dragilor, prieteni nevăzuţi dar ştiuţi. Bucuria şi “mulţumescul” meu care, seamănă cu “minunarea” găsirii pe care am trăit-o acum un an, atunci cînd am postat aici şi prima mea muzichie, un Ivan Rebroff… La fel şi azi, pentru mine revelaţie, mic semn de preţuire pentru voi, cei care sigur nu l-aţi ascultat atunci, sau doar l-aţi zărit mai tîrziu… În seara asta mă retrag, un pic, în Al Doilea Genunchi Al Lumii... şi Vă mulţumesc, la fel, şi de acolo!
Însemnare pe două… fotografii
Am mai scris pe aici despre “blogosfera care coboară în Cetate” vorbind despre efortul neintersat al unor bloggeri de a atrage atenţia asupra problemelor unor confraţi. Nu o dată mi-am exprimat părerea că blogosfera nu are cum să fie doar un teritoriu virtual în care nişte străini li se adresează altor străini ca să-şi mai omoare plictiselile sau în care nişte însinguraţi îşi bagă în seamă… operele sau opiniile pe care ştiu că altfel nimeni, nicăieri nu le-ar băga în seamă. Blogosfera este un organism viu, la fel de viu precum cei care-l… populează. Blogosfera este, oricît de fad ar suna, o tribună aşezată în piaţa publică. Blogosfera devine, oricît s-ar împotrivi unii, o autoritate de care mersul lucrurilor din Cetate trebuie să înceapă să ţină cont. Blogosfera este o parte a opiniei publice, vecină cu presa, care începe să conteze…
Urbanism cu pubele în buricul Braşovului
De ce spun asta? Bloggerii se întîlnesc tot mai des şi nu doar aşa, de dragul socializării, al unui ceai… dansant. Bloggerii au început să croiască campanii, să suţină proiecte, să facă lobby pentru un candidat sau altul. Uneori, unii bloggeri găsesc de… cuviinţă chiar să se şi îndrăgostească. Bun… şi… de ce spun asta? Păi zilele trecute am aflat că aici la Braşov o bloggeriţă, Claudia, a pus “pe hîrtie” o campanie şi a dat sfoară în urbe bloggerilor să se aşeze la taifas şi la dezbătut tema. Campania “Există viaţă fără CET” în Braşov, fiindcă despre asta e vorba, poate părea cam… anostă din punctul de vedere al subiectelor care au “căutare” însă ea este o atitudine de pe urma căreia pot avea de căştigat peste 20.000 de braşoveni. 20.000 de oameni care în anul “de graţie” 2009, într-un oraş privit de mulţi cu admiraţie, în Braşov, nu mai beneficiază de luni bune de două elementare “beneficii” ale civilizaţiei şi urbanismului: apa caldă şi căldura. De ce? Din motiv de robinete închise, din motiv de datorii, din motiv de ineficienţă a unui sistem centralizat şi învechit de termoficare, din motiv de interese şi politicianism local.
Omul şi pomul... Un obicei de împrumutat
Ei bine şi bloggerii care susţin campania asta vor să-i tragă de urechi pe cei care sunt plătiţi să facă oarece, pe cei care sunt aleşi să găsească soluţii. Mai mult, campania caută soluţii şi încearcă să le supună atenţiei celor mai sus amintiţi. Poate unii ar insista cu întrebarea “de ce?” sau poate ar arăta cu degetul spre nişte… naivi sau idealişti. Probabil însă respectivii nu ştiu că, totuşi, cu toată aura sa superbă, Braşovul pute! Şi probabil unii cîrcotaşi de serviciu au uitat prea repede că acum vreun an noi braşovenii (şi alţii ca noi în ţara asta) ne-am dus să alegem nişte parlamentari uninominali, de circumscripţie, de cartier cum ar veni, pe care nu prea i-am văzut să sară ca să vadă de unde… pute şi să dea un pic cu… mătura pe străzile ălora de i-au ales. Ei bine, cam aşa stau lucrurile şi eu aş zice că implicarea de acest fel a bloggerilor este un început, chiar dacă ştiu că nu se face primăvară cu o floare.
Un început care ar putea duce la un anumit soi de… urbanism pe care eu încerc să-l şi ilustrez în aceste două fotografii de aici. Fotografii aparent fără legătură, imagini banale, dar care exprimă şi ele două moduri de a traduce ideea de civilizaţie, de cultură de respect al străzii şi oamenilor, aici la Braşov.
P.S.: Pe acest Alex Chudnovsky probabil s-ar fi cuvenit să-l invit aici în alt… context. Sau nu?
Blogosfera coboară în Cetate
Cred că unii mai trăiesc cu senzaţia că blogosfera e o chestie ciudată în care se refugiază de restul lumii o sumă de indivizi frustraţi, neadaptaţi la realitate. Sunt sigur că unii cred că blogolumea este o reţea subterană de conducte prin care circulă tot felul de inutilităţi, reţea fără o gură de ieşire spre… “viaţa reală”. Sunt sigur de asta fiindcă mi-au spus-o destui subliniind “neseriozitatea” acestei ocupaţiuni… non-profit. Fără îndoială că respectivii vor fi gata să-şi schimbe părerea imediat ce vor constata… onorabilitatea profitului din blogăreală…
Spun asta pentru…a descrie peisajul. Am mai făcut-o, cu alte cuvinte în destule ocazii. Noi ăştia de aici ştim că nu este aşa şi suntem conectaţi la realitate mai serios decît ar vrea unii să se creadă. Cred că pasul următor din evoluţia blogosferei este acela al recunoaşterii “adresabilităţii” şi credibilităţii ei vizavi de societate, de politic şi guvernanţi. Şi asta se va întîmpla fără un demers organizat în acest sens ci prin evoluţia naturală a lucrurilor: sunt fenomene sau organizări sau oameni care nu pot fi, pur şi simplu, ignorate. Acestea există, se impun şi sunt ascultate chiar dacă nu şi acceptate.
Mă gîndesc la toate astea observînd cum viaţa iese din blogosferă şi cere să i se facă dreptate. Iar dreptatea şi îndreptarea lucrurilor se vor întîmpla fiindcă, aşa cum spuneam, vocea blogosferei este o parte tot mai semnificativă a realităţii. Aşa se va întîmpla în cazurile Sibillei şi Alinei. Cele două cazuri sunt diferite, sunt însă drame reale întîmplate alături de sumedenia dramelor din ţara asta. Sibilla, Nicoleta, pe numele ei, are o poveste mai complicată: femeia asta a ajuns aproape pe drumuri fiindcă a îndrăznit să spună prea multe şi să se opună aberaţiilor discreţionare şi corupţiei din sistemul în care trebuia să funcţioneze, acolo, în judeţul ei. A ajuns să fie prigonită, expulzată, “zburată” de acolo (am făcut şi eu mai demult cunoştinţă cu acest gen de “stăpîni” ameninţîndu-mă: “te zbor din oraşul şi judeţul ăsta, de nu o să te vezi!”) şi acum cere ajutorul lumii pentru un loc de muncă prin care să-şi cîştige existenţa şi să-şi poată creşte copilul.
La rîndul ei, Orianda, Alina de fapt, trăieşte pe deplin asumat o altă dramă, aceea de a fi nevoită să plătească dreptul la viaţă al tatălui ei care, ca prin minune a depăşit o grea cumpănă de natură medicală. Alina trebuie să plătească datoriile adunate odată cu salvarea părintelui, prin spitalizarea şi tratamentele foarte scumpe. Alina cere ajutorul lumii. Nici ea nu aşteaptă mila nimănui. Amîndouă bloggeriţele dovedesc atitudini demne, de un exemplar bun-simţ. Amîndouă au nişte poveşti de viaţă tulburătoare şi speră că în ţara asta omenia există. Şi fac asta prin blogosferă, fiindcă ştiu că strigînd în piaţa publică ar avea toate şansele să fie ignorate. Numărul mare de reacţii la aceste cazuri, mînate de credinţa că, în orice, ar fi bine să-l tratezi pe celălalt aşa cum ţi-ai dori tu să fii tratat într-o situaţie similară, mă fac să cred că rezolvarea celor două situaţii dificile de viaţă va veni de aici, din blogosferă, din această solidaritate simplă şi inconfundabilă. Cum cred, o mai spun o dată, că blogosfera prin astfel de întîmplări îşi va dovedi nu numai virtuţile în comunicare cît şi pe cele sociale. Blogosfera (blogolumea cum îmi place să-i spun eu celei foarte apropiate de mine) coboară (sau intră?) în Cetate. Şi se face auzită şi respectată.
Puteţi întinde o mînă de ajutor, fiecare cum poate, Sibillei şi Oriandei aici şi aici.
Genomul… Blogolumii
Ieri şi azi am primit şi eu în dar acea “diplomă” virtuală cu “Blogul de Aur”. S-au gîndit să mi-l ofere Mami Nineta, Mădălina, Mirela şi Ion… Fiecare dintre ei m-au bucurat cu puterea acestui gest şi pentru fiecare am prea puţine cuvinte de mulţumire. (Nu-i aşa că aici în blogosferă “a mulţumi” e cel mai răsfăţat verb iar mulţumirile de aici sunt mai pline de sens şi conţinut decît mulţumirile… cotidiene, aproape rutinate?) Şi aşa am preluat “ştafeta”. Este acesta un joc ingenios cu rezonanţe de leapşă care însă nu aruncă “în lume” un top pe varii teme ci bloguri şi, mai mult decît atît, oameni. Un “joc” ale cărui rădăcini nu le-am căutat şi care e posibil să devină altceva decît a dorit cel sau cea care l-a pornit. Am remarcat oriunde am găsit aşezată această diplomă că mare parte din cei… laureaţi au încercat să adune în “clasamentul” personal bloggerii şi blogurile de suflet, cele la care rezonează chiar în dauna exigenţei privind conţinutul sau forma. “Blogul de aur” e semnul multor amiciţii născute în blogosferă, al multor întîmplări emoţionante, al unor întîlniri pe cît de imposibile în realitate pe atît de bulversante aici. Comunicarea, comuniunea, empatia asta atît de vie sunt cele ce au modelat, cred eu, genomul blogolumii (şi iertată să-mi fie, de către cei foarte riguroşi utilizarea forţată, poate, a termenului).
Îmi e imposibil să pun de la 1 la 10 doar zece bloggeri dragi, într-o ordine “axiologică”, sau în… dezordine, chiar dacă nu mi se cere asta. Îmi e imposibil să aleg doar 10 oameni, doar 10 bloggeri! Aş putea face, eventual, grupuri de câte 10, şi i-aş aranja alfabetic . Dar tot n-aş fi împăcat! Aş putea face un nou… metatext pe tema asta dar totuşi voi alege alt subiect, altădată, pentru aşa ceva. Şi chiar cu riscul de a nu respecta regula jocului pînă la capăt voi acorda “Blogul de Aur” tuturor dragilor mei prieteni de aici, celor găsibili sau chiar absenţi din blogolumea asta a mea. Celor cărora le răspund mai des, cărora le las cîte un cuvînt, din cînd în cînd, dar şi celor pe care pe nedrept îi uit deseori prea mult timp.
Aş vrea însă ca toţi să ştiţi că vă preţuiesc în egală măsură că nu vă ignor şi nu am făcut asta niciodată, chiar dacă uneori sunt ingrat în răspunsuri, şi că mă înclin în faţa strădaniilor şi pasiunii voastre de a vindeca doar prin cuvinte o lume ce părea definitiv bolnavă de înstrăinare.
![album_pic[2][1].jpgpremio (1)](http://flaviusobeada.files.wordpress.com/2009/08/album_pic21premio-1.jpg?w=270&h=270 "album_pic[2][1].jpgpremio (1)")
P.S. – Şi, aşa cum se cuvine, un cadou, vouă, aşa, ca din… “Genunchiul Lumii”: muzica lui Yanni pe vioara lui Samuel Yervinyan…
