GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruObama
Pe cînd un… Pulitzer românesc? O româncă nominalizată la cel american!
Patrick Farell
Cum ar arăta lumea fără ocheanul prin care o văd şi ne-o proiectează jurnaliştii? Cîte am şti dintre cele ce se întîmplă? Vă puteţi imagina zilele altfel decît puse în lumină de presă? Probabil că nu. Însă cum ar arăta mass-media curăţate de rumeguş şi zgură, de facil şi manipulări? Posibil ca după o astfel de “cenzură” am avea parte de imaginea curată a esenţialului celor ce se petrec, eliberată de zgomotele de fond care astăzi fac în aşa fel încît niciun să nu fie dus pînă la capăt. Cred că alegerea ar fi mai clară şi mai simplă însă dacă am avea măsura corectă cu care să putem compara.
Damon Winter
Arunc din cînd în cînd cîte o privire pe la ce fac alţii în presă. Acolo unde presa de scandal e presă de scandal şi presa sobră e presă şi atît. Întorcînd apoi privirea la noi găsesc mereu devălmăşia, confuzia, amestecul valorilor cu penibilul reflectării unor fapte insignifiante. Toate la un loc. Veţi spune că asta e realitatea şi că aşa trebuie zugrăvită. Da, dar depinde cum este făcută treaba asta, cum este ambalată şi vîndută realitatea. Tabloid sau ziar de calitate? Distincţia ar trebui să fie limpede. Sunt unele care îşi zic “ziare quality” însă alunecă în fiecare zi spre banal şi ignorarea gramaticii. Gramatica cuvîntului dar şi a imaginii.
Patrick Farell
Şi apropo de felul cum îşi fac alţii meseria, hai să aruncăm o privire şi la ediţia din anul ăsta a Premiilor Pulitzer. Cred că merită să ne raportăm la acest eveniment. Şi aş puncta doar asupra gramaticii imaginii în presă acum. Patrick Farell de la “Miami Herald” a primit premiul pentru “breaking news”, iar Damon Winter, de la “New York Times” a cîştigat Pulitzer-ul pentru fotojurnalism. Farell a fost reporterul devastatorului uragan Ike, care a ras Haitiul de pe faţa pămîntului, iar Winter a fost reporter de campanie electorală pe urmele lui Obama. Cam astea sunt faţetele lumii în care trăim, cele adevărate, fără fitze.
Poate ar fi util şi un Pulitzer românesc, unanim recunoscut, pentru ca lucrurile să fie cernute. Fiindcă nu vreau să cred că noi nu am putea face aşa ceva, doar că nu ştim cum se trage cortina…
Damon Winter
UPDATE: Potrivit Ziua, ziarista de origine română Rukmini Callimachi, de la Associated Press, a fost nominalizată la Pulitzer-ul pentru reportaj internaţional. Articolul “Exploited Children Stories” ar trebui citit, tradus şi publicat în presa românească. Ca să vedem şi noi care sunt temele fundamentale de “atacat”, pentru care merită să spui că eşti ziarist. Şi… ca să vedem şi noi cam în ce fel se face treaba asta. Apoi, asta îmi confirmă opinia că am avea şi noi cui să acordăm astfel de premii, avem şi noi multe talente… Recunosc că ştirea asta ar trebui să-mi schimbe de la cap la coadă prezenta postare. Acesta este evenimentul: Româncă nominalizată la Pulitzer-ul de anul ăsta!
PS. – Graţie Sătmărencei fac o cuvenită rectificare. Românca noastră nu a cîştigat premiul amintit, ci a intrat doar în finala pentru categoria reportaj internaţional. Am fost un pic luat de val… Asta însă chiar nu diminuează cu nimic meritele jurnalistei. 
Dormiţi liniştiţi. Criza a fost tămîiată!
Anul ăsta, poate din cauza crizei, am asistat la un spectacol pe marginea bugetului de stat, demn de cauze mai bune. Cu bocănitoarele promisiuni privind austeritatea mă convinsesem de la bun început, dar nu aş fi crezut că ipocrizia şi minciuna vor merge pîna acolo încît să se încerce cu obstinaţie să ni se demonstreze că negrul este alb. Sunt convins că Legea bugetului nu este ea în măsură să ne scoată la liman şi este destul de aproximativ faptul că banii împărţiţi acolo vor avea corespondent în realitate. Dincolo de toate astea m-aş fi aşteptat la bun-simţ, realism şi ceva chibzuinţă pe tema vistieriei ţării. Eroare! Şi nu aş fi perorat pe marginea subiectului dacă nu m-ar fi indignat şi mai mult o anume distribuţie a banilor…
În buget, pentru Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional au fost alocaţi cu 50% mai mulţi bani pentru salariile preoţilor (284 milioane de lei, faţă de aproape 190 anul trecut!), iar în urma lobby-ului parlamentar s-a decis o suplimentare cu aproape 60 de milioane de lei a fondului pentru biserici pentru 806 de lăcaşe de cult (cele mai multe biserici, noi, sau în diferite faze de construcţie). Mai mult, tichetele de vacanţă vor aduce alte beneficii preoţilor, care le vor primi şi ei, apoi acele tichete vor fi direcţionate în bună măsură spre turismul ecumenic al Elenei. Ce mă revoltă? În balanţă, pentru 242 de şcoli s-a aprobat în plus suma de 33 de milioane lei noi, pentru 36 de spitale au fost alocaţi 6.730 mii lei noi, iar cele 37 cămine culturale vor obţine 4.6 milioane de lei noi. Desigur că despre mult-discutata majorare a lefurilor profesorilor, cu acei 50%, nici nu s-a mai pus problema…
Pentru un aşa-zis buget de criză (prin care, repet, în ciuda declaraţiilor, cheltuielile aparatului de stat cresc faţă de anul trecut în loc să scadă!) asta a fost… “bomboana de pe colivă”. Acesta este preţul trocurilor electorale şi al “uninominalului” prin care feluriţi deputaţi şi senatori de cartier trebuie să-şi respecte “inteligentele” promisiuni pentru care au fost aleşi. Ce era mai simplu decît să “cumperi” voturile obştii, dirijate uneori din altar, decît prin: “vom termina această biserică” sau “vă vom construi o nouă biserică!“? Şi se poate presupune că înţelegerea a pornit de… Sus, din moment ce preoţii au fost răsplătiţi şi cu lefuri duble! Ce nevoie aveam de alte biserici, mureau preoţii de foame, le întorseseră enoriaşii spatele? Pentru ce?! E o altă întrebare retorică. Şi nu voi mai detalia aici, iar, situaţia neagră de care se vor izbi anul ăsta mai ales educaţia şi sănătatea. Sunt voci care spun deja că spre sfîrşitul verii cele două sisteme vor ajunge cu banii la fundul sacului…
Ori, poate, onor parlamentarii şi preşedintele şi premierul vor să se pună bine cu Cel de Sus? Vor să-şi asigure de acum locul spre Cele Sfinte, debarasîndu-se de nevoile mulţimii şi ţării păcătoase? Vor să aplice acel “Dar din dar se face Rai“? Vom avea mîndre biserici, la fiecare colţ de drum, şi preoţii vor alina, cu zor şi cuvinte, foamea şi chinurile mulţimilor bolnave de criză! Nu, să nu credeţi că am ceva cu Biserica, cu preoţii, cu credinţa şi credincioşii! Doamne fereşte! Au toate rostul lor. Dar tocmai despre acest rost al lucrurilor şi despre ipocrizia şi minciuna potentaţilor zilei este vorba aici. Dincolo de amarul ironiei.
P.S. – Într-un sondaj american, preşedintele Obama s-a clasat pe primul loc în “Topul Eroilor“, un top al popularităţii. Pe locul doi a ieşit Cristos! Aş fi curios, cum ar arăta un astfel de top în România după ce acele 806 de biserici vor fi gata.
Generaţia de sacrificiu 2.0
În anii ‘90, după aşa-zisa revoluţie din decembrie, noi ăştia care ieşisem încă adolescenţi de sub comunism, noi “decreţeii” ne aninam cu speranţa că libertatea este un cîştig prea mare pentru a mai avea şi pretenţia de a trăi decent. Oricum eram deja bine antrenaţi cu lipsurile de dinainte… Aşa că, în folosul construirii unei societăţi capitaliste am înţeles că trebuie să strîngem cureaua cîţiva ani, cîţi să trecem de tranziţie. Fusesem generaţia de sacrificiu a lui Ceauşescu şi încă eram generaţia de sacrificiu a epocii următoare… Am înţeles, şi ne gîndeam că nu va dura mult, doar cîţiva ani, şi, gata cu sacrificiile. Dacă ţineţi bine erau nişte ani cu convulsii sociale de tot felul, cu o inflaţie galopantă, cu şomaj şi muncă la negru, cu mari ţepe… Deh, unii ziceau că “nu ne vindem ţara”, noi credeam şi strîngeam din dinţi, iar ei chiar o vindeau liniştiţi. Aşa că anii ‘90 au trecut rapid iar noi tot de sacrificiu am rămas… A venit 2000, secol şi mileniu nou, alte speranţe, aceeaşi încredere… Parcă încet-încet lucrurile au început să se mai dezgheţe, să apară ceva oportunităţi. Chiar dacă, vînduţi deja ca ţară şi resurse, şi lucrători de-acum pe plantaţiile multinaţionalelor, am început să prindem şi noi ceva firimituri de viaţă bună. Parcă, în anii din urmă, am mai dat drumul la cîte o gaică la cureaua pe care o strînsesem bine pînă atunci… Începusem să avem. cît de cît, faţă europeană şi să ne dedulcim la binefacerile consumismului. Parcă ne încolţise gîndul că-i gata cu sacrificiile. Încă tineri, ziceam că am depăşit profeţia celor două decade brucaniene şi că ne vom trăi viaţa normal, adică… decent. Vedeam în copiii noştri o generaţie nesacrificată.
Hmm… ce farsă! Au venit anii ăştia, 2008-2009 şi “marea criză”. Şi ne dăm seama că noi şi-ai noştrii suntem tot de sacrificiu şi că trebuie să strîngem iar cureaua! Din nou inflaţie, din nou şomaj, iar lipsuri. Ce viaţă? O păcăleală pe altarul ălora care ne-au îndemnat mereu să ne conformăm restricţiilor. Aceiaşi, mereu, o pătură de indivizi privilegiaţi, fără doctrine şi identitate, care niciodată nu au strîns cureaua şi nici de sacrificiu nu au fost. Nu s-a schimbat nimic. Absolut nimic, de 20 de ani de încoace.
Domnul Boc, premierul, le-a transmis bugetarilor de lux, cîtă frunză, cîtă iarbă, aşa: “Pentru că într-un moment dificil, toată lumea trebuie să fie solidară cu ceea ce înseamnă cheltuirea banului public, în privinţa bugetarilor de lux, care şi-au dublat sau triplat salariile, prin sporuri şi stimulente, am un mesaj clar şi se leagă de un cîntec ardelenesc: puşca şi cureaua lată, ce premii, stimulente şi sporuri aveaţi odată!“. Să fim serioşi! De fapt cheltuielile Parlamentului şi Cotrocenilor (doar două exemple) vor creşte anul ăsta cu 22% faţă de anul trecut.. Guvernanţii nu vor avea habar ce este criza, e limpede. Vor fi sacrificaţi cîţiva, de ochii lumii, va fi sacrificată masa de bugetari cu salarii mizere oricum.
Cu riscul de a părea melodramatic, populist, inflamat, aş zice, spre final aşa: cîteva cercuri de indivizi şi interese vor creşte mai departe pe umerii încă unei generaţii de sacrificiu. Vor urzi, mai departe, spre beneficiul lor, criza noastră, o vor folosi drept pretext pentru a ne închide gura… Cred că speranţa aia care murea mereu ultima, a murit deja, pentru noi, ăştia, credulii… Iar “puşca şi cureaua lată”, paradoxal şi cinic, ni se aplică tot nouă, nu lor…
P.S. – Noul Preşedinte american, Barack Obama, spunea zilele trecute aşa: “Daca reactionam ca cetateni, si nu ca partizani, si vom incepe sa lucram la reconstructia Americii, am increderea ca vom iesi din aceasta perioada grea mai puternici si mai prosperi decat eram inainte“… Cred că şi asta face parte tot din ciclul “alţi artişti, aceiaşi placă”, în variantă americană, ori globală…
Marea mea depresiune
O vecină de blog, bine intenţionată, desigur, şi cu o delicateţe puţintel ironică a vrut să-mi atragă atenţia, că nu-i totuna să scrii depresie (depresii, la plural) cu depresiune (depresiuni, la plural). Adică ar fi vorba de lucruri diferite, de o stare psihică respectiv de o formă de relief… Eu tocmai asupra acestui joc al sensurilor am vrut să mă abat, vorbind despre depresiune ca despre un alt fel de a zice… depresie, inconştient poate cu gîndul şi la Marea Depresiune Economică care, desigur, a avut şi are darul de a face din noi niste deprimaţi… De aceea ador dulcea şi şăgalnica limbă românească, cu multele-i sensuri pentru un singur cuvînt… De aceea agreez ironiile, umorul şi atenţionările corecte, care se pot referi la orice, inclusiv la limba mea română, zonă în care iertată să-mi fie puţina modestie, mă simt ca acasă… (a propos: DEPRESIÚNE, depresiuni, poate fi şi: Fig. Stare sufletească (patologică) de tristeţe (asociată cu nelinişte); descurajare, deprimare. Potrivit Dex.) În fine, acesta este doar pretextul rîndurilor de faţă, nu aş vrea să creadă cineva că mă dau atacat şi fac caz pentru un fleac…
De ce aş fi în… depresiune? Privesc în jur şi văd doar oameni nervoşi. Ascult şi aud vorbindu-se despre spioni şi secrete. Mă uit peste masă şi văd în privirea celui de dincolo de masă umbre de suspiciune. Aud că îmi sunt citite emailurile, că îmi sunt ascultate convorbirile, aflu că mi se ştiu pinurile cardurilor bancare… Se zice că îmi vor fi montate cipuri, spre binele meu, normal… Citesc că Obama este doar un actor, o marionetă, o sculă în mîna ălora care au pus în scenă şi această mare depresiune economică…
De ce aş fi în… depresiune? No, astea nu pot fi motive. Dacă aş fi în depresiune nu aş vorbi şi nu aş scrie despre asta. Nu mi-ar fi de niciun folos. Aş rezolva situaţia şi abia apoi, poate, aş aminti despre asta, cu detaşarea de… după. Ori dacă nu aş rezolva-o, aş povesti-o, mult mai tîrziu , gîndind ca tot românu’ optimist: “eheee ce-o să mai rîdem noi de asta peste o vreme!“. Aşa se face cu lucrurile cu adevărat grave, nu-i aşa? În afară poate de cine ştie ce depresiuni dintre dealurile şi văile mele mentale, inspirate din Blaga sau din cine ştie ce aventură cu iz erotic…
Constat însă ceva cu adevărat grav în perioada asta. Orice nu se face astăzi are un singur motiv: depresiunea. Mari şi multe ţepe, mari şi multe nedreptăţi, mari şi fără de sens scuze vor fi produse, se produc deja!, din pricina crizei. Pardon, a depresiunii!
Indignat de concluzia asta, şi de întortocheata şi relativa ei construcţie, voi lua telecomanda şi voi căuta Campionatul European de Patinaj Artistic de la Helsinki. Am zărit aşa ceva azi, cu surprinderea a încă unei mari (re)descoperiri. Patinajul acela îmi aduce aminte de anii buni cînd aceste spectacole pe gheaţă făceau ratingul televiziunii naţionale. Mă surprinde şi mă fascinează că acest spectacol e aproape neschimbat de atîta vreme, nepervertit, dar fără audienţă totuşi acum… Nu-i aşa că e frumos acest dans pe gheaţă, cînd ţi se face inima mică la fiecare mişcare greşită a patinatorilor, cînd tresari şi îţi vine să aplauzi atunci cînd unul dintre cei doi cade… Cînd gheaţa face ca pînă şi muzica să sune altfel? Vedeţi?
Punct. Şi de la capăt?
Ziua de ieri a fost, cică, nici mai mult nici mai puţin decît ziua cea mai deprimată (sau… deprimantă?) din… istorie! Adică ziua în care ne-am cam dat seama, după Anul Nou, că “iarna nu-i ca vara”. Ştirea asta am citit-o ieri dimineaţa şi am vrut să urmăresc mersul zilei pentru a-mi confirma sau nu… deprimările (ori depresiunile?)… Acum, zău că nu aş zice că am fost mai deprimat decît în altă zi de luni, zi predestinată unei nepermise lîncezeli, unei mahmureli nonalcoolice… Nu a fost nici o zi cu alte junghiuri intercostale, neştiute decît cele de pînă la ea…
Dar mi-am dat seama că a fost una dintre acele zile care dezleagă ceva… impasuri. Şi m-aş gîndi doar la cîteva dintre subiectele de agendă, care stăteau de ceva timp în suspans şi care, ieri s-au rezolvat: s-a dat drumul la gaz dinspre Rusia către Europa, ni s-a numit ministrul de Interne (Dragnea, de la PSD), evreii au zis că ies din Fîşia Gaza, iar marele poet Grigore Vieru a fost decorat, ca erou post-mortem, sub semnătura Preşedintelui (tîrzie şi aproape inutilă reparaţie, ca de atîtea ori, după dispariţia cîte unui nume de istorie!…) Iată cum o singură zi ne-a vindecat de trei dileme, care zăceau de multe alte zile nerezolvate. Ceea ce este însă şi mai interesant în istoria zilei de ieri este că a pregătit, că a fost precursoarea zilei de azi. Zi istorică.
De ce zi istorică? Să le luăm pe rînd. Astăzi, 20 ianuarie, legea lui Big Brother, Legea 298, intră în funcţiune, aşa cum scriam acum ceva timp, aici. Aşadar, de azi, viaţa noastră personală nu va mai fi la fel ca ieri… Intimitatea noastră va fi ceva mai relativă şi va trebui să învăţăm să ne dezbrăcăm în public, cu cît mai mulţi martori, ca adevăraţi şi devotaţi ţării cetăţeni ce ne ştim!. După telefonie urmează Internetul… Şi nu avem nicio garanţie, dar niciuna, că nimeni nu se va atinge şi de conţinutul comunicărilor noastre de orice fel! Legea asta sa va adăuga la isteria produsă deja de “cipizarea” oamenilor (prin chip-urile din documentele de identitate) şi controlul acestora prin RFID (radio frequency identification device).
De ce zi istorică? Azi va fi “uns”, cu fast, la Casa Albă, Barack Obama primul preşedinte de culoare al SUA (am mai scris şi despre el ceva) în care se adună speranţe cît în 10 preşedinţi şi care poate însemna un triumf istoric sau o dezamăgire istorică avînd în vedere pragurile disperării atinse deja de America şi restul lumii.
Dar poate toate astea nu fac nimic pentru o zi istorică. Poate nu poate fi vorba nici de punct şi nici de capăt. E doar o viziune, a mea, din fărîme, spre o zi. Şi, da, cum istoria nu se face aşa, din fărîme, şi tocmai de aceea, pentru a salva aparenţele, din ambiţia mea de a rămîne ceva din ziua asta, hai să o ascultăm, hai să ascultăm această zi, altfel, ca pe un cîntec, fără să o mai scriem, fără să mai citim nimic despre ea: cu Norah Jones – cum altfel ?!
Obama, preşedintele românilor!
Proaspătul preşedinte al Americii, Barack Obama trezeşte o isterie mondială bine palpabilă şi la noi. Nu ştiu dacă acum există mijloace media care să nu imortalizeze istoricul moment. De la piţifelnici pînă la piţipoance, mă refer aici la spaţiul nostru mioritic, cum ar zice cineva, fiecare îşi arogă libertatea de a-şi da cu părerea despre Obama. Eu unul mă feresc să fiu entuziasmat. De la star media pînă la a fi erou Obama mai trebuie să şi convingă. Ar avea această şansă. Trebuie să facă ceva, un pic mai bine, în disperarea crizei de acum din State… Interesantă e similitudinea dintre tzunami-ul financiar declanşat în SUA şi care şi-a întins şocul pînă în Români(c)a şi cel mediatico-emoţional al alegerii lui Barack Obama. Cît de sensibili suntem la astfel de şocuri!… Efectul Obama iată, asemeni unui domino care îşi răspîndeşte piesele în toată lumea anulează aproape pînă şi campania electorală românească. Eu, unul, nu remarc nimic din aceasta ci doar imaginea lui Obama, posibilul salvator al Americii. Parcă nici România nu mai este aici, ci acolo, în America! Adevărul este că statura noului preşedinte american, discursul său proaspăt şi revoluţionar, popular totuşi, dimensiunea intelectuală şi la obiect a vorbelor sale fac în aşa fel încît catindaţii noştri să pară nişte viermişori cu un conţinut albicios şi fără consistenţă. Obama exprimă aproape perfect interesul american, îl numeşte, îl defineşte. La noi interesul românesc a fost în aşa hal demonetizat încît sună ca o vorbă goală în gura politcienilor noştri. Cine să îi dea din nou valoare acestui interes naţional? Handicapul poate fi zdrobitor pentru dorinţa şi frustrarea românilor de a alege şi ei ceva care să le trezească măcar parte din speranţele pe care Obama le trezeşte americanilor. E valabil acum… Dar poate, până la anu’ Obama îşi va fi pierdut aura şi nu va mai fi un contracandidat serios în faţa prezidenţabililor noştri şi nu vom mai fi atît de trişti că nu avem parte şi noi de oameni… mari!
Americanii, în criză, aveau nevoie de o mare speranţă ca să supravieţuiască. Aceasta se numeşte Obama. Aceasta le-a fost servită… Că este sau nu o speranţă prefabricată în mod special, dar artificial, la nivel mai mult sau mai puţin ocult, pentru a pansa rănile Americii rămîne de văzut. Cum rămîne de văzut şi dacă această criză financiară mondială nu a fost fabricată la aceleaşi niveluri, de aceeaşi mari actori care l-ar fi fabricat pe Obama acum, pentru interese stricte, precise, exacte. Însă revin şi întreb: speranţa noastră, a românilor, care mai este? Nouă ce ne este dat să alegem? Fiindcă disperarea (produsă tot din alchimia mediatică a panicii inconcrete) începe să se iţească la uşă mai abitir decît la americani!… Probabil, ne-ar prinde bine să ne iluzionăm un pic cu gîndul: Obama, (şi) preşedintele românilor!
