GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruDe azi pe mîine
Arta, precum icrele negre
Sigur nu aş fi scris, în această seară, despre un artist, despre un muzician, dacă nu aş fi primit azi pe e-mail un comunicat de presă, despre care am bănuit că nu va prea fi luat în seamă, Semnat: Florin Chilian, muzician. Poate aş fi scris şi eu despre ex-ministrul poliţiştilor, Oprea, şi despre PSD, despre jugul FMI, despre Dacia, despre Peseiro, despre băile Udrei, despre Florin Piersic şi securitatea sau despre… altceva. Dar am citit de cîteva ori acel comunicat, cum l-am ascultat de atîtea mult mai multe ori pe Florin Chilian. Şi am încercat chiar un joc, să citesc rîndurile alea pe muzica lui Chilian, şi nu a mers, nu am înţeles nimic… Chiar dacă…
Citez : “Nu de milă au nevoie artiştii români ci de respectarea drepturilor lor, drepturi ce le sunt furate de ani de zile de o clică ce controlează organismele de colectare şi gestiune a drepturilor de autor, precum şi a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi…” Asta la un moment cînd se tot face vorbire despre artişti şi banii lor, e foarte adevărat. Ştiu că războiul lui Chilian cu Ministerul Culturii e vechi, că a pornit de la nişte drepturi de autor şi că lucrurile s-au inflamat. Nu îmi pot da seamă dacă în speţa lui sau speţele lui are sau nu dreptate, însă pot să remarc haiducia pe care şi-o asumă pentru drepturile artiştilor. Probabil că şi în cultură hoţiile sunt mari. De ce m-aş îndoi? Probabil sunt foarte mari, fiindcă spre cultură, ca hoţie nu prea îi trece nimănui să privească. Probabil în peisajul ăsta deloc pastelat era nevoie de vocea unui artist justiţiar precum Chilian. Chiar dacă…
Dar, de fapt, ce vreau să spun? Că îmi displace acest fel de artă, acest fel de a o judeca. Îmi place Chilian, dar nu aşa. Am mai scris despre el, aici, altfel. Nu mă interesează cîte sute de mii de euro cîştigă sau pierde. Consider că artiştii trebuie să cîştige foarte mulţi bani. Consider că o poezie sau un cîntec ar trebui vîndute şi cumpărate cu milioane, în parte, la bucată, mult mai mult decît borcănaşul cu grame de icre negre, de exemplu. Dar nu le văd bine făcînd obiectul unor cauze, unor instanţe, unor procese, în sălile în care se judecă vieţaşii. Îi dau dreptate lui Chilian, subiectiv-confuz fiind… În esenţă lucrurile sunt aşa cum zice el. Chiar dacă…
Mi-e teamă că în această ecuaţie muzica lui sună ciudat şi începe să nu-mi mai placă. De ce nu-şi lasă avocaţii să-şi facă treaba în numele lui? De ce nu mă lasă să-l ascult în voie fără să-mi mai aduc aminte şi că ar fi fost cercetat pentru ultraj sau că ar fi fost trimis în judecată pentru că ar fi condus beat şi ar fi făcut zob o maşină?… Chiar dacă…
P.S. : So why
Să te feresc de visurile tale…
Să te ascund de clipa care moare…
Nici n-am să-ncerc
Puterea asta trebuie s-o ai tu!
E pentru tine!..
Să te feresc de ochii din oglindă
Lumina lor pe tâmpla ani să-mi ningă…
Nici n-am sa-ncerc
Puterea asta trebuie s-o ai tu
E pentru tine…
Trebuie s-o ai…
s-o ai tu…
E pentru tine…
Trebuie s-o dai
S-o dai tu…
Să-ţi desluşesc mirajul împlinirii,
Să te ascund de focul amintirii…
Nici n-am să-ncerc
Puterea asta trebuie s-o ai tu!
E pentru tine!
Să pot păşi pe paşii umbrei tale
Să mă zidesc în colţul gurii tale
Nici n-am să-ncerc…
Puterea asta trebuie s-o ai tu!
E pentru tine…
Trebuie s-o ai.. trebuie s-o ai…
s-o ai tu…
Semnat: Florin Chilian, muzician.
Putin ne umileşte. Puţin…
Mare… zaveră prin presă şi blogosferă pe marginea chestiunii gazului. Dar dincolo de bîlbîiala care deja caracterizează guvernul Boc este deja tot mia ridicolă atitudinea premerului în faţa preşedintelui Băsescu. Poate voi scrie acum şi eu încă o pagină despre supuşenia, despre servilismul lui Boc faţă de şeful lui. Voi face oricum un mic artificiu pornind de la Vladimir Putin, stăpînul Rusiei (aşa cum s-ar visa probabil şi Băse să fie al României…) Este atît de penibil cum s-a grăbit Boc să explice intervenţia, răspunsul lui Putin: ” Declaraţia preşedintelui Putin are directă legătură cu conversaţia pe care a avut-o cu preşedintele Băsescu. A fost o conversaţie de 40-45 minute, in care…” etc, etc. De ce a făcut asta? De ce trebuia el să explice ce or fi vorbit cei doi? Fiindcă aşa i s-a cerut… Cred că i s-a spus: “Băi, vezi ieşi tu acuma şi drege busuiocu’ că m-a făcut de… cacao Putin la tv!”. Asta după ce au muşcat iniţial, alături de plutoanele de speak-eri şi comentatori propunerile “la mişto” ale lui Putin, considerîndu-le probabil o victorie.
Nu, Putin a fost doar vădit iritat cînd a pronunţat acele cuvinte. Nu avea chef de o întrebare privind România… Şi ne-a pus la punct, cu o autoritate pe care şefii noştri de stat nici nu vizează să o aibă, ca pe nişte căţei rebegiţi… Ne-a dat o lecţie, în văzul lumii, depre felul în care se face politica mare şi ne-a arătat unde ne este locul şi că pretenţiile unor “lideri regionali” românaşi nu pot fi tratate decît cu sictir… Şi nu a făcut-o între patru ochi sau telefonic ci în văzul lumii, în faţa presei, cu o ironie diabolică. Dacă cineva ar fi crezut vreodată că suntem băgaţi în seamă ar trebui să privească atent secvenţa (care rămîne de… fototecă!) şi derularea ulterioară a evenimentelor… Puţin cîte puţin ne tragem cîte o palmă pe zi fiindcă suntem, la propriu, de rîsul celor ce ştiu cu ce se mănîncă raporturile de forţe (diplomatice) la nivel mare. Şi Putin joacă prea bine cartea asta. Puneţi faţă în faţă cuplurile Băsescu-Boc şi Putin-Medvedev şi vedeţi cam ce iese… Dincolo de faptul că atît Boc cît şi Medvedev, sunt anexe doar… Părerea mea 
Europeana batjocură
Daţi “search” pe cuvîntul “Romania” pe site-ul din imagine şi veţi vedea exact ce înseamnă România europeană. Este un site “.Eu”, un portal, încă în teste, care se vrea relevant şi care se vrea a fi “împuternicit” şi “îndreptăţit” să ofere informaţii despre ţările Uniunii Europene, despre civilizaţia şi cultura acestora. Un site care îşi zice, maiestuos, “EUROPEANA”. Cum mediul virtual de informare este parte esenţială a comunicării vremurilor noastre şi cum aceasta ne este sinonimă cu identitatea, se vede care ne este cartea de vizită, a noastră a românilor europeni. Nu este nimic nou. Ba dimpotrivă, povestea asta e prea veche şi nu reacţionăm. Ne mirăm doar unii… la alţii şi ne lamentăm. Aş fi curios ce ar face noul ministru al Culturii, dl. Paleologu, ministresa Turismului, d-na Udrea şi ministrul de Externe, dl. Diaconescu, pentru a combate astfel de situaţii strigătoare la cer. Mai multe nu cred că sunt de scris…
UPDATE: Coincidenţă ori nu, citesc azi în ziarul “Bună Ziua Braşov” că europarlamentarul Dragoş David a adresat Comisiei Europene o interpelare pe tema dată. Nu e rău, sper să aflăm şi răspunsul, reacţia…
Tristul Braşov… de poveste!
Aseară am ieşit cu Ina în oraş… “Braşov, oraş din poveste”, cică! Chiar dacă “perioada promoţională” de pe afişele primăriei a trecut, privind peste Sărbătorile iernii ăsteia “sub poalele Tîmpei” nu pot fi decît dezamăgit. Da, am ieşit aseară cu fiică-mea, să o duc la aşteptatul şi promisul “parc de distracţii”, la “tiribombe”… Ce poveste? Jalnic! Trist! Parcă mie mi-a fost jenă, milă, de descumpănirea copilei căreia nu i-am putut oferi decît tabloul dezolant al cîtorva “fierătanii” ruginite, hodorogite. Ce parc de distracţii? Ce oraş turistic de iarnă? La bîlci, la ţară sigur aş fi găsit mai multă bucu
rie, mai mult antren, aş fi găsit chiar… “Caruselul magic”. A trebuit să mergem în două locuri din oraş, în Centrul Civic şi la Cosmos ca să putem găsi două (!) mici şi prăpădite utilaje pentru bucuria copiilor: într-o parte un carusel amărît, în cealaltă un trenuleţ jalnic. Şi atît! În rest, cîteva masinuţe şi vreo două “învărtitori” periculoase. Ăsta a fost “Oraşul de Poveste, Braşov”, pentru copii, iarna asta, asezonat cu nişte beţivi (de la vinul fiert, deh!) cu nişte cîini vagabonzi, fără lumină şi inutil zgomotos. Doar un afiş, binişor făcut ce-i drept. Veţi spune, da, da’ aveţi patinoar în Piaţa Sfatului! Aş zice că chestia aia, un petec de gheaţă cît un teren de tenis e totuşi cam puţin pentru Braşov, nu? Cele cîteva concerte subţiri, în mare parte ascunse prin cluburi, o expoziţie-tîrg de “cadouri” pe unde a bătut vîntul, luminiţele ornamentale reduse aproape la jumătate au completat jalnicul peisaj. Cu aşa ceva ne mai justificăm patriotismul local? Cu nişte edili portocalii şi plictisiţi al căror unic scop (atins!) a fost aducerea lui Băsescu în piaţă la ceasul al 12-lea de revelion, pentru a le gira probabil “trăitul bine” pe mai departe şi pentru 2009?
Şi revin la motivul acestor rînduri: care este oraşul poveştilor ăstora mici? Ce amintiri vor avea despre iernile Braşovului copilăriei lor? Fiindcă eu ţin minte ierni mult mai frumoase, mai vesele, mai animate, mai vii la Braşov…
La mulţi ani de gînduri bune!
Noaptea viitoare, la ora asta, la care am început să scriu aceste rînduri vom fi în 2009… Vom fi destupat şampaniile, ne vom fi îmbrăţişat, ne vom fi trimis sms-urile, ne vom fi spus “La Mulţi Ani, cu Sanatate!”… Acum privesc dinspre azi, înspre mîine. E o senzaţie stranie. Acum e linişte, oraşul doarme îngheţat. Mîine va fi forfotă, fumul artificiilor nu se va fi risipit şi încă se vor mai auzi petardele… Noul an este la o întindere de mînă. Prevesteşte cu ceva asta? Parcă nu, daca privesc realitatea din jur … Şi totuşi, tocmai asta mă îndeamnă să scriu. Poate că vreau să îi grăbesc cumva naşterea, de aceea şi aceste inoportune întrebări. Nu, nu am de gînd să fac nici bilanţuri, nici planuri, nici promisiuni, nici măcar un Pluguşor… Trag nădejde doar că anul nou va fi mai bun decît cred toţi pesimiştii care îl prevăd rău. Şi îi trimit în întîmpinare un astfel de gînd, de bine, incă de acum. Să ştie ce îl aşteaptă. În orice caz, nu ar putea fi un an frumos şi bun fără iubirile mele, Inuţa şi Miha, fără fiecare dimineaţă cu ele… La mulţi, ani împreună! Apoi ar trebui să fie un an al încrederii, al incredinţării, al comunicării între noi toţi. Aşa am eu un feeling… Iar ca să fie aşa vreau ca eu, în primul rînd, eu să fiu mai bun. În toate…
Şi, desigur, vă doresc tuturor celor pe care vă citesc, şi tuturor celor care mă citiţi, dragi prieteni, aşadar, cunoscuţi şi necunoscuţi, de ieri, azi şi mîine… La mulţi ani de gînduri bune! Să fiţi iubiţi!
PS. – Bucuria acestui cîntec cu Yanni (un om-orchestră teribil, nu?) să ne inspire pentru tot anu’ care vine!
Cîtă poezie e pe-aici!
Nu se poate să nu fi observat, fiecare dintre voi, cîtă poezie e pe aici, prin blogosferă. Nu este aproape zi în care să nu descopăr cîte o poezie răzleţită în cine ştie ce colţ de Internet. Nu vorbesc despre poeţi ci despre poezie. Nu am nici de gînd să fac aici şi acum o analiză a poeziei din spaţiul virtual… Constat doar, şi sigur nu sunt singurul, că poezia a emigrat aici… ca un canar eliberat din colivie. Poate acum ceva vreme m-ar fi încercat o oarecare disperare întrebîndu-mă, şi negăsind răspuns: “unde este poezia de altădată?”… Ei bine, m-am mai liniştit. Am rămas un popor de poeţi, însă am trecut la altă etapă. Etapa în care poezia ne ninge şi ne circulă prin degete, prin intermediul terminalelor şi tastaturile cu care ne legăm la ea ca printr-un cordon ombilical… Nu există poeţi, există poezie, spunea Nichita (şi de aceea îl “postez” şi pe el aici)… Poezie multă, aici, la noi, în noi. Şi veţi găsi Poezia, ascunsă, sub unele dintre aceste rînduri, dintre acele gînduri… Tot gînduri de sfîrşit de an, sau, pardon!, de început, desigur… Liniştitoare descoperire.
Prilej de amintiri
Ninge frumos, domol, dar cu fulgi mici, aproape aşa cum ne doream de Crăciun. Am în faţa geamului un brad, falnic şi parcă, pentru prima dată, sub atîta povară albă de zăpadă… Stăm în casă, la gura sobei, Ina ne îndeamnă la jocuri. Încercăm să schiţăm nişte planuri casnice pentru anul care vine, proiecte cuminţi de sănătate în toate… Dar nu-i aşa că şi zilele astea sunt, parcă, mai scurte faţă de odinioară? Încerc să îmi reamintesc acest “acasă” de acum 20 de ani şi poate mai mult… Străzile erau la fel de pustii ca acum dar, parcă, zăpada mai grea iar paşii noştri mai puţin grăbiţi. Era mai linişte… Ca stare de spirit, eram oricum mai liniştiţi de noi şi de lume, chiar dacă trăiam într-un întuneric mai rece, mai dens… Străzile? Multe din străzile, din casele, din staţiile, pieţele, troleibuzele, din oamenii de atunci nu mai sunt. Plimbările de după Crăciunul acelor ani erau mai lungi, cu paşii număraţi, pe alte străzi, acele străzi… Frigul acela era parcă mai puţin aspru… Şi gustul ţuicii fierte de la capătul drumului era altul, mai puţin iute, mai dulceag, nu?
Ninge frumos, mărunt acum şi poate în liniştea asta ar fi bine să ne reamintim, să ne re(re)găsim… Mai suntem în stare? Şi din toate aceste amintiri să scriem, toţi, o carte… şi să o publicăm împreună, pe un blog “universal” Fiindcă, dincolo de aceste zăpezi, experienţa comunicării, a urărilor de zilele astea, a mesajelor trimise şi primite prin aceste bloguri este şi a fost pentru mine ceva ce a făcut parte, firesc, din Sărbători… Mulţumesc. Poate şi ăsta va fi prilej de alte amintiri, cîndva… Cine ştie?
PS – Între timp am “tras” o oră de zăpadă proaspătă, de bulgăreală cu micuţa mea Ina… Încercaţi! Face bine să simţi zăpada rece, să te trezească, să te iuţească, nu doar să vorbeşti despre… zăpezile de altădată.
