GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruCultura
Despre Omul Nou. Cu Augustin Buzura
Am primit, zilele astea un text, pe e-mail (prin mulţimea de… bancuri zilnice), din partea unui prieten: “Amar”, un editorial al acestor zile al lui Augustin Buzura. L-am citit şi eu curios (probabil textul e deja de notorietate), atras fiind de semnătură, dar şi cu un dublu scepticism. O dată, aşteptîndu-mă la un posibil nou manifest, scurs prin ţeava contaminatoare cu manifeste, care ar cerşi ori respectul ori ridicarea românilor la lupta cea mare cu… ticăloşii şi hoţii de ţară. Apoi, amintindu-mi de răfuelile şi acuzele ce i s-au adus pe vremea cît a fost preşedintele Fundaţiei Culturare Române şi al Institutului Cultural Român, puteam bănui un Buzura revanşard şi stimulat de gîndul că roata se întoarce după cîţiva ani. Dar nu, scepticismul meu iniţial nu a fost întemeiat citind acest text. Nu cred că Buzura are poliţe de plătit şi asta se poate vedea răsfoind inclusiv Cultura. Cred că acest text merită să fie citit aşa cum este, amar. Nu ca o sentinţă sau diagnostic, cît ca o sinceră opinie sau privire (cu nuanţele-i cioraniene cu tot) într-un ciob de oglindă. De aceea îl şi reproduc mai jos, aşa cum l-am primit, întreg. Apoi el, textul, mă îndemnă să-l caut pe scriitorul Augustin Buzura, cel ştiut şi aşteptat ca pîinea caldă, cîndva, cu refugiile şi orgoliile lui cu tot:…
Augustin Buzura
Amar
“Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula…
“Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales,cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica,de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace, Zamolxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân.
Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am
amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic…“ Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?“ Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete“. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator.
De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nici o legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala.
Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate.
De “pe sticla” tv s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p…mo-tii, Majestate!“
Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul.
Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc.“
În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui: Omul nou.
Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale… capitalismului!
Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil.”
P.S. – Muzica, probabil, nu se potriveşte, însă prea “mă bîntuie” piesa asta şi La Roux 
Florin Chilian. Iarna… Dar noi, ăştilalţi?
Televizoarele urlă: “Gata cu guvernul Boc!”, “E începutul sfîrşitului lui Băsescu!”, “Negocieri pentru o majoritate transparentă”, “Victorie istorică a Parlamentului”, “Un nou început!”, “Klaus Johannis, premier” (de nu ar fi, sper, o dezamăgire şi el!) sau “Unul din patru români angajaţi în mediul privat a ajuns şomer anul ăsta”… Şi mă întreb ce contează şi ce durează din toate astea? “Marele” Boc şi ai lui, cu obedienţa lor tristă cu tot (se credeau şi ei intangibili!) s-au dus, în sfîrşit, şi e bine fiindcă dintotdeauna am văzut în acest guvern o catastrofă într-ale guvernării şi moralei, cum tot de la bun început am văzut ca jalnică şi ipocrită “alianţa” PDL-PSD. Însă privind la starea României şi a românilor azi, la gălăgia care ne înconjoară, mă întreb: cine şi ce ne va scoate din asta? Avem alternativă? Este alternativa acolo, în faţa camerelor de luat vederi?… Suntem în stare să ne asumăm alternativa, să facem ca lucrurile să se desfăşoare pînă la capăt?
E frig. O pală de vînt rece mi-a tăiat respiraţia în seara asta în vreme ce la prînz totul era… călduţ. Mai sus, “la munte” se vede prima zăpadă, sau începutul unei zăpezi şi al unui ger de care mă voi sătura pînă peste gît. Se apropie vremea în care vorba românilor va rămîne una singură: “Să mă văd eu ieşit şi din iarna asta şi…”
Astăzi, cu o zi întîrziere, am citit interviul cu Florin Chilian din “Jurnalul Naţional”, din “Mişcarea de rezistenţă”. Şi zice el acolo: “E momentul să ne ocupăm noi de noi înşine şi să apelăm la instituţia asta a lui “Nu”. Adică gata, bă, cu jegoşii, cu nenorociţii şi curvele. Până aici. Dar până a ajunge acolo, pentru a putea avea exerciţiul ăsta al alegerii, trebuie să fii citit.” Sau: “E atât de stricată societatea românească, încât toţi au senzaţia că nu se mai poate schimba nimic. Dar nu despre asta e vorba în jurnalism. Trebuie să educi o mentalitate şi, aşa cum nu-ţi educi copilul cu cărămida în gură, nu educi nici socialul cu realităţi instant. Dar pentru asta îţi trebuie mai multă minte, mai multă nobleţe, mai mult suflet, mai multă credinţă sau mai puţin interes pe conturile din străinătate. Dracu’ să-i ia, gâţii mă-sii!”
Acum ceva vreme îl judecam greşit pe Florin Chilian considerînd că nu trebuie să se coboare “în cocinele în care te mănîncă porcii”, admirîndu-i însă muzica mai departe. Cu toate păcatele lui omeneşti, existente sau nu, îmi dau seama că nu aveam nicio cădere să-l judec, ca pe nimeni altcineva de altfel! Acum însă îi înţeleg mai bine lui rezistenţa, decît a altora!, şi poate am trăi în o ţară normală dacă aceasta nu ar fi aproape singulară, nu prin vorbe ci şi prin gesturi şi întîmplări. Cu atît mai mult cu cît vine din Cultură sau cu cît aduce Cultura în stradă. Acum pricep mai bine ce vrea Chilian (pe undeva, prin atitudine îmi aminteşte de Vîsoţchi…) să spună cînd zice: “Atâta vreme cât vine un şef de la dezinformare-manipulare, nu ştiu ce căcat de serviciu, să mă vadă pe mine la Folk You!, îţi dai seama că am foarte mulţi duşmani, mai ales după ce am dat Guvernul în judecată. Brusc, mi-au crescut vreo şapte dosare penale. O să vedeţi în curând, că mă pun eu pe ei! Să publici asta, că vreau să-i fac vedete, pe jegurile astea, să le f… muma-n gât!” Şi înţeleg perfect citind: “Eu nu cred să văd schimbări semnificative în timpul vieţii mele, dar am o spaimă teribilă de-o întrebare de-a lui fi-miu sau fi-mea: “Da’ tu ce-ai făcut, bă, pentru mine? Asta e societatea pe care mi-o oferi!?”. Şi cred că genul asta de întrebări m-ar pune în cap dacă n-aş avea răspuns. Cel mai adânc vis al meu, singurul lucru care mă ţine în mişcare e că nu-mi doresc să treacă copilul meu prin ce-am trecut eu. Şi de-aici toată nebunia asta pe care o vedeţi voi la mine, pe deplin asumată.”
Florin Chilian are răspunsul şi atitudinea lui. Normalitatea lui. Asumate. Dar noi, ăştilalţi?…
P.S.: Astăzi Alexandru Andrieş a împlinit 55 de ani. La mulţi ani, maestre! Sunt mîndru cu el, că e… braşovean şi merită mult mai multe rînduri. Dar la momentul potrivit 
Frunza de la pagina 233
Am aflat întîmplător că acum vreo două zile s-au făcut nouă ani de cînd a murit Ioan Alexandru. Ioan Alexandru a fost unul dintre cei cîţiva scriitori români a căror contemporaneitate m-a atins într-un fel sau altul. Prin cuvînt (mai ales) dar şi prin destinul şi statura lui culturală impunătoare. Apoi era statura morală, statura patriotică neaoşă de genul celor pe care, la un moment sau altul, se putea odihni, la adăpost, o ţară întreagă cu tot cu locuitorii ei cunoscători sau nu de existenţa Poetului.
Nu o dată m-am întrebat, inclusiv aici pe blog, într-un fel sau altul cum ar fi arătat România şi cum am fi fost noi dacă i-am fi avut aici pe Marin Sorescu, pe Nichita Stănescu, pe Marin Preda pe Anatol Baconski, D.R.Popescu, Alexandru Ivasiuc sau chiar Eugen Barbu? Dar cum ar fi fost ei? Nişte bătrîni uitaţi de lume, ignoraţi, şi trăind de pe o zi pe alta or nişte autorităţi de al căror cuvînt să se ţină seama?
Mă gîndesc că dintre toţi cei la care mă refer, numiţi sau nu aici, mai sunt printre noi un Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Ileana Mălănciou, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu sau mai… tînărul Mircea Dinescu şi asta (vecinătatea acestor nume) îmi trezeşte gînduri contradictorii. Asta împreună cu faptul că mai sunt şi voci remarcabile şi incredibil de… tăcute şi de uitate ale generaţiilor culturale ulterioare…
Privind spre retragerea sau izolarea lor sau spre prezenţa lor departe de orizontul de aşteptare de la care am pornit şi foarte aproape de mocirla cotidiană, probabil că răspunsul este mai simplu decît pare…
Pînă una-alta mă voi întoarce la o “Toamnă” a lui Ioan Alexandru – la pagina 233 a “Imnelor Transilvaniei” am găsit ascunsă o frunză şi mi-am amintit că pe vremea asta, cîndva culegeam de pe jos şi ascundeam în cărţi, la anumite pagini, frunze. Desigur, semnul lor acolo trebuie să fi avut o anume semnificaţie iar regăsirea lor peste timp era menită să-mi producă o anume surpriză… Dar prea puţine astfel de frunze am mai găsit…
Ioan Alexandru
Toamnă
Roua e groasă mîine va bruma
Şi cucuvăile au dispărut cu toate
E toamnă, cerul s-a lăsat
Ca pîntecul femeii-nsărcinate.
Nu mai întreabă nimenea nimic
Toţi ştiu de-acuma drumul unde duce
Umbre prelungi coboară din făpturi
Şi rămîn singuri oamenii pe cruce
Izvorul se zbîrceşte în păduri
Şi vorbele se-nghesuie în gură
Ochiul se-ntoarce blînd spre Răsărit
Şi capu-nveşniceşte în aură
Clopotu-n turn se scutură de rod
Fructele mari de aur şi răscoapte
cad unduind din sat în univers
Şi se lipesc de soarele de noapte
Ce să-ţi spun fiul meu de-acum!
Ia steagul alb de pace şi solie
Şi pune-l scut şi poartă între noi
Să nu înnebunim de bucurie.
P.S – Vitas… fiindcă, parcă, nu l-am ascultat niciodată toamna. Cum nici pe alţii, dealtfel…
Sticle aruncate-n mare. Răsfoiri
Din cînd în cînd trec prin paginile virtuale ale revistelor culturale de la noi, cele ce mai rezistă, cele care au descoperit, benefic, internetul, asta cu nostalgia răsfoirii revistelor adevărate. Îmi tot spun: “voi trece pe la chioşc şi voi lua asta şi asta…” Însă văd că nu o fac niciodată. În orice caz, “trecerea prin” despre care vorbesc mă limpezeşte, asemeni cărţilor de seară de la capul patului… A fost o sîmbătă bună pentru asta şi pentru amintirile pricinuite de aceste pagini. Acum şi cîndva.
În “Adevărul” (şi “Literar şi artistic”) am găsit un interviu reconfortant cu Andrei Pleşu. Reconfortant nu fiindcă ar fi într-o notă optimistă despre “situaţiunea” zilei (rubrica lui Pleşu din “Dilema Veche”) ci deoarece are răspunsuri limpezi şi la îndemînă de a fi asimilate. Spune Pleşu acolo: “Lucrurile nu se pot schimba esenţial nici cu un guvern bun, nici cu un preşedinte bun, nici cu instituţii eficiente (deşi e nevoie de toate acestea). Lucrurile nu se pot schimba fără mari schimbări la nivel individual: la nivelul ăluia care scuipă pe stradă, trăieşte din mici potlogării, îşi batjocoreşte aproapele, nu-şi face treaba în mod corect.” Şi întrebat despre speranţele sale privind România zice: “Îmi dau seama că n-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări. Să dea Dumnezeu să-l apuce alţii, dar sunt sceptic. Când mă uit la scena noastră politică, îmi pierd orice urmă de speranţă. Nu pentru că toţi sunt o apă şi-un pământ, dar pentru că niciunul nu mi se pare cu adevărat impunător.” Cu toate astea, eseistul recomandă implicarea valorilor, a celor oneşti, în treburile cetăţii. În concluzie, abandonînd, încă o dată, speranţa l-aş întreba pe domnul Pleşu: “dar domnule, Dumneavoastră de ce v-aţi retras de la prezidiu cînd aţi fi putut rămîne şi împinge lucrurile de acolo?De ce nu aţi mers pînă-n pînzele albe măcar cu ideea aia a impunerii votului obligatoriu?”…
Îl regăsesc pe Nicolae Breban în “Contemporanul“, cu un editorial despre vîrste şi mai ales despre “Moartea cea cu două feţe”. „Da, ce să facem, – întreabă scriitorul – în ochii celor care se despart cu violenţă de viaţa în care nici nu au pătruns de-a binelea, în ochii miilor şi miilor de adolescenţi sinucigaşi, noi, „supravieţuitorii”, cetăţenii unui secol sau al altuia, vom trece cu siguranţă drept cinici. Sau laşi, dezertori; de fapt trădători ai veritabilei existenţe, aşa cum ea ni şi li s-a promis! Acest sentiment difuz şi real l-au simţit mulţi, foarte mulţi utopişti şi „revoluţionari” care ne incită – unii doar prin fraze şi cărţi, alţii printr-o tenace şi abilă organizare „subterană”! – să „schimbăm viaţa”, ordinea socială, dar şi ordinea valorilor şi a principiilor. În numele unei „echităţi” şi repartiţii „normale”, echitabile a bunurilor şi valorilor, care în fapt nu a existat niciodată, în ultimele milenii cunoscute.” Acesta s-ar vrea un răspuns la “de ce, deznădăjduţi, se sinucid unii tineri?”… De fapt, cred, tot textul acesta al lui Breban este un portret al deznădejdilor noastre… primordiale.
Din ultimile mele răsfoiri ale “internautelor” reviste literare,cea a lui Dan Ciachir, din “Convorbiri literare”, “În preajma micii revoluţii culturale” nu numai că m-a întors spre vremuri pe care le găsesc mereu de… “redescoperit”, dar dincolo de concluzia articolului privind “revoluţia culturală a lui Ceauşescu”, “revoluţia” de după 1971, de după “anii dezgheţului”, care a schimonosit România prin “binefacerile” proletcultismului, m-a făcut să mă întreb: unde suntem azi, acum cînd excludem (“elitele”, nu noi măruinţii”) a priori orice revoluţie, şi cu atît mai mult una culturală?
“Zădărnicie”. Acesta e titlul editorialului lui Augustin Buzura, din revista Fundaţiei Culturale Române, “Cultura”. Marele scriitor, pe care din păcate, nici pe el nu-l aud altfel este dezamăgit. Îi este aproape lehamite: “În ciuda zgomotului şi a gălăgiei infernale din jur, în acest spaţiu nu se intâmpla de fapt mai nimic: fiecare se incapatâneaza sa faca exact ceea ce nu se pricepe. Astfel, in loc sa ne arate ca stiu sa conduca, mai marii nostri tund oi, dau cu coasa, ba chiar si scriu cu oi! Ceea ce nu le-a trecut prin minte nici generalului Potemkin si nici admiratorilor lui Ceauşescu. Ţării de dragul careia susţin ca s-ar fi sacrificat, n-au reusit saă-i ofere decât reduceri de salarii, învrăjbiri intre diferite categorii sociale, poze si strângeri de mâna. E tot ce se vede indiferent de banca in care te afli. Si nu cred ca de vina este oboseala, lipsa mea de imaginatie sau incapacitatea de a sesiza noul. Cine mai suntem azi? Ma obsedeaza un reportaj de la Biblioteca Nationala in care cartile zac printre sobolani si excremente. Imagini paralizante caci, indiferent prin câte dificultati si crize ar trece o tara, o conducere inteligenta, responsabila nu-si distruge memoria, trecutul, spiritul, adica identitatea si viitorul. România este o tara prea saraca incât sa-si poata permite conducatori chiar si mediocri. Dar si acest adevar a fost spus. Textele noastre nu sunt, în realitate, decât nişte sticle aruncate pe mare în speranţa că le va găsi cineva la timp. Scrii şi le încredinţezi mării ca sa atragi atenţia asupra unui pericol cu toate că ştii dinainte rezultatul. Scrii ca să scrii. Pentru că nu ai incotro.” Dacă o voce de talia lui Buzura vede aşa lucrurile…
“Dilema Veche” face vorbire despre un experiment “revoluţionar”: introducerea internetului la sate. Printr-un proiect guvernamental 255 de sate au fost dotate cu internet de mare viteză. În acele sate s-au înfiinţat nişte Puncte de Acces Public la Informaţie de unde sătenii vor descoperi legăturile online cu lumea. Foarte bine, zic, Căminele Culturale de odinioară renasc virtual, se întîmplă şi puţine “lucruri de bine”, de ţinut minte… Să vedem ce se va alege şi ce vom mai auzi despre chestia asta.
Din “Observatorul Cultural” aflu cum se vede rezultatul alegerilor din Moldova prin ochii unor tineri intelectuali. Mihnea Blidariu zice aşa: “Probabil că Marian Lupu va fi pentru Moldova ceea ce a fost Ion Iliescu pentru România: un ex-comunist, reciclat în semi-democrat, un preşedinte agreat de Moscova. Cu deosebirea majoră că Lupu nu va fi nevoit să cheme clasa muncitoare să bată studenţi, pentru că studenţii vor fi mulţumiţi, cel puţin pentru cîţiva ani buni, cu dispariţia lui Voronin şi, implicit, a unui sistem opresiv ce împiedică libera circulaţie şi exprimarea opiniilor. Şi chiar dacă din acest sistem a facut parte şi Marian Lupu, oamenii vor fi dispuşi să uite, cel puţin deocamdată. Vedeţi, pentru un dram de normalitate, pentru păstrarea relaţiilor dintre noi, sîntem dispuşi să facem destule compromisuri morale.” Consimt. Şi da, mai e drum lung, ca şi în România de altfel…
În “Orizont”-ul timişorean, l-am regăsit pe Mircea Cărtărescu, aşa cum îl ştiam, adică altfel decît în editorialele cotidiene cu iz de eveniment al zilei. L-am regăsit scriind despre Mircea Nedelciu, scriitorul atît de drag mie. Mircea Nedelciu, liderul generaţiei ‘80, putea fi, potrivit lui Cărtărescu:
“unul dintre acei scriitori fericiţi care îmbătrânesc într-un cerc de prieteni şi discipoli devotaţi, fără duşmani şi fără îngrijorare pentru viitorul operei lor.” Despre “Marele Mircea” scrie la fel de frumos, dacă nu şi mai şi, şi Robert Şerban… Cele cîteva pagini dedicate de “Orizont” lui Nedelciu sunt un exemplu despre cum ar trebui recuperate multe dintre valorile despre care am şi uitat că există…
Mai departe… “delicatese”: două texte inedite de-ale lui Octavian Paler într-un “Supliment de Cultură“ un picuţ mai vechi (dar ce mai contează timpul?) şi cîteva poezii inedite ale lui Nichita în “Viaţa Românească“…
Şi cum este sîmbătă s-ar cuveni o PDS, nu? Da, şi n-ar putea fi altceva decît un Nichita dintre cele găsite mai sus. Nu de alta dar, pînă la urmă, despre “păsări cu aripi retezate” e vorba aici, la fel cu “sticlele aruncate-n mare”…
Nichita Stănescu
Catre M. S.
Se dedica Domnului Sora
Insomnia avea o eleganta de balet
de tocmai
de la Leningrad.
Prezenta era o adunare de cartuse trase
si cazute într-un pamânt visiniu,
de alta data,
din sud de Paris.
Cuvântul n-avea nevoie de aripi.
Pasari cu aripi retezate voi n-ati vazut zburând?
Bat din sânge ca din aripi.
Aerul se murdareste de rosu.
Dar de zburat, vulture,
îti raportez ca pasarile zboara
întocmai si la timp!
Cu Steinhardt, ieşind din celula unei zile mirabile
La semnul dat de Paul, într-o notiţă lăsată Galei, ne-am dat seama ce zi… mirabilă e azi. În 12 iulie (29 iulie, pe stil vechi) s-a născut şi părintele Nicolae Steinhardt (1919-1989). Prilej în plus de exerciţii de memorie şi recunoştinţă – pentru cei care nu consideră aceste gesturi, desuete, erudite excesiv şi fals, ori altfel… Noica, Steinhardt, Nedelciu, într-o singură zi. Cred că nu sunt singurul pe care “Jurnalul fericirii” l-a transformat, modelat sau marcat măcar, într-un fel sau altul. Iar cine a citit această carte şi a aflat şi despre viaţa “Monahului de la Rohia”, sau Părintele Nicolae, va înţelege ca, din cînd în cînd, fie şi doar la nişte ingrate date fixe, calendaristic, să se oprească şi să caute, poate, “Ispita lecturii”, să deprindă “Cartea împărtăşirii”, “Monologul polifonic” sau chiar… “Drumul către Isihie”! Cu un alt prilej, nu de mult, tot în nişte zile de ploaie ale acestei veri, găsisem şi o apropiere între Sartre şi Steinhardt, aici.
“În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschiş; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admir]nd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi. Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios… Dar cîţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gîndul acesta mă nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa încît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare – şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămânem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bine.”
Şi în alt loc:
“Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înţelegere şi de scîrbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut. Balzac: dragostea care nu creşte zi de zi este o palmă netrebnică. Desigur că n-am suferit încă de ajuns pentru ca să am acele îngăduitoare maniere şi acea tandreţă neclintită pe care le obţinem numai după crunte înşelătorii şi reiterate călcări în picioare. De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de a-i întîlni pe terenul lor. Întocmească, de vor, proces-verbal de carenţă. Duelul presupune oarecare egalitate.”(1964)
Nicolae Steinhardt – “Jurnalul Fericirii”
Răsfoiri virtuale
Mai de mult eram “abonat” la cîteva reviste culturale şi nu scăpam niciun nou titlu din acest gen apărut pe tarabele cu ziare. Pînă spre sfîrşitul anilor ‘90 chiar mai trăiam unele surprize descoperind cîte o revistă îndrăzneaţă. Cu timpul, chioşcurile de ziare au căzut sub asediul tabloidelor, s-au colorat. Cu timpul, subvenţiile pentru cultură s-au subţiat ca şi numărul cititorilor de altfel. Vrînd-nevrînd şi revistele de cultură au migrat apoi spre Internet.
Din cînd în cînd, astfel, frunzăresc felurite reviste, unele respectabile şi prin istorie şi prin ţinută, aici, virtual cum s-ar spune. Exerciţiu destul de comod dar şi oarecum sterp privind şi acum spre teancurile de reviste vechi pe care le mai păstrez stivuite pe ici pe colo…
În “Dilema veche” citesc un editorial de Andrei Pleşu: “Ce se mai întîmplă în România“. Şi aflu răspunsul şi sunt de acord că nu prea mai merită ca unii-alţii să-şi răcească pixurile de pomană: “În România se întîmplă de toate şi totuşi nu se întîmplă mare lucru“…
“Democraţia este şi recunoaşterea vocii care spune adevărul“, titrează “22″ un interviu al Andreei Pora cu Horia Roman Patapievici. Un interviu în care Patapievici îşi reiterează dezamăgirile şi răspunde de ce îi ţine partea lui Băsescu. Nimic nou aş zice. Dincolo, Pleşu recunoştea măcar o capitulare în faţa cotidianului şi o lehamite în a mai scrie lucruri “grele”… Mai mult, dincoace Patapievici descoperă suspect de uşor sursa răului din ţară: Valentin Stan, Ciuvică şi Ciutacu de la televizor!
“România literară” a cîştigat, pare-se pariul cu economia de piaţă, din moment ce nu mă lasă decît să văd cîteva titluri şi fraze de început de articol. Aşa că nu-mi pot face o idee despre ce esta aici. Bănuiesc doar… Dacă vreau mai mult trebuie să citesc, să mă duc la chioşc să cumpăr revista. Promit să o fac. De astă dată. Dar cred că aşa “RL” îşi va pierde încă o parte din cititori…
În “Convorbiri Literare”, în schimb, găsesc un text al lui Cassian Maria Spiridon, “Despre rostirea sufletului” pe care-l găsesc interesant. “Popasuri în drumul coborîrii noastre în istorie“, pornind de la Noica… Un îndemn la (re)citirea filosofului de la Păltiniş. Şi cred că şi ăsta ar trebui să fie rostul unei reviste de cultură, deschiderea apetitului pentru a căuta autorii şi cărţile despre care se scrie în revistă…
Mai departe, am căutat “Adevărul literar şi artistic” şi speram să-l găsesc măcar ca pe vremea lui CT Popescu… Dezamăgire aici. “ALA” nu-mi mai pare a fi ce a fost ci doar nişte pagini de presă făcute pe marginea unor subiecte culturale. Amestec nefericit, fără delimitări. Nu ştii unde se termină ziarul şi unde începe cultura… Cum ar fi această “anchetă” cu “Ce biblioteci au scriitorii“. De aici aflu cam ce însemnă să fi critic de succes: Alex Ştefănescu zice că primeşte cam şapte-opt kilograme de cărţi pe zi! Greu!
În “Idei în dialog” găsesc o analiză interesantă, pe marginea politicii, mai exact a “politicii” media, a lui Horaţiu Pepine, “Abolirea sintaxei”. Este o abordare amănunţită asupra resorturilor care au dus, printre altele, ca ratingul să doboare valorile şi ideile. Pepine caută explicaţii trecînd pe la Arthur Koestler şi ne spune, în prealabil: “Dar atunci cind sintaxa se destrama, e pus in pericol mai mult decit un singur text. E vorba de toate textele posibile, adica de un intreg mod de a intelege lumea si modul complicat in care lucrurile se articuleaza intre ele. Cind toate circumstantierile si nuantele realului sau ale posibilitatii de a fi sint abolite, cind ramin doar expresiile cauzei sau ale scopului in nuditatea lor obscenă, atunci nu trebuie sa ne miram ca discursul public manifesta o nemaicunoscuta decadere.“
“Viaţa Românească” mi se pare cea mai închegată dintre toate şi îmi oferă un text chiar interesant, al lui Alexandru Vlad: “De ce găsim monezi pe jos”. Întrebarea mi se pare cît se poate de binevenită şi mă mir că la cît de evidentă este nu mi-am pus-o şi eu în mod explicit. De fapt ăsta e şi farmecul ideii de faţă: chestionarea asupra scrierii despre lucrurile simple. Textul merită citit şi descoperit asemeni unui trifoi cu patru foi, fiindcă “chiar şi moneda aceea găsită în bunzunarul unei haine pe care n-am mai purtat-o decât cu ani în urmă ne bucură atât de tare pentru că o considerăm nu recuperată ci găsită.”
În “Apostrof” găsesc destulă poezie, destulă proză şi critica aferentă. Mircea Muthu vorbeşte în “Întemeierea pe dos” despre o carte a ui Mircea A. Diaconu, “Cui i-e frică de Emil Cioran?”, care Mircea Diaconu ar încerca ceva desluşiri printre înţelesurile din caietele cioraniene. Muthu scrie despre o “lectură participativă“. Mă întreb cine mai face efortul să participe? Mai ales citind Cioran!
Am mai găsit cîteva reviste… Le păstrez însă pentru nişte excursii viitoare, poate tot pe muzică, de un anumit gen, dacă tot am regăsit potecile…
Cu brandu’ pe uliţele Braşovului
i3vasov
Zilele astea, la Tîrgul Internaţional de Turism de la Berlin este prezentată o inţiativă a Agenţiei pentru Dezvoltare Durabilă a Judeţului Braşov şi Consiliului Judeţean Braşov privind un brand turistic al judeţului. Este vorba de un logo susţinut de un slogan: “Brasov – BE.LIVE IT“. Ideea în sine este benefică. Braşovul are nevoie de o identitate bine reliefată, pe măsura orgoliului, a potenţialului turistic şi cultural al locurilor. Braşovul poate şi trebuie să cîştige din turism. Iar pentru toate astea “branduirea” este un pas mai mult decît necesar care trebuia făcut de mult. Dar… Mi-e teamă, şi sunt din nou dezamăgit, că noul brand al judeţului Braşov s-a născut cu un… ADN defect! Ca şi în povestea brandului de ţără (căutat pe coclauri de ani de zile) şi la Braşov se bănuiesc deja jocuri de interese politice, compromisuri, lipsa unei dezbateri publice şi a comunicării, partizanate pe bani publici. Iar de aici şi pînă la suspiciunile privind o strategie nepusă la punct şi pînă la un produs făcut parcă pe genunchi, la comandă, în grabă nu a fost decît un singur pas.
Cum era de aşteptat brandul braşovean a născut o adevărată… şezătoare în blogosferă şi nu numai printre cei interesaţi de fenomen. Chiar şi “creatorii” lucrării s-au lansat în răspunsuri şi explicaţii. Sunt zeci de pagini de blog care încearcă lămurească subiectul. Toate pot fi citite asemeni unei captivante telenovele. Impresia, aproape unanimă, este aceea că vorbim despre un eşec. Mă alătur, din păcate, taberei celor ce susţin asta. Şi spun asta cu o oarecare gravitate fiindcă vorbim, totuşi, de un subiect important, aşa cum spuneam: identitatea Braşovului. Miza e foarte mare şi nu poate fi tratată cu uşurătate, aşa cum a fost proiectat şi construit acest brand. Aş putea aduce suficiente argumente cu trimitere la branding, dar nu o fac fiindcă, iată, se găsesc destui alţii să o facă, ba chiar sunt agenţii specializate în ţara asta care, pot da un verdict… doct pe acest subiect. Nu consider că aici este locul şi timpul pentru o dizertaţie “legată la şireturi”, ştiinţifică adică. Zic doar că acest logo al Braşovului mie nu-mi spune nimic, nu mă reprezintă, şi cred că pentru un străin de Ţara Bîrsei nu este mai mult decît un soi de început de “grafitti” greu de citit. Sloganul, şi el, este greu de tradus. Nimic din această însăilare nu mă trimite cu gîndul la valorile, la istoria, la natura, la blazonul Braşovului. Poate aşa ceva ar merge prin solarul Hawaii, susţinut de un Aloha, dar nu la Braşov unde, eventual, salutăm cu… Servus! Sunt, desigur, şi susţinători, bineînţeles… dezinteresaţi ai proiectului care, cunosc, poate, mai bine greaua muncă, marile eforturi de creaţie ale acestei lucrări şi, cum e normal, le respectăm, aşa cum se cade, opinia…
Dincolo de subiectivul meu gust aş mai avea cîteva întrebări: 1. Pe baza cărui sondaj sau studiu s-a realizat acest brand? 2. A existat un concurs pentru selecţia agenţiei de branding? Din cîte variante propuse la acel concurs a fost aleasă tema cîştigătoare? Care a fost strategia de lansare a brandului în condiţiile în care în Braşov nimic, în afara unor ştiri din presă, nu aminteşte de existenţa acestui brand? De ce nici măcar site-urile iniţiatorilor proiectului (Consiliul judeţean şi ADDJB) nu folosesc sau nu ilustrează acest brand? De ce nici măcar agenţiile de turism din Braşov nu afişează acest brand? Asta chiar de ar fi să zicem că el este destinat cu precădere străinilor! De ce nu există un site cu numele acestui brand, mai mult chiar, numele lui este rezervat şi folosit “la mişto” de un contestatar al brandului?! De ce acest acest brand nu a fost indexat pe google? De ce, dacă Braşovul se prezintă la un nivel atît de înalt la Tîrgul de la Berlin, el nu poate fi găsit pe site-ul oficial al tîrgului (ca să nu mai vorbesc de chiar site-ul Ministerului Turismului din România, aflat în… construcţie!)? De ce (întrebare retorică, din raţiuni politice!) atunci cînd vorbim de brandul turistic al Braşovului municipalitatea nu participă, cum ar fi absolut firesc, la proiect?! Cât a costat realizarea acestui brand, fiindcă vorbim de bani publici, totuşi? Cum este posibil că însăşi realizatorii brandului vorbesc despre un compromis în demersul lor!
Cred că este limpede pentru toată lumea că “Brasov – BE.LIVE IT” a avut, iată, o naştere cu forcepsul (sau prin cezariană?!) şi nu aş crede că va supravieţui mai mult decît actualului ciclu electoral, nici măcar ca marcă înregistrată!… Trist, aş zice, dacă nu ar fi de-a dreptul jenant pentru Braşov şi ambiţiile lui. Ar fi meritat mai mult. E evident acum că pălăria asta cu brandul îi este prea mare, dragului nostru Braşov. Dar, cum salutăm ideea, cine ştie, poate la a doua, a treia, a şaptea încercare o să şi iasă!
PS – Muzica, în ton, bineînţeles cu un braşovean, adică Alexandru Andrieş!
