Din cînd în cînd trec prin paginile virtuale ale revistelor culturale de la noi, cele ce mai rezistă, cele care au descoperit, benefic, internetul, asta cu nostalgia răsfoirii revistelor adevărate. Îmi tot spun: “voi trece pe la chioşc şi voi lua asta şi asta…” Însă văd că nu o fac niciodată. În orice caz, “trecerea prin” despre care vorbesc mă limpezeşte, asemeni cărţilor de seară de la capul patului… A fost o sîmbătă bună pentru asta şi pentru amintirile pricinuite de aceste pagini. Acum şi cîndva.

În “Adevărul” (şi “Literar şi artistic”) am găsit un interviu reconfortant cu Andrei Pleşu. Reconfortant nu fiindcă ar fi într-o notă optimistă despre “situaţiunea” zilei (rubrica lui Pleşu din “Dilema Veche”) ci deoarece are răspunsuri limpezi şi la îndemînă de a fi asimilate. Spune Pleşu acolo: “Lucrurile nu se pot schimba esenţial nici cu un guvern bun, nici cu un preşedinte bun, nici cu instituţii eficiente (deşi e nevoie de toate acestea). Lucrurile nu se pot schimba fără mari schimbări la nivel individual: la nivelul ăluia care scuipă pe stradă, trăieşte din mici potlogării, îşi batjocoreşte aproapele, nu-şi face treaba în mod corect.” Şi întrebat despre speranţele sale privind România zice: “Îmi dau seama că n-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări. Să dea Dumnezeu să-l apuce alţii, dar sunt sceptic. Când mă uit la scena noastră politică, îmi pierd orice urmă de speranţă. Nu pentru că toţi sunt o apă şi-un pământ, dar pentru că niciunul nu mi se pare cu adevărat impunător.” Cu toate astea, eseistul recomandă implicarea valorilor, a celor oneşti, în treburile cetăţii. În concluzie, abandonînd, încă o dată, speranţa l-aş întreba pe domnul Pleşu: “dar domnule, Dumneavoastră de ce v-aţi retras de la prezidiu cînd aţi fi putut rămîne şi împinge lucrurile de acolo?De ce nu aţi mers pînă-n pînzele albe măcar cu ideea aia a impunerii votului obligatoriu?”…

Îl regăsesc pe Nicolae Breban în “Contemporanul“, cu un editorial despre vîrste şi mai ales despre “Moartea cea cu două feţe”. „Da, ce să facem, – întreabă scriitorul – în ochii celor care se despart cu violenţă de viaţa în care nici nu au pătruns de-a binelea, în ochii miilor şi miilor de adolescenţi sinucigaşi, noi, „supravieţuitorii”, cetăţenii unui secol sau al altuia, vom trece cu siguranţă drept cinici. Sau laşi, dezertori; de fapt trădători ai veritabilei existenţe, aşa cum ea ni şi li s-a promis! Acest sentiment difuz şi real l-au simţit mulţi, foarte mulţi utopişti şi „revoluţionari” care ne incită – unii doar prin fraze şi cărţi, alţii printr-o tenace şi abilă organizare „subterană”! – să „schimbăm viaţa”, ordinea socială, dar şi ordinea valorilor şi a principiilor. În numele unei „echităţi” şi repartiţii „normale”, echitabile a bunurilor şi valorilor, care în fapt nu a existat niciodată, în ultimele milenii cunoscute.” Acesta s-ar vrea un răspuns la “de ce, deznădăjduţi, se sinucid unii tineri?”… De fapt, cred, tot textul acesta al lui Breban este un portret al deznădejdilor noastre… primordiale.

Din ultimile mele răsfoiri ale “internautelor” reviste literare,cea a lui Dan Ciachir, din “Convorbiri literare”, “În preajma micii revoluţii culturale” nu numai că m-a întors spre vremuri pe care le găsesc mereu de… “redescoperit”, dar dincolo de concluzia articolului privind “revoluţia culturală a lui Ceauşescu”, “revoluţia” de după 1971, de după “anii dezgheţului”, care a schimonosit România prin “binefacerile” proletcultismului, m-a făcut să mă întreb: unde suntem azi, acum cînd excludem (“elitele”, nu noi măruinţii”) a priori orice revoluţie, şi cu atît mai mult una culturală?

“Zădărnicie”. Acesta e titlul editorialului lui Augustin Buzura, din revista Fundaţiei Culturale Române, “Cultura”. Marele scriitor, pe care din păcate, nici pe el nu-l aud altfel este dezamăgit. Îi este aproape lehamite: “În ciuda zgomotului şi a gălăgiei infernale din jur, în acest spaţiu nu se intâmpla de fapt mai nimic: fiecare se incapatâneaza sa faca exact ceea ce nu se pricepe. Astfel, in loc sa ne arate ca stiu sa conduca, mai marii nostri tund oi, dau cu coasa, ba chiar si scriu cu oi! Ceea ce  nu le-a trecut prin minte nici generalului Potemkin si nici admiratorilor lui Ceauşescu. Ţării de dragul careia susţin ca s-ar fi sacrificat, n-au reusit saă-i ofere decât reduceri de salarii, învrăjbiri intre diferite categorii sociale, poze si strângeri de mâna. E tot ce se vede indiferent de banca in care te afli. Si nu cred ca de vina este oboseala, lipsa mea de imaginatie sau incapacitatea de a sesiza noul. Cine mai suntem azi?  Ma obsedeaza un reportaj de la Biblioteca Nationala in care cartile zac printre sobolani si excremente. Imagini paralizante caci, indiferent prin câte dificultati si crize ar trece o tara,  o conducere inteligenta, responsabila nu-si distruge memoria, trecutul, spiritul, adica identitatea si viitorul. România este o tara prea saraca incât sa-si poata permite conducatori chiar si mediocri. Dar si acest adevar a fost spus.  Textele noastre nu sunt, în realitate, decât nişte sticle aruncate pe mare în speranţa că le va găsi cineva la timp. Scrii şi le încredinţezi mării ca sa atragi atenţia asupra unui pericol cu toate că ştii dinainte rezultatul.  Scrii ca să scrii. Pentru că nu ai incotro.” Dacă o voce de talia lui Buzura vede aşa lucrurile…

“Dilema Veche” face vorbire despre un experiment “revoluţionar”: introducerea internetului la sate. Printr-un proiect guvernamental 255 de sate au fost dotate cu internet de mare viteză. În acele sate s-au înfiinţat nişte Puncte de Acces Public la Informaţie de unde sătenii vor descoperi legăturile online cu lumea. Foarte bine, zic, Căminele Culturale de odinioară renasc virtual, se întîmplă şi puţine “lucruri de bine”, de ţinut minte… Să vedem ce se va alege şi ce vom mai auzi despre chestia asta.

Din “Observatorul Cultural” aflu cum se vede rezultatul alegerilor din Moldova prin ochii unor tineri intelectuali. Mihnea Blidariu zice aşa: “Probabil că Marian Lupu va fi pentru Moldova ceea ce a fost Ion Iliescu pentru România: un ex-comunist, reciclat în semi-democrat, un preşedinte agreat de Moscova. Cu deosebirea majoră că Lupu nu va fi nevoit să cheme clasa muncitoare să bată studenţi, pentru că studenţii vor fi mulţumiţi, cel puţin pentru cîţiva ani buni, cu dispariţia lui Voronin şi, implicit, a unui sistem opresiv ce împiedică libera circulaţie şi exprimarea opiniilor. Şi chiar dacă din acest sistem a facut parte şi Marian Lupu, oamenii vor fi dispuşi să uite, cel puţin deocamdată. Vedeţi, pentru un dram de normalitate, pentru păstrarea relaţiilor dintre noi, sîntem dispuşi să facem destule compromisuri morale.” Consimt. Şi da, mai e drum lung, ca şi în România de altfel…

În “Orizont”-ul timişorean, l-am regăsit pe Mircea Cărtărescu, aşa cum îl ştiam, adică altfel decît în editorialele cotidiene cu iz de eveniment al zilei. L-am regăsit scriind despre Mircea Nedelciu, scriitorul atît de drag mie. Mircea Nedelciu, liderul generaţiei ‘80, putea fi, potrivit lui Cărtărescu:
“unul dintre acei scriitori fericiţi care îmbătrânesc într-un cerc de prieteni şi discipoli devotaţi, fără duşmani şi fără îngrijorare pentru viitorul operei lor.” Despre “Marele Mircea” scrie la fel de frumos, dacă nu şi mai şi, şi Robert Şerban… Cele cîteva pagini dedicate de “Orizont” lui Nedelciu sunt un exemplu despre cum ar trebui recuperate multe dintre valorile despre care am şi uitat că există…

Mai departe… “delicatese”: două texte inedite de-ale lui Octavian Paler într-un “Supliment de Cultură“ un picuţ mai vechi (dar ce mai contează timpul?) şi cîteva poezii inedite ale lui Nichita în “Viaţa Românească“…
Şi cum este sîmbătă s-ar cuveni o PDS, nu? Da, şi n-ar putea fi altceva decît un Nichita dintre cele găsite mai sus. Nu de alta dar, pînă la urmă, despre “păsări cu aripi retezate” e vorba aici, la fel cu “sticlele aruncate-n mare”…

Nichita Stănescu

Catre M. S.

Se dedica Domnului Sora

Insomnia avea o eleganta de balet
de tocmai
de la Leningrad.

Prezenta era o adunare de cartuse trase
si cazute într-un pamânt visiniu,
de alta data,
din sud de Paris.

Cuvântul n-avea nevoie de aripi.

Pasari cu aripi retezate voi n-ati vazut zburând?

Bat din sânge ca din aripi.
Aerul se murdareste de rosu.

Dar de zburat, vulture,
îti raportez ca pasarile zboara
întocmai si la timp!