GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruprieteni
Vă mulţumesc. Din Genunchii Lumii
În seara asta mă retrag în Al Doilea Genunchi Al Lumii. Sau mă voi sprijini mai mult în acest al doilea genunchi… Pentru o seară, două sau trei… Acum puţine zile cînd mi-am scos şi acest genunchi din nisip nu mă gîndeam că el va fi un refugiu atît de… liniştitor de… departe de lume. Aveam de gînd chiar ca el să fie doar un blog de strict uz personal, acel blog în care să scriu fără să mă vadă nimeni. El şi este, în parte, un loc retras în care, de pildă, nu voi (mai) răspunde la comentarii, cu toate că mă voi bucura mai departe, nespus, de gîndurile primite acolo. Un loc, parcă chiar nescris de mine, fiindcă asemeni marelui Nichita cred că nu noi scriem ceea ce se poate întîmpla să fie poezie ci Ea, uneori, vine şi ne alege să ne scrie, sau să se scrie cu mîna noastră.
Spun că voi sta, în astă seară, mai mult – deşi nu suficient – în Al Doilea Genunchi Al Lumii, fiindcă altfel aş risca să scriu, din nou, aici în Genunchiul Lumii despre nişte dezamăgiri, mari, despre nişte disperări, despre nişte dureri, despre nişte situaţii de criză care, fac din oamenii de ieri brutele de azi. Poate aş risca să fiu chiar nedrept, să nu înţeleg ce se întîmplă, să exprim prea clar că nu înţeleg ce mi se întîmplă… Sau poate, doar, aş fi iar plictisitor bătînd “toba” pe nişte “cestiuni” cotidiene de care mi-e deja lehamite oricît de grave sau interesante ar părea.
Apoi, întîmplarea face să realizez că mai este doar o zi sau două pînă cînd Genunchiul Lumii mele face un an. Drept pentru care i-aş acorda acum puţină linişte. Spuneam, atunci cînd chiar nimeni nu citea acele rînduri, că “din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi”, sau descopeream că “Simbolic – Strada Sforii, cum mă bătea gîndul să-i zic acestui blog – mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină” şi că, odată, cîndva, ajunsesem la un soi de saturaţie...
Astăzi văd că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Recunosc însă că da, întrezăresc lumina sau luminiţele, mai departe. Iar asta e una dintre marile mele bucurii cred nu suficient exprimată, nu îndeajuns recompensată, măcar prin nişte răspunsuri ceva mai harnice, pe măsura ei. Şi, desigur, vorbesc despre bucuria zilnicelor, mirabilelor, mele întîlniri cu blogolumea, cu blogoteca, cu blogosfera aşa cum mi-am împărţit eu, dezordonat, blogroll-ul cu ale lui peste 200 de pagini vii, alături de cele noi zilnic descoperite… întîlniri.
Bucuria şi “mulţumescul” meu zilnic, aşa cum pot fi ele, doar din cuvinte, sunt pentru voi, dragilor, prieteni nevăzuţi dar ştiuţi. Bucuria şi “mulţumescul” meu care, seamănă cu “minunarea” găsirii pe care am trăit-o acum un an, atunci cînd am postat aici şi prima mea muzichie, un Ivan Rebroff… La fel şi azi, pentru mine revelaţie, mic semn de preţuire pentru voi, cei care sigur nu l-aţi ascultat atunci, sau doar l-aţi zărit mai tîrziu… În seara asta mă retrag, un pic, în Al Doilea Genunchi Al Lumii... şi Vă mulţumesc, la fel, şi de acolo!
Genomul… Blogolumii
Ieri şi azi am primit şi eu în dar acea “diplomă” virtuală cu “Blogul de Aur”. S-au gîndit să mi-l ofere Mami Nineta, Mădălina, Mirela şi Ion… Fiecare dintre ei m-au bucurat cu puterea acestui gest şi pentru fiecare am prea puţine cuvinte de mulţumire. (Nu-i aşa că aici în blogosferă “a mulţumi” e cel mai răsfăţat verb iar mulţumirile de aici sunt mai pline de sens şi conţinut decît mulţumirile… cotidiene, aproape rutinate?) Şi aşa am preluat “ştafeta”. Este acesta un joc ingenios cu rezonanţe de leapşă care însă nu aruncă “în lume” un top pe varii teme ci bloguri şi, mai mult decît atît, oameni. Un “joc” ale cărui rădăcini nu le-am căutat şi care e posibil să devină altceva decît a dorit cel sau cea care l-a pornit. Am remarcat oriunde am găsit aşezată această diplomă că mare parte din cei… laureaţi au încercat să adune în “clasamentul” personal bloggerii şi blogurile de suflet, cele la care rezonează chiar în dauna exigenţei privind conţinutul sau forma. “Blogul de aur” e semnul multor amiciţii născute în blogosferă, al multor întîmplări emoţionante, al unor întîlniri pe cît de imposibile în realitate pe atît de bulversante aici. Comunicarea, comuniunea, empatia asta atît de vie sunt cele ce au modelat, cred eu, genomul blogolumii (şi iertată să-mi fie, de către cei foarte riguroşi utilizarea forţată, poate, a termenului).
Îmi e imposibil să pun de la 1 la 10 doar zece bloggeri dragi, într-o ordine “axiologică”, sau în… dezordine, chiar dacă nu mi se cere asta. Îmi e imposibil să aleg doar 10 oameni, doar 10 bloggeri! Aş putea face, eventual, grupuri de câte 10, şi i-aş aranja alfabetic 
. Dar tot n-aş fi împăcat! Aş putea face un nou… metatext pe tema asta dar totuşi voi alege alt subiect, altădată, pentru aşa ceva. Şi chiar cu riscul de a nu respecta regula jocului pînă la capăt voi acorda “Blogul de Aur” tuturor dragilor mei prieteni de aici, celor găsibili sau chiar absenţi din blogolumea asta a mea. Celor cărora le răspund mai des, cărora le las cîte un cuvînt, din cînd în cînd, dar şi celor pe care pe nedrept îi uit deseori prea mult timp.
Aş vrea însă ca toţi să ştiţi că vă preţuiesc în egală măsură că nu vă ignor şi nu am făcut asta niciodată, chiar dacă uneori sunt ingrat în răspunsuri, şi că mă înclin în faţa strădaniilor şi pasiunii voastre de a vindeca doar prin cuvinte o lume ce părea definitiv bolnavă de înstrăinare.
![album_pic[2][1].jpgpremio (1)](http://flaviusobeada.files.wordpress.com/2009/08/album_pic21premio-1.jpg?w=270&h=270 "album_pic[2][1].jpgpremio (1)")
P.S. – Şi, aşa cum se cuvine, un cadou, vouă, aşa, ca din… “Genunchiul Lumii”: muzica lui Yanni pe vioara lui Samuel Yervinyan…
“Prietenii lui tati”
44… Cam atâtea comentarii am primit în trei zile la postul meu anterior, de ziua Inei. Care mai de care mai… dincolo de cuvinte. Ziua fetiţei mele, firesc, e cel mai important eveniment pentru mine şi am lăsat această însemnare aici pentru a marca asta, pornind de la premisa că blogul rămîne oricum un spaţiu personal, ceva asemănător unui album de fotografii. Desigur, aproape toţi cei ce scriem aici ne asumăm, mai mult sau mai puţin, unele devoalări ale intimităţii şi găsim în asta un mod de comunicare ori poate chiar un fel de a arunca în mare răvaşe ascunse în sticle. Alţii încearcă prin asta să îşi măsoare ratingul sau să frapeze. Sunt bloguri foarte personale (dacă nu cumva e un pleonasm în asta), discret… personale sau altele ermetice cînd e vorba de a ghici cine stă în spatele lor… Dincolo de orice motivaţii şi de calea aleasă blogolumea este încă fermecătoare însă mai ales prin “prea personalul” ei.
Şi cum spuneam… Puteam, sau nu, să scriu despre evenimentul acesta al meu. Şi m-am gîndit de două ori înainte de a da acest plus de “personal” genunchiului ăstuia al lumii mele. În clipa în care am ales mi-am dat seama că da, acest loc este oricum unul aproape intim, aproape în conflict cu mediul deschis în care se propagă. Şi este şi un jurnal şi un album de fotografii pe care, poate, chiar fiica mea îl va mai răsfoi cîndva şi va găsi aici… semne pe care consider firesc că trebuie să i le dau, să i le las ei ca parte esenţială a acestui genunchi al lumii.
Fiind vorba aşadar despre o însemnare fără însemnătate pentru lume, pentru exterior, pentru cotidian, ziua Inei a fost întîmpinată, cum spunea cineva, cu o “avalanşă” de urări, iar ea şi-a căpătat aici, pentru o zi, două, un “club de admiratori”. I-am deschis, desigur, pagina şi s-a arătat mirată că despre ea este vorba aici. Apoi m-a pus să-i citesc fiecare rînd şi să îi spun cine este “nenea” şi cine este “tanti” şi ce este cu “lupul” ăla, dar cu “pisica aia neagră”, dar cu personajul din Ice Age! Mirarea s-a transformat într-o curiozitate haioasă şi nu a fost oră aproape în care să nu mă întrebe dacă a mai primit vreun mesaj pe “Internetul ăla al meu”. Da, fiindcă “Internetul ăsta” devenise al ei, era al ei. Şi s-a bucurat că “prietenii lui tati” îi acordă, de ziua ei, atîta atenţie şi că au devenit şi ai ei.
Astfel, mi-am mai dat seama de un lucru. Chiar dacă nu am putut să-i spun mai nimic despre unul sau altul (desigur au atras-o mai mult comentatorii cu… fotografie) voi, toţi cei 44 de aici (poate puţin pentru exigenţele în materie ale unora sau altora), şi fără îndoială nu numai, sunteţi de acum mai mult decît un simplu blogroll… Sunteţi “prietenii lui tati”, cei care aţi participat la sărbătoarea noastră. Mai mulţi, poate, şi cel puţin la fel de însemnaţi precum cei din imediata mea vecinătate. Nu mă aşteptam, cu atît mai mult cu cît postul meu nu a fost deloc un experiment.
Vă muţumesc, dragi prieteni, pentru înseamnata voastră vecinătate. Vă mulţumim! Şi ca de multe alte dăţi acest “mulţumesc” are aici, în blogolume, o altă încărcătură decît cea a cuvîntului rostit în împrejurări obişnuite, dată de o egală sinceritate… imponderabilă, eterică, dezinteresată. Socot, de aceea, acest “mulţumesc”mai altfel, mai greu, mai de luat în seamă… chiar dacă, aparent, este mai simplu de rostit.
Mulţumesc, Mami Nineta, Ruxi, Onu, Brush, Pescăruş argintiu, Winton, Clarisa, Stropi de suflet, Florin, Nevermore, Cella, Ela, Blooog, Adi, Geo, Adc, Lollitta, Gabi, Mihaela, Tavi, Mădălina, Marius, Vania, Oana, Gina, Chat Noir, Geanina, Anamaria, Lilick, Flavius, Cristian, Angela, Athe, Iulia, Mircea, Daurel, Gabi, Ioan, Laly, Zamfir, Codeus, Ilana, Gala, Manole.. şi tuturor pe care v-am simţit pe aici şi cu această superbă ocazie…
Servus şi… toate cele bune!
Lumină din Genunchiul Lumii…
Bine ar fi ca Lumina gîndurilor bune să rămînă cu noi, ca bucuriile simple să ne umple viaţa, ca sinceritatea să ne petreacă fiecare rînd, să descoperim limpezimea cuvintelor şi comunicării şi să avem parte de schimbările pe care fiecare ni le dorim. Alături şi împreună cu toţi cei dragi sufletelor noastre. Nu doar azi, nu doar în Noaptea Învierii!…
Sărbători Fericite şi un Paşte Fericit, cu sănătate, vouă celor pe care vă citesc, vouă celor care, cîteodată, zăboviţi pe aici, prin… genunchiul lumii!
Cristos a Înviat!
Azi sunt egoist!
Astăzi ar trebui să fiu mai… egoist. Nu, nu mă refer la egoismul acela cîinesc, pe care oricum nu-l posed, egoismul pe care îl întîlnim cu toţii, zi de zi, în căutături piezişe şi strîngeri de mînă false… Mă gîndesc la un altfel de egoism, pornit dintr-un prea uitat, de mine, instinct de conservare. Conservarea sentimentelor şi a bucuriilor mărunte pe care le las în urmă, în fiecare zi cînd plec de acasa, undeva pe etajera din baie, lîngă periuţa de dinţi sau în răsucirea cu care încui uşa… Cred că, din cînd, de preferat totuşi nu la dată fixă, s-ar cuveni să fiu sincer cu mine şi să las baltă orice alte comandamente venite din afară şi consimţite tacit. Fiindcă timpul cam trece şi chiar dacă mă simt ca la 20 de ani nu pot să nu cumpănesc cam cît îmi îngădui să trăiesc din acest timp. Egoist da, zic, adică să chiulesc de la ceea ce nu are legătură cu fiinţa mea. Adică să mă spăl dimineaţă cu cea mai rece apă şi să încerc să păstrez acea prospeţime doar pentru mine. “Pentru mine” însemnînd, desigur, pe lîngă persoana-mi, iubita-mi Mihaela, scumpa-mi copilă, Irina, Mama… Ele ţin, desigur de… egoismul meu, deoarece recunosc cît le datorez. Şi cuvintele-mi, pesemne, sunt prea… egoiste din nou aici! Recunosc… Da, astăzi voi fi foarte egoist… O să ţin numai “cu mine”, departe de celelalte mărunte întîmplări care, de prea multe ori par a fi mai importante decît sunt. Am să ascult, am să citesc, am să mă joc, o să-mi amintesc, am să tac şi am să mă bucur infinit mai mult… Şi pentru toate astea îmi voi rezerva, egoist, un loc în primul rănd. Şi pentru ca “la totale să ies cu plus” vă voi acorda, în egoismul meu, vouă prietenilor mei, mulţi dintre voi atît de rar văzuţi, şi vouă celor pe care vă citesc, şi vouă celor cîţiva care mă citiţi, şi vouă celor cărora, uneori, încerc să vă răspund, două mostre ale aceluiaşi egoism: două din melodiile care-mi susţin muzical starea acestei zile – şi a celor ce vor veni, fiindcă voi face astfel încît multe să-mi fie aşa de aici înainte. De ce? Fiindcă timpul cam trece şi chiar dacă mă simt ca la 20 de ani nu pot să nu mă gîndesc că azi am 40…
P.S. - Ivan Rebroff... este una dintre primele mele revelaţii muzicale, înaintea lui Vitas şi de aceeaşi talie. Rebroff, un neamţ cu suflet de rus, şi cam tot ce presupune asta, plus vocea fenomenală care urca mai sus de patru octave!… Yanni este spectacol, emoţie inexplicabilă… Sigur, dacă veţi căuta, veţi găsi de la ei piese chiar şi mai reuşite… Ce ziceţi?
Măsura lucrurilor…
Sunt zile în care poţi afla lucruri grele, în care poţi pierde multe sau chiar fiinţe apropiate mai mult sau mai puţin. Zile care îţi dau măsura lucrurilor arătîndu-ţi cam care e drumul de urmat. Nu-mi place să fac trafic cu sentimente ori să defilez cu declaraţii lacrimogene. Lucrurile se întîmplă, viaţa se defăşoară din mosorul ei. Însă îţi dai seama uneori că cea mai mare parte a zbaterilor, a stresului, a “valorilor” cotidiene pe care le urmăreşti sunt inutile dacă nu penibile. Îţi spui atunci: “gata!”, îţi spui “Nu mai fac asta, nu mai fac aia, nu mă mai implic, nu mă mai stresez, nu mă mai consum”… Îţi dai seama că nu merită. Îţi spui “voi fi bun”, îţi zici voi trata oamenii şi situaţiile aşa cum îmi doresc eu să fiu tratat. Îţi zici că vrei să ai grijă de tine şi de cei din jur, că vei fi corect, atent… Sunt fracţiuni de luciditate care ţi-ar putea provoca schimbările dorite… Însă rămîn doar fracţiuni şi după o zi două de la şoc revii în matcă. Pentru ce? Înţelegeţi, desigur, despre ce vorbesc, aţi trecut prin asta. Şi vă întreb: chiar merită? Are rost?
P.S. Nu ştiu de ce ilustrez rîndurile astea cu aceste imagini, poate fiindcă mi se par… meseriaşe şi acum îmi exprimă prin imposibilul lor posibil, prin măiestria mişcărilor, îmi exprimă un anumit fel de a conduce lucrurile, un pic periculos… Priviţi cu atenţie şi veţi înţelege şi mai bine la ce mă refer. Totul e un joc până la urmă, care ar trebui jucat frumos…
