GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruIarnă
Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte
Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau, cu bulgării rostogoliţi pînă la forma întreagă a omului de zăpadă, cu zbenguiala ore în şir trăgînd în urmă sania Inei, cu bradul mîndru din faţa geamului meu, în haina lui nouă şi albă… O aştept, încă, să vină asemeni unor iepe albe în galop… libere… cu muzica lor veche. Pesemne acum îi e teamă de ceva, se ascunde pe sub vreo scară… pe undeva. O chem. Dar nu ştiu cuvintele azi. Şi pe acestea le smulg cu greu, ca pe nişte rădăcini din pămîntul îngheţat, ca să acopere tot golul de cuvinte despre orice… Aşa că o chem, încerc s-o ispitesc lăsîndu-i peste noapte, la geam, Esenin… Vîsoţchi… Ce altceva?
Noapte bună! Bună dimineaţa!
Pe-ntâia zăpadă păşesc în neştire,
Cu agere doruri şi-avânturi duium.
Şi seara albastră cu steaua subţire,
Încet luminează hoinarul meu drum.
Lumina sau umbra a prins să se cearnă?
Prin crânguri cocoşii sau vântul dă glas?
Nu ştiu, pretutindeni pe câmpuri e iarnă,
Sau stoluri de lebede mute-n popas?
Tu albă minune, tu limpede seară!
Fierbinţi mi-s obrajii de gerul din crâng.
Răchitele zvelte cu sânii afară,
Îmi vine deodată la piept să le strâng.
O, codrul ce-n pâclă cinchit piroteşte!
O, ninsele lanuri sub teafăr îndemn!
Îmi vine în braţe s-apuc voiniceşte,
Frumoasele sălcii cu şolduri de lemn.
1918
Îmi ninge
De azi noapte îmi ninge. Pe blog. Nu ştiu cît va mai dura, la un moment dat mi-am făcut griji… Nu ştiam unde este butonul on-off şi nici dacă aş fi ştiut nu cred că ar fi fost bine să îl acţionez. Naiv, iluzionat, înfierbîntat, entuziasmat şi efervescent am lăsat lucrurile aşa, să văd ce poate să se întîmple şi pînă cînd. La o adică o să împrumut de prin vecini o lopată, o mătură, ceva, să-mi deszăpezesc blogolumea. Şi dacă nici figura asta nu o să ţină o să las vorbă ca ultimul să stingă lumina. Dacă nu, nu-i bai, oricum o să se stingă singură 
Ninge. Afară e o ceaţă caldă, bolnavă, leşinată care se usucă pe picioare. Ceva e aiurea şi nu ştiu ce.
Durerea aia ascuţită din genunchi…
Nu a aflat nimic altceva azi. A asistat doar la alte scene egocentrice fără să înveţe ceva din asta. Zile scurte, împuţinate de trăiri şi de sine. Buimăceli, risipiri, senzaţia dimineţilor şi serilor luate de fiecare dată de la zero. Se anunţă obositoarea despărţire de toamnă, după cîteva iluzorii tandreţuri ruginii cu soare. Şi dispreţul definitiv de pe chip la vederea… statuilor din chirpici. Curînd, zăpada. Aceeaşi în fiecare dimineaţă. Aceeaşi ca şi durerea aia ascuţită din genunchi. Pînă atunci îşi aminteşte de un poet, Federico Garcia Lorca. Îşi aprinde o ţigară şi îl ascultă. De la zero, deşi l-a citit de atîtea ori. Poate a trecut, deja, prea mult de atunci…
Federico Garcia Lorca
Gazelul fugii
M-am pierdut de multe ori pe mare,
cu auzul plin de flori abia culese,
plin de-amarul dragostei şi-al agoniei.
M-am pierdut de multe ori pe mare,
cuim mă pierd adesea-n suflet de copil.
Nu există noapte, cînd, dînd un sărut,
să nu simţi surîsul lumii fără chip,
nu există nimeni, să nu-şi amintească,
un născut de-atinge, căpăţîni de cal.
Căci pe frunte cată trandafiri întruna,
asprele privelişti de albite oase,
iar mîna nu are un alt sens decît
rădăcini să fie, umblînd prin pămînt.
Cum mă pierd adesea-n suflet de copil,
m-am pierdut de multe ori pe mare.
Neştiind ce-i apa, cat mereu o moarte,
fără de lumină trupul să-mi consume.
Ştiu cum te simţi
Teribil, tînăr, boem, trist, vagabond, Arthur Rimbaud. Ce invenţie buimăcitoare e şi Google-ul ăsta cu reţelele-i sub şi supraterestre, cu bibliotecile care i se supun una cîte una, ca nişte cadîne în faţa sultanului, cu memoria-i la purtător şi cu… “spelling”-urile la îndemînă…
E 20 octombrie. Deja. A trecut şi luna asta. Imediat va fi trecut şi anul. Mai ieri fotografiai “ultima zăpadă” sau “primii ghiocei” şi acum… “prima zăpadă”. Mai ieri era o vară cam seacă, dar profund regretată, şi acum pînă şi toamna, la început barbară, apoi promis voluptoasă şi leneşă, s-a ascuns pe undeva prin pod, sfioasă citind PDA-uri. Da, ce invenţie mirabilă care încearcă să-ţi facă din gînduri şi cuvinte creaturi… maniaco-dependente iar din amintiri un puzzle mereu fascinant de reconstruit. Da, altfel, nu ţi-ai fi amintit, azi, de poeziile şarmante sau înfiorător de triste ale acestui alt teribil blond al lecturilor tale de pe vremea zăpezilor de altădată (cele ale lui Villon, desigur!). Cum nu ţi-ai fi amintit nici de acest cowboy convertit la rock, Tom Petty, rebel şi blond şi el, şi de ascultat ore-n şir… Ce invenţie care, paradoxal, te face să te întorci mereu la praful cărţilor şi vinilurilor din bibliotecă, chiar dacă-n virtualitatea-i plină de tentaţii îţi mai permite şi nevinovate leneveli… Drept recompensă.
Arthur Rimbaud
Vis pentru iarnă
Vom merge iarna, într-un mic roz vagon, cu perne
Albastre. Pentru noi
Un rai va fi. Săruturi nebune vor aşterne
Cuiburi în colţuri moi.
Tu vei închide ochii, ca ale serii umbre
Să nu le vezi rînjind
La geam, aceste rele sluţenii, naţii sumbre
De draci şi lupi, cu jind.
Apoi ceva simţi-vei că-ţi zgîrîie obrazul…
Un mic sărut zburdalnic, ca un păianjen, treazul,
Îţi va fugi pe gît…
“Hai, caută !”, vei spune, cu capul dat pe spate,
Şi-un timp vom vrea să prindem această vietate
- Ce umblă umblă-atît…
Iarna nu ucide şi vrăbiile
Astăzi m-am întîlnit cu ceaţa şi, din nou, cu zăpada timpurie. Vînt rece, ud, parcă venit să usuce ce-a mai rămas de uscat din suflete, din suflet… Nu am mai văzut pădurea, nu am mai văzut munţii. Întors acasă şi răsfoind cărţi vechi şi meşterind la al doilea genunchi al lumii mi-am amintit, nu ştu de ce, de acel cîntec şoptit, cel cu vrabia ucisă cu praştia. Din fericire, iarna nu ucide şi vrăbiile. Asta e poezia de azi şi Ina nu înţelege de ce nu mă bucur de prima zăpadă… Cred că nici eu.
La iarnă
La iarnă, de voi mai trăi cumva
- Şi nu prea văd de ce n-aş mai trăi -
Tot timpul la fereastră am să stau,
Seară de seară albastră, zi de zi.
Zăpada vreau s-o văd cum cade-ncet
Din cerul alburiu brăzdat de nori
Şi viscolul turbat vreau să-l ascult
Şi corbii negri croncănind fiori.
În casă, foc să duduie în sobă
Şi să miroasă cald, a pîine coaptă.
Din întîmplare, dacă vei veni,
Să nu-mi vorbeşti decît uşor, în şoaptă.
Sînt obosit de-atîta mult tumult,
Vreau viaţă-n jur, ci nu tăcere oarbă,
Natura care scutură zăpezi
Cît mai tîrziu în sînu-i să m-absoarbă.
Sîmbătă de august fardată în toamnă
În martie a murit Petre Stoica. Am băgat şi nu… am băgat de seamă atunci… Era un început de primăvară pe care nici nu îl mai ţin minte… Au trecut deja cinci luni şi mai bine de la moartea unui mare poet. Un poet din stirpea înstelată şi romantică a “şaizeciştilor”. Un romantic al cotidianului de felul acestei zile abulice de sîmbătă de august fardată în toamnă şi ploaie. Fardată, doar, mai sper… Vară la sfîrşit. Ca o muzichie de pian. Spuneam că a venit toamna. Aşa a şi rămas. Nimic nu se va mai schimba de acum. Amintirile vor fi şi mai palide. Va fi fost un început de toamnă pe care nu îl voi mai ţine minte, la iarnă…
Petre Stoica
Micul dejun
Deschid radioul
ceainicul clocoteşte furibund
un om a fost executat de ce şi unde?
cum să aud dacă apa
invadează încăperea cu urlete?
un dictator obez a murit of a murit
înecîndu-se cu sîmburi de mere
aş plînge dar veselia copiilor
care se joacă pe balconul învecinat
mă înveseleşte şi pe mine
în sfîrşit
crainicul anunţă starea vremii
plouă pretutindeni în lume
numai în casa mea e soare
statuile se golesc de misterul verii
trenurile deraiază
se apropie toamna
răsucesc butonul radioului
ceaiul îmi frige buzele limba
în timp ce sub unghii
creşte spinul trandafirului dulceaţa
dimineţii
(1985)
