GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruMuzică
Căutînd Dorul… Alb pe negru
Îi era dor de “ceva”, nu de “cineva”… A alergat acasă căutînd nişte rînduri, nişte cuvinte, pe care nu le citise dar le ştia “acolo”. Bănuia, ştia aproape, că astăzi le va găsi răsfoind doar, la întîmplare, o carte scoasă la întîmplare, cu ochii închişi, din raftul de sus al bibliotecii. Îi era dor de ele, aşa cum sunt, scrise alb pe negru, de citit, de priceput şi nu de explicat. Ştia că nu în fiecare zi poate avea o asemenea ocazie, mai ales că pierduse multe alte ocazii. Căutînd Dorul…
Părintele Dumitru Stăniloaie,
din „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”:
“Există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalenţă în cultura altor popoare: colinda, doina şi dorul.
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.
„Cântecul de dor şi jale” e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real.
Neamţul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo, în cor, pentru acelaşi efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo-ul lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie.
În cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţii, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând, când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun, sau pe rând, dar persoana este legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru, şi poate cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco şi slavo-bizantină.”
“Îmi eşti necesar mie nu pentru a te face subordonatul meu şi slujitorul meu, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-lui meu.”… mai spunea Dumitru Stăniloaie, născut într-un noiembrie, acum o sută şi ceva de ani, în “comitatul Braşov”. Născut şi niciodată… “murit”… Atît.
Un rest de zi. Cu Montale şi Pavarotti
Mi-am făcut un obicei din a privi din cînd în cînd spre istoria zilelor. Şi asta fiindcă am observat că în felul ăsta nu uit ceea ce, altfel, sigur aş… uita. Istoria unor zile mă bucură ca o jucărie pe un copil. Cîteodată scriu despre astfel de zile (sau, mai bine, mărunte resturi de zile, fiindcă din păcate doar resturilor de zile le rămîn aceste bucurii), despre astfel de încîntări mirabile, pur şi simplu, şi nu din apucături… emfatice sau… comemorative. Scriu despre ceea ce simt, încerc să exprim trăiri, nu să fac savante fişe de lectură (nu e momentul şi nici locul pentru acelea). Şi fac asta cu gîndul că, poate, mai încolo, mă voi întoarce să mă bucur şi de aceste note la… resturile mele de zi. Şi dacă nu eu, poate altcineva, poate chiar fetiţa mea, Ina…
Restul zilei de azi mi i-a readus pe Eugenio Montale şi pe Pavarotti. Întîmplător cu Montale m-am mai întîlnit exact acum o lună. Pe Pavarotti îl ascult, din cînd în cînd, şi nu pot şi scrie despre el. Amîndoi s-au născut într-un 12 octombrie, primul în 1896 al doilea în 1935.
Însă cu Eugenio Montale m-am întîlnit prima dată în 1988 şi am în faţă acum cartea pe ale cărei pagini am lăsat sublinieri în 1988, în 17 septembrie (Eugenio Montale – Poezii, Editura Dacia, ediţie îngrijită de Marian Papahagi). De atunci, Montale este unul dintre poeţii ale căror versuri le ţin la capul patului, cel care mi-a adus Italia aproape, alături de Pavese… Poet frust, cotidian, şi totuşi atît de muzical, spirit erudit şi biciuitor asupra unei existenţe nu tocmai… poetice.
La finalul volumului amintit, într-un interviu imaginar cu sine însuşi, Montale scria, modest (şi şi de aceea mă plec mereu în faţa lui): “Am urmat calea pe care mi-o impuneau timpurile, mîine alţii vor urma căi diferite; eu însumi pot să mă schimb. Am scris mereu ca un biet om şi nu ca un om de litere profesionist. Nu posed autosuficienţa intelectualistă pe care unii ar putea să mi-o atribuie şi nici nu mă simt investit cu o misiune importantă. Am avut simţul culturii de azi, dar nici măcar umbra culturii pe care aş fi dorit-o, şi cu care, probabil n-aş fi scris niciodată niciun vers. Cînd mi-am dat la tipar primele poezii m-am ruşinat o vreme, acum pot vorbi de ele aproape cu indiferenţă. Poate aş fi făcut rău să nu le scriu şi să nu le fac cunoscute. Mi-am trăit timpul cu minimumul de laşitate care era îngăduit slabelor mele forţe, dar sînt unii care au făcut mai mult, mult mai mult, chiar dacă n-au publicat cărţi.”
Ajunşi aici
Ajunşi aici, încetează,
zice umbra.
Te-am însoţit în război şi în pace şi încă
în răstimpul dintre ele,
am fost pentru tine exaltarea şi plictiseala,
ţi-am insuflat virtuţi pe care nu le ai,
vicii pe care nu le-ai avut. Dacă acum mă desprind
de tine nu te va durea, vei fi mai uşor
decît frunzele, mişcător ca vîntul.
Trebuie să ridic masca, eu sînt gîndul tău,
sînt ne-necesarul tău, inutila ta coajă.
Ajunşi aici încetează, smulge-te din răsuflarea mea
şi umblă prin ceruri ca o rachetă.
Mai sînt încă lumini la orizont
şi cine le vede nu e un nebun, e doar
un om şi tu înţelegeai să nu fii astfel
din dragoste pentru o umbră. Te-am amăgit
dar acum îţi spun ca ajunşi aici să încetezi.
Mai binele şi mai răul tău nu-ţi aparţin
şi pentru ceea ce vei avea te poţi lipsi
de-o umbră. Ajunşi aici
priveşte cu ochii tăi, şi chiar fără ochi.
Eugenio Montale – Jurnal din ‘71
Show-ul vieţii, morţii şi celebrităţii. Rămîne muzica
Funeraliile planetare ale lui Michael Jackson de aseară… Mega-înmormîntarea, acel spectacol cu sicriul aurit din fundal… a fost un spectacol bine făcut. Cum altfel? Doar s-a întîmplat acolo. În L.A.! Nu mă aşteptam la mai puţin. Am bănuit că va fi aşa, la fel ca întreaga carieră şi întreaga viaţă a lui M.J. Un show grandios, la fel cum a fost cel numit “cel mai mare entertainer al tuturor vremurilor”, fapt pe care îl respect fără a-l şi accepta.
Probabil şi acest spectacol împarte acum lumea în două, ca şi viaţa ca şi opera lui Michael Jackson. Nu pot ignora înmormîntarea şi ceea ce înseamnă ea, o înmormîntare în definitiv, însă cea a unei personalităţi revoluţionare, a unui om unic, a unui artist chiar dacă nu a făcut şi nu face parte din marile mele preferinţe. Dar spectacolul acesta, de la Staples Center Rehearsals – scena pe care Jackson îşi exersa revenirea cu cîteva zile în urmă – cu lacrimi sincere, nu zic nu, nu a fost unul pe care să îl înţeleg, fiindcă nu de plăcut e vorba aici. Nu am înţeles acel moment impresionant cu copila lui M.J. izbucnind în lacrimi sub lumina reflectoarelor. Probabil, la fel, nu aş fi înţeles nici îngroparea unui faraon, a unu rege, a unui zeu. Fiindcă sunt convins că şi acelea s-au întîmplat cam la fel, sub ochii umili ai celor mulţi.
Despre acest ceremonial se va vorbi la fel ca şi despre viaţa şi muzica lui, pendulînd între mistere, diversiuni şi showbiz. A trăit tragic, a murit la fel, a fost o victimă a celebrităţii lui, a presei, a familiei, a show-dolarilor, a fanilor. Poate a geniului său. Victimă tristă cu o prealabilă viaţă… aproximativă. Nu am înţeles acest spectacol funerar strident şi pe bani grei, perfect american, chiar dacă, unii vor zice că a fost întocmai după chipul şi asemănarea lui Michael Jackson. Poate însă nu şi a sufletului său… Probabil, dacă aş fi fost “mai fan” şi mai american aş fi înţeles ceva mai multe sau aş fi judecat cu alte… corzi.
Michael presimţea că va muri la fel ca Elvis… Sunt multe similitudini privind destinul celor doi, întradevăr, privind drama singurătăţii lor prin viaţă. Mă mai întreb doar, la ora asta tîrzie, unde s-a terminat show-ul şi cînd a început viaţa lor? Dar moartea?! Şi pentru unul şi pentru altul… Sau poate, totuşi, nu contează decît ce a rămas în această lume de pe urma lor, muzica…
Despre oprirea în loc şi Michael Jackson
Recunosc că vestea dispariţiei regelui pop Michael Jackson m-a surprins. Nu, nu am fost un fan al lui niciodată. Cîteva din piesele lui însă mi-au plăcut. Dar dincolo de asta surprinderea vine pe altă lungime de undă şi poate seamănă întrucâtva cu cea provocată de moartea lui Freddie Mercury sau a lui Lady Di. Sunt nume care te însoţesc într-o generaţie, care se lipesc de acea generaţie şi care îşi cîştigă o asemenea notorietate încît devin sinonime cu acea generaţie. Michael Jackson face parte din această galerie. Acest personaj devenise şi el aproape substantiv comun în ciuda scăderii masive, de ani buni, a activităţii care l-a consacrat. A fost desigur un fenomen şi a avut o existenţă tragică. Probabil disperarea lui de a-şi redefini identitatea în mod fundamental, de a se reinventa din negru în alb va intra şi în cărţile de psihologie. Disperare care l-a şi ucis pînă la urmă. Disperare dublată de o alta, aceea de a încerca să-şi asume şi tragismul vremurilor ăstora, (in)umanitatea lor, aproape în chip mesianic. Şi aceasta la ucis. O nerozie, poate… Pentru Michael Jackson precum şi pentru un Elvis sau un Jim Morisson existenţa sub semnul geniului a fost de la bun început una greu de suportat şi de dus, una menită să lase însă urme adînci. Moartea lui Michael Jackson m-a surprins nu fiindcă aş fi crezut că este nemuritor sau fiindcă s-a produs la o vîrstă nedreaptă ci şi fiindcă o dată cu ea îmi dau seama cum se scurge timpul şi cum rămîn în urmă lucruri şi oameni care-mi păreau că îl opresc în loc. Dar uite cum astfel de momente ne obligă să învăţăm că oprirea în loc nu este posibilă şi că viaţa şi moartea sunt în definitiv la fel şi pentru înstelaţi şi pentru anonimi. În mod esenţial nu este nicio diferenţă. Doar că unii scriu istoria pe care ceilalţi trebuie să o trăiască. Unii ard şi alţii nu. Aşa a făcut şi Michael Jackson, cel care declanşa isterii în masă pe care mereu le priveam poate cu un aer cel puţin neîngăduitor. Astăzi el îşi recîştigă locul pe care îl pierduse…
P.S. De ce în loc să scriu, ştiu eu, despre Matei Călinescu sau Farrah Fawcett dispăruţi şi ei acum, scriu despre Michael Jackson, doar un star pop? Probabil fiindcă vorbim despre intensităţi diferite ale trecerii şi… opririi lor. În orice caz avem şi noi, iată, ca orice generaţie, marile noastre treceri dincolo, cele care ne marchează memoria.
Din spleen, nervi şi muzică de tei
Minulescu se referea la Piteşti, cred, atunci cînd a scris: ,,În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,/ Un bătrân şi o bătrână/ -Două jucării stricate -/Merg ţinându-se de mână”. Unii ar spune că versul ăsta se lipeşte mai bine Bucureştiului sau… Brăilei, eu însă sunt convins că poetul se gîndea la Braşov. În orice caz, imaginea asta o am acum cu mine, după o zi cu rafale de ploaie care îmi amintesc de lungile perioade, de puţină vreme trecute, cînd chiar ploua la Braşov de trei ori pe zi. Mă aştept ca azi să fie doar semnul revenirii la ploile de altădată.
E o senzaţie deplină de “spleen” aici. Deodată nu mi-au mai sărit în ochi nici liliecii în floare, cărora le-a fugit pînă şi parfumul, de frig, nici nu am mai bănuit, pe ici pe colo, încercările lalelor din scuaruri şi giratorii să scoată cenuşiul asfaltului la pensie. Nu am mai văzut nici măcar verdele crud al zarzărilor ascunzînd mogîldeţe crude şi acre…
Plumb în gînduri, în umeri, în picioare, în cap… parcă răzbunîndu-se pentru tristeţi mai vechi şi neduse la capăt. Zile ca asta par a fi făcute să îndemne la gesturi avînd ca mobil… pesimismul. Şi dacă mai sunt şi asortate cu întîlnirea cîte unui individ (sau a cîte unei individe) care vrea neapărat să dovedească triumful prostiei cu diplomă în faţa pînă şi a celor mai mărunte îndrăzneli ale inteligenţei, atunci inevitabila criză de nervi pare un mizilic.
Ce te mai poate atinge după aşa o zi? Ce te mai poate interesa? Pentru ce să îţi mai furnice vîrful degetelor ca să scrii? Nu văd decît o rezolvare: sper ca teii să înflorească repede, le-aş pune chiar şi un disc, spre ascultare, numai să înflorească o dată! 
/
Cu Revoluţia Florilor, pe Republicii
Pe Republicii au reapărut terasele cochete cu aer de burg european. Aş vrea să o iau la pas “pe Corso” mai des decît o fac acum… Dar poate aşa nu aş fi la fel de surprins de transformări: vitrine noi, un chioşc de presă de lux, mobilier urban aşezat altfel.. Poate aşa nici cei ce se lăfăie la mesele din mijlocul străzii nu mi s-ar mai părea interesanţi, poate fiind un prea des trecător pe acolo nu m-ar fi surprins azi cîteva minijupe în ciuda iminenţei ploii… Pe Republicii, cineva îl adusese să cînte pe Santana, iar altcineva, un om cu o mînă de plastic, cînta la nai… Probabil, mîine-poimîine vor veni şi indienii… Niciunde traseele cotidianului şi prospeţimea privirii nu sunt mai bine de găsit decît pe Republicii, în prag de vară…
Ploaia repezită însă m-a dus cu gîndul în Basarabia. Pur şi simplu. Şi gîndul la cum or fi acum străzile Chişinăului în oglindă cu străzile Braşovului mi-a produs un contrast violent. Tinerii aceia basarabeni poate au fost unii dintre ei, şi îşi amintesc de Republicii… şi poate şi de aceea fac ei acolo Revoluţia Florilor. (Mă gîndesc acum la poetul Dumitru Crudu, şi aşa cum îl ştiu eu, de atunci, de pe vremea prea puţinelor noastre taclale, a prea puţinelor noastre împărtăşiri poetice, sunt sigur că revoluţia lor, şi a lui, este mai vie şi mai dureroasă decît pare). Aş vrea să le reuşească, aş vrea ca revoluţia din acea parte de ţară să nu fie în zadar. Revoluţia Florilor de Florii. Aş fi vrut ca astăzi, acolo în stradă, să fi fost mai mult de 800 de români, şi în noi românii de aici să se fi aprins mai tare sîngele la vederea lor şi la gîndul umilinţelor lor, de acum şi de ieri… Umilinţele noastre.
Acum, inevitabil, ascult Alternosfera şi Gîndul Mîţei, două trupe teribile, care cîntă româneşte în Basarabia. Două alte revelaţii noi din muzichia mea. Alternosfera, cel puţin, are o “genă” în plus, de trupă mare! Şi cîntă bine, bine de tot! Sunt de ascultat cuvintele în acel accent special… Au o tristeţe care vine de acolo.
