GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruComunicare
Un simplu blog
Deschid blogul acesta de cîteva ori pe zi, de prea puţine ori în cele mai liniştite momente. O fac, probabil, asemeni bătrînului care îşi verifică de dimineaţa, la prînz şi seara cutia poştală de la poartă sperînd să găsească scrisoarea aceea pe care o aşteaptă de mult şi pe care ştie că nu o va găsi niciodată. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranţă în suflet. Sau să nu fie speranţă? Să fie doar un instinct pavlovian? Sau speranţa e doar un asemenea instinct?… Altfel decît bătrînul cu pricina eu însă am noroc. Cutia mea poştală nu e niciodată goală. Poate şi el, bătrînelul în papuci de pîslă ar fi fost la fel de norocos dacă pe vremea lui ar fi avut la îndemînă blogosfera. Şi-ar fi găsit demult scrisoarea pierdută, ar fi primit un semn de la fratele său, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatăl său… Eu am noroc, poate gestul nostru seamănă, dar eu am norocul blogolumii care confirmă speranţa şi exclude salivările după nimic. Cum altfel să fie cînd gîndurilor mele care nu aveau nicio ştire în ele ci doar prezenţa unui Poet le-au răspuns atîtea alte gînduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care să-mi stărnească mirarea şi bucuria şi nesingurătea şi cuvîntul mulţumesc aş mai fi putut aştepta dinspre… cutia mea poştală?
Da, Liliana… cred că am comis un mic sacrilegiu însă, vorba lui Marius, pe Nichita, acum, il doare in cenusa şi ne priveşte cu o ironică îngăduinţă pe noi cei ce ne tot îmbulzim să-i transcriem, virtual, prohodul, după cum crede şi Dan. Ironie la slăbiciunile noastre şi la bezmetica noastră luptă cu timpul şi îngăduinţă ştiind că încă mai suntem poesorii cîte unui genunchi al inimii, aşa cum zice Angela. Şi cum genunchiul ăsta, Cella, face posibil ca uneori zilele noastre să fie neoarecare şi departe de foşgăiala măruntă a întîmplărilor cotidiene… nebăgate în seamă, pe bună dreptate de Ticke, ne vom aminti de ele oricît de departe vom fi peste un timp şi oricît de puţine am şti despre ce le-a făcut posibile astfel după cum intuieşte şi Răzvan. Gabi, aripa poetului fîlfîind pe aici de vreo două ori pe an ne face lesne să ne credem… trimbulinzi şi să uităm preţ de cîteva clipe că ea, aripa, nu-i, nu a fost, nu va fi niciodată a noastră. Dar, vorba lui Grigore, ce avem aici este fie şi doar aşa, imens, ba aproape magnific, după cum simte şi Karla şi după cum Matilda mă ispiteşte să mă iluzionez o clipă. “Doar aşa” fiindcă ne bucurăm cu puţin, cum ştie… Fanfan şi ne lăsăm inimile furate, după cum nu se ascunde să ne-o spună Rodica şi Livia. Lucrurile astea mărunte ne ţin încă departe de războaiele care… încă n-au început… Aşa e, Flaviu, peste o vreme, după cum zice… Michele, am putea să nu mai simţim nimic şi, da… Evergreen, se poate ca geniile să nu ne mai ajute cu nimic! Pînă atunci însă, să ne îndemnăm poeţii să existe, asemeni Norei sau lui Ioan, oricît de puţini ar mai fi, după cum crede Teo, şi să nu-i lăsăm pradă amintirilor chiar dacă Zamfir ar paria pe ele. Aşa măcar am mai putea evita încă o dată dilema, şi nu ne-am mai putea mira nici măcar o secundă, precum Leo, chiar dacă Maria ne-ar învăţa mai apoi să alegem între “în timp ce era” şi “în timp ce este”… Aşa e, Ada, cuvintele ne sunt necuvincioase, o recunosc încă o dată, cuvintele tulbură eternităţile la care şi Cristian ne îndeamnă să facem popas… Popasul de după… revoluţia spre care ne-am putea gîndi mai departe după cum ne momeşte Alexandru.
Mulţumesc, dragelor şi dragilor, că nici de data asta cutia blogolumii n-a fost goală. Altfel pierdeam o oră, poate mai mult, privind peste cei 10 ani de sub… vechiul şi noul prim-preşedinte de partid şi de stat, uitînd complet că sunt şi eu un… Homo Ludens! Da… bun venit, Anca, aici unde jocurile şi polemicile sunt savurate deplin iar prietenii au aruncat de mult cheiţa de la… poşta redacţiei pe geam! 
Ce mai faceţi? Bine facem!…
Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Toate astea însă în ce măsură, în cele din urmă, vor cîntări în vreun fel pentru noi ca indivizi? Vor conta la fel cum au contat de la alegerile de acum nouă ani sau de acum cinci ani încoace… Fiecare dintre noi ar trebui să ştim cît. Cum ar trebui să bănuim, fără să ne iluzionăm, şi felul în care lucrurile se vor aranja cît de curînd între locatarii Puterii sau Opoziţiei. Jocurile se vor face fără noi oricum şi mai mult ca sigur nu pentru noi! Nu mă miră pasiunea pe care au pus-o la bătaie în ultimile zile cele două tabere în care s-au fărîmiţat românii, cum nu mă va mira nici repeziciunea cu care vom uita perioada asta.
Ce rămîne, ce a rămas? Cum e viaţa mea azi? Ce facturi am de plătit? Ce mă bucură? Ce mă stresează, ce gînduri, cu adevărat acum cînd scriu ca să mă răcoresc, sau ce mă stresa acum vreo două-trei ore? Ce citesc? Ce mă doare? Ce iubesc? Cum văd străzile pe care trec? Arunc o privire pe aici, prin vecinii blogolumii mele şi îmi dau seama care este de fapt realitatea şi că suntem într-o evidentă minoritate noi ăştia care ne-am cam lăsat duşi de val, surpinşi chiar noi înşine că am intrat în asemenea polemici de cele mai multe ori neprincipiale, necordiale şi cu argumente doar aproximative.
Şi cum am spus… Karla ne plimbă pe Champs Elisee, ne pune muzică franţuzească şi bine face! “Tu omnia voluptatis causa facis”, ne aduce aminte Andi că zicea Seneca şi ne îndeamnă să săpăm după frumuseţile din noi şi din afara noastră şi bine face! Meşterul în cuvinte şi alte bunătăţuri, Adi, a rămas să ne poftească la piţuci umplute fandosit şi la Slayer să ne bage-n boală şi bine a făcut! Nevermore, găsindu-l pe Macedonski ne-ntreabă de suflete şi cam de ce şi cum ne pasă şi bine… face! Lollitta îmi aduce aminte ce am uitat şi eu, că dacă nu trăiesc eu oricum nu o va face nimeni în locul meu! Şi bine face! Rodica m-a surprins cu un dar superb – cum doar aici în blogosferă e cu putinţă să se întîmple – şi bine a făcut! Ana Maria ne întoarce la un text de-al lui Cosaşu despre Mircea Diaconu, “aşa cum îl ştim” de dincolo de politichie şi apoi ne reaminteşte că suntem, totuşi, în luna colindelor, şi foarte bine face! Brightie ne şopteşte un cîntec absurd de animal marin şi… bine face! Cella ne ia de mînă şi ne arată viaţa aşa cum este şi ne aduce aminte cam ce ar trebui să facem fiecare ca să rămînem oameni şi normali, şi cît de bine face! Cody ne povesteşte cum este să îţi iei inima-n dinţi şi să treci prin tunel… şi cît de bine o face! Deea cea dulce la scris şi la gînduri ne arată iubirea care suspină pînă în Dumnezeu şi bine face! Gabi îmi spune despre primejdiile iubirii de sine şi ştie ce spune şi bine face! Angela a deschis o poartă – şi cît de rău îmi pare că nu am apucat să-i spun din timp La Mulţi Ani! – şi foarte bine face! Cristian se ambiţionează să transforme zi de zi cotidianul în poezie şi atît de bine face! Gina îmi arată din ce e făcut omul şi să nu mă mai las înşelat de aparenţe şi… bine face! Meşterul Manole ştie la fel de bine ca mie cum e să ne pregătim de serbarea de Crăciun şi o spune şi ce bine face! Valentin îşi pune (şi ne pune) întrebări, cum numai el ştie, şi e bine c-o face! Vania vede mai departe de vieţile din tenbre ale plutonierului Onix, ale Orianei, Alizeei, Elfei, Migretei, a Vrăjitorului, a lui Our sau a lui Kayux de ajungi să te pierzi printre ele dar aşa de bine o face! Nea Costache s-a întors şi el la scriitura-i meseriaşă şi ne spune despre… generozitatea Lenuţei şi… ce bine o face! ;)…
Aşa că… eu o să vă mai spun că mi-am redescoperit al doilea genunchi, că am băgat de seamă că Braşovul se pregăteşte să devină de poveste împodobindu-şi încă deszăpezitele înălţimi, că mă bucur ca un copil de calendarul pe 2010 al comoarei mele Ina, ultimul ei calendar de grădiniţă, absolut superb (deh, fotografia ei!) şi pe care vi-l voi arăta mai încolo după ce egoist îl voi ţine… ascuns încă o vreme 
… A, da, şi-am înţeles că la vară vine Metallica şi cu gîndul ăsta mă pregătesc să văd un meci (am auzit că merită!) la un… ceai şi-o ţigară. Şi mai… “vorbim”… după, dragilor şi dragelor!
Comunicat important pentru Ţară!
Înduioşător apelul Preşedinţiei de azi. Zice acolo, onor Departamentul de Comunicare Publică al Preşedinţiei, că “spirala atacurilor reciproce poate afecta grav actul de guvernare prin blocarea comunicării” între PSD şi PDL. “Înţelepciune şi responsabilitate” cere preşedintele Traian Băsescu pentru interesul public, pentru diminuarea efectelor crizei economice, pentru obiectivele majore ale guvernării!…
“Preşedintele României, Traian Băsescu adresează…”, aşa începe mesajul… ca şi cum preşedintele ar fi în… contumacie sau convalescenţă! El, preşedintele se adresează naţiunii! Atenţie, comunicat important pentru ţară! Voi, “partidelor care compuneţi coaliţia de guvernare”, vă ştiţi voi mai bine, nu vă mai zic pe nume… să nu vă mai jucaţi cu spirala aia ca de-alde bivolarii pe la Costineşti, nici de-a Ştefan cel Mare sau Muc cel Mic or Croitoraşu’ cel Viteaz să nu vă mai jucaţi, că se prinde lumea şi vă ia cu huo!
Cît de strîmb sună această formulare seacă la persoana a treia! Cum de prim-preşedintele de partid şi de stat a consimţit la o astfel de formulare? Parcă întreg Departamentul de Comunicare al Administraţiei Prezidenţiale ar fi plecat cu pluta în concediu, ba chiar însuşi Preşedintele, şi au lăsat toţi vorbă grădinarului de la palat să mai trimită şi el din cînd în cînd cîte un comunicat să nu creadă lumea că lucrurile au rămas de izbelişte! Parc-ar fi un spam! Să fi obosit Băsescu într-atît încît îşi lasă vorbele purtate în aşa hal şi la un asemenea nivel al rezonanţelor demagogico-lemnoase? Sau e doar un mesaj, vezi Doamne, împăciuitorist care premerge alte torente de venin şi scursori ce stau să vină?
P.S.: Mai e puţin şi e, iar, Septembrie, Luni. Noroc cu braşoveanul nostru, Horia Brenciu…
Blogosfera coboară în Cetate
Cred că unii mai trăiesc cu senzaţia că blogosfera e o chestie ciudată în care se refugiază de restul lumii o sumă de indivizi frustraţi, neadaptaţi la realitate. Sunt sigur că unii cred că blogolumea este o reţea subterană de conducte prin care circulă tot felul de inutilităţi, reţea fără o gură de ieşire spre… “viaţa reală”. Sunt sigur de asta fiindcă mi-au spus-o destui subliniind “neseriozitatea” acestei ocupaţiuni… non-profit. Fără îndoială că respectivii vor fi gata să-şi schimbe părerea imediat ce vor constata… onorabilitatea profitului din blogăreală…
Spun asta pentru…a descrie peisajul. Am mai făcut-o, cu alte cuvinte în destule ocazii. Noi ăştia de aici ştim că nu este aşa şi suntem conectaţi la realitate mai serios decît ar vrea unii să se creadă. Cred că pasul următor din evoluţia blogosferei este acela al recunoaşterii “adresabilităţii” şi credibilităţii ei vizavi de societate, de politic şi guvernanţi. Şi asta se va întîmpla fără un demers organizat în acest sens ci prin evoluţia naturală a lucrurilor: sunt fenomene sau organizări sau oameni care nu pot fi, pur şi simplu, ignorate. Acestea există, se impun şi sunt ascultate chiar dacă nu şi acceptate.
Mă gîndesc la toate astea observînd cum viaţa iese din blogosferă şi cere să i se facă dreptate. Iar dreptatea şi îndreptarea lucrurilor se vor întîmpla fiindcă, aşa cum spuneam, vocea blogosferei este o parte tot mai semnificativă a realităţii. Aşa se va întîmpla în cazurile Sibillei şi Alinei. Cele două cazuri sunt diferite, sunt însă drame reale întîmplate alături de sumedenia dramelor din ţara asta. Sibilla, Nicoleta, pe numele ei, are o poveste mai complicată: femeia asta a ajuns aproape pe drumuri fiindcă a îndrăznit să spună prea multe şi să se opună aberaţiilor discreţionare şi corupţiei din sistemul în care trebuia să funcţioneze, acolo, în judeţul ei. A ajuns să fie prigonită, expulzată, “zburată” de acolo (am făcut şi eu mai demult cunoştinţă cu acest gen de “stăpîni” ameninţîndu-mă: “te zbor din oraşul şi judeţul ăsta, de nu o să te vezi!”) şi acum cere ajutorul lumii pentru un loc de muncă prin care să-şi cîştige existenţa şi să-şi poată creşte copilul.
La rîndul ei, Orianda, Alina de fapt, trăieşte pe deplin asumat o altă dramă, aceea de a fi nevoită să plătească dreptul la viaţă al tatălui ei care, ca prin minune a depăşit o grea cumpănă de natură medicală. Alina trebuie să plătească datoriile adunate odată cu salvarea părintelui, prin spitalizarea şi tratamentele foarte scumpe. Alina cere ajutorul lumii. Nici ea nu aşteaptă mila nimănui. Amîndouă bloggeriţele dovedesc atitudini demne, de un exemplar bun-simţ. Amîndouă au nişte poveşti de viaţă tulburătoare şi speră că în ţara asta omenia există. Şi fac asta prin blogosferă, fiindcă ştiu că strigînd în piaţa publică ar avea toate şansele să fie ignorate. Numărul mare de reacţii la aceste cazuri, mînate de credinţa că, în orice, ar fi bine să-l tratezi pe celălalt aşa cum ţi-ai dori tu să fii tratat într-o situaţie similară, mă fac să cred că rezolvarea celor două situaţii dificile de viaţă va veni de aici, din blogosferă, din această solidaritate simplă şi inconfundabilă. Cum cred, o mai spun o dată, că blogosfera prin astfel de întîmplări îşi va dovedi nu numai virtuţile în comunicare cît şi pe cele sociale. Blogosfera (blogolumea cum îmi place să-i spun eu celei foarte apropiate de mine) coboară (sau intră?) în Cetate. Şi se face auzită şi respectată.
Puteţi întinde o mînă de ajutor, fiecare cum poate, Sibillei şi Oriandei aici şi aici.
“Prietenii lui tati”
44… Cam atâtea comentarii am primit în trei zile la postul meu anterior, de ziua Inei. Care mai de care mai… dincolo de cuvinte. Ziua fetiţei mele, firesc, e cel mai important eveniment pentru mine şi am lăsat această însemnare aici pentru a marca asta, pornind de la premisa că blogul rămîne oricum un spaţiu personal, ceva asemănător unui album de fotografii. Desigur, aproape toţi cei ce scriem aici ne asumăm, mai mult sau mai puţin, unele devoalări ale intimităţii şi găsim în asta un mod de comunicare ori poate chiar un fel de a arunca în mare răvaşe ascunse în sticle. Alţii încearcă prin asta să îşi măsoare ratingul sau să frapeze. Sunt bloguri foarte personale (dacă nu cumva e un pleonasm în asta), discret… personale sau altele ermetice cînd e vorba de a ghici cine stă în spatele lor… Dincolo de orice motivaţii şi de calea aleasă blogolumea este încă fermecătoare însă mai ales prin “prea personalul” ei.
Şi cum spuneam… Puteam, sau nu, să scriu despre evenimentul acesta al meu. Şi m-am gîndit de două ori înainte de a da acest plus de “personal” genunchiului ăstuia al lumii mele. În clipa în care am ales mi-am dat seama că da, acest loc este oricum unul aproape intim, aproape în conflict cu mediul deschis în care se propagă. Şi este şi un jurnal şi un album de fotografii pe care, poate, chiar fiica mea îl va mai răsfoi cîndva şi va găsi aici… semne pe care consider firesc că trebuie să i le dau, să i le las ei ca parte esenţială a acestui genunchi al lumii.
Fiind vorba aşadar despre o însemnare fără însemnătate pentru lume, pentru exterior, pentru cotidian, ziua Inei a fost întîmpinată, cum spunea cineva, cu o “avalanşă” de urări, iar ea şi-a căpătat aici, pentru o zi, două, un “club de admiratori”. I-am deschis, desigur, pagina şi s-a arătat mirată că despre ea este vorba aici. Apoi m-a pus să-i citesc fiecare rînd şi să îi spun cine este “nenea” şi cine este “tanti” şi ce este cu “lupul” ăla, dar cu “pisica aia neagră”, dar cu personajul din Ice Age! Mirarea s-a transformat într-o curiozitate haioasă şi nu a fost oră aproape în care să nu mă întrebe dacă a mai primit vreun mesaj pe “Internetul ăla al meu”. Da, fiindcă “Internetul ăsta” devenise al ei, era al ei. Şi s-a bucurat că “prietenii lui tati” îi acordă, de ziua ei, atîta atenţie şi că au devenit şi ai ei.
Astfel, mi-am mai dat seama de un lucru. Chiar dacă nu am putut să-i spun mai nimic despre unul sau altul (desigur au atras-o mai mult comentatorii cu… fotografie) voi, toţi cei 44 de aici (poate puţin pentru exigenţele în materie ale unora sau altora), şi fără îndoială nu numai, sunteţi de acum mai mult decît un simplu blogroll… Sunteţi “prietenii lui tati”, cei care aţi participat la sărbătoarea noastră. Mai mulţi, poate, şi cel puţin la fel de însemnaţi precum cei din imediata mea vecinătate. Nu mă aşteptam, cu atît mai mult cu cît postul meu nu a fost deloc un experiment.
Vă muţumesc, dragi prieteni, pentru înseamnata voastră vecinătate. Vă mulţumim! Şi ca de multe alte dăţi acest “mulţumesc” are aici, în blogolume, o altă încărcătură decît cea a cuvîntului rostit în împrejurări obişnuite, dată de o egală sinceritate… imponderabilă, eterică, dezinteresată. Socot, de aceea, acest “mulţumesc”mai altfel, mai greu, mai de luat în seamă… chiar dacă, aparent, este mai simplu de rostit.
Mulţumesc, Mami Nineta, Ruxi, Onu, Brush, Pescăruş argintiu, Winton, Clarisa, Stropi de suflet, Florin, Nevermore, Cella, Ela, Blooog, Adi, Geo, Adc, Lollitta, Gabi, Mihaela, Tavi, Mădălina, Marius, Vania, Oana, Gina, Chat Noir, Geanina, Anamaria, Lilick, Flavius, Cristian, Angela, Athe, Iulia, Mircea, Daurel, Gabi, Ioan, Laly, Zamfir, Codeus, Ilana, Gala, Manole.. şi tuturor pe care v-am simţit pe aici şi cu această superbă ocazie…
Servus şi… toate cele bune!
