GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitateArhiva pentruBraşov
Cele ale zilei şi colindul meu. Conexiuni
Zilele astea cîteva colinde încearcă – şi încă reuşesc! – să mă ţină departe de “cele ale zilei”, de cele ce ţin de o Românie portocalie şi îngheţată în care guvernanţii tot pregătindu-se de guvernare au uitat înzăpeziţi în noapte, pradă deznădejdii, cîteva sute de români care nu aveau, cred, altă vină decît aceea de a fi fost nişte… votanţi de bună credinţă!
Aşadar, mă abţin. Mă abţin să scriu despre… conciliere, despre noul… vechi guvern, despre zece ani la fel sau despre douăzeci de ani… degeaba. Cum nu voi scrie, cum aveam de gînd, nici despre amărăciunea mea vizavi de dispariţia singurei reviste culturale a Braşovului, “Astra” sau despre alte… amărăciuni. Şi nici măcar despre nişte, încă, oaze de paradoxală normalitate din ţara asta. Mă abţin şi alung tentaţiile astea “editoriale”, ştiu eu, cu gîndul întîlnirii unor AC/DC şi Eric Clapton aşa cum o făceam acum cîteva zile gîndindu-mă la Metallica în România.
Dar patinez… cu gîndul, probabil zăpada murdară şi îngheţată de afară mă inspiră astfel (nu, încă nu am avut parte iarna asta de zăpezile de altădată care să mă bucure. Da… pornisem de la colinde. Am cîteva tare dragi pe care probabil le voi posta în această pagină pentru eternitate 
Ascult în aceste zile cîteva colinde, doar cîteva, două-trei pe zi, şi încerc să mă feresc de inflaţia celor difuzate în neştire pe ici şi colo cum încerc să mă feresc şi de moşuleţii, renii şi globuleţele colorate care omoară marketingul la tv sau prin reviste. Încerc chiar să mă las convins de Pleşu…
Dar ce vreau să spun pînă la urmă? Da, pretextul tuturor acestor rînduri obosite şi obositoare este un colind. Cel care, cred, poate salva această postare: “Dumnezeu” al celei mai iubite de mine trupe, ca braşovean ce mă aflu: Conexiuni! Mi l-a trimis pe e-mail Victor Lenghel, toboşarul trupei, cu vestea privind noua componenţă a acestei formaţii atît de vii. Mesajul, îmi permit să-l dezvălui sperînd să nu supăr… expeditorul este: „un gînd de bine de la noua formulă CONEXIUNI şi ultima creaţie – colindul DUMNEZEU. componenţa actuală CONEXIUNI: cristi iakab – chitara, voce / walter dionisie – clape, voce / monel puia – clape, bas, voce / victor lenghel – tobe. cel mai important lucru: trupa există, îşi cântă repertoriul propriu – mai vechi, mai nou, cover-uri şi se bucură de orice oportunitate de a cânta live, oriunde şi oricând. sperăm să vă placă. mulţumim.”
Ei bine, de ieri ascult acest nou colind şi sunt încîntat de-a dreptul. Băieţii ăştia, Conexiuni, sunt superbi şi voi repeta ce am mai scris despre ei şi prin martie: pentru mine, “Conexiuni” sunt printre întîmplările care mă fac să spun că “la Braşov se întîmplă lucruri”. Colindul lor nu trebuie, nu poate fi povestit. Colindul lor trebuie ascultat şi… dat mai departe! Fiindcă le ţine departe pe toate “cele ale zilei”, cum spuneam 
.
Amintiri în festival. Teatru
Printre întîmplările frumoase “de Braşov” nu ai cum să treci cu vederea Festivalul de Dramaturgie Contemporană. Eu unul cred că am prins drag de teatru tocmai datorită unei asemenea ediţii de festival, din vremea în care era un privilegiu să pui mîna pe un abonament la serile evenimentului, din vremea în care te întorceai acasă în frig şi la lumina lămpii cu gaz rămîneai încălzit doar de cele văzute pe scenă chiar dacă şi scîndura pe atunci era neîncălzită. Adunasem o plasă de programe de spectacol pe care încă n-am reuşit să le regăsesc deşi ştiu că sunt pe aici pe undeva. Ţin minte apoi că prin anii ‘90 veneau la Braşov şi trupe de afară, iar “sus la Sala Studio” se petreceau întîlniri mirabile cu artişti sau cronicari pe care n-ai fi putut îndrăzni să-i atingi. Pe vremea aceea îmi făceam în serile festivalului şi “mîna” într-ale cronicilor de teatru or interviurilor de prin spatele scenei… Oameni, momente, piese… Apoi au fost cîteva pauze şi cîteva ediţii ori prea “ţipate” (la propriu şi la figurat) ori prea şterse şi mulţi dintre cei ce colorau festivalul printr-o anume boemă s-au dus… Festivalul de Dramaturgie Contemporană a intrat şi el în showbiz, în culise, şi şi-a mai pierdut din trăirile şi sensibilităţile vechi. Sau poate le-am pierdut eu inclusiv prin lipsa mea de la destule din momentele mai din urmă, remarcabile desigur, ale Festivalului. De aceea nici nu numesc acum anumiţi oameni, anumite piese, care au făcut din această frumoasă întîmplare a oraşului… frumoase întîmplări ale mele. Mă bucur că se întîmplă mai departe, că începe de mîine a XXI-a ediţie, cu casa închisă pentru cîteva dintre piesele din program. Cum regret, de pildă, într-o măsură asemănătoare, că nu se mai petrece, la fel ca în anii săi buni, “vechiul” festival braşovean de jazz, un alt prilej de… patriotism local. Aşa că, vreme de zece zile parte din lumea bună a teatrului românesc se mută la Braşov fiindcă, deh, mai vine şi muntele la… Mahomed O să trec pe acolo să văd dacă pot “lega” lucrurile cu acelea despre care mi-am amintit acum…
P.S. – Jon Lord… dacă tot vorbim despre atîtea lucruri de-astea dragi
Însemnare pe două… fotografii
Am mai scris pe aici despre “blogosfera care coboară în Cetate” vorbind despre efortul neintersat al unor bloggeri de a atrage atenţia asupra problemelor unor confraţi. Nu o dată mi-am exprimat părerea că blogosfera nu are cum să fie doar un teritoriu virtual în care nişte străini li se adresează altor străini ca să-şi mai omoare plictiselile sau în care nişte însinguraţi îşi bagă în seamă… operele sau opiniile pe care ştiu că altfel nimeni, nicăieri nu le-ar băga în seamă. Blogosfera este un organism viu, la fel de viu precum cei care-l… populează. Blogosfera este, oricît de fad ar suna, o tribună aşezată în piaţa publică. Blogosfera devine, oricît s-ar împotrivi unii, o autoritate de care mersul lucrurilor din Cetate trebuie să înceapă să ţină cont. Blogosfera este o parte a opiniei publice, vecină cu presa, care începe să conteze…
Urbanism cu pubele în buricul Braşovului
De ce spun asta? Bloggerii se întîlnesc tot mai des şi nu doar aşa, de dragul socializării, al unui ceai… dansant. Bloggerii au început să croiască campanii, să suţină proiecte, să facă lobby pentru un candidat sau altul. Uneori, unii bloggeri găsesc de… cuviinţă chiar să se şi îndrăgostească. Bun… şi… de ce spun asta? Păi zilele trecute am aflat că aici la Braşov o bloggeriţă, Claudia, a pus “pe hîrtie” o campanie şi a dat sfoară în urbe bloggerilor să se aşeze la taifas şi la dezbătut tema. Campania “Există viaţă fără CET” în Braşov, fiindcă despre asta e vorba, poate părea cam… anostă din punctul de vedere al subiectelor care au “căutare” însă ea este o atitudine de pe urma căreia pot avea de căştigat peste 20.000 de braşoveni. 20.000 de oameni care în anul “de graţie” 2009, într-un oraş privit de mulţi cu admiraţie, în Braşov, nu mai beneficiază de luni bune de două elementare “beneficii” ale civilizaţiei şi urbanismului: apa caldă şi căldura. De ce? Din motiv de robinete închise, din motiv de datorii, din motiv de ineficienţă a unui sistem centralizat şi învechit de termoficare, din motiv de interese şi politicianism local.
Omul şi pomul... Un obicei de împrumutat
Ei bine şi bloggerii care susţin campania asta vor să-i tragă de urechi pe cei care sunt plătiţi să facă oarece, pe cei care sunt aleşi să găsească soluţii. Mai mult, campania caută soluţii şi încearcă să le supună atenţiei celor mai sus amintiţi. Poate unii ar insista cu întrebarea “de ce?” sau poate ar arăta cu degetul spre nişte… naivi sau idealişti. Probabil însă respectivii nu ştiu că, totuşi, cu toată aura sa superbă, Braşovul pute! Şi probabil unii cîrcotaşi de serviciu au uitat prea repede că acum vreun an noi braşovenii (şi alţii ca noi în ţara asta) ne-am dus să alegem nişte parlamentari uninominali, de circumscripţie, de cartier cum ar veni, pe care nu prea i-am văzut să sară ca să vadă de unde… pute şi să dea un pic cu… mătura pe străzile ălora de i-au ales. Ei bine, cam aşa stau lucrurile şi eu aş zice că implicarea de acest fel a bloggerilor este un început, chiar dacă ştiu că nu se face primăvară cu o floare.
Un început care ar putea duce la un anumit soi de… urbanism pe care eu încerc să-l şi ilustrez în aceste două fotografii de aici. Fotografii aparent fără legătură, imagini banale, dar care exprimă şi ele două moduri de a traduce ideea de civilizaţie, de cultură de respect al străzii şi oamenilor, aici la Braşov.
P.S.: Pe acest Alex Chudnovsky probabil s-ar fi cuvenit să-l invit aici în alt… context. Sau nu?
Cînd cuvintele nu se leagă. Cînd…
Cînd lucrurile şi oamenii nu-ţi spun nimic, cînd ca să fii vizitat trebuie să baţi la uşi, cînd comentariile sunt de convenienţă, cînd oraşul îşi scoate mizeriile în stradă, cînd televizorul este doar o lampă, cînd nu te pregăteşti pentru o “nouă” săptămînă, cînd o tuse te scoate din minţi, cînd zilele şi serile sunt doar o rutină “second life”, cînd calci pe obiecte, cînd degetele lasă urme pe praful de pe mobilă, cînd deadline-ul ameninţător îţi inspiră sictir, cînd nişte ridicoli dau verdictul, cînd totul este urgent dar ştii că de mult nu se mai poate face nimic, cînd sunt pretexte, cînd ar trebui să-ţi plăteşti iar locul de parcare, cînd e grevă generală, cînd te enervează bătaia neîntreruptă a tălpii pantofului în podea, cînd priveşti în urmă spre nimic, cînd trebuie să înghiţi ochii de fiţă daţi peste cap, cînd promiţi, cînd nu mai e toamnă, cînd alţii nu fac nimic şi mor de grija “realizărilor” tale, cînd ţi se par ingratitudini, cînd spui da deşi ştii că e nu, cînd prostia nu-i doare, cînd ai o criză şi nu se vede, cînd nu respecţi comandamentele mereu agramate, cînd nu te supui, cînd depinzi de…, cînd te doare ceva, cînd nu răspunzi, cînd nu te bărbiereşti, cînd bei ceai, cînd nu mai ai ce amîna, cînd mai sunt 50 de zile spre nimic, cînd a murit Janis Joplin, cînd refuzi, cînd nu-ţi mai verifici mailurile, cînd s-a născut Florian Pittiş, cînd e o iluzie, cînd spui că te laşi de fumat, cînd totul e virtual, cînd a murit Dumitru Stăniloaie, cînd îţi laşi telefonul descărcat, cînd nu ai chef de nimic, cînd cuvintele parcă nu se vor mai lega niciodată, cînd…
Greieri, Trubadurii de Transilvania… Alungări de toamnă
Plouă. Mărunt. Şi peste zi soarele a răzbit destul de greu pe ici şi colo, alungat pesemne de vîntul şi de norii înteţiţi. Tîmpa e tare frumoasă acum. Toamna şi-a pus acuarelele la lucru. Nu găseşti două culori la fel doar că azi peste toate a fost aşa, ceva ca o pîclă iar culorile au stat ascunse. Nu, nu mă mir. Septembrie a trecut şi-mi pare că mai mult ca în alţi ani am o oarecare aplecare spre balada aia a greierului. Greierul ăla trist care a cîntat o vară şi acum, în pragul ploilor şi furtunilor nu are un’ se duce…
I-am ascultat de cîteva ori din vară pînă acum în toamnă. Ultima dată i-am auzit, cred sîmbătă, la “intersecţia” dintre Republicii cu Michael Weiss. “Trubadurii din Transilvania” acolo-şi găsiseră locul, lîngă Unicredit sau peste drum, pe scările casei cu faţada roşie în paragină şi umpleau strada cu muzica lor. Muzica străzii, liberă, de fapt, muzica lor. O luam pe jos pe Corso, special ca să-i ascult cîteva clipe (i-am mai zărit aici şi aici şi aici...). Un acordeon, un contrabas, două mandoline, o ghitară, o măsuţă cu cd-uri şi cutia (pălăria) în care trecătorii puteau lăsa ceva bani… Acesta era peisajul sonor iar în faţa lor, mereu, trecători opriţi din drum, turişti fotografiindu-i, îndrăgostiţi îmbrăţişaţi ascultînd, bătrînei cu o umbră de lacrimă în colţul ochilor. Nici nu putea fi altfel în faţa acordurilor lor vechi şi limpezi şi fără inutile amplificări electronice. Să le auzi o dată un crîmpei din “Historia d’Amour” sau din “Jocul cădînesc” şi e greu să nu ţi se facă dor de ei, de cei şapte trubaduri care au ştiut opri timpul şi… criza în loc, vara asta, pe Republicii. Cine nu i-a ascultat şi a trecut în fugă pe lîngă ei are ce regreta. Nu tu fitze, nu tu regie, muzică, frate! Şi suflet.
Nu, nu i-am mai văzut şi nu cred să se mai întoarcă, trubadurii, astă toamnă. Ştiu că umblă prin lume, că se adună greu, că nu stau mult într-un loc. Am mai citit despre ei pe ici pe colo (pe undeva îmi amintesc de o altă trupă asemănătoare “La Strada” despre care nu am mai auzit nimic de mult), şi ştiu că uneori mai pot fi găsiţi pe Lipscani şi prin staţiile bucureştene de metrou. Poate că frigul îi va alunga din nou într-acolo, în staţiile de metrou şi sunt sigur că acolo mandolinele lor pot să sune chiar şi mai bine. Dar mie îmi vor lipsi de aici, de pe Republicii. Unde altundeva le este cel mai potrivit loc, trubadurilor din Transilvania, chiar dacă sunt, mulţi dintre ei, bucureşteni?… Le voi asculta cele două cd-uri, peste iarnă, peste primăvară, şi sper să se întoarcă şi vremurile să fie mai bune şi… chapeau bas!
Da, vine partea aia a toamnei care începe să alunge cîte ceva… de la noi, din noi, de lîngă noi… Greierii au fost primii pe care nu i-am mai auzit… Acum, trubadurii…
Sculptor în plastilină, paznicul de turn!
Astăzi, după matinalul de weekend teatru de păpuşi (apropos, săptămîna viitoare “Arlechino” împlineşte 60 de ani – La Mulţi Ani… maestre! ) cu Ina băgînd de seamă că soarele e peste măsură de darnic iar lumina mierii de toamnă tare ochioasă, am luat-o Pe Sub Tâmpa.
Ziduri, turnuri. De toamnă
Sculptorul în... plastilină
Paznicul de noapte, cu ochii bulbucaţi
De văzut, de revenit, la pas. Nu poţi bănui ce surprize te pot aştepta azi prin bastioanele, turnurile înşirate de-a lungul zidurilor albe şi negre ale Braşovului…
